OAMENII APELOR.

CÂTEVA SĂPTĂMÂNI MAI TÂRZIU, după ce stătuse de vorbă cu tatăl Anei şi căpătase oarecari făgăduieli, Marcu şi ceata lui îşi luară bun-rămas de la ospitalierele plaiuri bozovicene, ba chiar şi de la Ana, de faţă fiind şi taică-său. Sosise şi Pera cu banii, dar şi cu vestea că Gaşpar Grazziani se înscăunase, domn al Moldovei şi că-l aştepta la Iaşi.

Trecerea Dunării au făcut-o pe la Sviniţa, mai la deal de Orşova, spre a nu fi în ochii turcilor, apoi, de cum se văzură de partea cealaltă, Marcu îşi adună oamenii şi le spuse:

— Băgaţi de seamă că o să trecem prin împărăţia turcului, dar satele îs bulgăreşti, creştini oropsiţi ca şi noi. Bem şi mâncăm numai cât avem şi cât putem plăti, iar nu mai mult. Ca să ne fie mai lesne, ne vom împărţi în două cete: vreo şaizeci de oameni cu mine şi ceilalţi veţi merge cu Mihai. Eu zic să veniţi la mine ungurii şi sârbii care nu ştiţi bine româneşte, ca să fim uniţi în ceată.

În acest fel îi rămăseseră lui Mihai numai vreo treizecişidoi de oşteni, şi o luară chiar pe malul Dunării. Ceilalţi aveau să se îndrepte şi mai spre miazăzi. Locuitorii însă fiind săraci se înspăimântau de orice fel de oşteni, aşa că se trăgeau din calea lor şi abia de le dădeau vreo ulcică de apă sau lapte de capră.

Pe Mihai îl bătea gândul să fi trecut iarăşi Dunărea, prin Muntenia, măcar că Marcu îi poruncise să nu-i dea prilej de supărare voievodului de la Târgovişte. Îşi spunea el că fiind printre români altcum s-ar fi descurcat cu hrana, ba chiar şi cu drumul, căci printre bulgari abia dacă aflau calea de urmat, când se mai îndepărtau de malul apei. Cu chiu cu vai, ajunseră la cetatea Nicopolei şi nici gând să se mai ivească primăvara în acea lună de făurar, aşa cum nădăjduiseră. Aruncându-şi privirea asupra malului celălalt, tânărul fu cuprins de dorul după locurile unde se născuse şi dacă ar fi stat în puterea lui, una-două ar fi zburat într-acolo, trcând prin codrii Vlăsiei şi Ţara Buzaelor. Asta ar fi însemnat să nu dea ascultare poveţelor lui Marcu, trecerea Dunării trebuind făcută cu mai multe lotci şi nu se putea să scape privegherii azapilor din Nicopole ori Turnu. Nu-i rămânea decât să se chinuiască mai departe prin ţară străină.

Cam acestea îi erau gândurile în acea zi când se oprise pe malul Dunării, privind cu alean spre meleagurile româneşti. Tocmai voia să se întoarcă printre ai lui, când se pomeni lângă el cu un tânăr neguţător.

— Domnia-ta eşti căpitanul Mihai, după câte am aflat.

— Căpitan chiar n-oi fi, dar aşa mă cheamă.

— Eu îs Marin, negustor cu simbrie la dumnealui Dumitru sin Dumitru, de care nu cred să nu fi auzit.

Neavând nimic de cumpărat ori vinde, Mihai socoti că nu putea avea treabă cu negustorii, aşa că-i răspunse, dând nepăsător din umeri:

— Oi fi auzit, dar să fii sănătos domnia-ta că eu nu am trebuinţă de nimic şi nici de vânză…

— Dar cine pomeni de aşa ceva?! se miră Marin. Mă trimise jupânul să vii să stai de vorbă cu el, după ce-mi spuseră flăcăii că domnia-ta le eşti căpetenie.

— Nu ştii ce vrea de la mine?

— N-aş putea spune că nu, dar mai bine ar fi să staţi de taină între patru ochi, că el îi stăpânul. Pofteşte de mă urmează.

Oşteanului îi dădu prin minte că s-ar putea să fi fost o capcană şi pregeta să-l asculte, dar Marin se jură pe sfânta Evanghelie că are să-i iasă câştig şi de nu voia să primească învoiala n-avea decât. Pipăindu-şi spada de la şold Mihai se înduplecă să-l urmeze pe negustoraş, până la o căsuţă de pe malul apei.

— Bună-ziua! dădu el bineţe, mai mult spre a se dumeri de cine avea să-l întâmpine, în vreme ce îşi roti ochii iute prin odaie.

— Bună să-ţi fie inima, răspunse jupânul Dumitru, căci doar el era în încăpere. După cum vezi sunt român ca şi domnia-ta, şi pe deasupra n-am nici un fel de armă asupră-mi. În schimb eu am încredere în cinstea celor cu care lucrez şi nu m-am înşelat niciodată. Iată despre ce este vorba: mai întâi şi-ntâi să ştii că este o treabă de mare taină şi cu primejdie de moarte dacă se află, aşa că, de te sperie cumva, eşti slobod să faci cale întoarsă fără nici o supărare.

— N-am teamă! Cinstită şi pe dreptate să fie, şi mai cu seamă fără pagubă neamului nostru.

— Aşa te vreau, jupân-căpitane!

— I-am spus şi simbriaşului că nu sunt…

— Ai să fii! i-o reteză neguţătorul. Cunosc eu la oameni. Dar să n-o mai lungim, iacă, am trebuinţă de oşteni să-mi păzească nişte chervane cu marfă până la Târgu de Floci. Plătesc bani buni, zimţuiţi, jumate acum şi ce rămâne la capătul drumului. Primeşti?

Cu greu se ţinu Mihai să nu-i sară bucuros de gât, fiindcă-i oferea mai mult decât visase el. Nici nu-i trecea prin cap că s-ar fi putut ca Marcu să se supere, câtă vreme se băgau în slujba unui neguţător român. Cunoscând însă obiceiul tocmelilor, făcu pe încurcatul:

— Dă! Ştiu şi eu?… Am poruncă să mă înfăţişez la Silistra pentru întâmpinarea domnului Moldovei, dar…

— Aşa-i, că auzii de schimbarea domniei. De fapt şi eu tot înspre acolo mă îndrept, Târgu de Floci fiind numai la o aruncătură de băţ de Galaţi. Puteţi să-i ieşiţi în cale lui Vodă la Obluciţa. Are să se bucure, căci moldovenii nu se prea bulucesc să-l întâmpine.

— Vorbeşti cu păcat, jupâne, se împotrivi Mihai. Noul domn are să fie mai bun decât toţi ceilalţi de până acum. Se va asemui cu măria-sa Mihai-vodă cel viteaz.

— O fi ca înfăţişare! oftă Dumitru. Altminteri… poate să simtă un venetic, fiindcă aşa se spune că ar fi, ca slăvitul Mihai?

Rămaseră o clipă amândoi îngânduraţi şi în priviri li se citea îndoiala şi îngrijorarea, după care neguţătorul urmă:

— Hai să lăsăm treburile politicheşti şi să cădem la învoială, că de vrei poţi să te întorci chiar şi la Silistra, cu lotca. Ce zici? Te-nvoiesti?

— Cum?

— Aşa-i, că nu-ţi spusei tot! Iacă, de fiecare om îţi dau… o sută de florini, iar pentru domnia-ta o mie!

— Şi hrană?

— Vezi-bine!

— Dar noi n-avem cai şi nici să cumpărăm nu ne ţine punga.

— Vreo câţiva am eu, deşi nu prea arătoşi, însă flăcăii ar putea merge în chervane, făcând totodată şi pe surugii, ca să nu mai plătesc alţi oameni.

— Noi suntem treizeci şi doi, dar să ştii că nu mă pot lipsi de niciunul… Ai avea trebuinţă de toţi?

— Socot că vor fi îndeajuns. Mihai deschise ochii mari.

— Nu cumva cari aur, argint, ori niscaiva nestemate?

— Mai de preţ, dar şi mai primejdios, nu ţi-oi spune însă până ce n-om trece Dunărea. Nu că n-am încredere în domnia-ta, dar aşa-i mai bine, gândesc eu. Câteva butoiaşe vor fi mai la vedere, iar ce-am dosit pe fundul carelor nu trebuie să ştie nimeni.

— Te pomeneşti că nici nu vom putea trece Dunărea cu asemenea marfă. Ce vor zice vameşii?

— De atâta lucru mă îngrijii eu, n-avea teamă! Toţi cei de aici şi de dincolo de Turnu sunt „unşi”, încât nu-şi vor băga nasul sub coviltire. Numai de roşiorii domneşti mă cam feresc şi n-aş avea poftă să dea peste noi, dar ei nu umblă în cete mai mari ca la douăzeci de oameni.

— De aceea ne-ai tocmit pe noi? Să ne împotrivim cu arma?

— Nu chiar, dar dacă o fi nevoie…

— Atunci, jupâne, să ne dai câte două sute de florini pe cap, de om, zise Mihai mirându-se chiar el însuşi de unde îi venise atâta iscusinţă neguţătorească.

Jupânul Dumitru se gândi o vreme, mormăind mărunt din buze, după care spuse:

— Cinci mii cu toţii. Nici mai mult, nici mai puţin!

— Fie! răspunse Mihai pe dată şi bătu palma, ca nu cumva să se mai întoarcă învoiala. Când plecăm?

— Mâine! Iacă, jumătate din bani chiar acum, ca să le dai flăcăilor. Chervanele sunt lângă schelă şi se încarcă în răstimp. Mâine în zori te înfăţişezi cu oştenii şi trecem apa.

— Până la plecare nu trebuie păzite carele?

— Abia le umplu cu marfă, şi doar îţi spusei că nu voi să se afle.

— Atunci rămâi cu bine, şi pe mâine!

Cetaşii chiuiră de bucurie aflând că vor scurta calea, ba încă vor mai fi şi plătiţi pentru asemenea ispravă. Se repeziră la Mihai şi îl săltară pe braţe, ca nişte copii jucăuşi. Nici barem n-au întrebat ce fel de marfă aveau să însoţească şi nici dacă ar fi avut primejdie în drum, într-atât erau de fericiţi că scăpau de meleagurile acelea atât de neprietenoase. Se simţeau din nou acasă printre români, căci Mihai nu le spusese că pe malul celălalt aveau să ocolească aşezările omeneşti.

Abia scăpătase de ziuă când fură cu toţii lângă căruţe, de parcă le-ar fi însoţit de când lumea. Au înhămat cu îndemânare caii, fiindcă toţi erau pricepuţi, şi în scurtă vreme coborâră pe podul umblător. Bacşişurile şi plocoanele jupânului Dumitru făcuseră minuni şi, după vorba lui, nimeni nu-i luă în seamă. Iată însă că un azap, care nu căpătase nimic ori i se dăduse prea puţin, se îndârjea să afle ce cărau ghiaurii. Mihai se uită îngrijorat la negustor şi-i citi în ochi o neputinţă mută. Nu mai era vreme de pierdut, după câte îşi putu da seama tânărul. Îi făcu un semn liniştitor jupânului, iar el se trase în spatele turcului care acuma scotocea de zor către fundul chervanei, intrând sub coviltir. Se aruncă asupra lui şi-l înşfacă de gât. Prin faţa ochilor îi trecu mutra înspăimântată a lui Teleki, şi atunci strânse mai cu sete. Azapul se mai zbătu o vreme, după care rămase înţepenit, iar nimeni din cei din preajmă nu băgă de seamă la cele petrecute.

— De ne afla eram pierduţi, şopti jupânul Dumitru, care venise în grabă cu un hanger în mână să ajute la nevoie. Turcii nu ştiu ce ducem şi ne-ar fi tras în ţeapă…

— Bine, ai să-mi spui pe urmă despre ce e vorba, dar acum ce facem cu el?

— Să rămână acolo. Aruncăm un braţ de paie pe deasupra şi să nădăjduim că nu mai este niciunul care să-mi fi scăpat să-l plătesc.

— Barem să-l fi băgat în vreun butoi…

— Doamne fereşte! îi facem vânt în mijlocul apei.

— Nici gând, că poate fi zărit şi ne dă de gol. L-om căra cu noi.

— Numai până-n codrii Vlăsiei, că acolo s-or ospăta corbii şi lupii din hoitul lui.

Feciorii rămaseră toată vremea nepăsători, neştiind ce se întâmplase, şi mare nu le fu mirarea când făcură cel dintâi popas şi Mihai îi puse de scoaseră leşul azapului. Tot atunci se văzu nevoit şi jupânul Dumitru să se mărturisească. În butoaie pusese pulbere, iar la fundul căruţelor numai sâneţe şi pistoale. Cu toate acestea nu părea îngrijorat niciunul, ba se găsi un hâtru care să spună: „Eu socoteam că ducem zeamă de varză!” Apoi săpară o groapă unde aruncară azapul, căci şi-au zis că ar fi mai bine să nu rămână urme şi apoi nici nu se făcea să lase un om pradă jivinelor, măcar că-l îngropară ca pe un câine. Fiind păgân, pe lumea cealaltă tot avea să ardă în focul gheenei, aşa că nu-şi mai irosiră nici rugăciunile.

Plecară mai departe în tăcere şi Mihai după o vreme îşi întrebă tovarăşul, fiindcă nu i se socotea năimit:

— Nu cumva duci armele lui Gaşpar-Vodă?

— Nu! Ţi-oi spune drept: la cazaci! Dacă îmi va cere, am să-i aduc şi lui, zâmbi jupânul Dumitru.

— Socot că o să-i trebuiască mai multe, făcu gânditor tânărul.

— S-or găsi, numai braţe să fie! răspunse încântat Dumitru.

Toate acestea se petreceau cam în vremea când ceata lui Marcu, străbătând sat după sat, ajunse în dreptul Silistrei, unde trimise o iscoadă să afle veşti despre ceilalţi, dar degeaba.

— Vor fi apucat pe apă la vale, spuse unul.

— De unde bani?! se miră Marcu. Doar înotând!

— Doamne fereşte! răspunse altul îngrijorat. Numai să nu-i fi prins turcii şi să-i fi pus la popreală.

— Oricum, nu putem să-i aşteptăm, hotărî Marcu şi porunci să plece mai departe, căci în Silistra nu aveau ce căuta.

Sleiţi de osteneală şi chinuiţi de foame, oştenii pătrunseră printre dealurile dobrogene, pe unde se topise zăpada şi nici măcar apă de băut nu mai găseau la îndemână. Sărăcia era însă aidoma prin rarele sate întâlnite în cale, ca şi prin locurile pe care le străbătuseră până atunci.

Într-una din zile dădură nas în nas cu un pâlc de beşlii care se proţăpiră în faţa lor cu chef de harţag. Nu erau mai mult ca vreo douăzeci de călăreţi şi, de şi-ar fi pus mintea cu ei, i-ar fi spulberat în bătaie, dar bănăţeanul nu voia nici o încăierare.

— Unde vă duceţi, bre ghiauri? întrebă baş-beşliul.

— Din porunca prealuminatului vizir Iskender-paşa, ne ducem la Isacci, spre a face alai beiului de la Bogdania.

— Aveţi firman?

— Da’ ce, seraskerul nostru dă aşa ceva? răspunse Marcu în batjocură. A poruncit şi noi ne supunem, neavând a da seamă decât luminăţiei-sale.

Auzind răspunsul dârz al necredinciosului, turcul o lăsă mai moale şi porunci alor săi să-şi vadă de treabă. Nu voia să şi-l pună în cap pe năbădăiosul lor stăpân, dar nici n-avea ce lua de la prăpădiţii de ghiauri.

— Acolo să vă duceţi şi nu în altă parte!

— N-avea grijă! răspunse Marcu râzând de-a binelea.

Le spuse apoi feciorilor lui tot ce vorbise cu beşliul şi tare se mai veseliră.

— Toate bune, fraţilor, numai că râsul nu taie foamea, zise Marcu în cele din urmă. Merinde nu mai avem, în schimb calea-i lungă.

— Să ne tragem pe lângă malul Dunării, zise Sâvu Hamat, un fecior zdravăn din Prigor. Poate prindem ceva peşte.

— Tune dracu-n el de spurcăciune! făcu scârbit un făgărăşan.

— No, atunci taie tu porcul să mâncăm cu toţii! i-o întoarse prigoreanul.

— Ia nu vă mai sfădiţi, îi potoli Marcu. Pe acolo vom merge. Mai întâi că nu ne-om rătăci, iar mai la urmă o să mâncăm şi peşte şi broaşte şi tot ce-om mai găsi. Foamea nu ţine seama! Aşa-i la oaste.

Şi astfel ajunseră la Hârşova, unde aflară că mai scurtă le-ar fi calea de-a dreptul prin păduri şi peste dealuri, întâmpinând iarăşi Dunărea, la Obluciţa. Cum nu făcuseră mare lucru cu mâncarea şi fiindcă altfel ocolul ar fi fost prea mare, apucară drumul Babadagului, unde se gândeau că s-ar fi putut întâlni cu voievodul cel nou, dar pe de altă parte nu prea aveau chef să se înfăţişeze dregătorilor turci de acolo.

Străbătură locuri întinse şi pustii, prin care dacă scormoneai pământul nu dădeai decât de piatră, şi tare se mai minunau feciorii Ardealului şi Banatului de asemenea ciudăţenie.

— Parcă ar fi munte, zise Sâvu dând cu piciorul într-un stei de piatră.

— Da’ de unde, făcu un secuian. Munţii îs înalţi până la cer, dar pe aici îi numai câmpie…

Nu se dumereau cum era cu acea „câmpie de piatră”, dar nici Marcu nu fu în măsură să-i desluşească. Dădură în schimb peste mulţi ciobani ardeleni cu turme de oi, care, bucuroşi de întâlnire, îi ajutară cu de-ale gurii, ba îi şi călăuziră încotro să apuce.

Aşa se pomeniră într-o zi drept pe creasta dealului ce străjuia Babadagul de către soare-apune. Se pitulară care cum putu şi se desfătară cu frumoasa privelişte ce li se întindea la picioare. Era o zi însorită de primăvară şi strălucirea minaretelor, ca şi nemărginirea apei de argint ce se pierdea în negura zării îi făcură să se creadă într-o lume de poveşti. Cu greu se despărţiră de acele locuri minunate, dar nu trebuiau să treacă prin oraş, dacă voiau să meargă în treaba lor netulburaţi. Orice întâlnire cu turcii nu era bună. Apoi la scurtă vreme se întâlniră iarăşi cu Dunărea, când ajunseră pe o colină din dreptul grindurilor de la Crapina. Ca şi la Babadag, unde crezuseră că lacul Razelm nu putea fi decât marea, şi aici, nu se îndoiră nici o clipă că lacul Cahul de dincolo era chiar nemărginita întindere de apă.

— Tulai, că mare-i marea asta! se cruci făgărăşanul.

— Ce gândeşti?! fu singurul răspuns.

Se înfiorau la gândul că aveau să treacă pe partea cealaltă şi să meargă zile întregi pe mare. Marcu însă îi linişti spunându-le că pe acolo pe undeva trebuie să fie un vad al Dunării, chiar în faţa Obluciţei, şi oricum aveau să scape neudaţi.

De altfel locul unde ajunseră mai fusese tabără de curând, ceea ce însemna că erau pescari prin preajmă. Trebuia însă pândit vreun barcaz mai încăpător şi să se tocmească pentru trecere, aşa că Marcu porunci să se aşeze de popas şi se puseră pe aşteptat.

În tot acest răstimp caravana neguţătorului, păzită de ceata lui Mihai, trecuse prin codrii Vlăsiei, fără de nici o sminteală. Se cam saturaseră de atâta pădure, aşa că atunci când dădură de balta Tătarului, de lângă Dâmboviţa, şi văzură mai apoi întinsa câmpie a Bărăganului, li se păru că intraseră în altă lume. Cerul brăzdat de şirurile cocorilor în zborul acestora către miazănoapte şi adierea de vânt călduţ ce topea zăpada sub picioarele lor vestea o primăvară timpurie, numai că glodul făcea mersul tare anevoios. Carele încărcate se scufundau adesea până la butuc şi oamenii erau nevoiţi să dea ajutor cu umărul, asudând alături de dobitoace. Nu se putea spune că-şi câştigau pâinea trândăvind!

— N-o fi şi şleau de drum de căruţă? se nedumeri Mihai întrebându-l pe jupânul Dumitru.

— Ba cum de nu? zâmbi acesta. Dar nu-i pentru noi… Tânărul înţelese şi îşi îndemnă oamenii să mai rabde, dar li s-a părut de două ori mai lungă calea decât cea prin codru, până se văzură în cele din urmă în preajma Cetăţii de Floci.

Locul de întâlnire tăinuit era pe undeva prin stufărişul de pe malul Dunării, dar cel ce trebuia să vină încă nu era acolo, aşa că jupânul Dumitru se văzu nevoit să mai adauge câte un florin de căciulă pentru fiecare zi ce mai aveau să aştepte.

— De altfel, nici nu văd pentru ce v-aţi mai întoarce la Silistra, îi zise el lui Mihai. Nici o zi nu faceţi până la Galaţi, iar de vă temeţi, rânduiesc eu o trecere de-a dreptul prin baltă, numai de-ar veni odată afurisitul de Potapcenko.

Chiar a doua zi se apropie de mal un barcaz de luptă turcesc trăgând în urma lui vreo cinci lotci pescăreşti, împotriva firului apei. Văzând flamura verde fluturând la catarg Mihai puse mâna pe spadă, socotind că va fi fost vreo trădare şi în locul cazacilor veneau acuma turcii. Porunci oamenilor să se ascundă, fiindcă nu ştia ce fel de arme au păgânii, dar jupânul Dumitru îl linişti râzând voios:

— Sunt ai noştri, n-aveţi teamă!

Mihai se întoarse spre el, aruncându-i o căutătură piezişă:

— Parcă fuse vorba că vinzi arme cazacilor, şi nu turcilor?!

— Întocmai! „Turcul” de la cârmă nu-i altul decât afurisitul de Zahar Potapcenko-atamanul, numai că veşmintele sunt altele. Îs daţi dracului zaporojenii ăştia! Bat marea ca pe un heleşteu şi pălesc în cealaltă parte a împărăţiei înfăşuraţi cu turbane. Ba sunt în stare să intre şi în geamie, să se roage ca nişte adevăraţi musulmani, dar fără să pregete să-i dea foc cu credincioşii din ea. Sunt oamenii naibii!

— Câte ceva am auzit şi eu despre isprăvile lor, dar nu-i socoteam atât de vicleni. Asta nu înseamnă bărbăţie…

Poate că şi-ar mai fi spus tânărul şi alte păreri dar nu mai avu când, fiindcă barcazul trăsese la mal şi află îndată că pescarii din lotci erau români.

— Ei te-ar putea trece de-a dreptul la Obluciţa, cu toţi oştenii domniei-tale, îi zise jupânul Dumitru văzând cine erau însoţitorii cazacului. Dacă vrei, vorbesc eu cu Pandele, care-i starostele lor.

— Numai să nu-mi ceară prea mult, că alţi bani decât ce mi-ai dat domnia-ta eu n-am…

Se gândea că n-ar mai trebui să se întoarcă atâta cale când era la doi paşi de fruntariile Moldovei, ţinta călătoriei lor. Dobrogeanul, pe de altă parte, părea un om de ispravă şi, de cum îl văzu îndeaproape, prinse încredere în el.

— Iacă, bre Pandele, îl luă jupânul Dumitru de-a dreptul. Ţi-am găsit muşterii ca să nu te întorci gol înapoi, căci atamanul nu mai are trebuinţă de voi la întoarcere. Dumnealui, căpitanul Mihai, ar pofti să ajungă în scurtă vreme la Obluciţa. Ce zici, te-ncumeţi să-l treci, cu oştenii lui cu tot?

— Sunt mulţi?

— Vreo treizeci, aşa că-ncap. De mâncare să n-ai grijă…

— Are balta peşte! răspunse pescarul privindu-l pe Mihai cu mare atenţie. Numai că sunt cam multe lifte păgâne pe toată Dunărea şi va fi cam greu. Doar dacă s-ar învoi să-i trec prin stufăriş…

— Mai bine! sări Mihai. Cum să nu? Oricum trebuie să ajung mai înainte ca alaiul beiului…

— Care bei? tresări Pandele. Gândeam că sunteţi români.

— Păi asta şi suntem!

— Încă de peste munte, adăugă şi jupânul Dumitru.

— E vorba de domnul Moldovei, Gaşpar Grazziani, îşi urmă vorba Mihai.

Pandele îl scrută din nou.

— Nu cumva e vorba de unul cam uscăţiv şi cu bărbuţă rotunjită? Nu prea vorbeşte el curat limba noastră…

— Să-ţi spun drept, se ruşina Mihai, eu nu-l cunosc după faţă, ci numai din auzite şi mai ales după fapta măreaţă ce o are în gând cu toţi românii.

— Atunci el îi negreşit, se lumină dobrogeanul. Acum l-am cunoscut, după cele ce mi-ai spus, şi dacă-i pe aşa mă-nvoiesc să merg cu voi, să-l întâmpinăm împreună. Haideţi!

— Stai! Aş vrea să ştiu mai dinainte cât îmi ceri pentru…

— Nu ziseşi că sunteţi oştenii măriei-sale Gaşpar-vodă?

— Ba da!

— Atunci află domnia-ta, căpitane, că şi noi, pescarii dobrogeni, suntem în slujba domniei. Cum să-ţi cer plată?!

— Măi fraţilor! făcu deodată jupânul Dumitru. Măi Marine! De unde auzii eu numele ăsta de Gaşpar-vodă?

— Păi uitaşi?… Marcu! Oşteanul peste care dădurăm la Praga. Nu-ţi mai aduci aminte?

— Cum de nu! îşi aminti neguţătorul zâmbind încântat. Deci nu minţi bietul om, şi eu îl crezui nebun atunci.

— Care Marcu?! se băgă şi Mihai, căci până atunci nu vorbiseră niciodată despre prietenul său bănăţean.

— Eheei, ce băiat isteţ! răspunse jupânul Dumitru. Să vă spună şi Marin cum ne-a scăpat el de blestemaţii de haiduci.

Cu toată graba ce-o avea, Mihai nu se putu ţine să nu asculte despre peripeţiile lui Marcu, fiindcă nu mai încăpea nici o îndoială că despre el era vorba. Dar şi jupânul Dumitru fu nespus de bucuros aflând că bănăţeanul scăpase cu viaţă şi făgădui că va trece negreşit pe la Iaşi ca să-l mai vadă. Ba să aducă şi arme de va fi cu trebuinţă pentru noul voievod.

— Şi când te gândeşti că eu ziceam că ar fi vorba de craiul acela din Vicleien… îşi aminti jupânul Dumitru.

Se duse apoi să vadă cum stătea atamanul cu încărcatul, iar oamenii lui Mihai începură a se urca în lotci, unul câte unul. Apoi, după ce barcazul „turcesc” flutură semeţ flamura profetului, apucând firul apei la vale, porniră şi pescarii, nu înainte ca jupân Dumitru să-l îmbrăţişeze pe Mihai şi să-i spună pentru Marcu toate urările lui şi ale lui Marin.

Prin stufăriş, printre grinduri şi locuri ştiute numai de oamenii apelor, oştenii trecură marea baltă a Brăilei spre deosebita încântare a ochilor acestor oameni din Banat şi Transilvania, faţă de priveliştea ce li se înfăţişa. Nici chiar Mihai, care se socotea destul de umblat, nu mai avea ce spune. Era sfârşit de iarnă şi prin ochiurile de apă se mai zărea ici-colo câte un sloi de gheaţă.

— Uite gâştele! arătă unul nişte păsări mari şi albe ca zăpada.

— Alea-s lebede! răspunse un pescar de la vâsle. Sunt şi gâşte sălbatice pe aici, dar îs mai cenuşii şi cu gât scurt ca alea de pe lângă casă.

— Da-s bune de mâncat? întrebă unul mai pofticios.

— Gâştele da, lebedele nu.

Un pâlc de pelicani, săltându-se greoi de pe luciul apei, stârni alte strigăte de uimire. Apoi când vreun „vreasc uscat” îşi lua zborul, dovedindu-se a fi fost stârc ori cine ştie ce altă zburătoare, bieţii feciori din alte meleaguri numai că nu-şi făceau cruce de atâta mirare. Egrete cu pene domneşti pe creastă, bâtlani înţepeniţi la pândă pe vreun grind, lişiţele şi… câte şi mai câte îi făceau să se creadă într-o lume vrăjită.

— Muream şi încă nu ştiam deplin cât îi de frumos cuprinsul neamului nostru! glăsui un fecioraş de prin părţile Năsăudului.

— Dar şi pe aici tot al nostru-i pămân… vreau să zic apa? întrebă Sâvu prigoreanul.

— Cum să nu? răspunse Pandele. Tot români trăiesc şi prin lumea apelor, ca şi pe pământul dintre Dunăre şi marea cea mare, numai că deocamdată ne stăpânesc turcii.

— Ca şi la noi! oftă prigoreanul.

— Dar s-o sfârşi odată şi cu ei! îi asigură Mihai încrezător. Mai greu a fost la primul popas pe un grind, căci feciorii se îndoiau că-i va ţine pe toţi. Apoi sub nici o formă n-au vrut să guste din ciorba de peşte fiartă cu apă din Dunăre şi dreasă cu ouă de corcodel. „Să mă ferească dumnezeu de aşa spurcăciune!” zisese unul şi a fost îndeajuns pentru toţi ceilalţi. Nu şi pentru Mihai, care se înfruptă pe săturate făcând haz de tovarăşii lui mofturoşi. Aceştia însă molfăiau slănină cu ceapă şi la prânz şi seara.

Trecură de Garvăn, de Cotul Pisicii, acolo unde Dunărea se învârte în loc până a se hotărî să apuce calea spre vărsare, şi pătrunseră în balta Văcărenilor, de unde ieşiră printre grindurile de la Crapina. Ar fi mers ei şi mai departe, dar se înnopta. Zăriseră însă pe colina dinspre ţărmul turcesc nişte focuri de tabără şi Pandele porunci să se tragă cu lotcile pe sub mal, ca să vadă despre cine era vorba, deşi nu se prea îndoia că vor fi fost niscaiva osmanlâi.

— În acelaşi loc au poposit mai deunăzi şi oştenii lui Iskender-paşa, şopti el de parcă s-ar fi temut să nu fie auzit de cei de pe mal. Acuma pot fi alţii şi n-ar fi rău să vedem dacă sunt mai puţini decât noi.

— Nu ne putem strecura pe sub ei fără să ne simtă? întrebă şi Mihai cu voce scăzută.

— Cum aşa?! căscă gura Pandele. Să-i lăsăm să ne scape?! Ştii că ăştia se duc în Moldova şi jefuiesc şi-şi fac de cap, iar noi să-i lăsăm? Împuţinându-i, ne facem datoria de fraţi. De n-or fi prea mulţi, îi căsăpim în somn şi ne vedem de drum.

Feciorii se arătară însă nespus de bucuroşi că aveau să-l înfrunte pe păgân şi Mihai se lăsă în voia lor, cu toate poveţele lui Marcu de a nu se încaieră cu turcii.

Traseră binişor la mal şi coborâră tiptil ca să nu fie simţiţi de cei de deasupra, care-şi aprinseseră numai două focuri şi păreau a se fi dat odihnei de noapte. Din porunca lui Pandele, care era mai priceput în astfel de împrejurări, se hotărâră să-i înconjoare pe la spate şi când avea să latre el ca o vulpe să se năpustească asupra corturilor dându-le foc peste păgâni.

— Facem rost de arme! şopti Mihai la urechea lui Pandele, de care nu se despărţea.

— Ba şi de pradă, căci ticăloşii cară cu ei întotdeauna.

Cu tot avântul de care dăduseră dovadă, oştenii lui Mihai nu izbutiră să-i răzbată pe ceilalţi, care se deşteptaseră cu toţii şi săriră la bătaie până să mai apuce feciorii să aprindă corturile, în învălmăşeală se stinseseră şi focurile, aşa că se încrâncenară în beznă, abia deosebindu-se unii de alţii.

— Ucide! Loveşte! răsună deodată vocea lui Marcu.

— Staaaţi! răcni şi Mihai, spre uluirea lui Pandele. Potoliţi-vă, fraţilor! Ne batem între români… suntem noi, Marcule!

— Mihai?! strigă acesta.

— Da! Eu şi ceilalţi, dar opriţi-vă o dată!

Cu greu s-au lămurit şi unii şi alţii că nu aveau duşmanul în faţă şi, după ce şi-au mai tras câte un pumn în tăcere, în cele din urmă bătaia încetă şi ici-colo se aprinseră focurile: Noroc a fost că nimeni nu apucase a-şi pierde viaţa, dar vânătăi şi carne zdrobită erau îndestule, har Domnului.

— Cum de ajunserăţi să vă năpustiţi asupra noastră? întrebă Marcu îmbrăţişându-l pe Mihai.

— Noi suntem de vină, se grăbi să recunoască Pandele. Socoteam că aţi fi niscaiva păgâni, şi când-colo…

— Lasă, frate Pandele, zise Mihai împăciuitor. Ne-am mai dezmorţit şi noi oleacă, fiindcă prea stătusem înţepeniţi în lotci atâta amar de vreme.

Îi povesti apoi prietenului său despre Pandele şi oamenii apelor, iar Marcu bucuros îi strânse acestuia mâna, în semn de împăcare.

— Acu… bine că n-a fost cu moarte de creştin, bâigui Pandele încă ruşinat. Dar ca să-mi fie cu iertare, iacă, mă leg să vă trec pe toţi pe malul celălalt, dacă aşa vi-i voia.

— Îţi mulţumim, frate dragă, şi ne bucurăm că la tot pasul întâlnim oameni de omenie şi de ajutor.

— Aşa-i pământul ăsta al nostru, oftă Sâvu prigoreanul, care venise să le spună că, după câte ştia el, răsărise ziurelul de ziuă, de nu cumva pe aceste meleaguri va fi arătând altfel.