II

Am făgăduit că voi reveni asupra mult talentatului și simpaticului nostru critic. Mă țin de cuvînt: întâi, pentru că simt o plăcere sinceră vorbind de acest om, care știe să te apropie de persoana și opera lui cu un farmec de cugetător și analist umanitar; al doilea, pentru că de astă dată voi căuta să mă lămuresc mai pe larg asupra punctului, pe care l'am atins în treacăt în precedentul meu articol, acela care privește pe D. Gherea ca critic estetic.

Mai înainte de aceasta, o mică abatere: In ori-care altă țară, o carte de valoarea Studiilor Critice ar fi fost menită să deștepte multă atențiune, multe discuții în presă. La noi însă, ziaristica se frământă zilnic în cele mai ordinare lupte politice, și rămâne indiferentă față de rarele opere de însemnătate cari se ivesc pe tărâmul atât de sterp al literaturei românești. Mă opresc de a învedera cauzele acestei nepăsări și răceli culpabile, dar nu mă pot opri de a nu constata această tristă stare intelectuală a presei noastre contimporane, destul de caracteristică din punct de vedere psihologic și social.

Ziarul Lupta a făcut însă excepție. In câte-va numere am citit o lungă critică în care se rezumă pe larg și cu multă pricepere fondul criticilor D-lui Gherea. La sfârșitul acelei critice autorul încearcă să răspundă acelor critici cari nu văd în Ion Gherea un critic estetic, răspunzându-mi în același timp și mie. Găsesc dar un nou prilej de a lămuri chestiunea pentru ce nu văd în D. Gherea un critic estetic.

Talentele critice au și ele felurite și complicate manifestări, ca și talentele de poeți, de romanțieri, autori dramatici etc. „Un critic, zice Jules Lemaitre, resfrânge în criticile sale temperamentul său și concepțiunea sa asupra vieței, pentru că el descrie cu spiritul său spiritele altora”. De aci: marile deosebiri între critici. Taine ne va explica în criticile sale cauzele sociale și naturale cari au dat naștere unei opere literare sau unei literaturi întregi. Nisard, din potrivă, ignorează aproape cu desăvârșire mediul social. El își formează o ideie generală despre geniul francez, apoi introduce, ca parte integrantă, credințele filosofiei spiritualiste. Cu acest ideal el compară operile scriitorilor, arătând care se apropie sau se depărtează mai mult de acest ideal. Paul Bourget se preocupă de a analiza diferite stări psihologice ale autorilor și a demonstra unele din causele lor generale. Jules Lemaitre își povestește impresiile și cugetările care i le-a deșteptat operile pe care le studiază; și așa mai departe.

Un critic are deci un punct al său de vedere cu care cercetează pe scriitori si lucrările lor. D-l Ion Gherea este eminamente un critic social. Chiar atunci când pătrunde ca analist psiholog, va căuta să ne explice o anume stare sufletească prin cauzele mediului social. Și cred că tocmai în acest sistem constă puternica originalitate a D-sale.

De exemplu, spre a ni se lămuri pesimismul lui Eminescu, criticul ne va arăta organizația și civilizația socială a burghezimei moderne; pentru a ni se dovedi decepționismul lui Vlahuță, vom auzi pe critic descriindu-ne pozițiunea umilită și săracă a artistului în societatea noastră; satira pieselor lui Caragiale ne va fi explicată prin spoiala ridiculă a civilizației claselor sociale de mahala; pesimiștii papagali ai lui Duiliu Zamfirescu sunt produsul vieței stricate și cu pretenții de cultură cari o duc unii din cavalerii aristocrației noastre în străinătate etc. Iata în linii foarte generale metoda de a studia a D-lui Ion Gherea, metodă care constă într'o vastă și profundă judecare logică a operilor literare, din punct de vedere social.

Cine nu vede în această metodă un fond bogat de cultură, o putere rară de logician, o aplicare a mijloacelor criticei științifice, și, une-ori, o sensibilitate delicată și fină de artist!....

Dar o operă literară, în afară de fondul ei social și psihologic, prezintă și o fizionomie estetică, peste care D-l Gherea trece totd'auna cu indiferență. Oare fizionomia pur estetică a unei lucrări literare să nu prezinte nici un interes? Să nu aibă nici o valoare originalitatea unei forme artistice? Să ni se pară fără înțeles acea facultate a talentului care ne dă un aspect nou al frumosului?

Eu cred că expresiunea estetică a unei opere literare are un caracter psihologic: Versurile calde, muzicale și melancolice ale lui François Coppée arată temperamentul blând, sensibil, impresionabil și visător al poetului; versurile energice, dramatice și une-ori brutale ale lui Richepin, ne învederează caracterul viril, batjocoritor si nevrozat al autorului „Blestemelor”; splendoarea fermecătoare, seninătatea gravă a poemelor lui Leconte de Lisle, dovedește spiritul său profund și de un pesimism maiestos. Flaubert pentru un adjectiv pierdea nopți întregi. Munca aceasta de a căuta expresiunea justă și logică, care să exprime o ideie sau un simțimânt, explică spiritul de observație adânc al marelui romanțier. Exemplele în acest sens pot fi numeroase.

D. Gherea se oprește foarte rar la studiul părților estetice ale unei opere literare. Cel mult, din când în când, le atinge cu repezi și ușoare aprecieri.

Se poate spune însă că aceasta scade valoarea Studiilor critice? Eu cred că nu. D. Gherea rămâne un mare critic social, un istoric al operilor literare, până acum, incomparabil în țara noastră. Pe lângă aceasta, dupe cum s'a observat de toți, criticul are o subiectivitate cu deosebire simpatică în studiile sale: se exală din ele un fond puternic și cuceritor de umanitarism, de optimism prietenos și bine-făcător, și mai ales, o moralitate înaltă, care va avea înrîuriri mari asupra societăței noastre.