Mi-ai dăruit, frumoasă doamnă, o călimară de argint

Cu două guri întunecate, ca două porți de labirint,

Prin care gîndurile mele s-or afunda neștiutoare

Și-adesea n-or găsi ieșire din bezna umedă, la soare.

Cu două guri ca de fîntînă, din care ultimul meu vis,

Scanfandru mic, privind cu spaimă spre fundul negrului abis,

Va încerca, zădarnic poate, s-adune înșirată-n salbe

Recolta de mărgăritare a viitoarelor nopți albe.

În călimara asta nouă roiesc ca fluturii imagini

Ce vor cădea cîndva inerte, pe cîmpul alb al unei pagini,

Închipuiri neplăsmuite și gînduri negîndite încă

Pe care stropul de cerneală le-nchide-n noaptea lui adîncă,

Cuvinte șterse peste-o clipă, fantome de idei defuncte,

O ploaie miniaturală de-accente, virgule și puncte —

Și-acele arabescuri pe care-o vagă fantezie

Sau numai mîna mea distrată le zugrăvește pe hîrtie.

În ea, tăcute și smerite, stau viitoarele regrete

Alături de bilanțul zilei și de adresa unei fete;

Scrisoarea de condoleanțe pe care, poate, o voi scrie

Unui amic în doliu după o rudă care încă-i vie;

O epigramă inedită; figura unui tip ridicol,

Pe care nu-l cunoaștem încă; un titlu mare de articol

Asupra unei chestii care va fi de actualitate

Cu siguranță, peste-o lună sau peste-un an și jumătate, —

Și toate cifrele arabe stau, de la 1 pîn'la 9,

Amestecate și stupide, în călimara asta nouă...

În cupa ei de întuneric dorm viitorul și prezentul,

Cuvintele cu care, poate, îmi voi începe testamenul;

O poliță abia schițată, un madrigal, o amintire

A unei clipe viitoare, - sau o poemă de iubire

Pe care voi ceti-o, poate, atras de noapte lor bizară

În ochii tăi cei mari și negri ca două guri de călimară...