CUVIOSUL EGUMEN.

RAFAILĂ AFLASE DE LA VEL-VORNIC cum că tovarăşii lui de drum fuseseră duşi la un alt trup de moşie, numit Mărgineni. Atunci când se îmbătaseră, Timofte îi urcase într-o căruţă luându-şi rămas bun de la ei şi, fiind ameţiţi de tot, aceştia nici nu şi-au dat bine seama ce se petrecea. Merseră aşa o vreme, până când argaţi boiereşti rânduiţi anume s-au prefăcut a-i ataca la drumul mare, ducându-i apoi cu căruţă cu tot la Mărgineni. Când s-au dezmeticit a doua zi îşi mai aduceau aminte de peripeţiile de la curtea boierului Bucioc, dar n-aveau habar cine putea fi noul lor prigonitor. Fuseseră cercetaţi într-una din zile, până la piele, dar nu s-a găsit asupra lor nici o scrisoare ori vreun alt semn şi, cu toate că-i iscodiseră ce căutau la domnul Moldovei, n-au putut scoate de la ei mare lucru. Pentru aceea hotărâse velitul boier ca Rafailă să-i întovărăşească din nou şi să-i tragă el de limbă, iar mai apoi să intre pe sub pielea lui Radu-vodă Mihnea.

Primind încuviinţarea de plecare se îndrepta acuma spre Mărgineni într-o sanie, ce-i drept nu prea arătoasă, iar ca surugiu îi slujea Barabulea.

— Măi faraoane, te cam lăudaşi cu Tilinca ta, că nici frumoasă nu fu, iar de păcătoasă… ce să mai zic?

— Haoleo, taică părintele, nu cumva o terfelişi, fără a-i da şi lui babacu-său barem de-o căciulă?

— Lasă că i-am dat ei îndeajuns, iar ţie ţi-am făgăduit scripcă.

— Nu cred s-o mai văz, că tare te mai mâniaşi…

— Tocmai pentru aceea va trebui să nu-mi ieşi din poruncă, spre a putea uita cât ai fost de nemernic. Numai de mine să asculţi!

— Ascult, păcatele mele, cum să n-ascult!

— Bagă de seamă, pe tine te pun în locul paznicului, că, aşa cum ai vrut, n-o mai amestecăm pe frumoasa Tilinca, nemai având nici vreme. În felul acesta scapă şi cinstea ei neatinsă, că tare mai e uşor de zdruncinat şi s-ar fi dat în dragoste cu prinşii, în loc să-i iscodească.

— Dii, căluţii tatii! îşi îndemnă robul telegarii, de parcă nici n-ar fi auzit spusele călugărului.

Acesta însă nu se sinchisi de moftul robului şi vorbi mai departe:

— Va trebui să faci „pe-al dracului” cu ei ca să te urască, iar când voi veni eu să-i scap trebuie să-ţi altoiesc vreo câteva, ca să nu dăm de bănuit că am fi fost înţeleşi dinainte.

— Tot mai bine să zicem că-s ungur şi nu ştiu rumâneşte. Tac chitic şi sfinţia-ta îi scoţi frumuşel…

— Eşti nărod! se zburli călugărul. Cum aş putea pleca mai departe cu ei, dacă nu sunt eu izbăvitorul?

— Auzi, părintele, pupa-ţi-aş tălpile matale, de ce să cern atâta încurcătură, când poţi veni pe la spate, mă prinzi c-o funie, îmi pui un căluş şi-ţi vezi de drum. Eu, în schimb, mă jur să nu strig după ajutor.

— Atâta ar mai trebui, netotule, să începi şi să carai.

— Ca să nu se prindă că suntem înţeleşi…

— Bine! Am să mă mai gândesc, dar tu să nu scoţi o vorbă, ori să-ncerci să mi te împotriveşti cumva, că te ia mama dra… doamne iartă-mă! pufni Rafailă bătându-se peste gură.

Începuse să-l înfurie ţiganul, care făcea pe prostul, deşi îl ştia cât era de isteţ, ba chiar primejdios de deştept.

Sania dădea uneori peste petece de pământ şi tălpicile hârşâiau încetinindu-i goana. Cu o căruţă i-ar fi venit mai greu să fugă de la Mărgineni, aşa că tot o sanie avea să ia, da una mai acătării şi fără Barabulea pe capră. Un gând îi fulgeră prin minte şi călugărul zâmbi în sine, căci dacă l-ar fi văzut careva, s-ar fi îngrozit de căutătura lui.

După cotitura dealului se ivi un sat amărât, îngropat cu totul sub troiene, însă în marginea lui către pădurea din faţă, se ridica semeţ conacul boierului Bucioc. Nu era de mirare că acolo îi zăvorise pe oştenii domnitorului, fiindcă să fi vrut careva şi tot n-ar fi izbutit să sară peste zidul acela de cărămidă arsă, ca la o cetate. Din loc în loc erau foişoare de pândă folosite la veme de primejdie spre a vesti apropierea duşmanului, ori pentru a trage cu sâneţele asupra năvălitorilor. Pustietatea împrejurimilor îi îndemna pe neştiutori să treacă mai departe, iar la nevoie se putea adăposti aici şi stăpânul, fără teamă de a fi dovedit de vreo ceată duşmană.

Pătrunseră în ogradă fără nici un fel de larmă, ba s-ar putea spune mai curând că pe furiş, spre a nu se afla cum au venit. Jupân Preda-vătaful căpătase vorbă de la boier să-l întâmpine pe călugăr şi să facă după cum îi va fi pofta, fără să se mire ori să întrebe ceva, nicicum să nu i se împotrivească. Dar mai ciudată i s-a părut porunca de a-i lăsa pe prinşii ce-i avea în pază să fugă cu străinul, fără a le lua măcar urma. Se vede că boierul voia să scape într-un anume fel de ei şi nu era treaba lui să se amestece. Îi primi aşadar cu prefăcută nepăsare, dar el aduse două stacane de rachiu fiert, după care Barabulea fu trimis la cuhne să se ospăteze, iar pe Rafailă îl îmbie şi cu o ceşcuţă în care plutea mirosul de scorţişoară în aburii de prună. Asta era pentru el ceva de mare preţ şi dovada că se bucura de cinste, ori chiar teamă, în ochii vătafului. Dezmorţindu-se, prinse chef de vorbă şi-i ceru lui Preda ca toţi paznicii să fie înlăturaţi, Barabulea urmând să rămână singurul, dar asta abia asupra nopţii. Până atunci vru să se odihnească niţel, după osteneala drumului.

Unde fuseseră închişi, Pârvu şi tovarăşii lui, uşa era numai din zăbrele, anume ca să se poată privi înăuntru, fiind întru totul asemănătoare cu o temniţă, numai că se afla în pod. Cina le fu adusă de către Barabulea, care se schimonosea în fel şi chip, făcând pe mutul şi pe surdul, doar de-o putea trage ceva cu urechea, dar zadarnic, fiindcă întemniţaţii n-aveau chef de sporovăială şi nici măcar schimbarea paznicului n-au luat-o în seamă. Cam dezamăgit, Barabulea veni să-şi spună păsul, dar călugărul i-o reteză:

— Cu atât mai bine! Isprăvim chiar în noaptea asta toată treaba. Te aşezi cu spatele spre uşa pe unde voi intra eu, te faci că mă auzi şi dai să te repezi asupra mea, iar eu te voi pocni în moalele capului, tu făcându-te că te prăbuşeşti în nesimţire.

— Haoleo, da’ parcă altcum vorbirăm, părintele! Nu zisărăm că vii şi mă prinzi de gură, îmi pui căluş şi mă legi fedeleş? Ce atâta pocnitură? Văz eu că până la urmă tot ţi-a rămas oful să mă baţi, cu toate că ziseşi că m-ai iertat.

— Hai să fie şi pe voia ta! rânji Rafailă, dar în aşa fel că robul simţi cum îl trecură căldurile.

La vremea sorocită, mai înainte ca cei de după zăbrele să fie cuprinşi de somn, ţiganul se aşeză pe un butuc şi cu spatele spre uşă. Prinşii ridicară privirile când văzură cum se strecura o umbră în încăpere, ferindu-se parcă de paznic, şi tresăriră de nădejdea scăpăriii. Desluşiră veşmintele călugăreşti, apoi lama hangerului scos de sub sutană străfulgerând prin aer şi înfingându-se cu sete între umerii lui Barabulea. Când ucigaşul se năpusti asupra lui, nefericitul rob abia mai apucă să horcăie: „de ce…”, apoi mâinile călugărului i se înfipseră iute în beregată, storcându-i şi cea din urmă suflare.

Când încetă şi ultima zvârcolire, cuviosul trase arma însângerată şi o şterse de veşmintele mortului, după care îşi ridică gluga, arătând o faţă surâzătoare către foştii lui tovarăşi.

— Rafailă! strigară toţi trei aproape deodată, cuprinşi de uimire.

— Haideţi să fugim pe dată, până nu prind de veste, le răspunse el, descuind zăvorul. Se arăta îngrijorat să nu-i găsească cineva, deşi ştia foarte bine că slujitorii boierului dormeau neîntorşi.

Dar oricât era de zorit, tot se lăsă îmbrăţişat de cei trei, murmurând cu smerenie: „De-aţi şti cât v-am căutat, fraţilor!” Bieţii oşteni erau atât de bucuroşi încât n-au mai stat să se întrebe cum au fost dibăciţi şi nici măcar despre ciudata întrebare a paznicului care făcea pe mutul. Singur cuviosul se simţi dator să-i răspundă mortului ce-l privea cu ochi sticloşi, desigur în gând: „Tu ai vrut-o Hazdrabuleo, să te fac să taci cu un căluş, dar dacă nu găsii căluş…”

În spatele casei îi aştepta o sanie cu caii înhămaţi şi fără nici un vizitiu, dar nici asta n-au băgat de seamă când au părăsit ograda aceea împrejmuită, de parcă ar fi plecat din ospeţie şi nu fugeau din temniţă. Toate se petrecuseră atât de neaşteptat, încât cei trei nu mai pridideau să mulţumească binefăcătorului, nicicum să-l mai cerceteze.

La rândul lui, Preda-vătaful porunci să se închidă poarta pe urma fugarilor, după care dădu o raită pe la pod, împiedicându-se de leşul ţiganului. Înjură pentru spaima pricinuită, dar îşi zise că şi aceasta va fi fost porunca stăpânului, aşa că trimise doi argaţi să ridice mortul şi să-l urce în sania cu care venise, trimiţându-l înapoi la curte. Se-nţelege că dumnealui vel-vornicul tare s-a mai cătrănit văzând ce-a mai rămas din bietul rob, dar până la urmă ridică din umeri şi zâmbi în barbă: „Afurisită satană şi Sarsailă ăsta. N-a vrut să lase nici un martor pe urma lui!”

Fugarii, în schimb, mergeau ca la nuntă, numai că nu chiuiau, într-atât erau de nepăsători dacă îi urmărea careva au ba. Erau bucuroşi nevoie mare, căci, din câte le spusese Rafailă, tocmai le sosise sorocul şi ţiganul nu era altul decât gâdele, care venise să-i cerceteze pe tăcute…

— Bine ai făcut că l-ai ucis pe nemernic! încuviinţă Pârvu. Păcat că n-ai putut afla şi numele stăpânului său, care ar fi meritat aceeaşi soartă.

— Şi noi care credeam că tot Timofte şi stăpânul său ne-au închis, zise Lixandru nedumerit încă de cele întâmplate.

— Da’ de unde?! Aş putea zice că roşcatul chiar m-a ajutat să am veste despre voi, iar boierul a încuviinţat să-i iau sania. S-ar bucura să vă ştie scăpaţi, dar n-am cum să le dau de ştire.

De data aceasta Rafailă spusese adevărul şi, cum vel-vornicul ar fi vrut să-i afle ajunşi cât mai curând în cetatea de scaun, a fost cam dezamăgit când le-a pierdut urma. Din pricina unor viforniţe ce s-au abătut asupra lor, au fost nevoiţi să se adăpostească prin diferite sate şi o săptămână încheiată au aşteptat întroieniţi, la numai o zi depărtare de Iaşi. Abia pe la sfârşitul lui Făurar se văzură pe uliţele târgului, pardosite de omăt şi sticloase din pricina săniuţelor puzderiei de copii ce se vânzoleau toată ziulica prin calea drumeţilor, ba toate colinele şi dealurile dimprejur răsunau de larma lor. Cât despre palatul domnesc, acesta parcă se coborâse din basmele iernii, sub cuşma uriaşă de zăpadă şi împodobit cu ţurţurii de la streşini. Ferestrele erau albite de flori de gheaţă, căci măria-sa înlocuise peste tot băşica de porc cu sticlă făurită în Transilvania, la Porumbacu, uluindu-i pe târgoveţi prin pohfala de care dădea dovadă.

Mai greu a fost să-i dea de veste lui Vodă, dar îndată ce acesta află de ei au şi fost chemaţi în spătăria mică, să i se înfăţişeze.

— Dragii mei, se bucură domnitorul întânzându-le mâna spre a fi sărutată. Iacă, şi tu eşti aici, Lixandre, şi tu, Tudore, dar… tu?! îl fixă el pe Rafailă. Nu-mi aduc aminte de tine.

— Este slugă credincioasă măriei-tale, sări Pârvu.

— Eşti cu adevărat călugăr? întrebă Vodă.

— Păcătosul şi nevrednicul Rafailă, robul prealuminăţiei-tale, doamne, se smeri cuviosul, îndulcindu-şi cât mai mult glasul.

— De n-ar fi fost sfinţia-sa, urmă Pârvu şi astăzi am mai fi zăcut întemniţaţi undeva prin Ţara de Jos.

— A cutezat careva să se lege de voi? se încruntă domnul. Nu i-aţi spus că sunteţi în slujba domniei? Cine e nemernicul?

— Dacă am şti… dădu din umeri Pârvu.

Îi povesti apoi toată păţania lor, cum scăpase Rafailă odoarele de la Ot Menedec de lăcomia tătarilor şi aşa mai departe, până ce voievodul auzi de numele lui Bucioc.

— Hm! Nu ştiu ce să zic! mormăi el ducându-şi mâna la falcă, după care-şi răsuci mustaţa. E un vulpoi bătrân ce mi se arată credincios pe faţă, dar s-a tras la moşie, de unde face tot felul de umblete ba cu lehii, ba cu Grazziani, care-mi pofteşte scaunul.

— Cum e cu putinţă, măria-ta, se băgă Lixandru în vorbă. Să-l chemi la cercetare, ori dă-l pe mâna noastră să…

— Uşurel, Lixandre, uşurel, râse voievodul de înflăcărarea oşteanului. Este un mare boier al ţării şi fără dovada hainei ar fi cam greu să-l dau în gât. Are multă putere în Moldova şi eu nu vreau să mă stric în astă vreme eu el.

— Poate că nici nu-i vinovat, îndrăzni smerit şi Rafailă. Poate că ălălaltul, care ziseşi măria-ta că-ţi vrea tronul…

— Nu, părinte. Asta numai Dumnezeu ştie şi are să pedepsească el pe trufaş după faptă. Apoi, drept să vă spui dragii mei, m-am cam betegit de ochi şi m-aş trage pentru hodină la Stambul, unde am şi trimis-o pe doamna cu copiii. Prea se întunecă norii deasupra Moldovei şi eu nu mă pot împotrivi creştinilor, iar lehii ar pofti să-i izgonească pe turci de pe aici şi să le ia locul… Oare acest Grazziani să fie şi omul lor, din moment ce-l vor în locul Movileştilor?! Vom trăi şi vom vedea! Eu prieten sunt şi cu unii şi cu alţii.

Rafailă zâmbi în barbă încântat că boierul Bucioc nu-l minţise vorbindu-i de mazilirea voievodului, numai că nu-i pomenise nimic de străinul acela, cu nume parcă nemţesc, despre care nu auzise niciodată. El însă apucase să dea odoarele domnitorului, aşa că i se cuvenea şi o răsplată, dar Vodă nu părea să se gândească la asta. Nici nu putu să aducă vorba, fiindcă Pârvu se grăbi să spună că-l vor urma pe domn în surghiun, iar acesta, înduioşat, porunci să nu se mai despartă de el niciunul, găzduindu-i la curtea domnească. Rafailă ar fi putut fi mulţumit pentru această primă izbândă, căci ajungea unul dintre oamenii de credinţă ai domnitorului, întocmai cum îi ceruse Bucioc. Însă dacă ar fi venit străinul acela în loc, vel-vornicul trebuia să-l răsplătească, aşa că n-avea de ce să împărtăşească soarta lui Vodă. Aşadar socoti că era mai bine de rămânea în afara curţii lui Radu-vodă Mihnea, şi gândul acesta îl mărturisea însuşi boierului Bucioc, peste care dădu chiar în joia mare din săptămâna luminată a paştelui văleat 7126 de la facerea lumii, ori 1618 de la Mântuitorul.

— Fii fără grijă, Sarsailă, râse boierul când auzi gândul de mărire al călugărului. Dacă ajunge Gaşpar Grazziani domn, te face patriarh! Dar mai întâi va trebui să-mi spui pentru ce l-ai înjunghiat pe Barabulea?

— Se făcuse neobrăzat şi îşi luase nasul la purtare. Cum avea ştiinţă de legătura noastră, mă gândii că n-ar fi pe placul domniei-tale să ajungă la urechea lui Vodă o vorbuliţă, oricât de mică, răspunse cuviosul.

— Am bănuit eu. Păcat însă că tare frumos mai cânta din scripcă, nefericitul…

— Mai bine fără lăutari, boierule, dar cu capul pe umeri. Degeaba îţi cântă la ureche, când căpăţâna ţi-i la picioare!

— Mă, că tare înţelept te-ai mai făcut Sarsailă. Am să mă las acuma după cum mi-i cânta tu, dar să ştii că nu ţi-oi juca după voie! îl ameninţă boierul cu degetul.

— Dacă socot eu bine, zise mieros Rafailă, când o veni acel Gaşpar-vodă, despre care uitaşi să-mi pomeneşti măcar, toată Moldova are să joace după cântarea domniei-tale…

— Ha, ha, ha! râse Bucioc săltându-şi burta cu mulţumire. Nu ţi-am spus de venetic, fiindcă acela va fi pus în scaun de Iskender-paşa şi va sta vremelnic. Mai pe urmă are să vie craiul lehilor, iar noi boierii, fi-vom asemenea şleahticilor.

— Atunci nu mai este de trebuinţă să moară Radu-vodă Mihnea, dar cu celălalt ce se va alege?

— Vom vedea! Poate că are să plece şi Gaşpar-vodă de bună voie, că lehii stau gata să intre în ţară, dar mai este o temere din pricina lui Iskender-paşa, care a strâns oaste mare la Akerman şi… da’ ce-ţi spun eu toate astea ţie? se opri boierul. Tu să asculţi de porunca mea şi atât!

— Nu ştiam dacă trebuie să-l urmez şi eu în surghiun pe Vodă, ca şi ceilalţi…

— Vezi mai bine c-a murit stareţul de la Suceviţa, săptămâna trecută, zise Bucioc fără să bage în seamă strâmbătura din nas a lui Rafailă. Cere-i lui Vodă să te pună pe tine în locul mortului, că am să vorbesc eu cu vlădica de Rădăuţi şi nu se va împotrivi.

— Cam puţin, măria-ta…

— Puţin, pe dracu! Trebuie să te smereşti ca să ajungi sus. Ghiujul acela de vlădică, nu mai are multe zile, iar până atunci rămâi în ţară ca stareţ, că de nu, te pomeneşti că te târeşte Vodă după el pe la Stambul şi nu mai pupi nici un rang, cuvioase. Ascultă-mă pe mine, căci aşa ne-a fost vorba!

— Prea-bine, măria-ta, făcu spăşit Rafailă. Am să ascult.

Domnitorul fu mulţumit să afle că însuşi episcopul de la Rădăuţi îl cerea ca stareţ pentru monastirea Suceviţa, tocmai pe Rafailă, care se afla acum în slujba de taină a domniei. Nu şi-a pus însă întrebarea de unde să-l fi cunoscut bătrânul chiriarh pe călugărul venit din Muntenia. Era bucuros să-l răsplătească după voie şi de fapt nu-i mai păsa ce se va întâmpla cu el, căci pe undeva, în adâncul sufletului, nu prea simţea drag de roşcovan.

De ziua sfintei înălţări, preacuviosul stareţ de la Suceviţa asculta smerit slujba borborosită cu mare greutate de către bătrânul vlădică, dar ochii îi alunecau asupra frumoaselor odăjdii cu care era înveşmântat acel prinţ al bisericii. Lui i s-ar fi potrivit mai bine… şi Rafailă zâmbi gândindu-se la spusele boierului, care-i făgăduise că, îndată ce bătrânul se va duce „de-a dreapta tatălui”, el îi va lua locul. Nu-i rămânea, deci, decât să-l ajute să se călătorească mai curând…

Ospăţul ce a urmat, stropit din belşug cu vin de Hârlău, nu i-a priit preasfinţiei-sale şi de atunci i s-a tras o boală ce părea a fi fără leac, întrucât îl rodea pe dinăuntru, la măruntaie. Bietul moşneag se chinui vreme îndelungată până către sfârşitul postului Crăciunului, după care îşi dădu duhul, spre marea bucurie a preacuviosului stareţ Rafailă de la Suceviţa. „Doamne, Dumnezeule, iartă-mă! se ruga în tăcere şi cu multă smerenie Rafailă, în faţa altarului. Văzut-ai doar că nici a te sluji nu mai era în stare, sărmanul nevolnic. Ai milă, Mântuitorule, de sufletele noastre, că eu din cuget curat am turnat licoarea, spre a te sluji pe Tine!”

O asemenea rugăciune spusă cu glas tare ar fi umplut de groază întreg soborul monahicesc, dar aşa, se uitau care mai de care cu milă la bietul stareţ, părânduli-se că suferă cumplit pierderea bătrânului vlădică ce-l adusese ca egumen al lor, cel dintâi printre călugării de la una dintre marile monastiri ale Moldovei, şi asta nu era puţin lucru. Iar până în scaunul episcopal de la Rădăuţi, rămas acuma gol prin osârdia lui, mai avea un singur pas de făcut. Va izbuti oare?