Murmur lung de streșini, risipite șoapte

Cresc de pretutindeni și se pierd în noapte.

Rareori prin storuri o lumină scapă

De-mi aprinde-n cale reci oglinzi de apă

Și-mi trimite-n față raza ei răsfrântă...

Ploaia bate-n geamuri, streșinile cântă.

Dar treptat, cu larmă potolită scade

Cântecul acestui tremur de cascade.

Tot mai des în preajmă umbre vii răsar,

Ploaia peste case pică tot mai rar

Și-n grămezi de neguri apele se strâng...

Lumea-ntreagă doarme, streșinile plâng.

Până când o rază de argint în zare,

Lămurind pe boltă straturi de ninsoare,

Lin desface umbra și de crengi anină

Scânteieri albastre, boabe de lumină.

Iar acum din taina cerului deschis,

Peste firea mută cad lumini de vis

Și-n troiene albe norii se desfac...

Dar când iese luna, streșinile tac.

Dormi, iubire dulce!...

Numai eu întârziu, singur pe cărare,

Farmecul acestei clipe călătoare...

Gândurile mele vin să te deștepte,

Din pridvorul tainic să cobori pe trepte.

Să cobori în toamna limpede și rece

Și, visând cu mine clipa care trece,

Să-mi sporești tristețea ceasului târziu

Când, străin de tine, sufletu-mi pustiu

Va porni zadarnic, rătăcind pe drum,

Să sărute urma pașilor de-acum.