Cu cea din urmă rază ce tremură-n amurg,

Se-ntunecă palatul bătrânului Habsburg.

E noapte. Vântul toamnei aduce de departe

Un freamăt de suspine prin sălile deșarte,

Căci a pornit monarhul încovoiat și chel

Oștiri din șapte neamuri să moară pentru el !

Făclia luminează fantastice vitraiuri

Și-n umbra colorată ca umbra din seraiuri,

În liniștea capelei pe-o treaptă-ngenuncheat,

Cu fruntea-n mâini se roagă bătrânul împărat:

— „Stăpâne, codrii urlă și râurile gem,

Din fiece colibă se-nalță un blestem

Și-n inima mea scurmă părerile de rău !

Stăpâne, slobozește de-acum pe robul tău...”

Dar vântul geme-n noapte:

„E prea târziu, bătrâne !

Pe țarinile noastre de-a pururi va rămâne

Sinistră, ca o pânză de doliu, umbra ta.

O, dacă El te iartă, noi nu te vom ierta !...”

Tresare împăratul. Mișcând încet din buze,

Încearcă să-și adune gândirile confuze...

Dar două diamante strălucitoare curg

Încet-încet pe nasul bătrânului Habsburg,

Și-n liniștea solemnă, cum pică pe parchet,

Par două lacrămi grele și mari — de spermanțet.