Iubita mea, te simt așa departe...

Mi-ai pus pe frumte mâinile subțiri, —

Dar, ca un zid puternic, ne desparte

O pânză de cernite amintiri.

Ființa mea întreagă când te cere,

Tu stai visând, nici ochii nu ți-i miști, —

Și câte taine pline de durere

Se pierd în noaptea ochilor tăi triști!

Eu chem osânda care mă omoară, —

Sălbatic vântul patimii să bată, —

Eu cer icoana ta de-odinioară,

Pe care n-am văzut-o niciodată.

O, cum aș vrea durerea să mi-o-nșele!

Atâtea nopți pustii am adorat-o,

I-am dat și jertfa tinereții mele

Zâmbind... Tu numai inima mi-ai dat-o.

Mi-ai dat-o! Floare gingașă de munte

Ce stă deasupra unui larg abis...

(Și chiar acum, când mă săruți pe frunte,

Tu mă săruți cum se sărută-n vis!)

Căci sufletul, ca tristele ruine,

Păstrează-n el lumina altor vremuri, —

Și când o rază-ajunge pân' la mine

Atunci te simt, iubita mea, cum tremuri:

Ea luminează-n tine, fără veste,

Prăpastia trecutului întreg...

Și-atunci duioasa inimii poveste

Eu o ascult, — dar n-o mai înțeleg.

........................

De-aceea-n sara asta mi-e totuna,

Sporește-mi iar durerea sau alin-o,

Te-ntreb, — pierdută pentru totdeauna: —

De unde vii și cine ești, străino?...