GROFOAICA DE LA MICOŞLACA.

Florea Nicoară încremenise cu ochii la Mihai, nemaiputând scoate o vorbă. În cele din urmă se văzură nevoiţi să plece, mâhiniţi că nu izbutiseră să-l prindă pe hoţ.

— N-aş putea jura dacă nu cumva chiar dumnealui, cinstitul gospodar, va fi fost cumpărătorul cailor. Şi când te gândeşti cât de binevoitor se arăta…

— No, atunci fain ne-o mai prostit! râse Florea. Nu te mânia, frate dragă, că pune-vom noi mâna pe ei cândva. Ne-om înturna aici, că doar Bălgradu nu-i departe de Ciunga, să ne vedem odată acasă!

Nu mai zăboviră în cetatea de scaun a Ardealului, ci de cum se iviră zorile se puseră pe drum. La monastirea din Teiuş făcură cel dintâi popas şi astfel putură afla că, numai cu o zi înainte, trecuse pe acolo un drumeţ care vânduse o spadă lui pater Antonio, superiorul călugărilor. Pe dată se înfăţişară la el şi acesta bucuros le-o arătă, iar Mihai îşi dădu seama că era a lui.

— Zicea c-ar fi dobândit-o în luptă de la un vrăjmaş, spuse pater Antonio. De altfel mai avea una.

— No, a mea o fost, mă rog frumos! sări Florea de parcă s-ar fi bucurat de asemenea veste.

Călugărul se învoi să le-o dea înapoi, fără a pretinde răscumpărare, întrucât Florea era nepotul baciului Marian, care trecea mereu pe la el, şi la dus şi la întors. Avea să-i dea bătrânul banii, nu rămânea de pagubă, căci el o cumpărase numai să-l ajute pe călător.

— Mulţam dom' părinte, zise Florea. Batăr mergem în sat doi feciori şi-o spadă…

— Firesc ar fi fost să fi dus fiecare câte două, de veneaţi de la bătaie, dar aşa nu-i nici o ruşine, îi încurajă stareţul.

De cum trecură de Aiud nu mai dădură de urma omuleţului acela cu glas subţirel, dar nici în oraş nu aflară de trecerea lui.

— O fi trecut Murăşu în ceea parte şi s-o fi dus pe sate. Lasă-l în plata Domnului! făcu a lehamite Florea.

Ajunseră şi prin locuri de tristă pomenire, la Mirăslău, unde se mai găseau şi atunci, pe locul bătăliei, urme de ciolane albite, ba şi câte vreo sabie ruginită. Amândoi îşi făcură cruce, cum era în obiceiul localnicilor, semn de cinstire adusă morţilor de atunci.

— De n-ar fi fost vânzare… gândi cu glas tare Mihai.

— Vezi-bine că numai asta, încuviinţă Florea. Altcum, cine l-ar fi putut doborî pe Viteaz?

După cotitura Mureşului din dreptul Mirăslăului, trecură de cealaltă parte a apei şi, pe la Cistei, ajunseră în Ciunga. Casa lui badea Gligor Nicoară era aşezată pe dealul de către Uioara şi se vedea că eră gospodărie de om înstărit, neamul lor fiind vestit prin împrejurimi. Erau şi neguţători şi oieri şi ciocănaşi la ocnele de sare din Uioara, dar mai cu seamă erau ţărani.

Cei doi feciori fură întâmpinaţi cu mare bucurie, ba cu o întrebare, ba cu o gură de jinars, căci fiind duminică întreg satul era strâns la hora din faţa bisericii.

— Asta-i Sânefta! Fata celui de mi-o dat banii la Bălgrad, se fuduli Florea cu o codană rumenă în obraz şi frumoasă foc. Mi-i verişoară dulce!

Mihai rămase încremenit cu privirea asupra fetei, nevenindu-i a crede că era făptură omenească şi nu o zână.

— Ai văzut? continuă Florea. Ţi-am spus eu că la Ciunga îi mai bine ca oriunde pe lumea asta?

— Păi, cum să pleci şi să laşi asemenea mândreţe de fete ce sunt pe la voi? Nici nu ştii la care să-ţi opreşti ochii!

Două zile mai apoi se ivi în sat şi Marcu, după ce bătuse cam vreo două luni drumul de la Sătmar până în valea Mureşului. În drum se abătuse şi pe la Gorăslău şi prin alte locuri legate de răsposatul Mihai-vodă cel Viteaz, încercând a da de mormântul mucenicului, dar zadarnic. „N-au îngăduit nici să-i însemne gropniţa, batăr cu o cruce de lemn, mânce-i zmeii să-i mânce!” îi spusese cu obidă un moţ pe care-l întâlnise în capul drumului spre Câmpeni. Plecase mângâindu-se cu gândul că de va ajunge Gaşpar domn şi la Bălgrad vor cerceta palmă cu palmă până aveau să dea peste Viteaz şi cu cinste să-l îngroape în inima ţării celei mari şi unite… După cum mai avea de plătit o datorie de inimă şi meşterului Zahorec din Praga, că nici asta nu se uita cu uşurinţă.

De cum pătrunse în curtea lui badea Gligor Nicoară cu vestea cea bună că venea din partea lui Amosie, cu toţii se veseliră nespus.

— Chiar l-ai văzut cu ochii domniei-tale pe tetea? întrebă Florea, deşi el ştia prea bine că trăieşte.

— Ba chiar am şi luptat împreună, ba şi în temniţă tot laolaltă am fost şi până în ziua plecării.

— Tăt aşa fecior frumos îi? iscodi şi bătrânul cu lacrimi în colţul ochilor.

— Nu ştiu cum va fi fost cândva, dar că mai întorc, capetele după el toate fetele, asta încă-i drept!

— Dar măria-sa? vru să afle şi Mihai.

— Bărbat în virtute, măcar că i-o cărunţit barba. Nu cumva te bate gândul să mergi la el în oaste?

— Întocmai! Cu toată inima am purces la drum şi iată-mă-s ajuns în satul acesta, dar multă cale mai am a străbate…

Ce-i drept, de când o văzuse pe Sânefta nu se mai zorea către Sătmar. Nici nu apucase să schimbe cu ea vorbă, că fata numai era de găsit. Nu cutezase să întrebe de ea acasă, căci nădăjduia s-o întâlnească pe uliţă, ori la apă la izvor, dar nici urmă de ea. Îl bătea gândul să nu se fi întâmplat vreo nenorocire şi s-o fi înghiţi Mureşul, că de turci ori tătari nu putea fi vorba, ca pe la ei, pe dincolo de munţi.

Prin sat începură se vântura zvonul despre lipsa Sâneftei şi astfel toată lumea era îngrijorată de soarta ei. Oameni tocmiţi anume de badea Marian răscoleau apa, până către Mirăslău, dar degeaba.

— Doar ştiu eu bine că Sânefta nu mergea la Mureş! zise Florea, care părea înspăimântat şi el.

— Uneori grofoaica de la Micoşlaca le mai chema pe fete la clacă şi câte una mai zăbovea la curte o zi ori două, dar Sânefta nu avea obiceiul, neîngăduindu-i Mărian, că doar nu erau slugile baroanei, zise domol baciu Gligor Nicoară.

— Departe-i Micoşlaca? întrebă Marcu tresărind.

— Dincolo de dealul ce-l vezi, către Murăş, îi arătă Florea.

— Nu Mikeş îi cheamă pe baronii de acolo?

— Ba da! zise bătrânul. De la ei se trage şi numele, satului, măcar că-s numai români acolo.

— Şi cum se numeşte grofoaica?

— Dar cine mai ştie? De-mi aduc bine aminte, parcă… Berta, ori… Tereza, că de bătrână ce-i, va fi uitat şi ea! Noi îi zicem grofoaica şi atât.

— Eu eredeam că-i zice Iulia, bâigui Marcu dezamăgit. Şi mai ştiam că e tânără…

— No, aia-i nepoată-sa! se băgă Florea. Şi e chiar frumoasă, dar să ştii că nu le întrec pe Sânefta, Melintia, Maria, ori pe multe altele de la noi din sat. Uite, Mihai, că-i străin de aici, poate să spună ce fete avem la Ciunga.

— Aşa-i! încuviinţă acesta.

— Aşa o fi, dar mie mi-a plăcut Iulia şi aş pofti să ne şi însoţim.

— Cu o grofoaică?! se mirară deodată şi Gligor şi Florea.

— De ce nu? Doar şi eu mi-s fecior de cnez, iar la curtea lui Gaşpar-vodă voi fi vel-spătar!

Cu toţii începură a-l privi cu alţi ochi, nemaiştiind ce să creadă, fiindcă nu li se păruse a fi un domn aşa de mare. „Doar nu s-o fi bolunzit la cap” îşi zise baciu Gligor.

Marcu îşi aminti că la fel păţise cu jupân Dumitru şi pe loc încercă s-o schimbe:

— Oricum, dacă ajung la Micoşlaca, dau şi de Sânefta. Am să poruncesc să se răscoale şi apele şi pădurile… ori nu vă vine a crede? se opri iarăşi, văzându-i descumpăniţi.

— Ba credem, cum să nu, domnia-ta! răspunse bătrânul. Numai că te socoteam d-ai noştri şi… noi cu domnii…

— Baciule Gligor, acuma pricep eu ce vreţi a spune… Dar eu mi-s domn făcut cu spada şi sângele meu! Ca oştean de rând am luptat la Cornu lui Sas şi abia la Tătărani m-a făcut Vodă căpitan. Apoi… n-am mai apucat să rămânem, nici el şi nici eu. Pot zice că mi-s asemenea lui Amosie, care tot căpitan îi! Cât despre avere, avem şi noi o bucată de pământ, la Borlova, poate cât ai şi dumneata.

Ceilalţi se mai luminaseră la faţă şi îi dădură dreptate că nu era străin de lumea lor, numai că ţinea să se însoare cu o grofoaică, şi asta nu puteau pricepe ciunganii. Dar Marcu îi luă acum din scurt, nemailăsându-le chip de împotrivire.

— Uite că se lasă noaptea! Mergem degrabă într-acolo şi vedem îndată ce-i şi cu Sânefta şi cu Iulia… Haideţi!

— No, eu m-oi trage la culcare, că s-o dus vremea când băteam noaptea uliţele după fete, dar meargă tinerii!

Florea chibzui dacă să-l însoţească pe năstruşnicul oaspete ce se dădea fârtat cu Amosie dar zice că s-ar însura cu nepoata grofoaicei de la Micoşlaca, ori de n-ar fi fost mai bine să-i spună că pe la ei umbla zvonul că Mikeşoaia cea tânără va face nuntă cu Teleki Imre, groful de la Uioara… Nu cuteză însă, şi astfel cei trei tineri se porniră. Tăiau la trap pe calea cea mai scurtă spre a nu mai trece prin Cistei, iar când încetiniră Florea încercă să-i spună:

— De multe ori vine pe la Micoşlaca grofoaica de la Galda, care-i tare prietenă cu domnii cei mari de la Bălgrad…

— Nu prea am fost eu pe placul contesei de la Galda… Agnes, aşa o cheamă, dar Iulia mă iubeşte, o să vedeţi!

Satele erau apropiate şi Florea nu mai apucă să-i pomenească şi de groful de la Uioara, că se trezise drept în faţa porţilor conacului familiei Mikes. Cum trecuse de multişor vremea cinei, bătăile în poartă şi larma făcută de Marcu nu fură pe placul celor de la curte.

— Dacă aţi beut, ficiori, de ce nu vă duceţi la culcare şi umblaţi techerghei pe la casele oamenilor? îi dojeni paznicul. Tot după Sânefta aţi venit? întrebă el văzândul pe Florea.

— Deschide poarta! se răsti Marcu pe ungureşte. Acasă-i Iulia?

— Îndată, înălţimea-ta! se zori portarul crezând că s-a înşelat şi n-a văzut bine ce oaspete de seamă picase. Poftiţi, se ploconi el. Din pricina întunecimii…

Marcu însă nu-i dădu răgaz şi nemaibăgându-l în seamă începu a răcni de parcă s-ar fi aflat în satul lui, la vreo drăguţă:

— Iulia! Sunt eu, Marcu! Am venit, draga mea!

În pragul casei se ivi o bătrână doamnă, însoţită de o slujitoare şi sprijinindu-se într-un toiegel de abanos. Marcu bănui a fi mătuşa Iuliei şi se înclină.

— Sărut-mâna, doamnă baroană! Sunt căpitanul Iancovici şi o caut pe nepoata dumneavoastră, Iulia.

— Păi aşa se vine, tinere domn, ori cine vei fi fiind? La vreme de noapte şi cu asemenea strigăte, să bagi spaima în oamenii cumsecade? Eşti nobil şi nu cunoşti buna-cuviinţă! îl dojeni bătrâna, pocnind mereu cu toiagul în pământ.

Dacă ar fi vărsat careva o găleată cu apă rece peste capul Bănăţeanului, nu s-ar fi simţit mai înfrigurat. Se mira că nu se arată Iulia, care l-ar fi auzit, de bună-seamă, dacă era acasă. Zgripţuroaica nu putea să-i fie piedică şi iute ar fi dat-o în lături, dar se gândi că o asemenea purtare ar fi avut urmări neplăcute. Tocmai atunci în spatele baroanei se ivi şi fiinţa aşteptată. Marcu nu mai ţinu seama decât de marea lui dragoste şi, trecând pe lângă babă, îngenunche în faţa fetei.

— Iulia, scumpa mea! În sfârşit, te-am găsit! şi apucându-i mâinile i le acoperi de sărutări.

Florea şi Mihai rămaseră în umbră şi se uitau miraţi la cele ce se petreceau sub ochii lor, nepricepând ungureşte. Oricum se cam îngrijorau, căci întâlnirea nu se petrecea după cum se aşteptase Marcu. Ba, după cum se răstea baroana, părea că-l ceartă cu asprime, iar cea tânără se uita la el de parcă ar fi strâns-o o botină.

— Ce pofteşti? catadicsi să-l întrebe.

— Să mă fi schimbat oare într-atâta, încât să nu mă mai cunoşti?

— Aaa! domnia-ta eşti?… da… îmi aduc aminte că Marcu te cheamă, de nu mă-nşel. Şi întorcându-se spre bătrână: Ne-am cunoscut împreună cu Agnes, undeva pe la Arad, de mai ţin bine minte… Dar pofteşte în casă, domnule căpitan! îl îmbie cu vădită răceală.

— Chiar de vă cunoaşteţi, nu se cade să vină aşa la o casă de nobili, de parcă s-ar fi aflat, să-mi fie cu iertare la vreo locandă din cine ştie ce oraş. Pofteşte, tinere, iar slugile domniei-tale să meargă la cuhne.

Marcu însă rămase mut, ca lovit în moalele capului. Mai întâi, nu ştia ce să creadă de purtarea fetei, că doar abia trecuseră câteva luni de când îşi jurau să nu se mai despartă niciodată! Îi dădu însă prin minte că se ferea de babă şi nu voia să se dea de gol… „Asta era!” se lumină el deodată. Ce aveau să zică tovarăşii lui de afară, luaţi drept slugi, nu-i mai păsa, ba se chiar bucura că nu pricepuseră nimic, aşa că se apropie de ei şi le spuse:

— Îi ceva bai, că fata se teme de bătrână. Nu vă fie cu supărare, dar mergeţi acasă şi înturnaţi-vă mâine, că până atunci aflu eu despre ce-i vorba.

Când Iulia află că cei doi tineri plecaseră, un nor îi adumbri obrazul, însă Marcu n-a băgat de seamă.

— Eu mă voi duce la culcare, tinere domn, şi nădăjduiesc să nu se mai întâmple altă dată, zise bătrâna întorcându-le spatele.

Marcu o salută înclinând capul, fără a scoate vreo vorbă. În sinea lui se bucura, pe deplin încredinţat că, îndată ce vor rămâne singuri, Iulia avea să-şi ceară iertare pentru purtarea ei de până atunci. Nici pomeneală însă, căci tânăra grofoaică rămase şi pe mai departe la fel de rece.

— Am înţeles că nu trebuie să ne dăm în vileag, deocamdată, cu toate că mâine va trebui să ne mărturisim dragostea în faţa tuturor. Însă mi-a fost atât de dor de tine, încât nu m-am mai putut ţine şi am dat năvală ca un tătar, de cum am aflat…

— Bine, bine! i-o reteză sec Iulia. Acuma rogu-te să mergi la culcare, şi dimineaţă om mai sta de vorbă!

— Nu pricep… eu am venit atâta cale să mă culc de cum te-am văzut…?! doar dacă ne culcăm împreună!

— Te poftesc să fii cuviincios! Ţi-am spus că mâine vom sta de vorbă. Ce mai vrei?

— Nu pleca! întinse mâinile, ca după o fantomă.

Nu-i venea a crede că era părăsit cu atâta cruzime şi abia se urni din loc, spre a urma pe slujnicuţa ce-l poftea să-i arate odaia de odihnă… Fu cât pe ce să se repeadă în curte şi, sărind în şa, să gonească unde o vedea cu ochii. Se răzgândi însă, neputând să-şi închipuie că Iulia n-avea să vină pe furiş, ca să nu afle nici măcar servitorii. „Cine ştie ce ochi iscoditori o pândesc pe biata fată!” îşi zise, mângâindu-se cu gândul că, oricum, a doua zi se vor lămuri multe. Nici nu băgă de seamă că încăperea unde fusese poftit avea doar un pat, o masă şi un scaun, iar la ferestre zăbrele groase de fier, aşa cum se obişnuia pe la unele case, spre a fi apărate de răufăcători. Se învârti o vreme ca un leu în cuşcă, apoi, pierzându-şi răbdarea, scoase capul pe coridorul scufundat în beznă. „Vine când s-or culca toţi!” se linişti el scoţându-şi cingătoarea şi spada şi aşezându-le pe scaun, ba îşi dădu jos şi contăşul, spre a fi mai sprinten când avea s-o cuprindă în braţe.

S-a frământat aşa toată noaptea, uneori părându-i-se a fi auzit paşi furişaţi prin dreptul uşii, ba într-o vreme desluşi un tropot de cal, dar nu se îngrijoră, gândindu-se că poate cei doi tineri vor fi plecat abia atunci, după ce vor mai fi întrebat ceva de Sânefta. În cele din urmă se-ntinse în pat, îmbrăcat cum era, cu mâinile sub cap, şi căzu într-un somn adânc. Când se trezi, lac de sudoare, văzând că zadarnică îi fusese aşteptarea se mânie şi dădu să plece. Atunci băgă de seamă că scaunul pe care aruncase cingătoarea şi spada nu mai era, doar contăşul rămăsese pe masă. Se repezi la uşă, însă aceasta era bine zăvorită pe dinafară. Bătu cu pumnii, răcni furios, ba se şi opinti nădăjduind s-o spargă, dar în van. „Ce va să însemne asta?” se întrebă cu glas tare. „Nu cumva sunt prins?! Aşadar puicuţa se dovedeşte mai şerpoaică decât prietena ei Agnes… Cu mâinile mele am să-i sucesc gâtul, nemernica!” îşi făgădui el şi se apucă să zguduie zăbrelele, strigând după ajutor. Zadarnic însă, fiindcă nimeni nu trecea pe la fereastra odăii lui, aşezată undeva în spatele conacului. Îşi dădu cu pumnii în cap, căindu-se că nu se dusese aseară cu băieţii şi să se fi întors pe lumină să-i ceară socoteală. Prea se încrezuse în dragostea muierească, nesocotind poveţele lui Gaşpar de a se lăsa de patima lui pentru Iulia, dar acum era prea târziu.

Către amiază i se făcu foame şi mai cu seamă sete, însă nimeni nu venea să-l cerceteze dacă avea trebuinţă de ceva. „Apă!… Vreau apă!” răcni el. Avea de gând să se năpustească asupra aducătorului, îndată ce s-ar fi crăpat uşa, şi se aşeză la pândă. Nu se putea să nu se arate careva, căci şi celor mai ticăloşi ucigaşi li se dădea de mâncat şi de băut, chiar de-ar fi fost hărăziţi ştreangului. Trecu astfel întreaga zi fără să vadă chip omenesc şi iarăşi zadarnic sudui şi blestemă, până târziu în noapte.

Frânt de osteneală, fu doborât de somn şi când deschise ochii nici nu-şi mai dădu seama de era dimineaţa ori miezul zilei. Nici de astă-dată nu se ivi nimeni, cu toate că strigase atât cât îl mai ţineau puterile. I se usca cerul gurii şi îşi simţea buzele crăpate. „Are să mă ucidă prin însetare”, îi trecu prin minte şi se înfioră. Începu să-i scadă şi înverşunarea, ba chiar i-ar fi mulţumit celui ce i-ar fi adus un strop. Spre seara celei de-a doua zile capul începu a-i vâjâi şi toată odaia se învârtea cu el, încât abia izbuti să se mai aşeze în pat, fără să-i mai pese de nimic şi fără a se mai gândi la ceva, aşteptându-şi moartea. Nu putea şti câtă vreme zăcuse în starea aceea, poate o zi, poate mai mult, simţea numai că cineva îi umezea buzele cu un ştergar muiat în apă, abia izbutind să sugă seva dătătoare de viaţă. Apoi zări ca prin ceaţă o femeie aşezată în preajma lui şi în cele din urmă pricepu că din porunca ei era îngrijit. Dar nu era Iulia, ci… Agnes!