Mă cerți mereu, dar nu sunt eu de vină,

Ci numai ochii, — ochii tăi, vecină, —

Că ți-am făcut potecă prin grădină...

Adeseori tu lași la geamuri storul,

Și ușa ta e-nchisă cu zăvorul,

Dar tot mai viu s-aprinde-n mine dorul!

Și tot mai des mă poartă necuratul

Spre zâmbetul din ochii tăi, cu sfatul

Pe care-l țin ispita și păcatul.

De dorul tău, de dragul suferinței,

Când amăgit mi-oi pierde rostul minții, —

Tu vrei să-mi las și frații, și părinții?

Să leg acum ce nu se mai dezleagă,

Să ispășesc viața mea întreagă

Păcatul greu că mi-ești atât de dragă?

Decât să fug cu tine-n largă lume,

Ori singur eu, să nu-ți mai știu de nume, —

Mai bine-mpacă-mi dragostea cu glume.

Zâmbind să-mi vindeci inima rănită,

Păstrează calda ochilor ispită,

Dar nu mai ține ușa zăvorâtă!

Că tu ți-nconjuri viața cu zăvoare

Și clipele de-acum le lași să zboare,

Când duclea tinerețe-i trecătoare...

De ce nu vrei să lași în prag veșmântul

De datini grele ce-mi ucid avântul,

Că nu ne-ar ști nici vântul, nici pământul!

Când umbra nopții cade peste vale,

Tu să m-aștepți în pragul casei tale,

C-un văl ușor pe umerele goale.

Să vin, când luna nopților măiestre,

Frumoasă ca o fată fără zestre, —

Se uită lung și tainic prin ferestre...