Eroii mei sunt doi cocoși

De rasă, pintenați, frumoși

Ca ofițerii la paradă.

Doi cavaleri aristocrați.

Dintr-o privire ofensați

Încep duelul fără spadă.

Au martori puii speriați.

Teren — o parte din ogradă,

Dar n-au motiv de sfadă,

Căci nu se știe-a cui e vina —

Misteru-nvăluie pricina, —

Deci: căutați găina...

Din amândouă părțile

Se-ncep ostilitățile.

Ei stau o clipă față-n față

Cu ciocurile la pământ,

Apoi deodată-și iau avânt

Și lupta-ncepe săltăreață:

Sar deodată,

Dau cu ciocul.

Cad alături,

Schimbă locul.

Bat din aripi,

Dau din gheare.

Unul cade,

Altul sare...

Iar s-atacă,

Iar se pișcă...

Dar deodată nu mai mișcă...

Față-n față, multă vreme,

Stau așa, ca două gheme

Neclintite

Și zburlite,

Până când, pe nesimțite,

Unul părăsește sfada,

Întorcându-se cu coada...

Atunci ieși de sub șopron

Un filozof-clapon,

Urât

Ș-atâta de bătrân încât

A dat în mintea puilor...

El s-a oprit în fața lor

Cotcodăcind sonor:

— Eu dezaprob acest conflict.

E o rușine, un delict

Nedemn de vremi civilizate.

Dar așteptăm un viitor

Când, mândri de chemarea lor,

Cocoșii nu se vor mai bate...

Voi vă certați pentr-o găină,

Dar nu vedeți? E curtea plină!

Ba treceți gardul la vecini,

Că și p-acolo sunt găini...

De ce vă puneți gheara-n gât?

Să lase unul cât de cât,

Să dea și celălalt ceva, —

Eu, cât de cât, socot c-o da!