Pe cerul plin de sclipitoare puncte,

Trec efemere linii de lumină.

Sub pasul meu întârziat, suspină

Sonorul glas al frunzelor defuncte.

Zadarnic luna mă petrece-n cale

Pe bulevardul alb și singuratic, —

Că subsemnatul, „cronicar dramatic”,

Acum e-n rolul misiunii sale.

De-abia încerc un singur vers de odă, —

Și-n capul meu vin stafii inedite,

Cu gesturi largi, — cu răcnete cumplite:

Moțoc, Spancioc, Ciubăr și Despot-vodă!

„Sunt eu?... Sunt treaz?... Deschide-te, morminte!...”

Deodată tace ritmicul meu pas:

În scena a III-a, mi-am adus aminte,

Madam Pruteanu a strâmbat din nas.

De ce-a strâmbat?... Probabil, o nuanță

De fin dispreț, când vede pe Carmina, —

Fiindcă-și pierde ultima speranță...

De n-aș uita nuanța cu pricina!

Și iar pornesc... dar mă opresc deodată.

Ah, sunt dator să fiu cu mintea-n patru:

De ce nu vin ieșenii toți la teatru?...

O chestiune foarte complicată!

Francisca... artă... rasa și talentul...

Deci, vasăzică, vor să se răzbune...

Ce-i vinovat Onor. Direcțiune?

Domnia-sa regretă incidentul...

...Vâr degetul în buzunarul vestii,

Sunt plictisit și-mi pare rău de lună.

Hm!... bulevardul pare o lagună...

Mi-e capul plin cu fel de fel de chestii.

Dar e-n zadar!...

Va trebui să scriu

(Chiar dac-ar fi să nu mai cânt o lună)

De Dragomir, de piesă — că e bună.

De Tomșa, de Pisoschi, tot ce știu!

...Aș ataca pe d. Sadoveanu

(Căci n-a aniversat pe d. Iorga),

Aș lăuda pe d-ra Horga,

Dar ce-o să zică d. Ibrăileanu?

Chiar dacă-n Iliaș a fost perfectă,

O să vă pară că... mi s-a părut!

(Dealtminteri, eu știam de la-nceput

Că voi emite-o laudă suspectă...)

Așa, mă duc ursuz prin promoroacă,

În pacea nopții albe și compacte, —

Și nici nu știu că-n capul meu „se joacă”

O tragedie-n paisprezece acte!...