N. Nicoleanu

yjin familia poeților noștri, cari au părăsit această lume tocmai In splen- doarea înflorirel vîrstel și talentului lor, — sumbra figură a Iul Nicoîeanu pare a se deosebi Intr'un relief mai luminos. Este adevgrat că 'n jurul numelui s6u nu s'a prea făcut zgomot, amintirea mor- țel sale nu s'a apoteozat nici de gu- vern, nici de națiune; iar pe mormân- tul s6u, cine știe dacă va fi crescând vr'o floare, — ce este o emblemă sfântă pe groapa unul poet El a trecut ca un trubadur pribeag și melancolic, — ca un trubadur al inimeî sale. El n'a fost un artist de cel îngrijiți și pasionați de artă, muncind fără o- bosire să inoveze, să conceapă creațiunl 136 de-acelea, cari zguduie spiritele uneî e- pod, statornicesc bazele unei școli, unul curent; cari produc revoluțiunl și evo- luțiunl în republica artei. Nu, Nicoleanu nu s'a ivit înregimentat în vr'o divizie literară; nu s'a manifestat cu sisteme și teorii; — el a fost un cântăreț singuratic și firesc, care, — dacă l-ai fi întrebat pentru ce cântă, — ți-ar fi răspuns cu aceste versuri din plângătoarea limbă a lui Lamartine: Demande la philomele Pourquoi durant les nuits sa douce voix se mêle Au doux bruit des ruisseaux soux Tombrage roulant ; Je chantais, mes amis, commn l'homme respire, Comme l'oiseau gémit, comme le vent soupire, comme l'eau murmure en coulant... S'a zis de Lamartine că el a fost poet mai mult prin instinct. Vedea spre pildă, un arbore, la umbra căruia legase cu inima unei copile un vis naiv și dulce de adolescent ; sau revenea pe lângă malurile unul lac, de care se aninau clipele unei fericiri sau dureri stinse, și atunci, — nu se putea altfel, — figura poetului se nuanța de umbra unei contemplațiuni meditative, sufletul său se încălzea la 187 flacăra amintireî, imaginațiunea lui visa, și, — fatalmente. — această stare psihologică trebuia să se concretizeze în versuri, pe un petec de hârtie. Nicoleanu se apropie de această natură lamartinistă. Firește că nu caut să învederez o asămuire desăvârșită între temperamentul poetului francez și-al Iul Nicoleanu, — aceasta ar însemna că nu știu aprecia marea deosebire ce egzistă între amândoi, — dar întrucât privește izvorul sufletesc al poeziei, și la unul și la altul, curge natural, duios, vag, puțin monoton. Poeziile lui Nicoleanu au, mai înainte de toate, tocmai acel <ceva^ reflectat din sufletul poetului, care-ți dă culoarea pură a simțimintelor lui. El nu e un artist meșter. Nu-l vei surprinde căznindu-se să-și ecsagereze simțirea, să-i dea o vibrație mai pesimistă, în cadrul unei forme sculptural cioplită. Poezia Iul Nicoleanu este caldă, plângătoare, firească, sugestivă. Câte-o dată, parcă o vezi agitată, or puțin sceptică; 1S8 dar nici o dată dusă pană 'n adâncimea pesimistă a mult admiratului Eminescu. Un alt punct de remarcat iarăși mai este faptul, că pe când la cel mai mulți poeți al noștri, — chiar și în Eminescu, — se resimnte oarecum influența poeților sau filosofilor străini, în Nicoleanu absolut nici o inrîurire nu reiese, cu toate că poetul era unul din oamenii citiți al epocel sale. Nicoleanu este deci un temperament de poet cu totul original în literatura noastră. Poeziile sale — puține la număr, — cuprinse între copertele unul volum foarte simplu și modest, par a se contopi, sau a se lega într-o unitate intimă în poema: O iluzie pierduta^ ce este capul său de operă. Ea a rferaas în li- teratura românească, tot ca ^Shi4,râr toruh lui Eliade, „Vara la țară” a lui Deparațeanu ; ^Ruinele Târgovisteî* ale lui Cârlova. În adevăr, tot ce Nicoleanu visase mai frumos, aspirase cu mai mult foc, se întrupase într'o iluzie, luase forma unui ideal isd Această iluzie, acest ideal a fost o femele. — Femela! tot d'auna femela! Se înțelege: poetul nu este un bur- ghlez care să tindă la cucerirea banului prin toate mijloacele ; nu este un ambi- țios care visează un portofoliu de mi- nistru ; nu este o mediocritate practică, mulțumită de sine și de alții; poetul iubește o femele, — un univers pentru el;— și iată cum o simnte, cum o vede, cum i se pare: Intr'a nopțel melodie credeam vocea ta divină, In senin priveam albastrul ochiuluî tSu gânditor, In surisul aurorei chipul tău plin de lumină, Si 'n parfumul dimineții respirarea ta de-amor. Nu este aceasta un univers? Aî crede, cu toate acestea, că poetul n'a iubit în femele decât frumusețea. Atunci am fî fost poate în fața unei pasiuni trecătoare. Dar nu, poetul a vrut o femele bună. simțitoare, sinceră : un înger, — dacă fe- meile pot să fie îngeri! Nu știai c'o mină cată altă mână să ^ntâlnească, Și simțirea altă soră de care să se lipească. Și că omul osândit, 140 Presimțind a suferinței și-a furtunelor turbare, Caută mai dinainte o lumină de scăpare, Inlr'un port mai liniștit. Dacă această iluzie ar fi r6mas ve- cinie în orizontul eî albastru, de sigur că nici o dată fruntea poetului nu s'ar fi înorat subt o negură de decepțiuni amare, cart i-au zdruncinat toată viața. O iluzie pierdută, — l-a pierdut: Patru ani ml-am plâns destinul și ml-am blestemat simțirea, Patru ani ml-a fost legată libertatea și simțirea D-al tău pas amăgitor! In « Venere si Madonă» a lui Emi- nescu, întâlnim același plângere, același decepționism de femele. Poetul își bles- temă iubita sub cele mai crude învi- nuiri. Dar de o dată, își oprește mânia, — și din nou, în ecstazul adorațiunel, o o Iartă și o • roagă să uite învinuirea lui «crudă și nedreaptă». Aceasta arată caracterul lui Eminescu blând și Iertător. ^Ilusia pierdută» însă, se sfîrșește cu un țipăt suprem de durere și ură: Adio, dar lung adio, lung și fără revedere! Ași dori, femele crudă, nici Pa douS înviere Să nu te mai pot vedea! 141 Ce contrast izbitor între sfîrșitul « Venere și Madonă » și « Ilusii pierdute! » Nicoleanu n'a fost nicî satiric, ca cel puțin să-și poată rîde de femele, așa cum a făcut Eminescu. în satira IV. El n-a știut decât să iubească si se blesteme, când a fost înșelat. Câte-o dată numai, când își reamintește fericirile iubirei trecute, pare că se înfioară la gândul că e uitat de tot, că e un nenorocit străin și fără parte : — si atunci:

Așa a și urmat: tristul sfîrșit al poetului se știe de toți. Acea « iluzie » era lumea lăuntrică a poetului; când ea s-a distrus, el s-a văzut rătăcit și pierdut în lumea din afară trecând la o altă coardă a poeziilor lui Nicoleanu, vedem că el a fost încă un om superior prin virtuțile și simțimintele sale nobile. El a plâns pe cel nenorocit, pe cel mizer, și a biciuit pe conrupători, pe vițioși, pe tirani. A înfierat pe curtezana « vilă și tîrîtoare », și a cântat în versuri de o duioșie mișcătoare pe copilele căzute din iubire, sau sărăcie. Poemele: « O victimă » și « Agonia dreptului » vorbesc cu elocință în sensul acesta. El este unul din suveranii nostril în imperiul inimilor.