Moara dracilor

Primăvara venise ceva mai devreme pe plaiurile bănăţene, în acel an al mântuirii, 1616. Ogoarele arate, unele chiar şi semănate, abureau sub soarele molcom, prevestind un an încărcat de bucate. Barem, dacă peste vară turcii de dincolo de Dunăre i-ar fi lăsat în tihnă pe bieţii plugari, s-ar fi bucurat şi ei de mai mult saţ în zilele viforoase ale iernii. Însă, oricum, asta nu stătea în voia oamenilor locului.

Pe drumeagul ce ducea de la Caransebeş către Mehadia, un călător se legăna în pasul domol al calului, bucurându-se şi om şi dobitoc de razele călduţe ale sfântului soare. După veşminte arăta a fi un oştean în plată, şi după toate semnele se afla cam de multişor în şa. Frâul atârna pe grumazul frumosului armăsar, călăreţul odihnindu-şi stânga, care-i atârna pe lângă trup, în vreme ce cu dreapta se căznea să sufle într-o frunză, aşa cum îşi amintea de pe vremea când era de-o şchioapă. Îi sălta inima de bucurie recunoscând vreun deal, ori vreun dâmb şi chiar falnicii stejari, ce păreau că nu mai crescuseră de când trecuse ultima dată pe acele meleaguri. Se scurseseră mai bine de şapte ani de atunci şi poate că nimeni astăzi nu şi-ar mai da seama, văzându-l pe ditamai oşteanul că este unul şi acelaşi cu fecioraşul răposatului cneaz Iancu de la Borlova, plecat în lume să-şi afle rostul. Dorul după fapte vitejeşti şi mai ales sângele străbunilor lui, cnezi din tată-n fiu, l-au îndemnat să apuce calea armelor, vânturând ţara în lung şi-n lat, până s-a aciuat în Iaşul Moldovei, la curtea măriei-sale Io Ştefan vodă Tomşa. Mulţi îl sfătuiseră să-şi schimbe până şi numele de Marcu, aşa cum îl căpătase din botez, şi să se dea drept sârb, ori neamţ, ca să se poată băga mai lesne lefegiu. Dar el se mândrea cu stirpea lui bănăţeană şi nu vedea pricină să se lepede de un nume ce-l purtau atâţia feciori prin Borlova. De vitejie, apăi avea ce povesti, căci, de când îi lumea, românii din acel colţ de ţară tot cu arma-n mână şi-au păzit ogoarele.

Ce-i drept, avea o strângere de inimă când se gândea la casa părintească, lăsată de izbelişte după moartea mumă-si, că neamuri apropiate nu prea avea, însă în satul lor nicicând şi nimeni nu s-a lăcomit la bunurile celui plecat vremelnic. Poate că ar mai fi zăbovit prin depărtări, de n-ar fi fost mazilit măria sa vodă Tomşa, chiar în toamna trecută, şi Marcu nu s-a mai încumetat să bată drumurile surghiunului alături de stăpânul său. Nu prea i-a venit la îndemână lui Vodă, când i-a cerut îngăduinţa să se întoarcă acasă, fiindcă domnitorul prinsese mare drag de slujitorul credincios care-i fusese bănăţeanul. „Pas, Marcule, cu mine, că ne-om întoarce iarăşi în ţara Moldovei şi mult bine are să-ţi fie!” îi spusese domnul. „Bucuros mărite stăpân, da în ţara turcului mă înăbuş şi doru' de casă mă sfâşâie.” „D-apăi că şi aici în Iaşi fost-ai departe de satul tău, ş-ai trăit fără năcaz.” „Departe, stăpâne, da tot ţară românească să cheamă că îi, şi nu m-am ştiut înstrăinat, da'n ţară turcească… parcă-i altcum!”

Vodă nu mai avusese ce spune şi-i dăduse dreptate, oftând din adâncul rărunchilor, căci urma să apuce calea străinătăţii şi cine ştia de se va întoarce vreodată, măcar că asta-i era nădejdea. Marcu însă i-a făgăduit că de-o fi să mai ajungă la domnie, fie în Moldova, fie în Ţara Românească, n-avea să pregete a i se înfăţoşa, ca slugă credincioasă, orişicând l-ar fi chemat. Din toată inima măria-sa l-a îmbrăţişat ca pe un vechi şi credincios tovarăş de luptă, dându-i o bunicică răsplată în galbeni, ca să-şi încropească gospodărie răzăşească prin părţile Banatului, atât de mult lăudate de Marcu. Atunci abia îşi va fi adus aminte feciorul de ochii cei verzi ai Aniţei, codana ce lăcrămase într-ascuns la plecarea lui din Borlova…

Cam aste gânduri îi treceau prin cap drumeţului, simţinându-şi sufletul potolit ca după o grea viforniţă, când bidiviul se opri, ciulindu-şi urechile. Marcu nu se îndoi că cine ştie ce sălbătăciune îl va fi făcut pe cal să rămână-n loc, măcar că nu se spăimânta din orişice. Prinse pe dată frâul, aruncând frunza de la gură, şi trase şi el cu urechea. Într-adevăr, din depărtare se desluşea un tropot, iar pe acele vremuri nu aveai cum şti dacă cel ce-ţi ieşea în cale nu era vreun vrăjmaş. Oricum, paza bună trece primejdia rea, aşa că-şi roti ochii după vreun adăpost trecător. Îşi amintea bine că după dâmbul din dreapta şleaului era pe vremuri Moara Dracilor, de lângă care începea un colţ de pădure, cu desiş încâlcit, unde străinii nu s-ar fi încumetat să pătrundă, iar cei din partea locului îşi făceau cruce şi se îndepărtau de un astfel de loc blestemat, aşa că dădu pinteni îndreptându-se într-acolo.

Bătrânele ziduri, mucegăite, rămăseseră neschimbate de când le ştia. Un fior îi străbătu şira spinării, aducându-şi aminte cum în copilăria lui se povestea că vârcolacii şi strigoii de la Moara Dracilor sugeau sângele celor ce cutezau să le tulbure liniştea; şi se mai zvonea că mulţi oameni şi-au pierdut minţile, după un popas în acel loc înfricoşător. Dar nu de teamă ocoli el zidurile, ci spre a-şi priponi calul în desişul lăstărişului, îndepărtându-l cât mai mult de drumul-mare. Ajuns în umbra copacilor ce încă nu înfrunziseră deplin, fu nevoit să se afunde mai adânc în pădure, apoi, tiptil, făcând cale întoarsă, se pitulă după o tufă mai răsărită. Dinspre miazăzi, se auzea acum destul de bine goana cailor.

N-avu prea mult de aşteptat, că pe dată se iviră câţiva călăreţi şi, ca un făcut, încetiniră tocmai în dreptul lui, de parcă ar fi căutat şi ei un loc de popas mai ferit. Pâlcul se opri şi cel din frunte arătă cu braţul zidurile morii, apoi cu toţii se zoriră spre locul blestemat. Marcu se lipi cu burta de pământ, fiindcă noii veniţi erau cinci, deşi unul dintre ei atârna de-a lungul şeii, legat cobză. Ajunşi între ruine, ceilalţi îl traseră pe nevolnic doborându-l la pământ şi făcându-l să icnească de durere. După veşminte, Marcu înţelese că era vorba de un închinător al profetului.

— Stăm o vreme, spuse deodată cel ce venise în frunte şi părea căpetenie. Ai lui or să treacă fără să le dea prin cap că suntem aici, după care tăiem calea prin spate şi ne strecurăm în pădure.

Oşteanul pricepu totul, întrucât vorbeau sârbeşte, limbă ce nu-i era necunoscută. Îi venea chiar să se dea pe faţă, căci dacă străinii s-ar fi ţinut de vorbă să treacă prin pădure i-ar fi văzut calul şi s-ar fi dat astfel în vileag. Căpetenia părea a fi un haiduc spătos şi Marcu îi cunoştea pe aceşti oameni, care veşnic se încrâncenau cu păgânii. Aşa că n-aveau decât să-l spânzure pe turc, ori să-i facă ce vor fi poftit, nu era treaba lui.

— Mirko, zise unul, ce-ar fi să rămânem cu păgânul numai doi inşi, iar ceilalţi să fugă mai departe, încât urmăritorii să nu-şi dea seama că ne-am oprit.

Marcu se uită la cel ce vorbise, socotind că nu era prost deloc, căci era firesc ca urmăritorii să mai tragă şi cu urechea din când în când, spre a-şi da seama încotro s-o apuce.

— Bine ar fi precum spui, măi Koceo, încuviinţă Mirko. Vezi tu, frate, că şi-aşa suntem cam puţinei de-ar fi să ne înfruntăm cu spahiii…

— Atunci n-avem decât să-l spintecăm pe turc, îl dosim aici printre pietre şi când s-or linişti lucrurile îl ducem în desagă baronului, se băgă în vorbă un altul.

— Stanko, tu ai face mai bine să-ţi mai ţii fleanca, i-o reteză Mirko. Uneori vorbeşte gura fără tine! Deocamdată eu poruncesc, şi voi aşa să faceţi precum zic!

— Spuneam şi eu aşa…, încercă Stanko să se apere.

Nimeni nu-i răspunse. Se aşternu o linişte parcă sporită de apa clipocindă a pârâiaşului. Dar îndată urechile ciulite prinseră dinspre miazăzi şi tropotul înăbuşit dar crescând al urmăritorilor. Gemetele prinsului îl făcură pe Mirko să se încrunte, iar după o clipită de gândire zise încet:

— Koceo, socot că tu ai cugetat bine, aşa că vei rămâne cu păgânul, iar după ce osmanlâii s-or pierde în depărtare, te tragi frumuşel prin spatele morii, şi dincolo de deal te-om întâmpina şi noi.

— Singur?! se miră Kocea. Numai eu cu ăsta… aici în Moara Dracilor?!

— Nu care cumva ţi-o fi teamă? râse batjocoritor Stanko.

— Atunci rămâi şi tu, viteazule, hotărî Mirko, ţintuindu-l pe cel ce vorbise mai înainte.

Marcu îşi dădu seama că haiducii trebuie să fi fost de prin partea locului, de vreme ce cunoşteau faima blestemată a morii. I se păru chiar că l-ar cunoaşte pe Mirko, însă nu-şi putea aduce aminte de unde. Era cât pe ce să se dea la vedere, dar se răzgândi auzind caii urmăritorilor în dreptul morii. Nu rămaseră, de fapt, decât Kocea, Stanko şi prinsul, că ceilalţi doi se grăbiseră să-i amăgească pe turci, atrăgându-i pe alte urme. Stanko scoase un cuţitoi ciobănesc de la brâu şi aplecându-se asupra turcului i-l propti în beregată, scrâşnind:

— Dacă scoţi un singur cuvânt, te-am spintecat ca pe berbeci, câine!

Nenorocitul, chiar să fi avut de gând sa dea de ştire alor săi, tot nu mai putea face nimic, căci genunchiul greu al haiducului abia de-i îngăduia să mai răsufle. Abia după ce pâlcul de călăreţi trecu, precum o vijelie, stârnind nori de praf, Stanko slăbi strânsoarea şi îşi puse din nou cuţitul la cingătoare, rânjind mulţumit:

— Te temi, liftă spurcată! Se vede treaba că ţii la sufletul tău nelegiuit!

— Apă! se rugă prinsul, clămpănind din fălci. Pentru Dumnezeu, daţi-mi o gură de apă!

Auzindu-l vorbind sârbeşte ca şi ceilalţi, Marcu îşi întări gândul că era vorba de vreun turcit de-al lor, pe care voiau să se răzbune. Dădu să se tragă binişor, să plece, fiindcă în astfel de răfuieli nu era bine să te amesteci, dar… deodată simţi că i se urcă sângele în cap, văzând cum Stanko începu a-şi face nevoile stropind faţa nefericitului rob.

— Asta-i apă pentru voi, nemernicilor! hohotea el, în vreme ce turcul căuta să-şi ascundă faţa în ţărână.

Fără să mai judece dacă bine face au ba, Marcu se repezi cu sabia în mână asupra celor doi haiduci, răcnind năprasnic:

— Netrebnicilor! Feciori de căţea! Nu vi-i ruşine să batjocoriţi o fiinţă omenească? Pe amândoi vă spintec, ticăloşilor!

Prigonitorii holbară ochii cât cepele, fără a scoate o vorbă. În mintea lor, oşteanul, nu putea fi altul decât Satana, stăpânul locului, aşa că începură grăbit a-şi face cruce. O licărire de nădejde se aprinse în ochii celui legat, dar nu zise încă nimic, neştiind ce gânduri avea străinul.

— Tu, spurcăciune, se adresă Marcu lui Stanko, adă apă curată din pârâu şi spală faţa ce-ai batjocorit-o!

Nemaiaşteptând vreun alt îndemn, haiducul se repezi să îndeplinească porunca „necuratului” ce se încăpăţâna să nu piară în faţa potopului de cruci pe care şi le făceau cei doi. Ba, pentru a se împăca cu „morarul dracilor” îi dădu şi de băut păgânului, ştiind el prea bine că turcu-i frate cu dracu de când lumea.

— Poate porunceşti, stăpâne, să-i desfac şi legăturile? mai întrebă el cu slugărnicie. Şi fără să mai aştepte răspunsul, cu lovitura lui măiastră de cuţit, pe loc îl liberă pe prins.

— Tu ai vrut-o! ridică nepăsător din umeri Marcu. Dar dacă-i pe aşa, ia dă hangerul acela, şi tu, Kocea, aşijderea!

Auzindu-se chemat pe nume, acesta îşi făcu semnul crucii înainte de a-i înmâna toate armele ce le avea, apoi, ca pentru sine, îşi luă curajul să scuipe: „Piei, satano!”

— Lasă, că nu-s chiar dracul, zâmbi Marcu, înţelegând groaza ce stârnise în sufletele celor doi. Treaba voastră ce veţi face cu turcitul şi unde aveţi să-l căraţi.

— Rogu-te străine milostiv, îndrăzni şi turcul. Ascultă-mă şi pe mine, că mare răsplată vei căpăta de mă scapi de la acest năcaz. Ajută-mă să ajung în cetatea Tamasvarului şi te voi acoperi, cu aur.

— N-am trebuinţă de banii tăi, căci asta ar însemna multe lacrimi şi sânge din partea creştinilor.

— Dar eu nu sunt turc, ci creştin! se oţărî prinsul, şi ca s-o dovedească îşi făcu şi el o cruce mare, zicând: „Mărire tatălui şi fiului şi spiritului sfânt, acum şi pururea şi-n vecii vecilor, amen!”

— Te pomeneşti că-i fi vreun popă papistaş, râse Marcu.

— Popă nu-s, doar catolic morlac, fu răspunsul.

— Atunci, pentru ce te-ai mascat în turc şi cum de te-au legat? Ori lor nu le-ai spus că eşti creştin?!

— Vezi-bine că n-au ţinut seamă de vorbele mele, fiindcă-s nişte tâlhari năimiţi de vrăjmaşii mei. Am astfel de veşminte fiindcă mă aflu în slujba împărăţiei, mare dregător al padişahului…

— Dracu să te ia, că nu mai înţeleg nimic! Până acu mi-ai bălmăjit că ai fi creştin şi deodată o-ntorci că eşti omul sultanului. Cum vine asta?

— Minte, stăpâne, dădu cu gura Kocea, care mai prinsese curaj, văzând că prinsul nu se bucura de prea mare cinste la străin.

— Jur pe rănile Mântuitorului că nu mint, om bun! Eu sunt Gaşpar din Gradaţ, şi poate că vei fi auzit de mine, ori de neamul meu.

— De auzit, drept să-ţi spun, n-am auzit nicicând de tine, dar de morlaci, nu zic că nu. Numai că mie-mi place vorba limpede, iar vorbele tale…

Se opri pe dată, căci armăsarul ascuns prinse să necheze, aşa cum făcea ori de câte ori cineva străin îi dădea târcoale. Nu-i mai băgă în seamă pe cei de faţă şi începu să alerge spre cal, sărind peste un morman de cărămizi, însă abia de mai auzi deznădăjduita chemare a lui Gaşpar, „nu mă lăsa!”, când se pomeni cu o izbitură în moalele capului. Îl lovise cineva de după ruine, apoi încă o lovitură în burtă şi îşi pierdu firea. Prăvălit la pământ, mâini zdravene îl priponiră îndată cu legături straşnice.

— Bine c-aţi sosit la vreme, fraţilor! se bucură Kocea, în vreme ce Stanko izbea cu cizma în coastele prinsului.

— Ce-ai crezut, mă, că ai să scapi de mine? scrâşnea el furios printre lovituri. Nici frate-tău, dracu, nu te-a putut smulge din mâinile mele, spurcăciune! O să te belesc!

— Ajungă-ţi, Stanko! se răsti Mirko, fiindcă el era cel care îl doborâse pe Marcu. Ţi-am spus că vreau să-l ducem viu domnului baron. Nu ştiu ce ţi-o fi căşunat pe el, că doar nu-l cunoşti. Dar ăsta cine mai e?! întrebă apoi, dând cu piciorul în foalele lui Marcu, care-şi venise în simţire şi se zvârcoli, căutând să-şi mai slăbească legăturile.

— Noi crezurăm că-i chiar „ducă-se pe pustie”, dar ne-am înşelat, după cum văd că zace, răspunse Kocea linguşitor. Se vede că tu şi pe ciraci îi înfrângi!

— După port, pare a fi oştean în leafă, dar de unde s-a ivit?! Cine eşti? îl întrebă Mirko, în vreme ce Marcu deschisese ochii şi-l străfulgera cu privirea.

— Dar v-am spus o dată că nu mă amestec în trebile voastre, aşa că faceţi bine şi daţi-mi drumul să-mi văd de drum! îl înfruntă Marcu.

— Eşti sârb? Văd că ne ştii limba, zise căpetenia haiducilor, neluând în seamă furia tânărului.

— Sunt român şi-s feciorul răposatului cnez Iancu de la Borlova, despre care poate vei fi auzit.

— Cum de nu! Numai că, vezi tu, cel despre care spui de mult şi-o isprăvit zilele prin ţara leşască, aşa că nu mă îmbrobodeşti pe mine, răspunse tăios Mirko. Iar dacă-i aşa precum zici, pentru ce ai vrut să-l slobozi pe prinsul nostru?

— Nici vorbă! M-am mâniat numai pentru că omul tău l-a batjocorit, legat fiind şi de mâini şi de picioare, altminteri nici nu m-aş fi arătat la faţă.

— Oricum, am auzit câte ceva din cele ce vorbişi cu păgânul. Din astă pricină, nu te mai pot slobozi, ci te vom duce acolo unde trebuie şi care-ţi va fi soarta altul s-o hotărască. Acum, că ştii pe cine ducem, nu se mai poate!

Cu toate zvârcolirile lui Marcu, acesta fu săltat pe propriul cal şi legat, timp în care Stanko îi împinse pe furiş câteva ghionturi, înjurându-l printre dinţi. Cu Gaşpar priponit în acelaşi fel şi cu Mirko în frunte, întreaga ceată o apucă prin lăstăriş şi Marcu se văzu întors din cale, la numai câteva ceasuri de drum până acasă. Noroc că nu l-au scotocit prin veşminte, că l-ar fi uşurat şi de bănetul ce-l avea după cei şapte ani în slujba domniei.

Îşi aruncă privirea împrejur, pe cât îi îngăduia strânsoarea, şi-l zări pe tovarăşul lui de suferinţă prăbuşit pe grumazul calului, părând că nu-şi mai venise în simţiri. „Sărmanul, îşi zise, poate că o fi într-adevăr creştin şi s-a travestit astfel ca să scape de vreo belea”. Îl observă însă căznindu-se de zor să-şi taie legăturile de la mâini, cu ajutorul unei întărituri de fier de la oblânc. Socoti că n-ar fi fost rău să şi-l facă prieten şi, cum o rupea binişor pe limba profetului, îl întrebă în şoaptă:

— Şi pe urmă ce-ai să faci?

Gaşpar săltă capul şi-i zâmbi cu prietenie, de parcă s-ar fi cunoscut de când lumea.

— De-aş avea o spadă, altcum aş vorbi cu tâlharii ăştia!

Spusese asta cu glas tare, anume ca să-şi dea seama dacă vreunul din cei patru ar fi putut să priceapă ce vorbeau.

— Ia mai tacă-vă fleanca! se răsti haiducul de lângă el. Ziceţi că sunteţi creştini, dar ciripiţi păgâneşte!

— Se vede că nu ne înţeleg, zise Marcu, satisfăcut de încercarea morlacului.

— Atunci fă cumva să te apropii de mine, că eu m-am dezlegat…

Un nou val de sudălmi veni de la străjeri, dar Mirko îi potoli.

— Lăsaţi-i să vorbească în voie, că după ce or da ochii cu domnu baron n-or mai şti cum să tacă.

Haiducii rânjiră, amintindu-şi de vestitul baron Czobor, „beutorul de sânge păgânesc”, ba chiar şi de altă lege, fiindcă luminăţia-sa nu prea stă să aleagă.

— Dă-te cât mai lângă mine, urmă Gaşpar cu prefăcută voce plângăreaţă, ca şi când s-ar fi văitat. Eu aveam un pumnal la coburi şi, de nu mi l-au luat, îţi tai legăturile de la mâini, dar să nu te dai de gol, ci să te prefaci că încă mai eşti în laţuri. Când am să-ţi spun eu, sări asupra tâlharului de lângă tine şi smulge-i spada. Pe urmă ne-om descurca noi. Ai grijă!

Marcu nu era fricos de felul său, dar cutezanţa morlacului i se păru din cale-afară. Oricum, nu avea de ales. „Numai de-ar fi cuţitul la locul lui!”, gândi în vreme ce se apropiase de Gaşpar. Îşi simţi mâinile slobode, tocmai pe când Kocea se răstea la ei să nu mai meargă aşa de aproape. Se auzi apoi un răcnet de moarte din pieptul lui Stanko, prăbuşit cu inima străpunsă de pumnalul morlacului, în vreme ce Marcu, smulgând spada străjerului de lângă el, îi reteză capul dintr-o lovitură, cu propria lui armă.

Totul s-a desfăşurat cât ai bate din palme, încât ceilalţi au rămas împietriţi, pe când cei doi cutezători, dând pinteni cailor, s-au năpustit printre ei ca două năluci, făcându-se nevăzuţi.

— Ce-a mai fost şi asta?! întrebă Mirko, făcându-şi cruce.

— Doamne apără! bolborosi şi Kocea, cu ochii năuciţi. Ce să fie? Tartorul care se dădea drept feciorul cnezului din Borlova… l-a înşfăcat pe turc şi l-a dus cu el… că făptură omenească n-ar fi fost în stare de asemenea ispravă…

— Am ştiut eu că feciorul acela îi mort de mult, se înfioră şi Mirko, uitându-se îngrijorat împrejur.

Abia atunci îşi dădură seama că tovarăşii lor, ucişi, se bălăngăneau încă pe caii care păşeau nestingheriţi alături, de parcă nu s-ar fi petrecut nimic deosebit.

— Dumnezeu să ne ţină, frate dragă, făcu Mirko, dar cu asemenea plăsmuiri ale iadului eu n-am să mă mai pun la încercare. Domnul baron n-are decât să-şi năimească alţi oameni, că eu unul nu mă mai bag!

— Nici eu! şopti Kocea, închinându-se din nou.