Iubita

Pe un pat de nouri vineți, adoarme luna plină

Și lacul doarme-n umbră.

În adieri ușoare, când plopii rari suspină,

Tresar și-ascult... Natura, din nevăzute strune,

Înalță către ceruri o lungă rugăciune,

Și porțile tăriei din neguri se desfac

De vezi cum, între maluri cu sălcii plângătoare,

A stelelor popoare

Se oglindesc în lac.

... Și două bolți cu lună acum stau față-n față...

Din umbra de pe maluri iubita-ncet răsare,

Și parcă nici n-atinge pământul pe cărare,

S-apropie de mine... acum îmi cade-n brațe...

Și uit de lumea-ntreagă, sorbind curatu-i suflet

În calda, nesfârșita, sublima sărutare!...

Iar luna se deșteaptă, din nori ridică fruntea

Și lung spre noi privește, — dar norii o cuprind

În brațe moi de ceață, și ea, copila nopții,

Adoarme iar, zâmbind...

Atunci o umbră dulce se lasă peste fire...

Un cântec, o poveste duioasă-ncepe vântul,

De-o zână cu ochi limpezi și mijlocul subțire...

Tu, lună albă, spune-mi, de când privești pământul,

Ai mai văzut vrodată atâta fericire?

Share on Twitter Share on Facebook