Trist vâjâie vântul și crengile-ndoaie,

În negură cântă al codrilor glas

Și calul străbate, prin pânze de ploaie,

Drum fără lumină și fără popas...

Un fulger deasupra tresare o clipă,

Se văd nouri vineți pe cerul cernit,

Și pasărea nopții sălbatică țipă

De spaimă, cu glasul prelung, ascuțit.

Și țipătul jalnic răsună departe,

Ecou-l repetă cu sute de guri. —

Adânc răspândește o spaimă de moarte

Plutind peste-ntinderi de negre păduri...

Noaptea-i oarbă, vântul bate,

Ploaia pică-n picuri reci,

Fulgerele depărtate

Dau lumină pe poteci.

La apus, din vreme-n vreme,

Tunetul departe geme, —

Du-te, du-te, nu te teme!

Noaptea-i neagră, — las’să fie,

Că-ți arată drumul greu

Doi ochi negri — și te-mbie

Să te duci spre ei, mereu.

Pentru ochii de cărbune,

Iadu-n cale de s-ar pune,

Spaima lui nu te-o răpune.

Și de ploaie nu te plânge,

Brațe albe când te-or strânge,

Simți în vine foc, nu sânge!