Catrene

„N-o să mai iubesc”, zisese
Biată-mi inimă naivă,
Dar văzându-te pe tine,
A căzut în recidivă.

Cum pierzi noaptea cu cititul!

Am trecut din întâmplare

Și-mi venea, așa, să intru

Și să suflu-n lumânare...

Zici că la război, iubito,

Vii cu mine fără preget...

O, dar cum plângeai asară,

Când te-ai înțepat la deget!

Greu mi-i, dragă, fără tine

Și te chem de-atâtea ori, —

Nu din zori și până-n sară,

Cât din sară până-n zori...

Multe-i spun când nu m-ascultă,

Dar tresar și tac din gură

Când, c-un zâmbet, își ridică

Ochii de pe cusătură.

Ochii negri, fața albă

Păr întunecat și mare,

Inima — un sloi de gheață.

Alte semnalmente: n-are.

Draga mea, fără cuvinte,

Doar din ochi pricepe toate.

Numai cât mă uit la dânsa

Și-mi răspunde: „Nu se poate!”

„Toate-s vechi”, a zis poetul...

Chiar și cântecul acesta

A mai fost, odinioară,

Publicat în Zend-Avesta.

Share on Twitter Share on Facebook