Din asfințit, de peste munte,

Răsfrângeri roșii de amurg

Se sfarmă-n licăriri mărunte

Și-n Dunărea umbrită curg.

Dar unda tulbure le-ngroapă

Când, subt răchitele din vale,

De-abia mai tremură pe apă

Ca niște coji de portocale.

Acolo jos, peste cununa

Întunecatului boschet,

Sclipește-n aer semiluna

Din vârful unui minaret.

Și parcă zugrăvit anume,

Își culcă umbra până-n mal

Ostrovul izolat de lume

Ca un castel medieval.

El pare-o navă fermecată

Ce-a ancorat aici, subt munte,

Minune îndelung visată

De valul Dunării cărunte!

A așteptat în nopți senine

Strălucitoarea dimineață,

Când din adâncul apei line

S-a ridicat la suprafață

Ca o grădină plutitoare

Cu pomi și păsări împreună,

Cu florile-i ce râd în soare

Și noaptea tremură subt lună.