Mergeam încet, — și răsăritul

Se-nflăcăra de-o pară vie; — 

Matei, privind, s-opri și zise:

„În voia Domnului să fie!”

Era în satu-acela dascăl, 

Cu păr frumos, dar cărunțit;

Și, cum era zi de vacanță,

Părea mai vesel, negreșit,

Pe lîngă grîne și pîrîuri

Trecînd așa, ne învoim

În dimineața-aceea, veseli 

O zi prin munți să pribegim...

Ei, ce e? îl întreb atuncea,

Cînd soarele a răsărit,

Ai suspinat fără de voie,

Și-o vorbă tristă ai rostit!

Matei s-opri a doua oară, —

Durerea lui nu mi-o ascunse; —

Privind spre culmea unui munte

Aceste vorbe îmi respunse:

Vezi norul cel aprins de raze

Și ușuratec ca un fum?

Imi amintește-o dimineață,

De sînt trei-zeci de ani acum.

Și tot de-asupra-acestor locuri,

În dimineața-acelei zi

De-Aprile, cerul era astfel:

Plin de culori trandafirii!...

Mergeam c-o linie în mînă,

Nepăsător de gînduri rele; — 

În cimitir m-abat de odată,

Lîngă mormîntul fiicei mele.

Era de nouă ani... Tot satul

Privea la ea ca la o floare,

Și glasul ei părea că este

Un cîntec de privighetoare 

Și Ema mea în groapa rece

Dormea în noaptea ei de ghiață;

Dar o iubeam mai mult ca moartă,

De cît ași fi iubit-o-n viață...