Mișu St. Popescu vrea să divorțeze.

Lung prilej de vorbe și de ipoteze !

Unii spun că Mișu singur e de vină,

Că la ei în casă n-a fost zi senină.

Că nu poate nimeni să-i mai intre-n voie

Și-a avut norocul de-a găsit pe Zoe,

Care-i rabdă toate de când l-a luat.

Că desigur alta nu l-ar fi răbdat

Nici măcar o lună, însă biata fată

Este bunătatea personificată !

Că-nainte Zoe până nu-l luase

A respins partide mult mai serioase:

Jorj Athanasiu, cînd era flăcău...

Goldman de la Credit... Guță Popândău,

Angrosist de vinuri, — o partidă rară

Și cu care Mișu nici nu se compară —

Toți cu situații și destul de „bine”,

Refuzați de dânsa, ca să ia... pe cine !

Că săraca Zoe când l-a cunoscut

Era fără slujbă și dator vândut.

Că de-atunci încoace ea zadarnic speră,

Că el n-are-n casă nici o manieră,

Nu respectă seara orele de masă,

Rareori cu leafa nimerește-acasă,

Frecventează cele mai de jos localuri

Și se ține noaptea numai de scandaluri...

Dar mai e un lucru mai fenomenal:

Mișu St. Popescu este imoral !

Parcă ea nu știe că, de-acum un an,

Dumnealui se ține cu madam Vârlan?

O caricatură... un chibrit... o aia

Cu piciorul mare și c-un păr cât claia,

O mahalagioaică... Afectată... rea, —

De se miră lumea: ce-a găsit la ea?

Alții spun că totuși nu-i de vină el,

Că din contra, Mișu e un soț model,

Însă ea, Popeasca, este o ingrată.

C-ar fi stat și-acuma tot nemăritată,

Dacă din păcate nu s-ar fi găsit

Un neghiob ca Mișu, un îmbrobodit...

C-a luat-o tocmai de pe la Vaslui

Unde se dusese la un văr de-al lui

Care-avea la dânșii casă cu chirie.

Că vorbeau adesea la bucătărie,

Mai cu seamă ziua când trecea la masă.

Că duduca Zoe scutura prin casă

Și — nu zice nimeni că era bigotă —

Însă franțuzește nu știa o iotă !

Că găsind odată niște cărți franceze,

A rugat pe Mișu „s-o inițieze”...

(Promitea fetița !) Tot așa mereu,

Azi o sărutare, mâine... mai știu eu?

Ba cu franțuzeasca, ba cu scuturatul,

Până când la urmă a-ncurcat băiatul !...

Toate astea însă la un loc denotă

C-a luat-o goală, fără nici o dotă.

Trei perechi de case? Știe Dumnezeu...

Trei perechi de mofturi ! — N-o spun numai eu.

Întrebați pe Lambru, pe madam Palade

(O persoană-n vârstă, foarte cumsecade)

Și pe toată lumea care-o cunoștea,

C-a luat-o numai cu ce-a fost pe ea...

El putea desigur altfel să se-nsoare, —

Dar în loc să-i fie recunoscătoare,

Să-l respecte-n casă și să-l menajeze,

Dumneaei, din contra, ține să dicteze !

Mișu nu e liber nici măcar un pas,

Toată lumea vede că l-a dus de nas.

Dar în schimb, firește, ea, de la-nceput

Fără nici o jenă a făcut ce-a vrut.

Seara, când o cauți, pleacă la cucoane,

Ziua se ocupă numai cu romane,

Iar bucătăreasa (c-au schimbat femeia)

Are tot pe mână, până când și cheia

De la magazie și de la dulap, —

Care va să zică și-a făcut de cap.

Alții spun că Zoe, la madam Lipan,

A-ntâlnit pe unu, Iorgu Damian, —

Flutur de saloane, mare pușlama.

Că-ntre ei desigur exista ceva,

Fi'ndcă ea-ntr-o clipă de sinceritate

A scăpat o vorbă la madam Stamate:

„Ah, ma chère, ce nobil și distins băiet !...”

Iar madam Stamate n-a ținut secret,

Și-i destul să afle câteva persoane...

Tot atunci, se vede, una din cocoane

I-a făcut pesemne lui o anonimă

Unde iscălise doar atât: „Cu stimă...”

Și-i scria acolo — spun din auzite —

Că „madam Popescu prea se compromite...”

Dar el n-a citit-o, nefiind francată.

Și-a trecut și asta.

În sfârșit, odată

Trebuind să plece Mișu la Vaslui

Pentru niște case, — un amic de-al lui,

Unul de la Bancă, l-a pornit cu sila

Să ia trenul numai până la Chitila

Și să stea acolo tocmai timpul strict,

Ca să-i poată prinde în flagrant delict...

Că venind Popescu și văzând lumină,

A intrat în curte tocmai prin grădină

Și bătând la ușa care dă-n salon,

Cineva din casă i-a strigat: „Pardon !”

Zoe sta de vorbă, nici nu s-aștepta

(Că era devreme... zece și ceva)

Și crezând că-i mâța sau vrun alt ecou,

Când văzu că-i Mișu, a rămas tablou,

El păru deodată foarte încântat.

— Mă iertați — le zise — că v-am deranjat !...

Puse-apoi paltonul peste geamantan

Și venind cu-ncetul către Damian

Care sta să plece, zise: — „Bună seara.

(Damian atuncea s-a făcut ca ceara.)

Nu mai stați de vorbă? Poate că ți-e somn...

Te grăbești prea tare, mult stimate domn !”

Și zicând acestea cu o voce calmă,

Vru să-l ia de guler și să-i dea o palmă.

— „Domnule Popescu... nene ! stai un pic...

Pe parola noastră că n-a fost nimic !...

Damian, săracul, nu știa ce zice, —

Dar găsind la urmă un moment propice,

Când văzu că treaba tot mai rău se-ncurcă,

A fugit...

Iar soții se certară furcă.

Ea-l lua cu bine, nu-l scotea din „dragă”,

Socotind că astfel va putea s-o dreagă,

Dar la urma urmei, ca să-l deie gata,

A-nceput să facă, ea, pe supărata.

Că odinioară l-a iubit un pic,

Dar nu-l cunoscuse chiar așa mojic...

Și-ntorcând o clipă capul îndărăt,

I-a strigat din ușă: — „Te-ai prostit di tăt !...”

*

Toate astea însă n-au nici un temei,

Că nu știe nimeni ce-a fost între ei.

Vineri toată lumea a putut să-i vadă

Amândoi alături, braț la braț, pe stradă...

Ei, și știți, aseară, după ce-a stat ploaia,

Ce-a aflat Tănțica de la Procopoaia

Când s-a dus să-i ceară un model de șorț?...

Că madam Popescu nu mai dă divorț.