Solul împăratului

Cetatea Cladovei se afla la porţile de miazăzi ale Transilvaniei, având în grijă să împiedice orice încălcare a vrăjmaşului care ar veni din părţile bănăţene. E drept că tot aşa de bine ar fi prins şi celor din Banat, pentru a stăvili năvălirile din miazănoapte, către plaiurile lor. Pe acele vremuri însă, cetatea supusă alteţei-sale ilustrissime Bethlen Gabor, principele Transilvaniei, şi condusă de vestitul căpitan Decsy Iozsef, om de mare credinţă, nu era falnică şi nici vestită ca altele, dar nu o dată s-au bătut turcul cu neamţul râvnind la stăpânirea ei. Poate şi din astă pricină, multe solii şi dintr-o parte şi din alta şi-au încrucişat drumurile printre zidurile cetăţii.

Aşa se întâmplase şi în acea primăvară timpurie din 1616, când Decsy l-a primit cu toată cinstea pe căpitanul Hans Oster, omul de taină al sfetnicului împărătesc Ulrich von Butting. Ospeţindu-l ca o gazdă bună ce se afla, căpitanul cetăţii poate că s-ar fi şi despărţit de el ca buni prieteni, dacă a doua zi n-ar fi venit de la Deva baronul Czobor Istvan. Întâmplările de mai apoi au curmat însă acest firav început de prietenie între cei doi ostaşi. Baronul avea faimă de om crud şi nu se ivea decât în împrejurări întotdeauna urmate de moarte.

Abia descălecat, Czobor întrebă de căpitanul austriac şi porunci să-i fie înfăţişat chiar în odaia de lângă temniţă, unde, cu sprijinul gâdelui Ioska, osândiţii mărturiseau şi ce nu visaseră măcar. Decsy, la rândul său, fu nevoit să ia parte la astă cercetare grabnică, după cum se cuvenea unei slugi credincioase a prinţului, dar mai cu osebire pentru a lua seamă în viitor cum trebuiau primiţi unii străini în cetatea Cladovei.

Legat de mâini şi de picioare, în scripeţi, nefericitul Oster urma a fi întins din încheieturi ori de câte ori Czobor făcea semn cu mâna spre Ioska-gâdele.

— Acum poate ai să-ţi aduci aminte! zise batjocoritor Czobor către chinuit, după cea dintâi întindere.

Neobişnuit cu durerea, austriacul începu a spune tot ce ştia, uimindu-l chiar şi pe baron cu câtă uşurinţă îşi „dădu-se drumul” acest boieraş de curte.

— Trebuia să întâmpin solul turcesc care vine la Praga, pentru a-mi da o scrisoare…

— Ce scrisoare?

— Nu ştiu!

Czobor făcu semn călăului şi un urlet străbătu încăperea.

— Ţi-ai adus aminte?

— Jur că n-am habar, se tângui solul împărătesc. Aveam însă a-i da de ştire că i se pregăteşte o capcană, iar eu trebuia să iau de la el scrisoarea ca nu cumva să cadă pe alte mâini.

— Despre ce capcană vorbeşti?

— Cine anume a întins-o eu n-am de unde şti, dar era vorba să fie ucis pe lângă Belgrad. Stăpânul meu, domnul conte, aflând din vreme l-a povăţuit să treacă Dunărea pe la Severin şi să apuce drumul Banatului, dar se vede că au aflat în răstimp şi vrăjmaşii noştri şi acum îl aşteaptă la Gyula…

— Cui să-i fie de trebuinţă viaţa turcului?! gândi Czobor cu glas tare. Nu minţi? şi mai făcu un semn către călău.

— Nuuu! răcni Oster. Jur pe Sfânta Fecioară că am spus adevărul!

— Atunci, spune cine-i sunt duşmanii!

— Veneţienii! Ei nu vor pace între noi şi turci şi solul nu trebuie să ajungă la curte. Ucigându-l în drum, vor da vina pe noi, iar sultanul, mânios, va porni iarăşi la bătaie. Dacă nu l-au putut atrage pe la sârbi, îl vor omorî la Gyula.

— Da, bine gândit! mormăi baronul. Dar scrisoarea?

— Aveam s-o duc domnului conte, fără s-o desfac.

— Şi nu ştii despre ce e vorba în ea?

— Jur…

— Lasă jurămintele că nu ţi-s de folos. Ia mai saltă-l Ioska!Un vaiet prelungit şi sângele parcă fugise de pe faţa bietului Oster, albă ca varul, fie de durere, fie de spaimă.

— Nu ştiu! bolborosi chinuitul.

— Să zicem că te cred, dar spui că von Butting te-a trimis?

— Da.

— Împăratul ştie?

— De la majestatea-sa e scrisoarea.

— Ahaa, câine! Ziceai că nu ştii ce scrie în ea!

— N-aveam cum să aflu, fiindcă nu mi s-a spus şi eu n-am văzut-o niciodată, se grăbi să răspundă bietul sol.

Baronul rămase o vreme pe gânduri, spre nedumerirea lui Ioska, fiindcă nu era obişnuit să dea osânditului răgaz să răsufle. Totuşi Czobor nu-i mai făcu semn, ci îl întrebă pe Oster:

— Turcul te cunoaşte? Te-a văzut vreodată?

— Ba!

— Atunci, cum era să ştie cine eşti şi să-ţi înmâneze scrisoarea? Aveţi vreo înţelegere, vreun semn anume?

— Da! Eu trebuie să-i dau un inel al domnului conte von Butting şi să-i spun „Gradatz”, iar el să-mi răspundă „Ulrich”, după care prin viu grai să-i cer scrisoarea majestăţii-sale şi să-l previn de primejdia de la Gyula.

— Ala-i inelul, de pe mâna ta?

— Da! răspunse nefericitul aruncându-şi privirea spre inel, parcă mirat că i-a mai rămas pe deget.

— Ioska, dă-mi-l! porunci baronul.

Călăul rânji a mulţumire şi cu un cuţitoi reteză degetul dintr-o singură mişcare, vrând să-şi arate dibăcia. Răcnetul solului umplu din nou încăperea, în vreme ce ucenicii gâdelui puneau păcură pe rana deschisă spre a-i opri sângele.

— La Gyula? urmă Czobor, de parcă ar fi stat de vorbă la un pahar de vin, te întreb dacă la Gyula tot veneţienii îl aşteaptă?

Oster nu mai avu putere decât să încuviinţeze din cap, dar baronul, nemulţumit, făcu din nou semn.

— Jur pe rănile Domnului că nu ştiu altceva, gâfâi austriacul sfârşit de durere.

— Aşa se pare! conchise Czobor. Ioska, saltă-l de tot!

Un urlet neomenesc îl făcu pe căpitanul cetăţii să-şi astupe urechile, căci gâdele trăsese scripeţii până i-a smuls nenorocitului amândouă braţele deodată, iar trupul chinuit se prăvăli fără viaţă în celelalte legături. Decsy nu era milos de felul său, dar era om drept şi cuteză să-l întrebe pe baron:

— Nu mărturisise oare tot ce ştia?

— Ba, tocmai! De aceea nu mai aveam nevoie de el.

Călăul aşteptă cuviincios să termine vorba căpitanul, apoi îl întrebă pe baron:

— Vreţi să-l trezesc?

— Nu! Fă-l bucăţele şi dă-l câinilor! N-ai auzit că şi dumnealui, căpitanul Decsy, este de părere că a spus tot ce ştia?

— Am înţeles, înălţimea-ta, rânji ţiganul lingându-şi buzele subţiri când simţi punga burduşită aruncată de baron.

Ieşind din încăpere, Czobor întinse degetul însângerat cu inelul spre Decsy, care se trase scârbit înapoi.

— Scoate-l şi spală-l bine, că doară n-o să-l arătăm turcului chiar aşa! Apoi, văzând privirea oşteanului, baronul adăugă zâmbind: Să nu mă crezi o fiară însetată de sânge, cum mi s-a dus vestea, dar nu era să-i dau drumul acasă, să se plângă de ce-a păţit. Ba, pot spune că am făcut o faptă milostivă, scurtându-i chinurile.

Decsy încuviinţă în tăcere, fiindcă dacă ar fi deschis gura nu şi-ar mai fi putut stăpâni nodul din gât, şi n-ar fi fost pe placul oaspetelui crăiesc să vadă ce mâncase el, chiar şi cu o zi mai înainte. Vru să plece, chipurile să-şi facă nevoile, dar Czobor îi spuse că mai are nevoie de el.

— Caută-mi pe dată un om de credinţă, să-l pot trimite în locul lui Oster, dar să mi-l aducă pe turc legat burduf, aici ori la Caransebeş!

— Întâmplător, răspunse căpitanul, am chiar acuma la mine un haiduc sârb, fost cătană împărătească. Pentru bani buni, ar încerca să-l prindă şi pe paşa de la Buda.

— De bună-seamă că am să-l răsplătesc şi chiar bine de tot, numai treabă să facă. Cheamă-l să-l văd şi eu!

După o vreme, răstimp în care baronul se ospătase cu câteva bucăţi de pastramă de căprior stropite cu pălincă, se înfăţişă un vlăjgan spătos, îmbrăcat ca oamenii de la munte.

— Eu îs Mirko, luminăţia-ta! se închină el scurt.

— Uite ce-i, feciorule, zise Czobor scobindu-şi dinţii cu unghia. Pe lângă bani, eu îţi pot înlesni şi iertarea tuturor fărădelegilor ce ai făptuit până acum, de mă slujeşti cu credinţă şi pricepere.

— Dar eu îs cinstit, măria-ta! Domnu căpitan Decsy mă ştie doar…

— Nu-mi pasă! Faci cum ştii, chiar şi moarte de om la nevoie, dar mie să-mi aduci, mort-copt, pe un dregător păgân pe care ţi-l voi spune eu.

— N-are să fie treabă lesnicioasă, înălţimea-ta…

— Eu nu mă tocmesc! îţi dau cât îmi ceri şi se-nţelege că de mi-l aduci viu capeţi şi mai mult. Lesne nu-i, vezi-bine, fiindcă trebuie să-l smulgi din mijlocul câtorva sute de spahii, dar de izbuteşti, te îmbogăţesc!

— Te descurci tu, Mirko, doar n-ai să mă dai de ruşine faţă de domnul baron, se băgă şi Decsy în vorbă. Tu cu oamenii tăi ţineţi piept şi unei oştiri turceşti, la nevoie! îl mai lăudă el.

— De, ştiu şi eu? săltă din umeri haiducul.

— Ai să capeţi ceva semne anume şi când vei da faţă cu păgânul va crede că eşti de-al lor, spuse şi Czobor. Are să meargă după tine, unde vei pofti, dacă-l păcăleşti. Totul este să-l scoţi dintre ostaşii lui. Ce zici?

— Aşa parcă îmi mai vine la socoteală! se învoi Mirko. Însă ar mai fi o hibă: nici eu şi nici tovarăşii mei nu cunoaştem boabă din spurcata lor limbă. Cum avem să ne înţelegem?

— După câte ştiu eu, răspunse baronul, turcu-i sârb. Da, să nu te miri! E în slujba sultanului, şi se zice că ar fi rămas creştin papistaş şi că vorbeşte sârbeşte ca şi tine.

— Dacă-i aşa, va fi fiind vreun croat, că ăia se închină papii, dar oricum, ne-om înţelege noi! Când trebuie să plec?

— Pe dată. Dar bagă bine de seamă, de te-or prinde, să nu cumva să pomeneşti numele nostru, că nu mai ai scăpare, ori de la el ori de la mine!

— Eu zic să-l dovedesc, că doar de-aia mă duc! făcu morocănos haiducul, dar, de-o fi aşa precum zici, să n-ai grijă măria-ta, că mi-oi ţine gura. Unde să ţi-l aduc?

— La Caransebeş, la hanul lui Tănase-olahul. Şi vezi, nu mă face să te aştept zile în şir.

— Prea-bine! şi Mirko plecă îndesându-şi căciula pe cap, după ce se înţeleseră şi asupra răsplăţii.

Chiar de a doua zi plecă şi baronul, spre uşurarea lui Decsy, care, pe lângă merinde şi beutură, îi mai dădu şi o roată de cătane să-l însoţească. Ajuns la Caransebeş, abia îşi rânduise oamenii prin cămările hanului, unii chiar şi prin târg, că se pomeni cu Mirko, venindu-i cu mâna goală.

— Ce făcuşi, nenorocitule? Nu l-ai prins?

— Ba, de prins l-am prins eu, numai că l-am scăpat!

— Cum vine asta?!

— Păi, luminăţia-ta nu mi-ai spus că am a mă înfrunta şi cu diavolii… şi iacă, la Moara Dracilor şi-au băgat coada şi l-au slobozit!

— Mă, tu te-ai ţâcnit, ori îţi baţi joc de mine? Ce prostii îţi umblă prin minte? Sunt eu omul să mă prosteşti cu basme de adormit plozii? Spune degrabă ce-ai făcut şi cum de ţi-a fugit!

— Apăi să-ţi spun, măria-ta: totul a mers ca pe roate, după povaţa ce mi-ai dat, şi l-am găbjit pe păgân, legându-l fedeleş. Ne îndepărtasem o postată de drum, când Satana le-a dat de veste spahiilor şi ne-au luat urma. Ce era să facem, că doar veneau vijelie după noi?! Ne-am ascuns la o moară părăsită, fără să ne dăm seama că era un loc blăstămat.

— Moara Dracilor?

— Aşa-i spune. Numai că acolo i-a venit necuratul în ajutor şi ni l-a suflat din ghiare, ba mi-a mai ucis şi doi oameni.

— Măi Mirko, tu ai beut, ori ţi-a luat dracu minţile. Ce fel de poveşti îmi îndrugi?

— Nu te mânia, luminăţia-ta, că nu adaug nici atâtica. Precum spusei, tocmai ne trăsesem la fereală să treacă puhoiul spahiilor, când ucigă-l-crucea s-a înfăţişat ca un oştean din Borlova, despre care se ştia că-i dus pe lumea aialaltă. Eu nu i-am dat crezare, ba l-am mai şi legat alături de turc, dar pe când ne vedeam de drum şi-a lepădat toate funiile de pe el, i-a scurtat de cap pe cei din preajmă şi s-a repezit în zbor, nălucă, prin văzduh, târându-l şi pe turc, cu cai cu tot.

— Mă dobitocule, şi-a bătut joc de voi! Cine ştie cum îl veţi fi legat, iar oşteanul ăla… de unde ziceai că e?

— Din Borlova, dar îi mort de ani de zile!

— Vită încălţată! V-a prostit borlovanul şi vi l-a suflat de sub nas pe turc. Mai bine mă înţelegeam cu el, nu cu tine, măgar cu coarne ce eşti! Acolo trebuie să-l fi dus pe turc, iar voi aţi împuţit nădragii de frică. Ia-ţi banda şi cată-l în Borlova şi fără păgân să nu-mi vii că un ban nu capeţi! Ai priceput?

— Nici că ţi-oi cere, domnia-ta, răspunse înciudat Mirko. Cit despre „bandă”, cum spuseşi, apăi nu mi-au mai rămas decât doi feciori şi nu vreau să-i mai bag în bucluc. Rămâi sănătos, domnule baron!

— Uşurel, porumbelule, uşurel, că nu scapi tu chiar aşa, făcu Czobor rânjind. Mai întâi să-mi dai inelul şi scrisoarea ce ai scos-o de la turc.

— N-am luat nimic de la ei şi nici nu ştiu la ce gândeşti. Cât despre inel, a rămas în sânul lui, că acolo şi l-a băgat de cum l-a văzut şi n-a fost treaba mea să-l scotocesc! Iar la Borlova, să afli luminăţia-ta că nu mă duc, de mi-i da şi averile lui Iov. Rămâi cu bine!

Baronul începu să spumege şi chiar îşi trase spada pe jumătate din teacă, cu gând să-l pălească pe la spate. Se răzgândi însă şi porunci unui hotnog să se ia pe urma sârbului, cu vreo câţiva oşteni, şi să-i facă de petrecanie.

Însă Mirko se strecură din han pe nevăzute şi se îndreptă spre poarta târgului de către Cladova, unde îl aştepta Kocea cu caii. Trase câteva înjurături sârbeşti baronului şi îşi făgădui să nu-i scape prilejul să-l scarmene cândva. Furat de gânduri, nu băgă în seamă umbrele ce se furişau hoţeşte pe lângă garduri, dar când mai avea câţiva paşi până să ajungă la cai, se pomeni împresurat de vreo zece cătane.

— Dă-te prins, Mirko! răcni la el hotnogul, care-i purta o veche ură.

— Ba să prinzi pe mumă-ta, câine! răspunse haiducul smulgându-şi spada.

Cel dintâi oştean ce avu nenorocul să se avânte spre el se prăvăli cu un răcnet de moarte şi cu coşul pieptului străpuns. Asta îi făcu pe ceilalţi să se poticnească, nemaicutezând să-l lovească pieptiş, dar hotnogul nu le dădu răgaz.

— Pe el feciori! Cine-l dovedeşte capătă un galben şi o butie de vinars.

Baronul îi făgăduise o pungă de hani, ştiind el bine că nu avea să-i dea nimic, în caz de izbândă, dar oşteanul o luă de bună şi socoti că numai un galben ajungea pentru o cătană de rând. Îl cunoştea pe sârb, că se mai înfruntaseră în alte rânduri, aşa că se ţinea mai la o parte, trimiţându-şi oamenii să se bată şi pentru el.

Cu toată fereala hotnogului, o puternică izbitură, venită pe neaşteptate, îi crăpă ţeasta, prăvălindu-l în colbul uliţei.

— Aici-s, Mirko! strigă Kocea.

— Dă-i cu sete! îi răspunse acesta bucuros.

— L-am mântuit pe ăla de poruncea!

— Atunci, hai şi cu ceilalţi, că vin şi ai noştri pe dată.

Kocea n-a prea înţeles cine trebuie să le sară în ajutor, căci ştia că altul nu mai era în viaţă dintre ai lor, în schimb cătanele auzind că rămăseseră fără căpetenie, ba mai veneau şi alţii cu care să se bată, dădură bir cu fugiţii, lăsând trei morţi, cu hotnog cu tot.

— Faină treabă! îl lăudă Mirko pe ortacul lui, ştergându-şi spada de veşmintele unuia dintre cei prăvăliţi în ghearele morţii. Acum hai, fuga către Cladova, că de nu, „beutorul de sânge” nu se lasă până nu dă de gustul nostru.

— De ce la Cladova?! se miră Kocea. Tocmai în gura lupului? Şi nu-i aşteptăm şi pe ceilalţi de care spuneai mai adineauri…

Mirko râse şi-l trase de braţ către cai.

— Nu aşteptăm pe nimeni, am spus doar aşa, ca să se sperie proştii. La cetate însă nu are să ne caute, gândind şi baronul asemenea ţie. Apoi, nici Decsy nu mă vinde!

Cu tot întunericul ce se aşternuse, fiind o noapte fără lună, cei doi apucară drumeagul ce ducea către miazănoapte, tocmai la ceasul potrivit, fiindcă în urma lor se auzeau nişte strigăte care nu mai lăsau nici o îndoială că fuga le fusese dezvăluită. Mai odihnindu-şi caii, mai trăgându-şi sufletul la pas, după miezul nopţii zăriră şi umbra întunecoasă a zidurilor cetăţii. Nu aveau să pătrundă chiar atunci, aşa că se traseră lângă un tufiş, căutând să aprindă un focuşor, pentru dezmorţire. Deodată însă, în preajma şanţului cu apă, zăriră nişte lighioane ce păreau a sfârteca o pradă.

— Lupii! şopti Kocea, de parcă i-ar fi fost frică să nu-l audă.

— Ba eu aş zice că-s mai curând nişte javre de câini, după cum scheaună şi mârâie. Dar de unde atâta belşug de carne în cetate, ori vor fi prins vreun ied de căprior? Ia hai să vedem! Şi Mirko apucă un vreasc aprins, îndreptându-se spre locul cu pricina. Câinii însă le arătară colţii, hotărâţi să nu-şi lase prada cu uşurinţă, aşa că cei doi fură nevoiţi să-i alunge cu lovituri de spadă pentru a vedea despre ce-i vorba. Cu ochii după fiare, Kocea se împiedică de ceva rotund, care se rostogoli printre picioarele lui. Era o căpăţână de om! Mirko, la rândul lui, se prăvăli în mijlocul haitei, lunecând pe nişte maţe, care nu puteau fi decât ale aceluiaşi nenorocit dat hrană câinilor.

— Ptiu drace! înjură el izbind cu picioarele în şarlele ce se aruncau asupra lui. Sări Koceo de mi-ajută, că mă sfârtecă joavinile!

Numai cu ajutorul focului izbutiră în cele din urmă să împrăştie câinii înfometaţi, traşi acum la margine şi privind cu jind la cei doi nepoftiţi ce căutau să strângă într-o desagă rămăşiţele ospăţului. Apoi, frânţi de osteneală şi ca să nu mai rămână în preajma câinilor spurcaţi la carne de om, cei doi haiduci se traseră mai în desişul pădurii din preajmă şi îndesându-se în scorbura unui copac bătrân se cufundară într-un somn fără vise. Când îşi dezlipiră pleoapele soarele era de două suliţe pe cer, iar caii priponiţi în preajmă fornăiau a nerăbdare.

— Le-o fi sete! zise Kocea, ridicându-se în capul oaselor.

— Hai să-i adăpăm în cetate, răspunse Mirko, mai cu seamă că avem să ducem şi desaga asta blăstămată.

În pasul domol al cailor pătrunseră pe poarta Cladovei, cerând să fie primiţi de căpitanul Decsy.

— Fă bine, domnia-ta, zise Mirko cu glas domol, trântindu-i desaga la picioare, porunceşte slujbă de îngropăciune şi dă pământului oasele ăstui nefericit, că mare păcat îţi faci să laşi carnea de om la gura câinelui.

— Sărmanul Hans Oster! oftă Decsy. Iată ce-a ajuns!

Uşa se deschise şi un slujitor îşi vârî capul.

— Luminăţia-sa domnul baron Czobor a poruncit, jupân căpitane, să-i înfăţoşezi pe cei doi oameni cu oare te afli, în odaia lui Ioska…