Pe-aceleași căi de mii de ani umblate,

În goluri vaste legănându-și sfera,

Neptun adoră visător pe Terra, —

O biată lume plină de păcate...

El niciodată n-a trecut bariera

Singurătății lui nevinovate, —

Și-n clipa asta ea e moartă, poate:

O umbră deasă-i umple atmosfera.

Neptun, se vede că tu n-ai lunetă

Să-i studiezi eclipsa de departe, —

Când inocenta tânără planetă

Se-ntreabă, cu privirea-ntr-altă parte:

„Ce face oare Venera cochetă

Pe întuneric, singură cu Marte?”