Nu, asta nu pot s-o suport!

Curând, e-un an și jumătate

De când ați declarat că-s mort

În unanimitate.

Toți proștii câți m-au cunoscut

Ziceau: „Mi-era un fel de rudă —

Săracul! Cine-ar fi crezut?...”

Îmi vine să-nviez de ciudă!

Profane mâini mi-au răsfoit,

La Iași, arhiva.

Revistele m-au prohodit,

Amicii mi-au mâncat coliva.

Mă pipăi, stau nedumerit.

Mă trag de păr, simt că mă doare...

Nu, n-am murit!

Vă dau cuvântul de onoare.

Scriu versuri proaste, deci exist!

Mi-e dor, mi-e foarte dor de-o fată.

Trăiesc, de vreme ce sunt trist

Și râd ca altădată.

Dar astăzi, negru și zburlit

De cum m-a prins dușmanul, —

Vă dau de veste c-am sosit

Întreg, și eu, și geamantanul!