Scurt, mohorul a foșnit...

Și spre neagra arătură

Într-o clipă s-a ivit

Un măgar-miniatură!

Din căpiță sare pleavă,

Sar gunoaie dintr-un snop.

Pușca scoate fum pe țeavă

Și pornește ca un dop...

A căzut... ba nu! Din goană,

Mic, elastic și urgent,

Lâng-o tufă de simziană

A făcut un compliment.

Spre porumb acum s-abate...

Un scaiete zăpăcit

Îl întreabă: — Ce e, frate?

— Sunt teribil de grăbit!...

Alungat ca de furtună,

Cu picioare de lăcustă,

Se destinde și s-adună

Peste-o miriște îngustă.

Ca o minge se prăvale,

Se coboară și se suie

Prin hârtoapele din vale:

Uite-l — nu e, uite-l — nu e!...

Liniștea coboară iarăși

Peste țarinile moarte...

— L-ai scăpat! zice-un tovarăș.

— Mi-a sărit cam de departe...