Un văl de ceață albă și subțire,

Ca un lințoliu străveziu de mort,

Înconjura biserica bătrână.

Și-n dimineața zilei de aprile

Simțeai plutind în aer, pretundindeni,

Fiori, adânci fiori de fericire, —

Prinosul larg al firii, când pământul

În mii de forme dăruie luminii

Belșugul lui puternic de viață...

Pluteau spre cer miresme-ngemănate

Căci liliacul tânăr înflorise

Și crengi plecate ascundeau în umbră

Mănunchiuri de sfioase viorele.

Și-n dimineața zilei de aprile

Vedeai cum stă încremenită gloată

De muncitori și de femei tăcute

Pe treptele amvonului pustiu.

Iar colo, jos, pe-o lespede de piatră,

În fața lor sta pruncul părăsit.

Un pumn de țărnă, o scânteie ruptă

Din flacăra eternă a vieții...

Și trupul cald topise bruma nopții

Ce se-nchega în picături curate

Ca niște lacrimi reci de muceniță

Sclipind pe fața lespezilor aspre.

Părea că piatra neclintită plânge!...

Cum se strângea, înfiorat de frig,

Plăpândul trup ursit de-acum durerii,

Și fața-i mică s-o cuprinzi în palmă,

Cum întindea gurița după hrană,

Cu buzele-i atât de diafane

Ca două foi subțiri de trandafir!

Cum, printre voi, nu-i nimeni, — nici o mamă

Să-și smulgă-acum veșmântul de la sân?...

O, ascultați micuțul glas cum plânge.

Cum cere pruncul partea lui de soare!

Dar unde ești, să-l vezi acum, pierduto,

Femeie, tu, de trei ori blestemată!...

Te-o blestema bastardul fără nume,

Nevinovatul osândit să moară

Când nimănuia n-a cerut viață, —

Și când întâiul vânt de patimi grele,

Din lumea rea, porni-va să-l doboare,

Te-o blestema copilul trist și palid

Că n-are cui șopti, cu lacrimi: „mamă!”

Te-i blestema tu singură odată,

Ducând povara vechiului păcat,

Zadarnic vei întinde după sprijin

Tremurătoare brațe istovite, —

Și pânza neagră-a gândurilor tale

Cerni-va golul nopților târzii,

Că nu-i avea nici trista mângâiere

Să gemi plângând: „aveam flăcău acum!...”

De ce nu vii să ți-l ridici în brațe?...

Cu mânile de muncă sângerate,

Să curmi țărâna și să-i cauți hrană,

Râzând să lupți, — să plângi învingătoare,

Să-nfrunți apoi disprețul tuturora,

Nevrednicul dispreț al celor slabi, —

Și mândră, cu privirile senine,

Punând un braț pe umăru-i puternic,

Tu să-l arăți atuncea lumii-ntregi:

„Copilul meu, — al meu ș-al nimănui!...”

Iar soarele, însângerând altarul,

Se ridică din ceața dimineții

Și razele, sclipind tremurătoare,

Cădeau pe fața zidurilor aspre,

În dimineața zilei de aprile,

Cădeau ca pe-o ruină...