Somnul

Când numai luna singură din noapte

Veghează din întinderea albastră,

Și când o rază albă, visătoare,

S-a strecurat sfioasă prin fereastră

Și-a adormit pe pernă, lângă tine, —

Atunci din cer, cu aripi nevăzute,

Copilul morții — somnul — tainic vine,

Pe ochii-nchiși, ușor să te sărute...

Tu, dragul meu, dacă te simți prea singur

Și n-ai pe nime-n camera săracă

Decât un nou dușman și oaspe: foamea...

Închide ochii! Foamea o să-ți treacă,

Și fără veste somnul îți aduce

O masă cu împărătești bucate, —

Belșugul unei lumi mai fericite,

Cu soare cald și parcuri, și palate...

Și nu te miri, așa firesc îți pare,

Când vin din trista lor singurătate

Icoane scumpe de odinioară,

Ființe dragi, de mult înmormântate.

................

O, înger blând, alinător durerii!

De pe cernita sufletului-zare,

Ridică-mi vălu-n fiecare noapte

Să văd splendoarea lumii viitoare!...

Mi-aduc aminte...-n serile de iarnă,

La gura sobei, — fără să-mi dau seama,

Mă cuprindeai în brațe moi de visuri,

Când îmi spunea povești frumoase mama...

Și-acuma simt singurătatea rece

Și tot pustiul nopților târzii.

Te chem să-mi vindeci sufletul, o clipă, —

Dar în zadar te chem, — că nu mai vii!

O, vino iar... și să-mi aduci cu tine

Iubitul chip de care sunt departe!

Atâta am, în lumea asta mare,

Și răutatea lumii ne desparte...

Sărută-mi ochii! — Dintre ea și mine,

Pieri-va ca prin farmec depărtarea:

Zâmbind frumoasă îmi întinde gura

Și-n vis e-atât de dulce sărutarea...

Share on Twitter Share on Facebook