Dacă liniștea pădurii adormite

Nici o veste de-altădată nu-ți trimite

Și pe freamăte pornite de departe

Nu te-ajunge glas de dincolo de moarte,

Vin’ cu mine să ne pierdem în zadar

Printre galbenele rariști de stejar,

Cu sfioase campanule și sulfine,

Pe cărări pe unde nimeni nu mai vine.

Dulce zumzet somnoros și ireal

Să ne cheme spre poienile din deal.

Taina liniștii înalte să ne fure

Prin cotite luminișuri de pădure

Și la umbră să ne-mbie mai târziu

O clopotniță de aur străveziu,

Legănând deasupra creștetelor noastre

Licuricii înălțimilor albastre...

Fără gânduri, ca-ntr-un somn abia deschis,

Să trăim în clipe lungi același vis.

Foi uscate-n jurul tău să cadă rar,

La ureche să-ți descânte un bondar

Și cum stai cu ochii-nchiși pe jumătate,

Soare galben printre ramuri nemișcate

Să-ți învăluie-n tăcere și-n lumină

Fruntea mică de domniță bizantină.

*

Iar la-ntoarcere, să trecem prin pășuni

Și prin funduri de livadă cu aluni,

Printre garduri fumurii și solitare

Ce se uită-n urma noastră cu mirare...

Și din treacăt, ici și colo, să culegi

Sânziene cu tulpinele întregi,

Margarete, scânteioare și aglice,

Un buchet de flori orfane și calice,

Lung în coadă și ghimpos și cu țărână.

La plecare să-l ții falnic într-o mână,

Dar cu vremea, desfoiat, să-ți pară greu

Și la urmă să mi-l dai să-l duc tot eu...

O șopârlă pe cărare, lângă noi,

Speriată să foșnească dintre foi

Și să stea, să vă uitați o dată bine,

De departe, tu la ea și ea la tine,

Tu de sus și ea din pietrele fierbinți,

Amândouă serioase și cuminți.

Mai încolo o crenguță de mălin

Ori un ghimpe să te-ntârzie puțin

Și — purtând de-a lungul văilor prin țară

Vestea nouă a sfârșitului de vară,

Flutur mic, într-o lucire de-asfințit,

Să ne-ntâmpine din țarină grăbit,

Cu rugină pe albastre aripioare

Ca o veștedă petală de cicoare.