FLOAREA DE LA BOZOVICI.

LUI MARCU I SE PĂRU CUNOSCUTĂ VOCEA DIN CĂRUŢĂ, dar nu-şi putea aduce aminte unde o mai auzise, încalecă şi înainte de a da pinteni calului, strigă către fugari:

— Iacă, am să vin singur la voi, ca să vă dovedesc gândul meu cel bun!

Se lăsă o tăcere, ca şi cum aşteptau povaţa celui ce vorbise, după care unul dintre ei răspunse:

— N-ai decât să vii domnia-ta, căpitane, că noi nu avem nimic de ascuns. Nici măcar goliciunea pe care zdrenţele astea n-o mai pot acoperi.

Până să ajungă Marcu, fu săltat dintre răniţii din car unul care nu se deosebea cu nimic de ceilalţi, numai că de bună-seamă el le era căpetenie.

— Marcule! Frate! suspină rănitul hârâindu-i pieptul şi suflând cu greutate. Eu îs Amosie!… nu-ţi mai aduci aminte? Amosie de la Ciunga.

Marcu îşi înghiţi nodul ce i se pusese în gât şi abia de putu răspunde:

— Cum să te uit, Amosie dragă? Numai că aşa bărbos cum eşti, nu puteam să-mi dau seama, să mă fi tăiat bucăţele.

— Cam aşa sunt şi eu acuma, încercă să zâmbească rănitul. Numai că feciorii ăştia ai mei au strâns toate bucăţile la loc şi m-au legat până oi ajunge acasă, dacă ne vei îngădui tu.

— Vai de mine, dar cum se poate să vorbeşti aşa, frate dragă? Slobod eşti să mergi oriunde, numai că eu te-aş povăţui să rămâneţi şi tu şi ai tăi o vreme cu mine, ca să vă mai întremaţi şi să nu arătaţi ca nişte sperietori de ciori prin sate.

— Aşa da! încuviinţă Amosie, care încă se ţinea mândru de cinstea şi încrederea arătată de oştenii lui. Asta înseamnă că nu suntem prinşi, nu-i aşa?

— Vezi-bine! Sunteţi oaspeţii mei, zâmbi Marcu, după care se întoarse, urmat de căruţa fugarilor, în tabăra lui.

Porunci să fie duşi la adăpost prin sate şi mai bine de două săptămâni le fură de trebuinţă spre a se mai întrema. În răstimp picau alţii şi alţii dintre nejiorociţii ce fuseseră înfrânţi de oastea lui Gavrilă-vodă. Pe toţi îi opri Marcu prin satele din preajmă, dar cum începuse să se împrimăvăreze ar fi trebuit să-i ducă la Deva, aşa că într-o bună zi se hotărî să părăsească oastea prinţului.

A strâns toţi oamenii lui şi pe fugari şi le-a spus ce gânduri are, cerându-le să-l urmeze numai aceia care s-ar învoi să mai aştepte cu plata lefii până ce-or ajunge la Iaşi. Ar fi vrut să-l însoţească şi Amosie, dar acesta se împotrivi, fiind încă foarte slăbit.

— Ia pe feciorii tineri care au fost cu mine, că-s tare de ispravă şi nu m-or face de ruşine. Eu sunt ciolan bătrân şi simt c-a venit vremea să mă trag printre ai mei, căci nu se cade să-mi zacă oasele prin alte părţi.

— Ce vorbeşti în dodii, Amosie? îl certă Marcu. Să nu mai pomeneşti de moarte!

— D-apăi că toţi suntem datori cu una, numai că eu mă socoteam să mai stau vreo cinzeci de ani pe la Ciunga, ba şi să mă-nsor, făcu haz tomnatecul flăcău.

— N-ai tu inima aia să intri slugă la o muiere. Parcă te văd că vii pe vară la Iaşi, să ne scăldăm în apa Rahluiului. Să ştii că te aştept. Şi să-l aduci şi pe Florea, adăugă Marcu la despărţire.

Ceilalţi oşteni au rămas în seama lui Gagy Miklos, secuianul ce furase caii baronului de Vânt şi care urma să-i ceară iertare lui Kovari în numele lui Marcu, pentru că nu s-a mai dus să-şi ia rămas bun de la el. Trebuia să-i amintească acestuia că-l slujise după învoială, întrucât se înţeleseseră să fie slobod a pleca atunci când i-ar fi voia.

Apucând poteca munţilor ar fi putut străbate lesne spre Borlova, dar ce să fi căutat Marcu acasă, având cu el patruzeci de oameni? Pe de altă parte, trebuia să-i scoată la Dunăre, după cum se înţelesese cândva cu Grazziani, şi apoi, trecând apa, să-i ducă la vale tot pe malul din dreapta, până or putea să intre dinspre miazăzi în Moldova. Aşa şi făcu. Şi după mai multe săptămâni de umblat prin păduri, hrănindu-se numai cu ce vânau, ajunseră frânţi de osteneală pe valea Nerei, într-un sat aşezat pe costişă şi căruia i se spunea Prigor. Ar fi putut intra chiar în aşezarea cea mare ce se numea Bozovici, dacă ar fi avut îndeajuns să plătească găzduirea, dar la Prigor era mai lesne şi, fiind în preajma codrului, puteau găsi mai uşor scăpare în caz de vreo primejdie. Zilnic însă Marcu îşi arunca ochii pe vale şi văzând casele arătoase ale unor gospodari înstăriţi îşi frământa mintea cum ar face rost de bani, ca să-şi îndestuleze oamenii şi să mai strângă şi alţii. Însoţit de Mihai, bătea satele din împrejurimi şi mai găsiseră destui feciori, dar cum aveau să se mai descurce cu atâtea guri? Iată însă că într-una din zile, pe când se aflau în drum către Prigor, se pomeniră nas în nas cu Pera! Mare le-a mai fost bucuria şi pe dată făcură cale întoarsă, dar acum la o cârciumă din Bozovici, spre a cinsti revenirea. Marcu află cu amărăciune ştirea că bunul său prieten Gaşpar, deşi se afla în graţii la Stambul, încă nu se alesese domn în nici o ţară românească şi astfel îşi dădu seama că feciorii pentru oastea voievodului fuseseră strânşi prea devreme.

— S-ar putea totuşi ca în răstimp să-l fi făcut domn, adăugă Pera văzând dezamăgirea de pe faţa bănăţeanului. Şi dacă ai trebuinţă de bani, ţi-oi da eu ceva, iar de rămâi prin părţile astea, eu mă pot întoarce, fie cu plata oştenilor, fie cu porunca să-i slobozi pe la casele lor. Eu am să-l întâl-nesc pe dumnealui Gaşpar la Istanbul, de nu va fi chiar la Iaşi, şi are să afle oricum că trăieşti şi tare se va mai bucura, căci te credeam pierdut.

— Altcum nici n-am ce face… Bine ar fi să nu treacă prea lungă vreme, că pe feciorii mei nu-i mai pot ţine degeaba.

Tânărul croat îl linşti pe Marcu spunându-i că are să se întoarcă în cel mult trei-patru săptămâni, dacă nu cumva se va afla ştirea înscăunării lui vodă-Grazziani. Atunci ar fi trebuit să-şi urmeze drumul după cum fusese înţelegerea.

Curată sărbătoare în rândul oştenilor lui Marcu la vederea banilor care, de bine, de rău, îi îndestulau o vreme. Acuma li se îngădui să bată satele, spre a-şi cumpăra câte ceva de-ale gurii şi să-i lămurească pe locuitori că ei erau ostaşii unui domnitor ce avea să-i scoată pe românii de pretutindeni de stăpânire străină. Unii îi priveau cu neîncredere pe aceşti tineri ce-şi ziceau „cătane”, dar care arătau mai curând a ţărani, fiind înarmaţi cu bâte noduroase în loc de spade. Alţii le dădeau sfaturi pentru înfruntarea cu duşmanul, cinstindu-i cu câte un păhărel de răchie, dar erau şi mulţi dintre aceia care spuneau că nu sunt decât nişte zănateci pierde-vară, că nu se îndeamnă la muncă şi bat coclaurile trăind din te miri ce. Poate că de aceea nici nu se înghesuiau în mica „oaste”, chipurile, aflată la porunca unui voievod despre care nu auziseră niciodată.

Primăvara sosise pe dealurile bozoviciene, subţiind zăpada şi făcând-o să se strecoare uşurel către râul ce începuse a se umfla cu semeţie. Era vremea aratului şi a muncii pe ogor, dar de la Pera nici un semn, aşa că Marcu, destul de îngrijorat, se gândea să-şi sloboadă feciorii pe la casele lor.

— Şi dacă s-ar băga la muncă pe la câte un gospodar? întrebă ca pentru sine Mihai.

Era o zi însorită şi se vedea pe feţele celor din preajmă cum li se scurgeau ochii după plugarii ce osteneau pe coaste, pocnind din bice şi privegheaţi îndeaproape de berze.

Marcu tresări şi rămase o vreme pe gânduri, după care răspunse:

— Socot că i-am putea întreba, dar să nu se creadă că vrem să intrăm ca slugi. Pe de altă parte s-ar putea ca noi să plecăm de la o zi la alta, şi atunci mai rău i-am încurca. Câte o mână de ajutor de ce nu, cine o vrea şi unde i-ar plăcea.

Dar zilele senine n-au ţinut prea mult, aşa că şi dorul de plugărit se cam topi, mai cu seamă că se auzise zvonul de schimbarea domniei în Moldova. Marcu era descumpănit şi mai că-i venea să apuce drumul, părându-i rău de făgăduiala dată lui Pera că-l va aştepta pe loc. Barem de vreo mie de ducaţi să fi făcut rost, n-ar mai fi stat să bată uliţele Bozoviciului, cum făcea de la o vreme. Îngândurat cum era, ajunse pe malul apei, unde fetele şi nevestele din sat spălau de zor la rufe. Poate că nici nu le-ar fi băgat în seamă, de n-ar fi auzit larma lor voioasă şi chicotelile fetelor de măritat. Lui nu-i mai stătea gândul la parte muierească, socotindu-se lecuit după acea păţanie de la Micoşlaca, dar fără voie privirea i se opri pe o codană, care-l ţintea cu toată căldura ochilor ei de culoarea câmpului. De sub năframă i se zăreau şuviţe castanii, aşa cum aveau părul mai toate fetişcanele de prin partea locului, dar lui, fără să ştie de ce, i se păru a fi mai altcum.

Rămase pironit locului şi de n-ar fi fost Măria lui Iova, o muiere pogană şi tare şugubeaţă, nici n-ar fi ştiut ce să mai facă. Aceasta, de cum îl văzu sorbind-o din ochi pe fată, începu a da din coate şi şopti câte ceva suratelor ei, după care zise către Marcu:

— Pofteşte şi domnia-ta de ne ajută, că tot am auzit că oştenii ce-i stăpâneşti muncesc pe la oameni. Iacă, Anuţa noastră tare s-ar mai bucura…

Vorbele femeii se topiră în râsetele celorlalte şi oşteanul simţi că nu prea era potrivit să se pună în gură cu ele.

— La spălat nu m-oi pricepe, dar să-i car coşarca de rufe până acasă, mai că m-aş încumeta… şi drept plată nu cer decât o sărutare, răspunse hâtru Marcu.

— Ţi-o da el, tată-su, una de n-ai s-o poţi duce! îl ameninţă, în şagă, tot pârdalnica de Măria.

— D-apăi că tata n-o mânca oameni… se împotrivi fata roşindu-se în obraji.

Râsetele nu mai conteniră o vreme şi abia în cele din urmă izbuti Marcu să le potolească, vrând să le facă a crede cu totul altceva. Auzise el de tatăl fetei, cel mai răsărit gospodar din vale, dar nu gândise să aibă asemenea frumuseţe de faţă.

— Anuţă, zise el fără să mai zâmbească măcar. Spune-i lui taică-tău că aş vrea să am cu el vreo două vorbe.

— Să n-o ceri de nevastă, că-ţi rupe picioarele, se băgă iar Măria, spre hazul celorlalte.

— Am picioare bune şi nu cred că m-ar prinde…

Şi cu asta o luă iute din loc, socotind că nu mai avea rost să fie ţinta veseliei lor şi mai cu seamă să n-o facă pe biata fată să se ruşineze. Însă de cum ajunse la ai săi începu să simtă lipsa ochilor Anei, iar a doua zi îi mărturisi lui Mihai că se simţea din nou îndrăgostit.

— Asta nu-i baroană, frate dragă, îi răspunse acesta. Ia-o de nevastă şi te căpătuieşti aici, la Bozovici.

— O veni şi vremea aia, oftă bănăţeanul. Însă mai-nainte avem de împlinit o datorie măreaţă către neamul nostru…

Totuşi fata îi era mereu în minte şi se înciuda că n-o mai întâlnise nici la pârâu şi nici măcar pe uliţe, aşa că-l bătea gândul să se ducă de-a dreptul acasă la părinţii ei. N-a mai fost trebuinţă, căci într-una din zile, pe când era în cârciumă, numai ce se pomeneşte că un om spătos şi chipeş, cu mustaţă „vrabie”, se trage la masa lui.

— Bună ziua! tună o voce groasă. Am auzit că ai ceva a-mi spune.

În glasul lui se simţea parcă o uşoară ameninţare, dar Marcu, după ce-l recunoscu pe tatăl Anei, îi răspunse foarte liniştit:

— Nene Ioane, ştiu că ai ceva prisos de bucate şi m-aş ruga să mi le vinzi mie. Banii nu-i am pe toţi acuma, dar în două săptămâni, poate şi mai puţin, îţi plătesc atâta cât ne-om înţelege.

Omul rămase mirat, întrucât se aşteptase la cu totul altceva, decât la târguirea unor bucate. Prin sat începuseră a umbla vorbe despre întâlnirea străinului cu fiică-sa şi asta îl scoase din sărite. Pentru aceasta venise hotărât să i-o reteze veneticului, dar iată că acesta voia cu totul altceva. „Să te mai iei după vorba muierească!” îşi zise el oarecum uşurat, căci mai că era să o şi bată pe sărmana copilă.

— Păi, nu ştiu ce să spun… De bani nu duc mare lipsă, dar, ce-i drept, ar mai fi unele bucate peste trebuinţă.

Marcu porunci băutură şi, mai o vorbă, mai un pahar de răchie, se apucă să împuieze capul bozoviceanului cu gândurile lui de viitor, încât la o vreme acesta era să spună că le dă de pomană toate bucatele, dacă nu şi tot ce avea în gospodărie. Şi de unde mulţi se aşteptaseră la o încăierare, rămaseră uimiţi văzându-i pe cei doi îmbrăţişându-se ca nişte prieteni vechi.

Apoi, pe când era de aşteptat cel mai puţin, Marcu aduse vorba şi de Ana.

— Să ştii, nene Ioane, că mi-i tare drag de domnia-ta, dar şi mai mult de Ana.

— Ceee?!

— Stai domol şi să chibzuim pe îndelete. Ţi-am spus că şi eu mi-s de prin partea locului şi nu un neisprăvit. M-am legat cu vorba să duc oaste voievodului meu, dar tot prin părţile astea m-oi întoarce să-mi îngrop ciolanele. Iar când oi veni, mi-s şi eu om cu stare. Şi abia atunci îţi cer eu să-mi dai fata! Ce zici? Te-nvoieşti?

— Hă, hăăă! Până atunci s-o usca biata fată, iar domnia-ta, de nu-ţi vei fi găsit alta prin depărtări şi dacă te-i mai întoarce, n-ai să te mai uiţi la o floare veştejită.

— Lasă, că florile din Bozovici nu se trec ele ca verdeaţa câmpului…

— Aşa credeam şi eu când aveam anii domniei-tale. Dar dacă tot am ajuns să vorbim de asta, du-te acasă la Borlova şi vino cu neamurile s-o facem după datină, iar eu îţi las gospodăria şi fata…

— Nu pot, nene Ioane, nu pot! Mi-s om cinstit şi ţi-o spun pe-a dreaptă: de plecat, trebuie să plec, iar de nu m-oi întoarce într-un an-doi ori nu capeţi veste de la mine, eşti slobod să dai copila după cine ţi-o plăcea. Batem palma?

Mai vorbindu-se şi mai adăugind nişte păhărele, până la urmă căzură la înţelegere, încât pe drum bozoviceanul începu să se întrebe, mormăind de unul singur: „Dar, oare, ce i-am vândut… fata ori bucatele?!”