ADEVĂRATUL STĂPÂN.

Kalindudak îl găsi pe Grazziani, cu dinţii înfipţi în beregata unui lup, în vreme ce altul zăcea lângă el de parcă ar fi vrut să-i ţină de cald. Căpitanul, care nu se dăduse bătut de blestemata băutură, se trezise auzind strigătele fără a-şi da seama dacă erau de durere ori de beţie, cum era în obicei pe la chiolhanuri. Până una-alta înşfăcase iataganul şi se năpusti pe punte suduind. Dar când îşi văzu păroşii oaspeţi începu a răcni cu putere, de băgă groaza chiar şi în haită.

— Lupii! Nu vă lăsaţi, copii! Daţi cu ce apucaţi!

La chemarea lui se mai dezmeticiră şi alţii şi în acest fel izbutiră să doboare nu mai puţin de zece fiare. Când cei din urmă lupi fură izgoniţi de pe corabie sinistraţii se îngrijiră de morţi şi de răniţi, dar în acea noapte nimeni n-a mai închis ochii. A doua zi se mai potoliseră vântoasele, iar Kalindudak, după ce inspectă puntea de cum se făcu puţină lumină, veni să-l vadă pe teribilul mubaşir al padişahului, care-şi atârnase mâna de gât, pe sub cojoc.

— Măria-ta ai fost mai de spaimă pentru lupi decât ei pentru noi. Se vede treaba că uneori se mai schimbă rânduiala lumii.

— Ba, eu gândesc că de nu te băgai domnia-ta, căpitan-efendi, îl şi înghiţeam, că doar văzut-ai că eram gata s-o fac…

Căpitanul fusese cel care i-a oblojit rana, după ce o spălase bine şi o unsese cu dohot.

— În scurt timp vei uita de durere, luminăţia-ta, dar toată viaţa n-are să-ţi iasă din minte cum ai vrut să înghiţi un lup viu!

După două zile, viscolul se opri cu desăvârşire, dar se lăsă un ger cumplit, care avea să prelungească aşteptarea până cine ştie când.

— Căpitan-efendi! De nu-l voi afla pe luminăţia-sa Iskender-paşa la Silistre, va trebui să mergi mai departe până la Ibrail, ori poate chiar la Kalas, căci după câte bag de seamă aici ne prinde vara.

— Nici vorbă, înălţimea-ta, se împotrivi Kalindudak. Mâine, cel mult poimâine, plesneşte gheaţa şi se pornesc sloiurile. O dată cu ele ne slobozim şi noi. Dacă nu suflă vânt potrivnic, mai mult ca o zi şi o noapte nu facem până la Silistre. De nu s-o putea, mergem şi mai departe, numai că oamenii mei…

— Înţeleg, înţeleg… De bună-seamă că le plătesc!

Prevestirile lui Kalindudak suferiră o întârziere de numai o zi, după care, înmuindu-se gerul, au pornit la vale odată cu sloiurile.

Ajuns la treptele de marmură ale grădinii conacului paşei de Silistra, Grazziani băgă de seamă că norocul i-a surâs din nou, fiindcă Iskender-beg nu plecase. Ba încă l-a primit cu multă căldură pe omul împăraţilor, şi creştin şi musulman.

— Nu te credeam atât de tânăr, Gaşpar-bey, îl întâmpină seraskerul. După cum ţi-a mers vestea înţelepciunii, socoteam că ai barba colilie şi, când-colo, abia de ţi s-a împlinit.

— Nu în firele de păr stă virtutea omenească, luminăţia-ta, ci în vitejia spadei şi-n credinţa inimii. Din astă pricină mai am încă multe de învăţat, până să mă asemuiesc marelui serasker de Karamania, se înclină curtenitor morlacul.

— Pare-mi-se că ai viclenia vulpii şi nu s-au înşelat cei care au vorbit de iscusinţa ta de-a întoarce vorbele, îndulcindu-le după trebuinţă. Ca oştean, eu însă iubesc calea cea dreaptă, fără ocolişuri şi te poftesc să faci aşijderea, dacă vrei să te socot prieten al meu.

Grazziani scoase atunci pungile cu ducaţi de aur ce le avea într-o desagă de piele, precum şi scrisoarea lui Mollart. Ochii lui Iskender-paşa străluciră de lăcomie şi un zâmbet mulţumit îi înflori pe faţă.

— La Stambul ai fost? isoodi el.

— Mă voi duce, dar numai cu încuviinţarea înălţimii-tale, că altminteri bat drumul zadarnic.

Se vedea cât-colo că vorbele mieroase nimeriseră ţinta, căci paşa era deosebit de încântat. Nu s-ar putea spune dacă nu cumva şi greutatea pungilor, pe care le cumpănea în mâini, făcea să se arate plin de bunăvoinţă.

— S-ar putea să fim vreme îndelungată împreună, beyule! zâmbi vizirul. Deocamdată ai să mă însoţeşti până la Sakci, răstimp în care îmi vei povesti de umbletele tale la Beci. Apoi astea… cumpăni din nou pungile, dar Grazziani îi luă vorba din gură:

— Nu-s decât pentru început, luminăţia-ta, că nu m-am încumetat singur la drum cu bani mai mulţi, dar când fi-voi pe scaunul de la Yaş, prin milostivirea înălţimii-tale, altcum aş putea…

— Da! Auzit-am eu câte ceva că râvneşti domnia Bogdaniei, însă acolo se află Radu-bey, bunul meu prieten.

— Dar mai ştiu, strălucite vizir, că beyul de care vorbeşti este beteag de ochi şi bucuros s-ar trage la odihnă pe malul Bosforului. Se-nţelege că paguba ce ar suferi-o tot eu va trebui s-o acopăr.

— Ca să ajungi bey la Bogdan-illi, mă rog, se poate, nu zic nu, dar va trebui să fii mai întâi robul meu!

— Cu toată inima…

— Nu numai cu inima, ci cu totul! Mă-nţelegi?… Totul!

Bătu din palane şi se ivi Kuciuk, deoarece, lucru de mirare, nu fusese de faţă până atunci.

— Îl vezi? Este omul care mi-a jurat credinţă, ca şi tine, şi m-am încrezut în el. E drept că pentru a-l feri de ispită i-am retezat limba, dar l-am încărcat cu cele mai scumpe daruri ale pământului. Ce crezi că mi-a făcut? M-a vândut scriind cu mâna şi atunci i-am retezat-o! Eu ţin la el, până mai are o mână teafără, doi ochi şi două picioare, că până la urmă numai capul va mai putea răscumpăra hainia lui. Dar el este o pildă, pentru cei ce trebuie să înţeleagă!

Grazziani se gândi că de-ar cădea în mâna lui Iskender, ca vânzător, bine n-avea să-i fie, dar se ţinu tare, încercând s-o ia în şagă.

— Dar de-mi vei tăia limba, luminăţia-ta, nu voi mai putea ajunge domn…

— Ca să scapi cu limba întreagă va trebui s-o răscumperi cu blănuri de samur şi jder, în afara aurului ce-mi rămâi dator. Iar de te haineşti, plăteşti cu capul, că n-am vreme să te ciopârţesc asemenea lui Kuciuk şi nici nu-mi e de trebuinţă o altă pildă.

A doua zi plecară împreună, în corabia lui Iskender-paşa, pe Dunăre la vale. Toată vremea tăifăsuiră despre cele ce aveau de făcut şi cum ar trebui să se poarte Grazziani la Poartă, spre a dobândi scaunul Moldovei.

— Vei da peste oamenii de credinţă ai sultanei Mahpeyker Kosem, care te vor trage de limbă, făgăduindu-ţi marea cu sarea, dar să te fereşti de ei, ca şi de stăpâna lor. Cată să te bagi sub pielea sultanei Mahfiruz, soaţă haşeki a luminatului nostru padişah, iar de Halil-paşa sadrazamul să nu-ţi pese, că nu face nici cât o ceapă degerată. De te afli la ananghie şi n-ai cum o scoate la capăt, trimite veste după mine, dar nu spune nimănui cele ce-am vorbit împreună. Nici de Mollart să nu sufli o vorbuliţă, înţelesu-m-ai?

Grazziani încuviinţă din cap, fără a scoate o vorbă. Cunoştea destul de bine cum mergeau treburile la Istambul şi în privinţa asta nu avea trebuinţă de poveţele paşei, dar se prefăcu neştiutor.

— Tu vei fi omul meu de credinţă la Yaş, că pe Radu-bey îl întorc în Kara-ili. Bethlen rămâne în Erdel-ili şi peste toţi trei eu voi fi stăpânul. Asta să ţi-o bagi bine în cap!

Înţelegând dorinţa vizirului de a stăpâni toate ţările româneşti, Grazziani nu fu prea încântat, mai cu seamă când îl mai auzi că vrea să-i aducă pe toţi locuitorii acestor meleaguri la dreapta credinţă a lui Mahomed. Se temea ca nu cumva aceste plăsmuiri ale lui Iskender-paşa să fi avut încuviinţarea Porţii, că atunci tare ar mai fi fost greu să se împotrivească numai din Moldova, fiindcă de ceilalţi doi nu se îndoia că vor fi slugi credincioase turcului.

— Priceput-am eu, oare, că nu voi mai căpăta porunci de la Bâb-i Ali?

— Deocamdată da, tot de la Sublima Poartă, dar nu pentru multă vreme. La Akerman fi-va inima viitoarei ţări, căci se vor supune strălucirii mele şi credincioşii tătari. Lumina credinţei Profetului va veni de la Babadag, unde am să poruncesc zidirea unei geamii, cu mult mai mândră decât însăşi Aya Sofia. Auzit-am că şi sultanul a isprăvit geamia lui albastră, construită de Ahmed Aga, discipol al marelui arhitect Mimar Sinan, dar nu cred că are s-o întreacă în măreţie pe cea care se va ridica în Dobrogea lângă mormântul lui Saltuk Dede. Pe urmă se vor construi moschei în fiecare târg din ţările valahe, fiindcă în Bugeac şi părţile tătăreşti de la Krâm nu-s prea întinse aşezările omeneşti.

Destăinuirile vizirului mai să-l îngrijoreze pe Grazziani, dacă nu-şi dădea seama de neputinţa unor asemenea înfăptuiri primejdioase pentru ţările române. Asta ar fi însemnat un paşalâc la un loc cu tătarii, şi cumplit ar fi fost. Îşi zise încă o dată că erau plăsmuiri bolnave ale unei minţi înfierbântate şi se hotărî să-i cânte în strună, să facă pe dracu-n patru spre a dobândi domnia Moldovei, că pe urmă avea el să destrame visurile de mărire ale vizirului de la Dunăre.

De cum se coborâră pe uscat, la Măcin, apucară calea Babadagului călare, pe drumuri ce străbăteau păduri desfrunzite de iarnă, până ce deodată se desfăşură la picioarele lor o vale încântătoare, cu un ghiol uriaş ce se pierdea în largul zării. Era, desigur, Razelmul, pe ale cărui ape pluteau încoace şi încolo nenumărate caice, ca nişte fluturi. Minarete cu vârfuri ascuţite şi felurit colorate se înălţau spre albastrul cerului, dar din păcate încă era prea timpuriu pentru izbucnirea verdelui crud al primăverii, şi asta ştirbea oarecum din frumuseţea locului. Totuşi când şi când stoluri de păsări călătoare se îndreptau spre braţul Sfântului Gheorghe, iar de acolo în delta Dunării. Se simţea în văzduh sfârşitul iernii, ca-n fiecare an destul de curând prin părţile Babadagului, loc pe care vizirul dorea să-l facă inima lumii musulmane din această parte a bătrânei Europe. Îi întâmpinară ayanul şi muftiul din Babadag, care pregătiseră o primire măreaţă stăpânului acestor meleaguri, Iskender-paşa. „De bună-seamă că se crede un Alexandru, al cărui nume îl poartă!” îşi zise Grazziani, văzând pohfala intrării lor în târg. Se îngrijora totodată la gândul că ar fi cu putinţă să fie şi el silit să-l întâmpâne asemenea în târgul Ieşilor, când acesta va fi cetatea lui de scaun.

— Vezi tu, beyule, îi zise Iskender într-o zi. Aici îmi adun oastea spre a-l înfrunta pe leah şi după ce l-oi supune altcum sta-voi de vorbă cu ghiftuiţii dregători de la Stambul.

— Fi-va oare şi Lehia ţară supusă luminăţiei-tale?

— Poate că peste ani, nu zic ba! Până atunci însă, craiul leah va trebui să tremure de frica mea. Dar de ce mă spovedesc ţie, beyule? Luat-ai cumva locul lui Kuciuk?

— Aş vrea, de-ar fi cu putinţă, însă doar în inima luminăţiei-tale şi nu altfel…

— Numai de tine atârnă, prietene! Şi ca dovadă a încrederii din partea mea te poftesc să vii la divan cu căpeteniile oastei mele, care este înşirată de la Isakţi la Mahmudia. La un semn, se adună toată şi trece pe la Obluciţa peste Dunăre. Cu asemenea oşteni, lumea o cuprind!

La sfatul poruncit de vizir se înfăţişară cu toţii în păr şi Grazziani putu să-şi dea seama că „vitejii” paşei nu erau decât o adunătură de tâlhari, cu gândul numai la pradă şi cu nimic din umbra falnicilor oşteni de odinioară. N-aveau nici arme îndeajuns, iar cele pe care le văzu erau nişte vechituri bune de speriat copiii. Află de asemenea despre o „bandă a lui Pandele”, care-i hărţuia pretutindeni, făcându-le viaţa amară de cum se răzleţeau de grosul oştirii.

— Cum de nu i-aţi nimicit până acum? se încruntă paşa.

— Abia de-am izbutit să punem mâna pe doi dintre ei, chiar aici în Babadag, că de scăpau prin bălţile Tunei îi ocrotea şeitan făcându-i de nevăzut.

— Să-i aduceţi la mine să văd şi eu de cine vă spăimântaţi voi, nevolnicilor! se răsti Iskender-paşa.

De bună-seamă că acel Pandele, care-i băga în răcori pe oştenii nebiruitului vizir, era vreun localnic valah, fiind bine ştiut că pe limba asta de pământ, dintre Dunăre şi Mare, românii încă se mai găseau la ei acasă, cu toată asuprirea turcească. Cei doi prinşi, trântiţi legaţi-cobză la picioarele vizirului, erau uscăţivi şi zdrenţăroşi, dar cu o neaşteptată dârzenie în ochi. Deşi li se poruncise să rămână cu faţa la pământ, se sumeţiseră a-şi sălta capetele înfruntându-l pe paşă.

— Vă bateţi joc de mine? se răsti Iskender, privind împrejur. Oare aceştia să fie tâlharii ce bagă în răcori oastea şi slugile mele?

— Aceştia, luminăţia-ta i răspunse careva cam fâstâcit.

— Unde-i Pandele? se răsti vizirul către prinşi.

Oamenii se uitară la el, dar nu răspunseră.

— Nu vorbesc limba noastră?

— Cum de nu, slăvite stăpân, au dovedit-o în atâtea rânduri cu faptele lor, răspunse ayanul însuşi.

— Atunci pentru ce nu răspundeţi, ticăloşilor? răcni paşa spre ei.

Degeaba! Prinşii se încăpăţânau să tacă şi asta îl scotea pe Iskender din sărite.

— Să vie Selim! porunci el. Trebuie să aflaţi unde-i nemernicul de Pandele, ca să-l jupoi de viu, spre pilda tuturor!

Gealatul se ivi pe dată, însă nu putu să-şi arate măiestria fiindcă interveni Grazziani, mai înainte ca Iskender să-i spună ce trebuie să facă.

— Dacă îmi este îngăduit, luminăţia-ta, aş, încerca şi eu, cu vorbă bună, să scot câte ceva de la ei, înfrângându-le cerbicia. De mi-i dai pe mână, poate îi fac să spună unde-i faimoasa căpetenie.

Vizirul se uită la el cam neîncrezător, dar îşi aminti de iscusinţa vorbirii mubaşirului şi încuviinţă, făcându-i chiar plăcere să vadă ce va ieşi din asta.

— Fie! Ţi-i încredinţez, dar de nu izbuteşti…

— Este doar o încercare, slăvite vizir. Iar de voi da greş, Selim va face cele de cuviinţă.

— Hai să fie cum zici, beyule.

— Dar poftesc să rămân numai cu ei, fără martori şi fără pază, aşa că porunceşte să fie duşi la gazda mea.

Vizirul încruntă din sprâncene dar până la urmă încuviinţă, poruncind să fie duşi sub pază până acolo unde ceruse mumbaşirul împărătesc.

Înclinându-se în faţa lui Iskender-paşa, acesta ceru îngăduinţa să plece, ceilalţi rămânând mai departe, să pună ţara la cale.

Procedând la cercetarea prinşilor, Grazziani porunci mai întâi să fie dezlegaţi şi să li se aducă mâncare bună şi apă de băut, supraveghindu-i chiar el pe cei doi, care se repeziră hămesiţi asupra bucatelor.

— V-a ţinut cam multă vreme flămânzi, nu-i aşa? îi întrebă cu blândeţe în glas.

Cei doi săltară capetele deodată, privindu-l cu uimire şi oprindu-se din mestecat.

— De mine să nu vă temeţi, că şi eu sunt creştin, ca voi, ba chiar şi român.

— Atunci pentru ce vorbeşti limba lor spurcată?

Întrebarea îi fu pusă pe româneşte iar morlacul înţelese, însă parcă îi atâtea un nod în gâtlej, căci n-avea deprinderea vorbirii în această limbă.

— Noi am priceput ce-ai vorbit cu păgânul, dar să ştii că n-ai să scoţi nimic de la noi, chiar de încerci să ne amăgeşti cu duhul blândeţii! îl preveni, pe turceşte, celălalt.

— Oameni buni! Vă vorbesc în limba turcului întrucât văd că şi voi aţi deprins-o şi ne putem înţelege. Asta nu înseamnă însă că nu sunt de acelaşi neam cu voi, doar că m-am născut prin părţile sârbeşti şi am crescut printre străini şi încă nu mă descurc româneşte. Ca un creştin ce sunt, vă jur pe rănile Mântuitorului! termină el făcându-şi cruce.

Ştiind că musulmanii nu şi-ar fi făcut semnul acela „spurcat” pentru nimic în lume, prinşii părură a se îndupleca, dar rămaseră tăcuţi, cu priviri când mirate, când iscoditoare.

— Vă înţeleg, nu aveţi încredere în mine, dar uite că eu am în voi! Pe cât îmi va sta în putinţă, voi încerca să vă scap viaţa, dar să nu ieşiţi din cuvântul meu. Paşa vă cere să spuneţi unde se ascunde Pandele… Ei bine! Nu ştiţi vreun cotlon al bălţilor, unde să-i căraţi după voi pe oşteni, până li se face lehamite?

— Păi nu tot acolo ajungem, când or vedea că am minţit? rupse tăcerea uscăţivul.

— Oricum şi-au pus în gând să vă omoare. Dacă faceţi ce vă spun, scăpaţi barem de chinuri, dar poate că dând peste Pandele aveţi noroc să fugiţi de el.

— Ce ne ceri în schimb?

— Să intraţi în slujba mea!

— Dar cine eşti?

— Gaşpar Grazziani! Doar atâta să ţineţi minte, iar când veţi auzi că-mi chem oamenii, să alergaţi cei dintâi şi veţi afla atunci ce vreau de la voi…

Robii rămaseră cu gura căscată, crezând că nu pricepuseră ce poftea acest străin ciudat.

— Până atunci ce să facem? întrebă tot cel slab.

— De izbutesc să vă scap, faceţi ce vă pofteşte inima, ca şi până acuma.

— Să ucidem păgâni?

— De ce nu?!

A doua zi, spre seară, Grazziani se înfăţişă paşei cu robii încredinţaţi, dar aceştia, acum sătui şi odihniţi, parcă aveau alte chipuri.

— Doar nu vrei a spune că ai izbutit? îl întâmpină Iskender.

— Ba cred că da!

— Au mărturisit?

— Totul, ori aproape!

— Şi ştii unde se ascunde Pandele?!

— Trimite-i cu oşteni după ei şi au să ţi-l dea prins. Se înţelege că pe ei trebuie să-i legaţi, de formă, ca să nu bănuiască Pandele vreo vânzare, dar să se poată dezlega la nevoie şi să pună mâna pe tâlhar.

— Mare mirare! Am auzit eu că şi în Oraşul de Aur făcut-ai minuni numai cu vorba goală, dar, să-ţi spun drept, n-am crezut.

— Slăvite stăpân, te încredinţez că eu când mă leg la o treabă n-o las neisprăvită.

— Îmi placi, beyule! Du-te fără grijă la Poartă, că vei căpăta firmanul.

— Într-adevăr nu mai e timp de zăbavă, mărite vizir, cu toate că rău îmi pare să mă desprind de aici. Iar de te învoieşti, până la Isakci m-or însoţi chiar oştenii ce vor păzi pe tâlharii cercetaţi de mine, căci pe acolo se ascunde şi Pandele.

— Ziceam să-ţi dau oşteni, de vază, cum se cuvine.

— Ba aş pofti să plec cât mai nebăgat în seamă, că mişună iscoadele chiar şi la curtea luminăţiei-tale şi nu aş dori să afle şi neprietenii pe unde îmi vor călca paşii. Am pătimit îndeajuns până acuma

— Fie, prietene, după cum ţi-i voia! zâmbi Iskender întinzând mâna spre a-i fi sărutată, ca semn de mare încredere. Mergi cu bine, dai scrisorile cum te-am povăţuit şi domn te întorci, cu sprijinul lui Alah atotputernicul!

— Dar nu fără bunăvoinţa luminăţiei-tale! se linguşi Grazziani îngenunchind la picioarele lui, în timp ce îşi jura în gând că va şterge asemenea umilire, punându-l pe smintitul vizir să-i sărute tălpile, drept răzbunare, dar până atunci mai avea de îndurat multe înjosiri, o ştia prea bine.

Patru beşlii socotise mubaşirul că ar fi fost îndeajuns pentru a da de urma lui Pandele, căci după cum, chipurile, îi mărturisiseră cei doi prinşi, căpetenia lor nu se ascundea niciodată cu mai mult de un fârtat. Oricum, călăreţii îl vor însoţi la Isaccea, de unde vor cere şi pedestraşi ca să împresoare ascunzătoarea, aflată prin stufăriş. Fiind încă uscată din iarnă, trestia avea să ardă, de nu s-ar fi dat prinşi nemernicii de tâlhari, şi i-ar fi prăjit ca pe şoareci. Lui Iskender-paşa planul i se păruse grozav şi îl încuviinţase pe dată, trimiţând ca atare şi poruncă la Isaccea.

Două zile le-a luat drumul până către colinele ce străjuiau Dunărea dinspre miazăzi, căci au mai făcut ceva ocol, „în căutarea caselor de taină ale lui Pandele”. Către seara celei de-a doua, încă mai aveau de străbătut o bună bucată de drum, aşa că mubaşirul împărătesc porunci popas. După rânduita rugăciune de seară beşliii întinseră două corturi, într-unul având să doarmă luminăţia-sa Gaşpar-bey singur, iar în celălalt ei patru laolaltă, robii fiind lăsaţi ca de obicei afară, legaţi de câte un copac, prin preajma cortului călăreţilor.

Fusese o zi răcoroasă, ba mai trăsese şi o bună ploaie şi de mirare fu că un oştean aruncă o pătură peste cei doi valahi, legaţi unul de celălalt ca să nu poată fugi. Nori negri, cu înfăţişări de balaur, treceau greu pe cer şi doar din când în când lăsau să se strecoare licăritul unei stele spre adormitul pământ. Undeva în depărtare, poate pe malurile Dunării, se auzea lătratul vulpii. Într-un târziu, Grazziani se ridică în capul oaselor şi ieşi pe furiş din cort, îndreptându-se către copacul de care erau legaţi cei doi, îngrijoraţi că a doua zi aveau să ajungă la Isaccea şi nici vorbă ca străinul acela ciudat să-i sloboadă. Acuma se ivise lângă ei şi în tăcere le tăie legăturile cu spada, după care se întoarse iarăşi în cort, fără să-l simtă careva. Rămase mai departe îngândurat, căci nu-i venea nicicum somnul, când auzi pe cineva tuşind la intrarea în cortul său. Puse mâna pe spadă şi sări în picioare.

— Cine-i? întrebă el.

— Noi, măria-ta! auzi vocea unuia dintre prinşi.

Ieşi pe dată, mirându-se că nu se mai sfiau să vorbească cu glas tare, fără teamă.

— Fii pe pace, măria-ta, că nu mai aud ei nimic.

— Ce trăsnaie aţi făcut?!

— Nimic! Doar că le-am sucit olecuţă gâtlejul.

— La toţi? Aţi înnebunit?

— Păi, dacă n-am avut barem un hanger, i-am gâtuit. Acuma, că ai rămas fără strajă, socoteam că nu te-i supăra dacă i-om ţine noi locul. Tot ai zis că suntem în slujba luminăţiei-tale!

— Iskender-paşa are să turbeze când o afla de ispravă…

— Unde nu dă Dumnezeu! Teamă mi-e că are să dea iarăşi vina pe sărmanul Pandele, dar de data asta n-ar greşi.

— Nu pricep ce vrei să spui.

— El îi Anghel, iar eu Pandele! Şi să mai ştii, înălţimea-ta, că noi nu suntem tâlhari, ci oamenii ăstor meleaguri pe care ne ducem zilele din moşi-strămoşii noştri. Nu-i suferim pe cei ce vor a ne stăpâni şi ne luptăm cu ei, după puterile noastre.