În orașul nostru putrezit în ceață

Unde toată ziua cântă catirinci,

Au murit cinci oameni într-o dimineață

Și i-au dus la groapă, morți, pe câteșicinci.

După-aceea alții s-au pornit să moară,

Care mai de care, câte doi pe ceas.

Din locuitorii vii odinioară

Nu se știe bine câți au mai rămas.

Dar așa se-ntâmplă regulat când plouă,

Moare ici o babă, dincolo un domn.

Ceilalți îl îngroapă pe la ceasul două,

Ca să nu-l trezească liniștea din somn.

Merge-ncet cortegiul funerar prin ploaie,

Nimenea nu-l roagă să mai stea un pic.

Și pe strada lungă trec trăsuri, tramvaie, —

Rudele, spăsite, calcă după dric.

Ceilalți, pe de laturi, toți își văd de treabă,

Unul la catedră, altul la proces.

Rareori din treacăt se oprește-o babă,

Și pe urmă pleacă după interes.

Doar în deal, departe, la Eternitate,

S-a pornit un clopot ca să-i indispună...

Bate-a deznădejde și-a pustietate,

I-auzi cum mai bate,

I-auzi cum mai sună...

Ca un glas de moarte singur în furtună,

Sună lung să spună zării-ndepărtate

C-a uitat, pesemne, ce-a avut să-i spună...

I-auzi cum mai sună,

I-auzi cum mai bate...

Dar nu se oprește nimeni să-l audă,

Și la noapte, târgul, încă populat,

O să-și ducă-n spate atmosfera udă,

Ca și cum nimica nu s-ar fi-ntâmplat!

Ca și cum nimica nu s-ar fi-ntâmplat...