ÎNRĂDĂCINAREA.

DE CUM SE ÎNFĂŢIŞĂ MĂRIEI-SALE GAVRILĂ-VODA MOVILĂ, tânărul Tucalas făcu o plecăciune smerită cu faţa până la pământ. Era un semn de mare supunere pe meleagurile de unde venea şi voia să-şi arate credinţa faţă de domnul ţării în care se pripăşise. Tatăl său, Lampas Tucalas, rămăsese mai departe în olăria lui din Rumelia, dar şi-a povăţuit odrasla să-şi încerce norocul prin ţările româneşti de peste Dunăre, unde mulţi alţi semeni de-ai lor se îmbogăţiseră peste noapte.

Bani prea mulţi n-avea în pungă, dar înfăţişarea chipeşă şi mai cu osebire mintea lui cea isteaţă erau îndeajuns spre a răzbi prin întortocheatele căi ale vieţii. Bătând când la o uşă, când la alta, izgonit uneori, găzduit cu cinste în alte părţi, pribeagul tânăr izbutise să-şi încropească un acoperământ deasupra capului în cetatea de scaun a Târgoviştei. Se-nţelege că-l trăsese aţa către uliţa olarilor, aflătoare în târg la intrarea dinspre Câmpulung, şi căsuţa lui nici nu era cea mai din margine.

Dar aşa a fost să-i fie norocul, căci într-o noapte fără stele şi cuprinsă de un vânt tăios de toamnă un drumeţ nimeri la uşa lui. Era sleit de puteri şi abia de mai putea vorbi. Izbutise să-i îngăime că se târâse până acolo, fiind ciuruit de plumbii sâneţelor sloboziţi asupra lui de către seimenii domniei. De fapt se vedea prea bine că veşmintele îi erau năclăite de sânge şi tânărul Tucalas pricepu că nefericitul n-avea s-o mai ducă multă vreme. Singurul ajutor pe care i-l putu oferi fu o cană cu apă, pentru care străinul îi mulţumi din priviri şi abia şopti: „să duci… scrisori… la boier… vel…” apoi îşi dădu duhul în braţele grecului. Încurcat la început, se lumină după ce răsfoi scrisorile din taşca mortului, aflând despre ce era vorba. Veştile aduse de olăcarul ucis preţuiau o avere, dându-i-le chiar celui căruia i se cuveneau, adică vel-spătarului Iancu Filipescu. Dar şi mai de preţ ar fi fost în ochii voievodului, dacă ar fi aflat de hainia boierului pe care-l avea de bun sfetnic. Dumnealui, Iancu Filipescu, nu ar fi poftit să se afle că pribeagul Radu-vodă Şerban dădea de ştire rudei sale vel-spătarul că avea să se repeadă cu oaste năimită ca să-şi recapete domnia, şi mare cheltuială ar fi făcut boierul ca să se păstreze taina. Ba chiar şi moarte de om, la nevoie!

Fiind încă noapte şi cum apa Ialomiţei nu era prea departe de casa lui, Tucalas târî leşul străinului, după ce avusese grijă ca mai înainte să-i deşarte chimirul. Ce-i drept, se alesese cu ceva, dar era o nimica toată pentru năzuinţele lui, aşa că-şi puse toată nădejdea în nepreţuitele scrisori. Nimeni n-avea să mai afle de soarta nenorocosului olăcar, înghiţit de apa râului, dar nici de urma ştirilor pe care le adusese. El, Tucalas, urma să chibzuiască pe îndelete unde ar trebui duse, dar nu avu timp prea îndelungat, că nişte bătăi în uşă îl făcură să dosească pe dată taşca necunoscutului. Apoi descuie, prefăcându-se a fi sculat din somn, şi se pomeni în faţă cu iuzbaşa Tudoran, omul de credinţă al vel-spătarului. Dar întâlnirea nu s-a petrecut după cum visase tânărul grec, fiindcă slujitorul boieresc l-a luat din scurt şi l-a ameninţat în fel şi chip, încât i-a tăiat pofta de a se mai înţelege cu velitul boier. A făcut pe prostul, că nu ştie nimic şi că nimeni nu i-ar fi trecut pragul casei de mai bine de o săptămână, aşa că iuzbaşa l-a crezut până la urmă şi l-a lăsat în plata domnului.

Două zile mai târziu izbuti să ajungă la picioarele voievodului, unde se afla acuma, numai că nu se aşteptase să fie primit de faţă cu tot divanul, din care făcea parte şi vel-spătarul Filipescu.

— Auzit-am că ai ceva de seamă a spune domniei-mele, zise Vodă uitându-se în ochii lui, cum îi era în obicei.

Tucalas întârzie cu răspunsul, părând a fi tare fâstâcit din pricina atâtor feţe boiereşti:

— Iertare, mărite doamne… dar… nu ştiu… eu… Domnitorul pricepu îndată că era vorba de ceva tainic şi răspunse făcând pe nepăsătorul:

— Se vede treaba că nu eşti obişnuit să vorbeşti în lume, ori ce ai a-mi spune suferă amânare, aşa că te vei înfăţişa altă dată. Acuma poţi merge acasă!

— Întocmai, măria-ta! se bucură Tucalas, dându-şi seama că domnitorul înţelesese încurcătura lui. Întocmai! Voiam să cer o slujbă pentru mine, dar…

— Să mai treci pe la palat, ori să laşi vorbă unde să te caut, urmă voievodul să se prefacă. S-ar putea să am trebuinţă de tine.

Tânărul ieşi din încăpere cu spatele, făcând întruna temenele, până ce ajunse în dreptul aprodului de la intrare, iar când se văzu afară putu răsufla uşurat, zicându-şi în gând: „Nu-i prost prinţul. Mă voi înţelege cu el negreşit.”

Vorbea bine româneşte, căci avea mare uşurinţă în însuşirea limbilor, iar anii petrecuţi la Târgovişte îi trăise numai printre români, încât mai că se simţea un adevărat pământean. Acum, de vreme ce avea să-l slujească pe domnul ţării, va căpăta vreo slujbuliţă, mai apoi o dregătorie şi, de ce nu, chiar un rang boieresc?! Aşadar, tocmai se bucura de întorsătura lucrurilor, când o mână i se puse pe umăr şi o voce necunoscută rosti:

— Va trebui să mă însoţeşti, prietene, dar mai ales fără zarvă!

Tucalas se întoarse şi văzu chipul binevoitor al celui ce-i vorbise, dar şi cea de-a doua mână a acestuia, proptită pe mânerul jungherului de la brâu. Fiind numai la doi paşi de curtea domnească, ar fi putut să ţipe în gura mare şi să ceară ajutor. Se-nţelege că scrisorile cu pricina le avea dosite într-un loc tainic şi cu greu s-ar fi putut smulge locul ascunzătorii din gura sa.

— Porunca măriei-sale? întrebă tânărul, dându-i prin cap că s-ar fi putut să fie un slujitor domnesc.

— De bună-seamă! Nu se vede cine sunt?

— Mă iartă, pan căpitane, dar eu mă cam feresc…

— Ştiu, ştiu! rânji oşteanul. Tocmai pentru aceea şi mergem la un loc mai ferit de lume. Urmează-mă!

Ceva nu-i fu pe plac grecului şi se cam codea să se îndepărteze din preajma voievodului, dar căpitanul nu-i dădu răgaz, ci-l înşfacă de braţ.

— Haide, că n-avem vreme de pierdut!

Ajungând în uliţă, Tucalas îşi dădu seama că făcuse o prostie să se supună orbeşte, dar acum era prea târziu, căci alţi slujitori înarmaţi îl luară în primire. Iar când zări şi casele boierului Filipescu, îi venea să-şi dea cu pumnii în cap pentru neghiobia de care dăduse dovadă. Căzuse în capcană ca prostul şi în nici un fel n-ar mai fi putut fugi. Nici pe sprijinul târgo-veţilor nu se putea bizui, fiindcă grecii nu prea erau iubiţi în vechea cetate de scaun. Singura lui mângâiere îi rămase în cele spuse cu ani în urmă de către o ghicitoare, care îi prevestise un viitor măreţ.

— Socot că ai scrisorile asupra ta, îi zise deodată căpitanul, făcându-l să-şi piardă orice îndoială asupra celor ce aveau să urmeze.

— Habar n-am despre ce vorbeşte domnia-ta…

— Ei atunci, ai să afli curând de la măria-sa vel-spătarul, ori de nu, de la Tiu-ţiganul, gâdele ce-l slujeşte pe boier… De altfel nici nu-i treaba mea, dar dacă îmi dai hârtiile te slobod pe dată şi îţi vezi de treabă.

Tucalas îl luă pe „nu” în braţe şi astfel se văzu prăvălit în pivniţa de sub ceardac, oprindu-se cu spinarea pe un butoi de vin. Zări apoi cum fu trasă uşa zăbrelită în urma lui şi un lacăt uriaş îl pecetlui ca într-o adevărată temniţă. Se îndreptă către fundul beciului căutând să străpungă bezna, dar îşi dădu seama că erau numai butoaie şi că pe acolo n-ar fi putut scăpa nicicum. Nu-i rămânea decât să-l înfrunte pe cumplitul boier.

Îi era tare dragă viaţa şi nu şi-ar fi lăsat-o zălog pentru orice fleac. Abia împlinise douăzeci şi cinci de primăveri, mustăcioara lui ca vrabia şi neagră ca tăciunele împodobea o faţă albă ca marmura, avea pe „vino-ncoace” şi multe inimi muiereşti tresăriseră la vederea frumosului flăcău.

— Ce faci acolo? auzi el o gingaşă voce de fată.

Tânărul holbă ochii şi rămase uluit de frumuseţea copilei ce părea să fi coborât din poveştile de altădată ale Olimpului.

Să fi tot numărat vreo doisprezece-treisprezece anişori, dar era bine săltată şi cu boi de femeiuşcă. Avea alături un dulău cât toate zilele şi pe deasupra şi negru ca Satan.

— Cum te cheamă? întrebă ea, mângâindu-şi câinele.

— Ghinea, frumoasă jupâniţă, răspunse Tucalas, fiind primul nume românesc ce-i venise în minte.

— Da’ ce cauţi acolo? Cine te-a-ncuiat?!

— Din greşeală, domniţă, minţi tânărul. Fusei cu un prieten să gustăm un vinişor, dar se vede treaba că a fost prea mult pentru mine şi, iacă, m-am trezit printre butoaie părăsit de tovarăşul meu. Acuma îl aşteptam să se întoarcă, dădu el din umeri şi căută să zâmbească cât mai fermecător cu putinţă.

— Stai de mult?

— De ieri.

— Sărăcuţul! Ţi-o fi foame, sete…

— Ba de sete nici vorbă, dar nu ştiu cum să fac să ies.

— Ţi-e frică?

— De ce?

— Pentru că dacă te încumeţi să mergi pe întuneric până, în capul celălalt al pivniţei ai să găseşti o scară ce duce la iatacul „moşului”. Iacă, mă duc să-ţi deschid!

Şi fără să mai aştepte răspunsul fata o zbughi la fugă, urmată de dulău. Nu mai era de aşteptat! Cu toată teama ce o avea de întunecimea hrubei, tânărul se avântă voiniceşte şi poate că ar mai fi orbecăit o bucată de vreme, de n-ar fi fost geana de lumină ce trebuia să fie din iatacul cu pricina. Bănuia că „moşu” nu putea fi decât însuşi boierul Filipescu, dar nu era el chiar aşa de bătrân. Acum însă n-avea timp pentru astfel de gânduri, ci se avântă voiniceşte pe treptele ce se vedeau destul de bine.

— Îţi mulţumesc din adâncul inimii mele, frumoasă jupâniţă, şi Dumnezeu să te înzestreze cu toate harurile pământului.

Apoi, dintr-o dată o săltă de mijloc şi-i sărută obrajii, făcând-o să se înroşească precum para focului. O lăsă însă degrabă şi porni din loc, sărind de pe cerdac şi apucând-o de-a dreptul peste gard.

Fata se uită cu coada ochiului după fugar şi deodată îi dădu prin minte că s-ar fi putut să fi fost vreun hoţ. O cuprinse o ciudă nespusă, dar nu fiindcă fusese sărutată… ci fiindcă n-a apucat să afle cine era frumosul străin!

Aşa o găsi vel-spătarul, care ţinea la nepoată-sa ca la ochii din cap. Ea, Florica, şi frăţine-său, Matei, erau copiii unei surori de-a lui, răposată de câţiva ani, şi cum el nu avea moştenitori îi adusese pe orfani pe lângă sine, iubindu-i părinteşte.

— Da’ cine te-a supărat, Floricico? Nu cumva te-ai lovit? o luă el în şagă, cum făcea pe vremea când abia de mergea copăcel. Lasă că-i dă el moşu!

Copila se smiorcăi:

— Să ştii că, dacă vrei, pe mine trebuie să mă baţi… fiindcă eu i-am dat drumul lui Ghinea-tâlharul…

Boierul rămase uluit. Nu pricepea nimica, aşa că o luă cu binişorul:

— Bine ai făcut! Nu-i nici o pagubă cu astfel de tâlhari. Dar ia spune, de unde i-ai dat drumul?

— Din pivniţă!

— Ţi-a spus el că-l cheamă Ghinea, sau cum îi ziseşi?

— Da!

— Lasă-l în plata Domnului şi nu te mai necăji. Tot în ştreang are s-o sfârşească, aşa cum se petrece cu toţi tâlharii, o asigură boierul mângâindu-i creştetul.

— Nu eşti supărat pe mine?

— Nici vorbă, Floricuţo. Şi nu te mai gândi la el!

Înviorată, Florica o luă la fugă, sub privirea caldă şi drăgăstoasă a unchiului ei, care după o clipă de chibzuinţă simţi că-l cuprinde o anume îndoială şi porunci pe dată să i se înfăţişeze căpitanul Brahă.

— Unde-i grecul? îl întrebă el pe oştean.

— În pivniţă, măria-ta!

— Pe dracu! A fugit!

— Nu se poate. Lăcata este şi acum acolo. Eu cu mâna mea l-am zăvorit.

— Ba uite că s-a putut! Ia oameni cu tine şi dă fuga după el. Nu cumva să apuce iar la Vodă, aşa că păziţi în preajma palatului.

Tucalas era însă o vulpe şireată şi nici gând să se întoarcă acasă, dar nici să se arate la curte. Se ascunse la un cârciumar, care îi era prieten, şi se puse pe chibzuit ce avea de făcut. Îi rămăsese gândul la frumoasa fată, care în câţiva ani era numai bună de măritat, dar şi la numele de Ghinea, care începuse să-i placă. Pe de altă parte, dacă ar mai fi zăbovit, pribeagul Radu-vodă ar fi intrat cu oastea în ţară şi cine ştie dacă nu biruia?… Apoi nici scrisorile n-ar mai fi avut preţ dacă aştepta. Se hotărî deci să-i aţină calea vel-spătarului.

Chiar în aceeaşi zi, pe când oamenii lui Brahă îl căutau pe grec prin tot târgul, boierul îi ieşi în cale, în dreptul bisericii Stelea.

— Mă-nchin cu supuşenie, măria-ta! zise mieros Tucalas, făcând o temenea cuviincioasă.

Boierul nu se aşteptase la o asemenea întâlnire, dar îndată o luminiţă îi străluci în ochi.

— Bună să-ţi fie inima, asemenea glasului, pan Ghinea. Plăcut mi-ar fi să schimbăm o vorbă-două, mai înainte de a fi prea multe…

— Bucuros, înălţimea-ta! Că eu totdeauna am vrut să mă înţeleg omeneşte cu cei de bună-credinţă.

— Aşaaa? Atunci poate vrei a mă însoţi… şi bineînţeles că nu pentru a-mi gusta vinul. Ce zici?

Tucalas zâmbi cu gândul la frumoasa copilă, dar nu putea avea încă destulă încredere în vel-spătar.

— Şi mă voi întoarce acasă după cum mi-a fi voia?

— De bună-seamă! Dacă vrei, mă jur pe sfânta cruce! Pe lângă ei treceau nenumăraţi slujitori domneşti şi poate că vreunul dintre aceştia avea sarcina să-l cheme la palat, dar tânărul se hotărî pe dată.

— Prea-bine. Să mergem! încuviinţă el, mulţumându-se cu jurământul spus în grabă de boier în faţa bisericii.

O apucară încet spre casele boiereşti, fără a scoate o vorba despre scrisori, iar slujitorii se ţineau la vreo zece paşi în urma lor. De abia când ajunseră în cunoscutul iatac în care dădea chepengul, boierul se tolăni pe un divan şi spuse pe şleau:

— Domnia-ta ai ucis un olăcar, pe care l-ai jefuit mai apoi. Nu-mi pasă! Dă-mi numai scrisorile, care de drept sunt ale mele. Cât vrei pe ele? Unde-s?

— Prea multe întrebări deodată, măria-ta! zâmbi Tucalas. Mai întâi că n-am ucis pe nimeni.

— Să zicem!

— Mă jur! Fusese rănit de moarte şi l-aş fi ajutat daca s-ar mai fi putut. Scrisorile el mi le-a dat şi le-aş fi adus înălţimii-tale, de nu s-ar fi ivit acel iuzbaşa…

— Tudoran… Dobitocul! N-a ştiut să vorbească.

— Cu adevărat! încuviinţă grecul. Atunci, m-am speriat şi le-am ascuns.

— Unde?

— Am să spun dacă luminăţia-ta vorbeşte altfel decât slujitorul acela…

Boierul se stăpâni, muşcându-şi mustaţa.

— Cât? întrebă el. Sau poate că vrei o slujbă, după cum te-am auzit cerându-i lui Vodă?

— Cam puţin, pan vel-spătare. Eu sunt un om liber. Mai mult chiar… pot fi de folos.

— Nu mă-ndoiesc, şi pentru aceea ţi-am cerut ascultarea. Pentru plată, se-nţelege.

— Eu nu-s slugă, şi domnia-ta să mai ştii că sunt de mare credinţă pentru un prieten. La noua domnie aş putea dobândi o dregătorie cât de mică?

— Deci ai citit scrisorile?! răbufni Filipescu. Nu crezi că vrei prea mult? Spune-mi cel puţin când vine măria-sa Radu-vodă, şi capeţi zece pungi.

— Aşa nu! Când o veni, se va vedea. Dacă o veni cândva! Boierului nu-i prea căzu la îndemână obrăznicia grecului, dar neavând încotro trebui să-l rabde, fiind la voia lui.

— Bine prietene… Ghinea, îngădui el. Voi face pe voia domniei-tale, dar să nu te pună dracu să mă amăgeşti că… eu nu-s nepoată-mea Florica.

— Aşa o cheamă? se lumină Tucalas. Rău îmi pare că am fost silit s-o păcălesc. Oare mă va ierta vreodată?

— Dacă ai să-mi fii cu credinţă, pot făgădui eu că da. Ei, ce zici? Batem palma?

— Păi atunci, sunt omul măriei-tale. Să facem un înscris!

— Ce, eşti nebun? N-ai încredere în cuvântul meu?

— Cum de nu, pan vel-spătare, dar trebuie să ştiu şi eu ce am să ajung.

Boierul rămase o vreme pe gânduri, în timp ce Tucalas îşi arunca nepăsător ochii pe ştergarele atârnate de pereţii odăii.

— Fie şi aşa! Am să chem grămăticul, căci pe undeva îmi place cum gândeşti. Dacă nu mă-nşeli, om te voi face!

Tânărul nu răspunse, ci rămase tot zâmbitor, ca şi cum nu lui i se făcea o favoare.

— Mai întâi, aş pofti să porţi numele de Ghinea şi, cum a rămas de la răposata soru-mea un petec de moşie la Brătăşani în ţinutul Romanaţilor, ai putea să-ţi spui Ghinea ot Brătăşani.

— Ce legătură am eu cu acea moşie?!

— Poate că o să ai. Mi-e cam peste mână şi n-am să-ţi ascund că-s în gâlceavă cu moşnenii locului, aşa că n-o prea lucrez. Dacă izbuteşti să limpezeşti cearta, ţi-o fac vânzătoare.

Tucalas rămase puţin descumpănit. E drept că tare mai visa el să ajungă stăpân de moşie, însă, dacă boierul Iancu Filipescu îl îmbia cu atâta uşurinţă, trebuie că era anevoie s-o dobândească. Oricum, merita să-ncerce!

— Atunci am să aduc scrisorile în schimbul actului de vânzare a moşiei Brătăşani. E bine?

— Dar vei datora şi spunere în faţa voinţei mele, adăugă boierul. Rămânem înţeleşi, pan Brătăşane, şi nu-ţi rămâne decât să te ţii de făgăduiala. Mergi sănătos!

Ar fi fost însă prea frumos ca totul să se petreacă fără nici o piedică pentru noul împământenit, Ghinea Brătăşanu. Acasă îl aştepta un paic domnesc, aducându-i poruncă să se înfăţişeze pe dată măriei-sale, în spătăria mică. Nu i-a prea ieşit la socoteală această chemare, dar după ce se mai gândi puţin îşi zise că poate fi bine şi aşa, apucă scrisorile voievodului pribeag şi le dosi în sân, apoi îl urmă pe slujitorul domnesc la palat.

Domnitorul era nerăbdător să afle ce-ar fi putut să-i spună tânărul necunoscut, căci zvonuri erau multe şi câţiva sfetnici îl povăţuiră să tragă cu urechea la oricine putea, întrucât vremurile se arătau înşelătoare. Acum, că aflase de umbletele grecului pe la boierul Filipescu, era şi mai curios să afle despre ce putea fi vorba.

— După cum vezi, suntem între patru ochi, prietene, îi zise voievodul. Ce-ai vrut a-mi spune?

— Măria-ta, am veşti înspăimântătoare, dar nu le pot dovedi.

— Cum vine asta?!

— Pot a spune măriei-tale că se abate asupra ţării primejdia războiului, căci fostul domn Radu Şerban vine cu oaste de peste munte.

— De unde ştii?

— În ziua când m-am înfăţişat măriei-tale, în casa mea se afla un om venit anume să aducă ştirea, dar întorcându-mă n-am mai dat de el şi nici nu ştiu ce i se va fi întâmplat.

— Şi ţi-a spus el aşa ceva?

— Da!

Gavrilă-vodă rămase pe gânduri, neştiind ce să creadă. I se strecurase la ureche că grecul bătea casa Filipescului, care-i cam purta sâmbetele, dar n-avea nici o dovadă a hainiei boierului.

— I-ai spus şi dumnealui, vel-spătarului, despre asta? întrebă deodată voievodul.

— Nici gând, milostive domn.

— Atunci ce treabă ai cu el?

— Mă rugam de dumnealui, boier Iancu, să-mi vândă moşia Brătăşani, însă nu ne înţelegem la preţ. Eu nu prea mă ajung cu banii şi din pricina asta fusei de două ori pe acolo, dar…

— Adevărat grăieşti?

— Mă jur pe…

— Ei bine, prietene… cum ai zis că-ţi spune?

— Tucalas. Ianis Tucalas, dar cu îngăduinţa măriei-tale mi-aş zice Ghinea. Ghinea Brătăşanu…

— Hm! încep să înţeleg umbletele tale pe la Filipescu. Vrei să te împământeşti?

— Întocmai, măria-ta.

— Atunci, dacă n-ai minţit, am să întăresc prin hrisov domnesc vânzarea şi ţi-oi acoperi şi o parte din preţ. Iar pe viitor, toată lumea să nu-ţi mai spuie altcum decât Ghinea Brătăşanu. Dacă însă mi-ai ascuns ceva, două parale nu mai face capul tău. Acum am să poruncesc vistiernicului să-ţi dea banii de trebuinţă şi tu să rămâi în slujba domniei mele.

— Cu supunere şi credinţă te voi sluji, prea-nălţate stăpân, fu răspunsul lui Tucalas, care sărută mâna domnitorului, ca pe icoana Maicii Domnului.

— Mă bizui pe tine, Ghinea Brătăşanu! zâmbi domnitorul şi ieşi.

Nu era vreme de pierdut, căci duşmanul trebuia întâmpinat, dacă spusele lui Ghinea se adevereau şi Vodă se gândea să-l norocească şi cu alte binefaceri pe inimosul tânăr. Acesta însă dădu fuga la boierul vel-spătar, care întocmise în răstimp sinetul de vânzare a moşiei. La rândul său Ghinea îi înmână taşca cu scrisori, dar vel-spătarul îl privi cu neîncredere, căci auzise că trecuse pe la Vodă.

— Vodă le-a citit de-a fir a păr? întrebă el batjocoritor.

— Ferit-a sfântul! Mă crezi nebun, pan vel-spătare?

— Dar ce-a vrut? Despre ce-aţi vorbit? Ştiu c-ai fost pe acolo! Vorbeşte!

— I-am spus că am ştire că din Ardeal vine oaste puternică…

— Ticălosule! sări boierul gata să-l lovească. Iudă!

— Stai, măria-ta, nu te oţărî! Oricum avea să afle, când va fi pălit de măria-sa Radu-vodă. Altceva nu i-am mai spus nimic şi nici n-a văzut nici o scrisoare. Iacă, sunt toate aici!

— Nu minţi?

— Domnia-ta n-ai decât să rupi înscrisul ce l-ai făcut, că eu nu mă mai învoiesc, dacă n-ai încredere în mine. Însă am izbutit să întărească şi Vodă această vânzare, căci pentru asta i-am spus că trec mereu pe la domnia-ta…

Şi Ghinea îi aruncă o privire aşa cum numai el se pricepea când voia să fie pe placul cuiva

— Ghineo, eşti dat naibii, dar să te ferească sfântul să mă tragi pe sfoară… Ţine minte! şi boierul Filipescu îi înmână sinetul.

Noul stăpân al moşiei de pe malul Oltului isprăvi curând cearta cu ţăranii, căci actele doveditoare glăsuiau că pământul se cuvenea chiar Floricăi, frumoasa nepoată a boierului Filipescu, şi asta i-a fost îndeajuns ca să-i izgonească cu otuzbirul. Toate celelalte hrisoave, îngălbenite de vreme, n-a vrut să le ia în seamă, şi Ghinea s-a înstăpânit temeinic.

În răstimp voievodul pribeag pălise cu oastea ce i-a fost zdrobită de către Gavrilă-vodă şi acesta şi-a arătat recunoştinţa faţă de Brătăşanu, făcându-l medelnicer, iar acum căuta dovezile contra boierilor care ar fi vrut să-l sprijine pe pribeag. Unul dintre aceştia era Filipescu, şi voievodul s-a gândit că ar putea afla dedesubturile de la boierul cel proaspăt din Romanaţi, căruia nu prea îi erau pe plac ifosele de stăpân ce şi le dădea vel-spătarul faţă de el. Aşa se face că boierul Brătăşanu fu chemat la Târgovişte în mare taină, unde măria-sa îi destăinui temerile ce le avea asupra vel-spătarului. Amintindu-i că lui îi datora şi rangul şi averea de care se bucura, Vodă îi ceru să afle ce punea la cale Filipescu pe ascuns. Pentru aceea îl sfătui să se prefacă a fi împotriva domniei şi să-l tragă de limbă pe marele boier.

Isteţ cum era din fire, Brătăşanu se duse la curtea din Filipeşti, unde fu primit cu dragă inimă şi dădu peste mai mulţi boieri de ţară, nemulţumiţi de rânduiala domniei. Se vede însă că domnitorul n-a avut răbdare să afle cu binişorul dovezile hainiei, căci la numai două zile a şi trimis seimenii să-i prindă pe toţi câţi erau strânşi acolo şi să-i ducă cetluiţi la Târgovişte.

Dar vel-spătarul Iancu Filipescu nu era omul care să se lase prins cu una, cu două. Conacul avea împrejmuire cu zid de piatră şi oameni pricepuţi în meşteşugul sâneţelor, aşa că atunci când slujitorii domneşti le cerură să se dea prinşi, cei dinăuntru au răspuns cu plumbi. De voie, de nevoie, Ghinea a fost alături de împresuraţi şi vreo două zile a ţinut încleştarea, până când Vodă a trimis întăriri. În cele din urmă, boierul Iancu a hotărât să rămână câţiva slujitori să facă faţă la garduri, iar ai lui şi toţi oaspeţii să fugă prin hrube anume tăinuite, apucând calea pribegiei în Ardeal.

Unul dintre cei mai înflăcăraţi apărători ai conacului era tânărul Matei de la Brâncoveni, fratele Floricăi şi deci nepotul marelui spătar. De cum l-a cunoscut, Ghinea a simţit o pornire lăuntrică pentru acest viteaz vlăstar boieresc, mai cu seamă că înfăţişarea lui îi aducea aminte de soră-sa. Aceasta a plecat printre cei dintâi, laolaltă cu toate femeile de casă, şi acuma vor fi fost departe, bărbaţii rămânând mai pe urmă. Dar se vede că cineva îi vânduse, fiindcă la ieşirea din hrubă i-au aşteptat duşmanii. A avut loc o luptă crâncenă în care tânărul Matei a fost lovit de un plumb în picior, făcându-l să nu mai poată fugi. Primejdia era deosebită, căci de-ar fi căzut viu în mâinile seimenilor l-ar fi aşteptat descăpăţânarea la cetatea de scaun. Vroi să se înjunghie el însuşi, dar Ghinea nu-l lăsă şi, cum mai era cu încă doi boiernaşi, îl apucară pe sus ca să-l ducă mai departe. Cum era însă de aşteptat, în scurtă vreme fură înconjuraţi de oşteni şi siliţi să se dea prinşi. Lacrimi amare de ciudă se prelingeau pe obrajii viteazului Matei la gândul morţii ruşinoase ce avea să-i întâmpine, dar Ghinea încerca întruna să-l potolească.

— Fac eu ce fac şi te scap, îi spunea el. Să n-ai nici o teamă!

Grecul nădăjduia că avea să fie dus la judecata lui Vodă şi atunci ar fi spus în gura mare cine îl trimise acolo, dacă măria-sa n-avea să-l scape. Ceruse paznicilor în mai multe rânduri să i se dea de veste domnitorului că el se află întemniţat, dar nimeni nu-l lua în seamă. Iată însă că într-o bună zi veni armaşul, care le zise că din porunca domnitorului, toţi prinşii aveau să-şi pună capul pe butuc.

— Fără să ne mai judece Vodă? sări ca ars Ghinea.

— Fără, boierule! Are să vă judece Dumnezeu, pentru faptele voastre mârşave, răspunse armaşul.

— Atunci rogu-te, boier-armaş, spune-i măriei-sale că un slujitor de taină şi de mare credinţă se află aici şi că ar vrea să-i vorbească.

Armaşul îl privi neîncrezător, căci nu-l cunoştea pe Ghinea şi nici n-avea porunci anume de la stăpânul său în ce priveşte prinşii. Dădu din umeri şi plecă fără a-i da vreun răspuns, lăsându-l pe tânărul grec să se frământe, fără speranţă de a-şi afla liniştea. Ar fi fost prea crud să sfârşească sub securea gealatului, când nici nu apucase măcar să se bucure de dulceaţa vieţii boiereşti. Nu astfel îi fusese prezicerea!

Ziua sorocită descăpăţânării sosise şi nici un semn de la Vodă, cum că ar vrea să-l vadă. Trebuiau să fie ucişi pe rând, dar chiar acolo, în temniţă, fără să mai vadă târgoveţii îndeplinirea osândei. Se ruşina voievodul că nu prinsese decât pe cei fără de ranguri din rândurile boierilor vânzători de domn.

Cel dintâi fu luat Duică-serdarul, care păşi cu semeţie să înfrunte mânia domnească. Apoi îi veni rândul lui Ghinea!

De cum intră în încăperea unde îl aştepta călăul, dădu însă cu ochii peste voievod.

— Tu, Ghineo?! se miră acesta. Ce cauţi printre haini?

— Uitat-ai oare, prea-milostive stăpân, că însuşi măria-ta m-a trimis în vizuina lupului? Ce era să fac? A trebuit să urlu cu ei.

— Cum era să uit? Dar în răstimp căpătasem veste de la un boier, tot iscoadă de-a mea pe lângă Filipescu, şi mă mir că nu te-a înştiinţat să pleci la vreme.

— Cine era omul, măria-ta?

— Clucerul Du… vru să-i răspundă voievodul, dar se opri pe dată. Hm! Acuma nu mai foloseşte să-i afli numele. Nădăjduiesc să nu fi căzut sub plumbii seimenilor.

— Tare bine ar fi să-l aflu şi să-i dau de ştire la rândul meu, căci boierul Filipescu nu se poate să nu-l dibăcească şi atunci tot mai bun aş fi eu în locul lui!

Domnitorul se gândi o clipă, după care urmă:

— Vezi-bine că n-am să te scurtez de cap, deşi nu ştiu dacă bine fac au ba. Dar nici să te slobod numai pe tine nu-i cu putinţă, că prea ar bate la ochi.

— Să-mi fie cu iertăciune, bunule stăpân, dar tot aşa gândeam şi eu. Va trebui să ne slobozi pe toţi!

— Ce, eşti nebun? Să las să-mi scape năpârcile după ce le-am prins?

— Luminate stăpân, făcu Ghinea cu glas domol. Îi scap eu, cu îngăduinţa măriei-tale…

— Cum aşa?

— Îi fac scăpaţi la noapte, numai temnicerii să se facă a nu şti.

— Dar Duică?! Ce-or să zică de el? întrebă Vodă arătându-i leşul însângerat ce zăcea pe lespedea de piatră.

— N-au de unde şti. Vom spune că l-ai trimis la ocnă, la Telega.

— Şi tu? Tu cum de-ai scăpat şi te întorci printre ei?

— Mie îmi vine rândul abia mâine. N-a înţeles bine dumnealui, armaşul, că trebuie ucis numai câte unul pe zi, şi gata!

Domnitorul zâmbi în barbă:

— Eşti dracu gol, Brătăşane! Tu ai merita să-mi fii postelnic!

— De va fi nevoie, măria ta… se plecă slugarnic grecul. Apoi fură date poruncile de trebuinţă şi Ghinea se întoarse printre prinşi, teafăr şi nevătămat.

— Ai scăpat?! holbă ochii la el Matei, pătruns de bănuială.

— Doar o zi… Un scurt răgaz, căci Vodă a trebuit să plece şi, cum nu voia să scape plăcerea de a-mi vedea căpăţâna rostogolindu-se, m-a amânat pe mâine.

— Şi Duică? întrebă careva.

— La ocnă!

— Deci s-ar putea să mai scăpăm şi cu viaţă? cuteză un boieraş, căruia abia îi mijise mustaţa.

— Decât viaţă de ocnaş, mai bine moartea! îl repezi Matei. Ah! De-am avea un jungher măcar…

— Nu-i nevoie, cinstite boierule, zâmbi Ghinea. Cât am aşteptat să mă scurteze izbutii să vorbesc cu unul dintre paznici, care ne va înlesni fuga la noapte…

— E cu putinţă? întrebă nerăbdător tinerelul.

— Ia taci, Cosmo, şi nu te grăbi! se răsti Matei. Vorbeşte mai desluşit, frate Ghineo, nu ne mai da speranţe deşarte.

— Cum vă spui, urmă Ghinea. La noapte avem a scăpa cu toţii, şi fugim care cum om vedea cu ochii.

— În Ardeal…

— Oriunde va crede fiecare de cuviinţă, căci ne vom despărţi când ne-om vedea în afară. Tu, prietene Matei, ai să vii cu mine, că eşti rănit, ceilalţi, fiecare pe seama lui.

— Ba pe mine să mă lăsaţi aici, să nu vă fiu povară la drum, se împotrivi fratele Floricăi.

— Nici nu mă gândesc! răspunse hotărât Ghinea. Să aşteptăm cu încredere cel de-al doilea cântat al cocoşului, că aşa m-am înţeles. Acum să ne hodinim ca să prindem putere!

Fuga n-a fost însă lipsită de peripeţii, căci Gavrilă-vodă, neîndurându-se a-i scăpa pe toţi, pusese oameni anume pe urmele fugarilor, înjunghiindu-i pe la colţul uliţelor în plină noapte. Doar Matei, cărat în cârcă de Ghinea, a scăpat cu viaţă, fiindcă ucigaşii nu aveau poruncă să-l urmărească şi pe tânărul boier grec.

— O să mergem la Brătăşani, zise Ghinea când ajunseră în casa de la marginea târgului, în care trăise cu ani în urmă. Rămăsese părăsită şi iată că acuma le prindea bine.

— Nu în Ardeal? se miră Matei. Au să ne prindă…

— Ba, tocmai că acolo n-au să ne caute niciodată! Şi mai apoi să ştii că domniile au viaţă scurtă în ţara asta. S-ar prea putea ca până om ajunge să se şi mazilească Vodă. Până una-alta am s-o scol pe vecina mea de altădată, baba Safta, să te oblojească şi om rămâne aici până s-or linişti lucrurile.

— Cum am să-ţi mulţumesc vreodată, frate Ghineo? zise înduioşat Matei. De nu erai tu, mă aflam acuma pe cealaltă lume. De-o fi să dai de greu cândva, la mine ai să găseşti întotdeauna sprijin şi adăpost.