Și acum țin minte șoaptele-i pierdute

În vuietul sălbatic de furtună:
„De ce nu ești cuminte? Du-te, du-te!”

E vânt, e noapte. Fulgeră și tună,

Și-o ploaie — acum a început să cadă

În picuri mari cât boaba de alună.

Cuprinsu-i plin ca de sclipiri de spadă,

Eu plec încet, ca-n vis, și nu-mi dau seamă.

Un glas... dar cine-ar fi putut să creadă?

Părea că-n urmă-mi rugător mă cheamă.