V. G. Morțun

'tt înfirul deputat socialist este o figură literară simpatică, dar care are un singur defect: nu se ține de vorbă. Acum câțiva ani D-sa începuse în revista Contemporanul un șir de articole critice, privitoare la teatrul nostru. Șirul s'a întrerupt și autorul n'a mai revenit asupra lui. Mai târziu, cei cart îl urmăreați cu interes și plăcere sunt surprinși prin câteva mici poeme în proză, cari aveați aerul a făgădui că de astă dată ele ati țintit dispoziția autorului asupra acestui gen. Făgăduința însă, — și ce făgăduință plăcută! — ne-a înșelat. Aceasta mie îmi face efectul unei.... cochetării literare. Cred că nu puțini vor fi acel cititori al D-lui Morțun, pe care D-sa i-a necăjit așa de mult cu ciudatele sale amăgiri. Și zic ciudate, pentru că în genul poemelor în proză autorul arăta mult talent. Bucata intitulată „Goana” este un mic cap de operă de o mișcătoare filosofie sentimentală. Este ceva delicat, cald, blând, și uneori umbrit de nu știil ce tristețe ușoară, în toate acele poeme, în care se observă uneori înrîurirea binefăcătoare a lui Turghienef. Ar fi de făcut unele observațiuni poate în privința câtorva inversiuni greoaie de fraze, ce strică și dă un ton obscur armoniei stilului. Încolo însă nu întâlnești decât un fond original de sentiment, de imaginație și de cugetare. Cu toate acestea, pornirea activitățel D-sale literare pare a se hotărî spre dramaturgie. Mărturisesc însă că n-ași avea curajul să profetisez că de astă dată autorul se va ține de cuvânt. Dar până acum, D-sa a produs două schițe dramatice originale: una intitulată Ștefan Hudici (apărută acum câțiva ani) cealaltă intitulată: Zulniea Hân c u (apărută zilele acestea). Asupra celei dintâi piese, eminentul nostru critic D-nu Ion Gherea a scris o cercetare socială și psihologică, analizând în același vreme și starea actuală a femeii în societatea burghleză. Asupra acestei din urmă piese, încerc să notez aici câteva impresii, cari să definească genul teatral al autorului. Acum câțiva ani, în Paris, Emile Zola întreprinsese o luptă furioasă înpotriva acelor autori dramatici cari fixase pentru orice lucrare de teatru anume convențiuni peste cari nici unul din el nu putea trece. Așa de exemplu era un calapod convențional ca orice sfîrșit de dramă să albă o concluzie morală. Zola se ridică cu drept cuvînt contra celor mai multe din aceste convențiuni, cari pun arta la carantină, și proclamă naturalismul în teatru, ca și în roman. O piesă de teatru trebuie să înfățișeze una din părțile simple ale vieței resfrînte prin temperamentul artistului. El se de- clară în contra acelor sfoH cari |se permit unui autor să le mânuiască dupe voință în piesele sale, și cari falsifică o mare parte din adevărul caracterelor și situațiunilor piesei. Criticul de la Medan cere ca într'o lucrare de teatru caracterele personagelor să fie juste și logice, iar în situațiunile, în care se mișcă acele personage, să nu se întrevadă tendința dupe acțiuni de efect și dupe complicațiuni care de care mai imposibile și mai bizare. Autorul Zulnie i Hîncu reliefează întru câtva tipul autorului dramatic întrevăzut de Zola. Cele două schițe dramatice ale D-sale nu sunt decât tablouri luate din viața reală. Autorul își îndreptează observațiunile mai ales asupra acelor clase burghleze stricate, inculte, vanitoase și imorale, unde pozițiunea socială și familiară a femeii prezintă numeroase priveliști triste și ridicule. Terenul acesta, exploatat așa de mult de Carageali, remâne încă un nesecat izvor pentru romane și opere dra- matice. D-l Mille s-a încercat să ne descrie câteva scene din viața acestei pături sociale, dar n-a izbutit să ne dea decât niște simple fotografii searbăde  și ordinare. Naturalismul nu este o fo- tografiare ezactă a vieței, căci atunci, cum spunea o dată regretatul Sphinx în R omânia Li b eră : „Dacă naturalismul ar fi o fotografiare, apoi cine ar putea să ne spuie mai ezact decât un notar, cum iubesc și urăsc fetele la sat?” (citez din memorie). Vom vedea că Zulniea Hincu nu este numai o simplă fotografiare, ci și lucrarea unul temperament de autor. Zulniea este fata, — o fată «romanțioasă» și cu germenii ereditatei isteriei într-însa, — este fata lui Sandu Hîncu, fost slujbaș, dat afară din slujbă, de și «a votat pentru guvern». Muma fetei și tiranica soție a lui Sandu Hîncu este cocoana Tița, una din acele penibile Eve, cu un sistem nervos morbid ce ar fi înspăimântat și pe ispititorul șearpe. Cu- coana Tița ține cu orice preț să-și mă- rite fata. uTrebue să te măriți, — spu- nea ea fetei, — ești săracă și nu tre- btie să faci mofturi, Da&ar fi pe ales n'a^i ^ice...., ia pe cine 'ți place... Așa'i soarta noastră a femeilor., n'avem ce 132 fcice; măritândU'iie trebuie să ne gân- dim la traiii nu la dragoste*. Fata se cam împotrivea: un mic simț de demnitate părea că se deșteaptă în- tr'însa față de hotărârea neomenească a mamei sale. care voia s'o mărite cu sila. Alesul fetei era lorgu Bută. Muma dedese fetei oare-care teorii despre tan- drețe cuceritoare, pe care fata le aplică atunci când r6mâne singură cu stân- gaciul și naivul viitor soț. Scena când Zulr.iea și lorgu se gă- sesc singuri, față în față, este de un rar efect comic. Intr'ensa autorul dovedește mult spirit de observațiune și finețe psi- hologică. Tinerii se logodesc. In vremea aceasta, Zulniea primește o scrisoare din partea lui Turei Tasachi, fiul lui Grigore Ta- sachi, mare proprietar și senator. Turei Tasachi învață la Paris, adică toacă pe papa la Paris, și dă mari probe să în- treacă pe tatăl s6u în nebunii și mișelil de tinerețe. Scrisoarea lui zăpăcește min- țile fetei. Ea arată scrisoarea mame-sel, și împreună fac planul să atragă pe feciorul 133 bogat în cursă. EI își daii întâl- nire, din care Iese o consecință grea pentru biata fată și o simplă mustrare din partea boeruluî pentru ștrengarul de Turei, care e trimes fără întârziere la Paris. Situația se încurcă. Muma Zulniel în- cearcă să se plângă Iul Grigore Tasachi de purtarea fiului s6a, dar bătrânul îl făgăduește să intervie pe lângă puternicii zilei pentru a reda funcțiunea bărba- tului s6u și să caute a înlezni «avansarea celui de Ia tribunal». Cel de la tribunal este lorgu Bută cu care se hotărește, în sfîrșit, a se căsători Zulniea. Acesta ar fi sfîrșitul logic și firesc al piesei. D. Morțun însă ne surprinde, la finele piesei, cu spânzurarea Iul Sandu Hîncu, din cauza unei certe ce o avu- sese cu femeia sa. Ori cât ar reeși din această ceartă suferințele, umilința și desperările pe care el le îndurase în tot timpul de când trăia cu această fe- mele, totuși hotărîrea Iul bruscă de-a se sinucide, tocmai în acele împrejurări, mi se pare nenaturală. Dar chiar naturală 134 dacă ar fi, spânzurarea lui Hîncu, Ia sfîrșitul piesei, este o întâmplare cu to- tul deosebită de acțiunea- intimă a pie- sei, care poate lipsi, căci ea strică mult din efectul legic al lucrărel întregi. Autorul a pus în gura personagelor limbagiul lor particular. Acest limbagiu, vorbit de actori talentați, ar produce mult efect comic. Cu toate acestea se găsesc în acest limbagiu unele cuvinte atât de triviale, că autorul ar fi trebuit să le înlăture. Asemenea cuvinte, ne slu- jind să ne dea expresia unul moment psihic, ele sunt un prisos ordinar, și întrebuințarea lor este o greșeală. In general, această schiță dramatică pune în lumină un spirit de observație larg și une-orl pătrunderi fine de psi- holog. Prin această schiță autorul pare a ne făgădai alte lucrări și mai mari, și mai de valoare. Numai de s'ar ține de vorbă.