Întrebam aseară luna gânditoare:

— Dacă prin poiene a rămas o floare

Neculeasă încă pentru draga mea, —

Dacă sus, pe dealuri, pe poteci uitate,

Pretutindeni unde m-ai văzut cu ea,

Raza ta sfioasă printre crengi străbate

De-mi încurcă pașii luminoase fire,

Deșteptând în cale câte-o amintire, —

Dacă până-n ziuă visurile trec

Dar rămân în suflet, — pentru ce să plec?...

— Du-te-n lumea largă, pentru totdeauna,

Trist și singur du-te, du-te! zice luna.

Și-ntrebai lumina sufletului meu:

— Dacă fără dânsa timpul trece greu,

Dacă lângă dânsa mi-i așa de bine,

Spune-mi, suflet mândru, împăcat cu tine, —

Pentru ce, când toate lacrimile trec

Fără nici o urmă, — pentru ce să plec?...

Sufletu-mi răspunse: — Pe cărări pustii,

Du-te-n lumea largă. Și să nu mai vii.

Și-ntrebai atuncea inima-mi trudită:

— Cea dintâi, nebuno, căzuși în ispită,

Singură-n tăcere, tu ești vinovată

Că mă cert cu mine și cu lumea toată.

Când stelele nopții farmec nu mai au

Fără ochii dragii, — pentru ce să stau?...

Și-mi răspunse-n șoaptă (o, inima mea!)

— Du-te-n lume singur. Eu rămân cu ea.