...Astfel corabia-n fugă plutea cu ușoarele-i pânze

Doldora pline de vânt, peste noianul de ape.

Singur pe navă prudentul Ulise privea cu-ntristare,

Cât ți-i oceanul de larg, zările fără catarguri.

Căci părăsind pe frumoasa Calipso cea aprigă-n șolduri

(Pentru că nu-i mai plăcea) și navigând la-ntâmplare

Trei săptămâni împlinite departe de țărmuri, eroul

Nu mai zărise de-atunci dulce obraz de femeie...

Cum, la sfârșit de ospăț, muritorul aruncă la mâțe

Restul juncanului fript, fără să-i treacă prin minte

Că mai apoi flămânzind cerceta-va-n zadar să găsească

O bucățică de zgârci ca să-și astâmpere foamea;

Astfel eroul simțise de-amor că lehamite-i este

Cât l-a avut din belșug lângă Calipso, iar astăzi

Jalnic striga peste valuri de dorul histericei nimfe

Care-l ținuse captiv, ca să-l iubească cu sila:

„Cine m-a pus să te las și să plec pe pustiile ape

Fără să știu încotro, nici până când rătăci-voi?

Valul ușor clipotind îmi aduce zadarnic aminte

Sunetul glasului tău, blondă și dulce Calipso!

O, ce neghiob am putut într-o clipă să fiu de-a lăsare,

După himere-alergând, nimfa cea grasă din mână!

Geaba umblat-am atâtea pământuri și mări depărtate,

Asta să-mi fie de-acum pentru-nvățare de minte...”

Deci cam în chipul acesta plângând cu bărbată strigare

Bietul Ulise gemea, gata să sară în valuri.

Cel ce cu agera-i minte sub zidul troian născocise

Gloaba cea mare de lemn care-a pătruns în cetate ²⁸ ,

Nu era-n stare acum, la strâmtoare fiind, să găsească

Vai! nici un mijloc onest pentru-a scăpa de ispită.

Nobilu-i trup se zbătea, legănat de mișcările navei,

Pradă destinului orb și nemiloasei Ananghi... 

Dar din lăcașu-i divin de pe vârful Olimpului falnic,

Fiica mărețului Zeus, Pallas-Atena-nțeleaptă,

Cea care-i poartă de grijă la orice nevoie, îl vede

Cum rătăcește pe mări, singur — cu mâna pe cârmă...

Iată-așadar că din valul adânc răsărind fără veste,

Ca un agil cufundar, fiica lui Cadmus cea mică,

Ino, cu trupul gingaș s-a ivit scuturându-și în soare

Părul ei galben și ud leoarcă de apă amară.

— O, nestatornice fiu al bătrânului rege Laerte!

Ce curioase idei vin să-ți întunece mintea?

Oare puține răbdări păn-acum pribegind îndurat-ai,

Ca să te-arunci în adânc pentru o treabă ca asta?...

Când mă gândesc ce de nopți a tânjit Penelopa cea castă

După doritul ei soț, care stă gata să piară,

Nu pot răbda să te știu la-ndemână, prin apele mele,

Fără să-ți dau ajutor, mare fiind filantroapă!

Iat-am venit să-ți aduc așadar un colac de salvare,

Numai atâta mă-ntreb — dacă ți-a fi pe măsură...

Zise și-n chip de pretext îi aruncă o mică eșarfă.

Iar încercatul erou, făr-a-i întoarce cuvântul,

Grabnic s-apleacă spre nimfă și cât ai clipi o ridică

De subțiori din ocean — sus pe covertă, trăgând-o...

Unde zglobii împrejur clipotind se-nălțau curioase,

Nava plutea ușurel, fără pilot în lumină.

Valuri fugeau după valuri spre țărm depărtat călătoare,

Cerul era liniștit — marea pustie și verde.