Într-un an, cândva-ntr-o vară,

Nu știu unde, în ce sat,

Un ovrei mergând cu marfă

Într-o curte a intrat.

Și cum intră el pe poartă

Cu bagajul la spinare,

Hop, îi sare înainte

Un dulău urât și mare.

„Ce să fac acum? se-ntreabă

Bietul Ițic supărat.

Dacă strig să vie omul,

Pân’ să vie — m-a mâncat!

Dacă plec pe poartă iară, —

Aș pleca eu bucuros,

Dar dulăul e în stare

Să m-apuce pe din dos...

Nici încolo, nici încoace,

Eu mai bine stau pe loc;

Și-am să-l iau cu vorbă bună, —

Chiar așa să am noroc!”

— Moi Grivei, zic zou, ascultă,

De când umblu eu pe jos

N-am văzut în toată lumea

Un cățel așa frumos!

Mă mai duc la târg eu, lasă,

Ți-oi aduce un covrig.

Ce folos ai dacă latri?

Parcă-ți iese vrun câștig?

Moi Grivei, tu ești cuminte,

Ce-ai cu mine de-mpărțit?

Am venit la badea Gheorghe, —

Ei și ce-i dac-am venit?

N-am să stau un an la dânsul,

Plec îndată la haham...

Dar dulăul se repede

Și mai tare: Ham! ham ham!

— Stai pe loc! Ai-vei mi-e frică!

Ci păcat că n-am o pușcă!

Badi Gheorghe, badi Gheorghe,

Ieși afară că mă mușcă!

Badea Gheorghe iese-n ușă,

Dă c-o piatră după câine

Și-apoi zice: — Nu te teme!

Ține-ți inima, jupâne!

Nu știi vorba românească

De la moși-strămoși lăsată,

Că un câine care latră

Nu te mușcă niciodată?

— Știu proverbul — zice Ițic —

Că-l avem și la ovrei,

Știu prea bine... dar e vorba

Dacă-l știe și Grivei!