OASPETE CU DE-A SILA.
CA SĂ SE SCAPE DE CEI DOI CĂLUGĂRI, Rafailă se socoti să le făgăduiască mâncare şi chiar voi să-l cheme pe hangiu, dar se răzgândi văzând că intrase un căpitan de roşiori cu doi seimeni. Pe dată înşfacă desaga şi începu a răcni deznădăjduit:
— Hoţiii! Săriţi, oameni buni! Ajutooor!
Căpitanul Pârvu Uşurelu din slujba domniei întoarse capul şi se uită mirat la cele ce se petreceau, căci şi ceilalţi călugări apucară veşmintele lui Rafailă strigând aşijderea:
— Hoţiii… ajutooor!
Se ridicară toţi trei în picioare şi se zbăteau care mai de care.
Căpitanul trase spada şi ducându-se către ei, urmat de seimeni, îi dojeni cam în batjocură:
— Hai, cuvioşilor, hotărâţi-vă care-i hoţul, ca să ştiu pe care să-l pălesc!
— El!
— El!
— Ei sunt, jupân-căpitane, se tângui şi Rafailă.
— Minte! Vrea să ne fure ce-am agonisit de pe la credincioşi! spuse „Tâlharul”.
Jupân Pârvu se uită la ei zâmbind, în vreme ce oştenii râdeau pe faţă de un asemenea caraghioslâc.
— Gata! Ajunge! porunci el, văzându-i că se apucau de cozi. Nu şade frumos unor feţe bisericeşti să se dondănească în văzul lumii. Iacă, v-au căzut şi potcapurile. Potoliţi-vă!
— Noi am vrea, spuse mieros „Tâlharul”, dar el…
— Ia staţi, făcu Pârvu. Tu ai zis că voi aţi vrea?!
— Da! răspunseră într-un glas cei doi călugări.
— Păi, dacă aşa stă treaba, înseamnă că sunteţi doi împotriva unuia singur. Cum de a cutezat să vă fure?
— Chiar! sări Rafailă.
— Noi ziceam să-l milostivim şi pe amărâtul ăsta de frate al nostru cu ceva pomană, dar el s-a lăcomit, a scos cuţitul şi vrea să ne ia tot ce avem. Iacă, abia i l-am smuls din mână! întinde arma celălalt călugăr.
— Minte! Nu-i adevărat! E al lui! se împotrivi Rafailă spumegând de mânie.
— Măi fraţilor, rosti căpitanul împăciuitor. Ia deşărtaţi voi desaga aia şi vă fac eu parte dreaptă la toţi trei!
— Nu-i cu putinţă, înălţimea-ta! se îngălbeni Rafailă de teamă. Mai bine să spună ei ce se află în ea, iar eu mă jur că nu voi minţi, dar numai domniei-tale îţi voi mărturisi şi numai între patru ochi.
— Fie, cuvioase! se înduplecă jupân Pârvu. Spuneţi voi pe rând! îi îndemnă el pe cei doi călugări.
Aceştia începură a face feţe-feţe, apoi dădură din umeri a nepăsare:
— Pe dinafară nu putem spune, jupân-căpitane, dar să ne îngădui să le scoatem una câte una şi ţi-om spune de unde le-am căpătat.
Vorbise iarăşi „Tâlharul” şi căpitanul presimţi că era în încurcătură, aşa că făcu pe mâniosul.
— Deci aşa vi-i vorba? Ei bine! se întoarse el către oşteni. Băieţi, puneţi gabja pe ei!
Seimenii scoaseră săbiile şi-i împinseră pe cei doi la perete, ameninţându-i.
— Acum să te vedem şi pe cuvioşia-ta, ori te pomeneşti că tot aşa vei fi vrând să mă amăgeşti şi desaga va fi fost a altcuiva?
— Apăi… se codi Rafailă, zisei că numai între patru ochi…
— Aşaaa? Am înţeles! Ia să-i legăm pe tustrei…
— Staţi! sări Rafailă trăgându-şi desaga la piept. Sunt odoarele sfintei monastiri de la Ot Menedec…
— Să le vedem! Deşartă-le pe masă! porunci căpitanul neîncrezător.
Călugărul scoase cu grijă câteva cruci de argint, spre uluirea tuturor, dar mai cu seamă a celor doi.
— Se vede că nu prea aveaţi habar de ce era înăuntru, rânji Pârvu către ei. Ia trageţi-le, băieţi, câteva la cur, ca ispaşă pentru păcatul minciunii şi al lăcomiei. Şi să nu vă mai văd prin preajmă, că dracu vă ia, boaite afurisite!
Se întoarse apoi către Rafailă şi-i zise domolit:
— Sfinţia-ta să mă ierţi, părinte, dar n-aveam încotro să aflu adevărul. Acum, că m-am lămurit cine-i hoţul, strânge-ţi odoarele şi mergi unde ţi-i calea. Fereşte-te însă a te mai însoţi la drum cu oricine…
Răsuflând uşurat după asemenea întâmplare, Rafailă îşi legă desaga şi fu cât pe ce să plece, dar se opri amintindu-şi de cei doi, care aveau să-i aţină calea. Socoti mai nimerit să se lipească de căpitan şi de oamenii lui.
— Înălţimea-ta, făcu el cu umilinţă. Dacă nu vi-i cu supărare, aş putea să mă alătur domniilor-voastre, căci eu aveam de gând să mă înfăţişez măriei-sale Radu-vodă Mihnea, cu ceea ce am putut scăpa din jaful ce fu astă-vară pe acolo.
— Chiar măriei-sale şi nu altcuiva? se lumină la faţă Pârvu.
— Îi sunt slugă credincioasă şi, aşa cum se cade, stăpânul să hotărască ce se va face cu astă avuţie, care mie îmi primejduieşte viaţa…
— Atunci, tocmai bine se potriveşte, zâmbi căpitanul aruncând o privire cu înţeles către cei doi oşteni. Chiar la măria-sa mergem şi noi, şi socot că tare are să mai fie bucuros văzând osârdia cuvioşiei-tale în a-i aduce odoarele. De mare cinste şi răsplată te vei bucura!
Abia atunci îşi dădu seama Rafailă că nu-i venise un gând prea prost. Te pomeneşti că Vodă avea să-i dea vreun rang bisericesc, după care râvnea de atâta amar de vreme şi care i-ar aduce mai mult aur decât avea el în traistă…
— Domnul să te binecuvânteze, jupân-căpitane şi să te aibă în pază, că mare milostivire îţi faci. Când pornim?
— Să îmbucăm şi noi ceva în hanul ăsta pustiu, că nu văd pe nimeni, apoi în câteva ceasuri suntem în şa. Va trebui însă un cal şi pentru sfinţia-ta, că noi suntem călare.
— Poate o avea hangiul vreo mârţoagă, aşa ca pentru un om sărac ca mine.
— Nici vorbă, părinţele, râse Pârvu. Să fie un armăsar focos fiindcă lungă cale avem de străbătut. Lasă că-l târguiesc eu, ca să nu te atingi de desagă, şi are să-mi dea măria-sa îndărăt toţi banii. Ba pot spune de pe acuma că te şi socot pe cuvioşia-ta în slujba domniei…
— Şi a lui Dumnezeu, taică! adăugă „Sarsailă”, uitând pe loc ce fapte şi câte ticăloşii săvârşise până atunci. Când voi sosi la sfânta monastire a Dealului, mă voi ruga pentru sănătatea domniei-tale şi a celorlalţi doi viteji.
— Până atunci mai va, se băgă în vorbă unul dintre seimeni, pe care-l chema Lixandru Coteaţă. Mai înainte ai să te rogi în vreo monastire moldovenească, iar pe urmă… om mai vedea.
— Cum aşa?! se nedumeri Rafailă. Nu ziserăţi că mergeţi la măria-sa Radu-vodă Mihnea?
— Ba da! încuviinţă căpitanul. Dar ce, cuvioşia-ta nu ştie că voievodul nostru îşi are acum scaunul la Iaşi? Încă din vară s-a mazilit la Târgovişte şi a căpătat domnia Moldovei.
— Şi noi… acuma… la Iaşi să mergem?
— Vezi-bine. N-ai zis chiar sfinţia-ta că vrei să duci odoarele numai măriei-sale şi nu altcuiva? La Târgovişte s-a înscăunat măria-sa Alexandru-vodă Iliaş, feciorul domnului nostru.
Călugărul râmase cu gura căscată, căci la asta nu se aştepta nicicum. Hălăduind prin munte, departe de aşezări omeneşti, nu auzise de schimbarea domnilor, iar acum era în cumpănă, neştiind ce să facă. Pe dată îşi zise că ori la Târgovişte, ori la Iaşi, tot ţară românească era, şi de vreme ce oamenii aceştia curajoşi se învoiau să-l ocrotească, voievodul l-ar fi primit cu şi mai mare drag. Poate că era şi mai bine, căci i s-ar fi pierdut pe vecie urma blăstămăţiilor făcute în acest colţ de ţară, iar cinurile bisericeşti erau şi în Moldova la fel ca în Muntenia.
— Atunci… acolo merg şi eu! hotărî Rafailă.
Calea a fost tare întortocheată, mergeau pe ocolite şi, de unde călugărul se arătase bucuros la început, cu vremea începuse a cârti. Ba că s-ar întoarce cu odoare cu tot; ba că de ce mergeau pe ascuns, şi câte şi mai câte…
— Cuvioşia-ta, îi spuse căpitanul într-o zi, şi de n-ar fi fost desaga cu pricina, noi tot n-am fi purces la drum mai pe faţă, căci măria-sa are mulţi neprieteni în ţara Moldovei. Iar acuma cu atât mai mult, având cu noi aur, care-i ochiul dracului, măcar că se află sub formă sfinţească, ispita este prea mare.
— Dar, în afara noastră, nimeni nu ştie ce avem în ea.
— Uitat-ai oare ce păţişi? Dacă cei doi tâlhari-călugări se vor fi însoţit cu alţii de teapa lor şi ne-au luat urma? Pe unde vom scoate cămaşa?
Amintindu-şi păţania de la Hanul Roşu, cuviosul se mai potoli. Pe de altă parte mai era şi nădejdea că măria-sa ar fi putut să-i dea un cin preoţesc de seamă, iar asta îl ţinea pe loc, alături de oamenii domniei.
Cu toată fereala lor, din când în când erau siliţi să mai tragă şi pe la câte un han, unde auzeau şi ei ce se mai petrecea prin lumea mare. Aşa, de pildă, aflaseră că sultanul murise, că veneticul, adică veneţienii, i-ar fi biruit pe turci, iar alte ori că păgânul ar fi cuprins toate ţările Apusului şi multe altele. Când erau întrebaţi la rândul lor, cine erau şi încotro mergeau, răspundeau scurt: „Slujba domniei!” şi nimeni n-avea treaba lor. Nici măcar nu-i întrebau despre care domn era vorba.
Trecură săptămâni destule până izbutiră să se strecoare pe plaiurile moldovene, din pricina ocolişurilor multe.
— Poate că de acuma vom merge şi noi ca oamenii şi nu ca jivinele codrului, ferindu-ne de lumina zilei, zise celălalt seimen, pe care-l chema Tudor Gioală.
— Ba, fraţilor! se împotrivi Pârvu. Tâlhari sunt pretutindeni şi nu numai la drumul cel mare al Iaşilor. Până acolo e lungă calea şi nici nu trebuie să ne zorim să ajungem înainte de căderea zăpezii, că aşa-i porunca: nici pasărea să nu afle de unde venim şi cine suntem, ori când am săvârşi drumeţia.
Aşa se face că în plină toamnă aurie se mai aflau încă prin părţile Bârladului. Nopţile se răcoriseră şi-i sileau pe drumeţi să se înghesuie unii într-alţii când dormeau sub cerul înstelat, dar când începură ploile cele reci şi vântoasele, se văzură nevoiţi să mai ceară găzduire şi pe la câte o casă de gospodar.
Într-una din zile, pe când treceau prin ţinutul Tutovei, ajunseră pe valea pârâului Zeletin şi o ţinură de-a lungul ei până dădură de un conac boieresc. Era împrejmuit cu gard de piatră ca o cetate şi poate că ar fi ocolit un asemenea loc, dar se pornise un vânt cu măzăriche, încât cu greu ar fi putut străbate mai departe. Nici nu ştiau dacă mai aveau să dea curând peste vreo aşezare omenească în calea lor, aşa că bătură la poartă, rugându-se de adăpost.
Argatul ce le ieşise în întâmpinare îi pofti să se aşeze pe o laviţă făcută din trunchiul unui copac şi care se afla sub un acoperiş de lângă poartă. Trebuiau să-l aştepte pe dumnealui „giupân Timofti”, cum le spusese flăcăul. Acela era vătaful moşiei şi numai el era în măsură să hotărască dacă avea să-i primească pe străini. Aflaseră numai că se aflau pe moşia dumnealui Coste Bucioc, ori Bacioc, cum i se mai spunea, biv-vel-vornic în Ţara de Jos. Asta nu părea a fi pe placul căpitanului Pârvu, dar el nu spuse nimic.
— Ehei, boierul nostru are mare trecere la domnie, se fuduli argatul.
— Aşa o fi! răspunse Pârvu cam în doi peri, uitându-se la mândreţea de conac ce se lăfăia în mijlocul uriaşei livezi.
Într-un târziu se ivi şi vătaful Timofte, un roşcovan asemenea lui Rafailă, dar cu ochi mai puţin vicleni.
— Bine-aţi venit, drumeţilor! le ură el cu prefăcută bucurie. Sunteţi sănătoşi?
— Da’ bine o mai nimerirăm, şopti Lixandru la urechea lui Tudor. Omu’ roşu-i omul dracului!
— Ca şi popa ăsta care-i cu noi, răspunse seimenul.
Nu-i auzise nimeni şi căpitanul Pârvu tocmai îi răspundea gazdei:
— Mulţumim de urare, jupân-vătafe, căci asta ni s-a spus că eşti. Sănătoşi suntem, dar trudiţi nevoie mare şi înfriguraţi, aşa că, de n-o fi cu supărare, ne-om ruga de un adăpost şi o bucată de pâine.
— Vai de mine! Se poate să nu vă dăm?! Mai cu seamă că, după grai, nu păreţi a fi de pe la noi, ci mai curând din părţile munteneşti. Nu-i aşa?
— Norocul nostru este că una-i limba ce-o vorbesc toţi românii, măcar că ne aflăm sub stăpâniri osebite, răspunse jupân Pârvu. Aşa-i precum ai ghicit, şi n-avem a ne ascunde.
— Se-nţelege! Se-nţelege! încuviinţă roşcovanul privindu-i cu bănuială. Mergeţi la domnie cu vreo scrisoare?… dar iacă ce-ntreb eu, şi domniile voastre veţi fi flămânzi. Poftiţi în cămăruţa asta, deocamdată, până oi isprăvi eu nişte treburi şi pe dată mă-ntorc. Ştiţi că boierul are să lipsească vreo două săptămâni, dar nu-i nimica. Am poruncă să găzduiesc orice drumeţ, dar mai cu seamă slujbaşi ai domniei.
— Dar n-am spus că am fi… încercă Pârvu să mintă, însă vătaful nu-i luă în seamă.
— Ei, veţi fi având domniile-voastre vreo taină, dar nu-i treaba mea, aşa că intraţi şi aşteptaţi-mă oleacă.
Se prefăcu că vrea să iese, dar se opri înveselit.
— Păcatele mele! râse jupân Timofte. Acum iau seama ce bine semăn cu sfinţia-sa. Socot că şi cuvioşiei-tale i se spune „câine roşu…”? nu-i aşa? Mie aşijderea!
Rafailă nu păru deloc încântat şi-i răspunse băţos:
— Fiind om bun la suflet, mie nu mi s-a scornit asemenea poreclă.
— Apăi, să nu-ţi fie cu supărare, părinţele, că am şuguit. Aşa ne râde lumea de aici pe noi, pe cei roşcovani, dar nu-i nimic rău în asta. Acuma vă las, cum am spus, şi mă-ntorc îndată.
— Să ştii, jupân-vătafe, că vrem să plătim găzduirea pe o noapte, fiindcă mâine în zori vom pleca şi…
— Vai de mine, da’ cum puteţi vorbi de plată? se supără vătaful. Să audă boierul că v-am luat bani, m-ar jupui de viu. Se poate? Staţi cât veţi pofti!
Intraseră într-o odăiţă nu mai mare decât o chilie monastirească, dar care avea ferestrele zăbrelite, cu deschiderea în afara curţii. Două paturi, o masă şi două scaune, nu destule pentru câţi erau ei, dar înghesuiala era mare, ba mai lăsară şi desagii pe jos, în afară de Rafailă, care n-avea de gând să-şi lepede preţioasa comoară.
— Mi s-a părut că a tras zăvorul! zise Lixandru, după plecarea vătafului.
— Ia vezi! se arătă bănuitor Pârvu.
Rafailă se repezi cel dintâi şi, trăgând zadarnic de clanţă, pufni înciudat:
— Afurisit „câine roşu”! Va fi aflat de desaga mea…
— Da’ de unde?! Aşa i-o fi obiceiul, îşi dădu părerea Tudor Ghioală.
— Drept să vă spun, mie nu mi-a prea plăcut acest vătaf linguşitor. Să fim cu ochii în patru! adăugă îngrijorat Pârvu.
— Ar trebui să-mi pitesc odoarele… şopti călugărul.
— Unde, cuvioase? Poate sub pat, răspunse căpitanul.
— Şi dacă este vreo gaură tainică prin perete, ca să ne asculte ce vorbim? întrebă încet Tudor.
— Tot ce se poate… dădu din umeri Pârvu Uşurelu. Mai bine să tăcem!
Răbdarea însă are o margine şi în cele din urmă izbucniră cu toţii în strigăte şi sudălmi, bătând cu pumnii în uşă. Degeaba însă, căci nimeni nu se ivi, de parcă s-ar fi aflat în pustiu şi nu în ograda unui conac boieresc. O ţinură aşa până la căderea serii şi când nu mai nădăjduiau vreo scăpare, se treziră în uşă cu însuşi jupân Timofte, cu capul plecat şi căciula în mână.
— Zăpăcitul de mine! se bătu el cu palma peste frunte. Mă rog frumos de iertare, că nu mi-am dat seama. Când am plecat, unul din slujitori a tras zăvorul fără să-mi spună, dar nici el n-a ştiut că era cineva înăuntru. Eu a trebuit să dau o fugă până-n pădure, unde s-au tăiat nişte lingurari şi, iacă, m-am făcut de ruşine în faţa domniilor-voastre.
— Ne facem că uităm, jupâne, răspunse ţepos căpitanul. Numai că noi ne-am cam săturat de găzduirea ce ne-ai dat şi vrem să plecăm pe dată. Nădăjduiesc să nu fi păţit şi caii noştri acelaşi pocinog…
— Aracan de mine! se tângui Timofte. Dar cum să plecaţi asupra nopţii? De află boierul ce-am făcut, mă jupoaie. Fie-vă milă şi nu plecaţi, că iacă, la plecare eu poruncit-am o masă pentru domniile-voastre, şi acuma este gata pusă. Din suflet vă rog să poftiţi în odaia cea mare, ca să vă ospătaţi şi să uitaţi.
— A venit stăpânul? întrebă Rafailă.
— Încă nu, dar va sosi chiar într-o zi-două, şi tare s-ar mai bucura să vă aibă de oaspeţi.
— Nu văd pentru ce? se nedumeri Pârvu. Dar ia spune, jupân-Timofte, uşa de la odaia unde ne pofteşti… are zăvor?
— Păcatele mele! Nu mă iertaţi, văd eu bine. Să fiţi însă fără teamă, că am să rămân şi eu cu domniile-voastre.
— Dacă-i aşa, eu zic să mergem, se zori călugărul, simţind un gol în foale.
Căpitanul Pârvu mai stătu la îndoială, dar cum vremea nu se schimbase, ba se arăta a fi şi mai câinoasă, hotărî în tăcere să primească ospeţia vătafului şi fu cel dintâi care păşi în curte.
— Să mergem! Oricum, n-avem cum pleca mai departe, mormăi el ca pentru sine.
Pe drum îşi zise că năucul de Timofte poate să nu fi minţit şi să se fi luat cu altele, iar după ce se aşezară cu toţii la masă în jurul bucatelor aburinde, părerea tuturora începu a se schimba. Dacă i-ar mai fi zăvorit acuma şi o lună, asemenea bunătăţi meritau o jertfă pe potriva lor! Curând începură a se bate lupii la gura lor şi aproape că şi uitară cele pătimite, ba se rugau de vătaf să nu pedepsească sluga aceea care trăsese zăvorul, căci altfel n-ar mai fi avut parte de un asemenea ospăţ.
— Nu-i cunoaşteţi pe moldoveni! se fuduli Timofte ciocnind ulcea după ulcea cu fiecare. Cât pe ce să mă fac de ruşine că n-am ştiut să-mi omenesc oaspeţii.
— Lasă, jupân-Timofte, că te-am iertat, râgâi cuviosul Rafailă plin de unsoare până la urechi, dar şi de voie bună, căci de multă vreme nu se mai ospătase atât de îmbelşugat.
Chiar şi căpitanul Pârvu, care voia să se ţină mai băţos, se înmuie de tot când sosiră faimoasele plăcinte „poale-n brâu”, scoase chiar atunci din cuptor. S-a pierdut pe dată măsura pocalelor de vin şi după miezul nopţii Tudor Ghioală fu cel dintâi care se prăvăli sub masă, urmat la scurtă vreme de Lixandru. Căpitanul îşi propti fruntea într-o strachină şi începu a sforăi, trecând în lumea viselor, doar călugărul cu Timofte se dovediră cei mai de virtute la băutură.
— Ia, frate, îl îndemna cuviosul, de parcă el ar fi fost gazda. Gustă din sângele Domnului, care-i ca untdelemnul de candelă. Am să mă rog la Maica Preacurată să te aibă în vedere când ai să ajungi la poarta raiului, fiindcă numai acolo ţi-i locul.
— Aşa suntem noi, oamenii „însemnaţi de Dumnezeu”, şi nu cum spun clevetitorii, că de flacăra iadului.
— De lumina cerească a raiului, fiule, căscă Rafailă, dând cel dintâi semn de osteneală. Suntem luminoooşi…
Timofte însă nu-l lăsă, ci trecându-i mâna pe după gât se apucă să behăie, crezând în sinea lui că dă glas celei mai frumoase cântări. Pe dată şi călugărul îşi reveni şi începu a-i ţine isonul.
— Şi chiar mergeţi la măria-sa? întrebă aşa, într-o doară, vătaful, oprindu-se din lălăit.
Rafailă îl privi buimac şi încuviinţă din cap.
— Întocmai!
— Cu un răvaş de seamă, ori cu vreo solie? iscodi gazda.
— Da’ de unde! Suntem în slujba domniei, căscă din nou monahul. Ce-o fi să fie, vom vedea…
— Adică ai auzit şi cuvioşia-ta că s-ar mazili Vodă?
Ca prin farmec, lui Rafailă îi sări somnul şi holbă ochii către Timofte.
— Cuuum?! Cine zice?
— Eee! Am zis şi eu într-o doară. Sfinţia-ta vei fi ştiind mai multe, că nu degeaba luaşi drumul Iaşilor, rânji Timofte. Iar oştenii ăştia, adică, de pomană bat calea pe ocolite?
Rafailă simţi cum i se înceţoşează privirea şi nici nu fu în stare să întrebe măcar de unde ştia vătaful cum călătorea ei. Ceva însă era la mijloc, iar vorbele acestuia îi întăriră bănuiala mai veche.
— Nu ştiu ce mă face a crede că te-ai lipit pe drum de ei şi habar n-ai ce învârt aceşti ortaci ai cuvioşiei-tale. Nu cumva să te tragă pe sfoară. Dacă eşti în slujba domniei…
— Doamne fereşte! se apără cuviosul. Ei mi-au zis! Eu însă aş intra şi în slujba Satanei, piei-i-ar sămânţa, numai să-mi mai îndulcesc viaţa, că tare mă saturai de post şi rugăciune.
Nu băgă de seamă zâmbetul de mulţumire al gazdei, după cum nici nu văzuse că roşcovanul vătaf numai se prefăcuse a bea cot la cot cu ei, îndemnându-i mai mult cu vorba. Osteneala drumului şi aburul beţiei l-au doborât şi pe călugăr, dar când să pună capul pe masă, Timofte îl zgâlţâi de umeri.
— Nu aşa! Hai să te duc într-un iatac, să te întinzi pe un pat ca lumea. Ceilalţi s-or culca în altă parte, dar domnia-ta, ca faţă bisericească, ai să dormi singur.
— Ca să mă strângi de gât… mormăi Rafailă.
— Vai de mine, părinte, dar ce vorbă-i asta? Aşa am socotit că se cade, dar dacă nu vrei…
Călugărul însă nu-i mai răspunse şi putea să-l fi dus şi-n braţele lui Scaraoţchi, tot una-i era, într-atât de adormit căzuse. Cu toate acestea îşi încleştase mâinile pe desagă şi nu o lepădă nici când fu târât la culcare de către doi argaţi.
Cum se trezi din somn, prima lui grijă fu să-şi controleze odoarele şi băgă mâna îngrijorat în traistă. Se linişti îndată simţindu-le la locul lor. „Dacă ar fi fost iscoditori, puteau să-mi golească toată desaga, fiindcă şi un buştean s-ar fi putut tăia pe mine fără să mă trezesc. O fi cumsecade, Timofte ăsta, şi noi îl bănuiam degeaba”, îşi zise el în gând. Dar zărind zăbrelele de la fereastră îi veni în minte chilioara din curte şi un cuţit îi sfredeli inima. „De data asta m-a zăvorit numai pe mine, ticălosul”, spuse el cu glas tare şi se repezi la uşă. De cum o deschise, dădu nas în nas cu o slujnicuţă, care se sperie grozav când îl văzu dând năvală afară în izmene şi cămaşă.
— Sfinţia-ta… se fâstâci slujnica. A zis… a zis jupân-Timofte că să mergi să mănânci tot acolo. Te aşteaptă!
Călugărul încuviinţă descumpănit, nevenindu-i a crede. E drept că simţea o baniţă de plumb în loc de cap şi bună ar fi fost o acritură. Apucă grăbit desaga, după ce-şi puse rasa pe el, şi se luă după fetişcana care-l aşteptase ca să-i arate drumul.
— Ia de bea nişte zeamă de curechi, cuvioase, îl îmbie vătaful. Te scoală şi din morţi.
— Dar tovarăşii mei mai trag la aghioase? Nu-i văd! se nedumeri Rafailă, apucând oala cu moare.
— Să fii matale sănătos, tăicuţă, rânji Timofte. S-au dovedit a fi mai vrednici ca noi, dar nici n-au băut atâta. S-au trezit în zori şi duşi au fost. Eu nu i-am mai văzut, dar mi-au spus slugile că au întrebat şi de sfinţia-ta, ba au vrut să te care cu ei, adormit cum erai, dar până la urmă s-au răzgândit. Ţi-au lăsat vorbă că ştii unde să-i cauţi la Iaşi.
Era o minciună sfruntată şi Rafailă şi-a dat seama pe dată, dar s-a prefăcut a-l crede.
— Da, aveam o înţelegere cu ei, mormăi el. Ce să le fac? Dădu pe gât şi rămăşiţa de zeamă de varză, udându-şi barba şi mustăţile, şi parcă se simţi mai înviorat. Ba îi veni şi pofta de mâncare, spre marea bucurie a gazdei. Oricum, călugărul îşi puse în gând să nu se mai lase îmbătat.
Apoi se dădură în vorbă şi vătaful îi spuse, printre altele, că boierul încă nu venise, dumnealui mai avea moşii prin ţinutul Horincei, ba chiar şi prin al Cârligăturei, dar cel mai mult îi plăcea să se odihnească aici, aşa că se va înapoia negreşit. Se bucura de mare fală, vel-vornicul, în ţara Moldovei, căci tare-şi îndrăgea pământul străbunilor săi şi nu-i suferea pe păgâni. Din astă pricină era în mare trecere în ochii Movileştilor, fie boieri veliţi, fie voievozi. Acuma, că venise domnia lui Radu-vodă Mihnea, se trăsese de la divan, fiindcă prea erau la mare cinste turcii la curtea din Iaşi. Aşteptau şi zile mai bune, că doar aşa era de când lumea.
Toate acestea le aflase Rafailă fără să fi vrut să-l iscodească, ba mai mult, vicleanul vătaf parcă i le spunea anume. Îl lăsă în pace şi când i se păru că isprăvise vorba, spuse şi el domol:
— Apăi, am să mă pregătesc şi cu de drum, că mi-o fi de-ajuns.
— Vai de mine! sări Timofte. Aşa de curând? Eu ziceam ca măcar sfinţia-ta să dai faţă cu stăpânul, că nu se face să-i mâncaţi pâinea şi să nu-i mulţumiţi. Acum, că ţi-au plecat şi tovarăşii…
— Ai să-i spui domnia-ta că ne închinăm cu plecăciune pentru găzduire şi că m-oi ruga pentru sufletul…
— Nici vorbă…
— Doar n-ai să mă ţii în ospeţie cu de-a sila? se înfurie călugărul.
— Departe de mine asemenea gând, făcu pe supăratul Timofte. Numai că ce-am să păţesc eu de la boier… vai de capul meu. Măcar o zi-două să mai fi rămas, că trebuie să sosească.
Rafailă stătu o vreme pe gânduri. Nu ştia dacă ar fi putut să plece chiar aşa după cum i-ar fi fost voia, şi roşcovanul vătaf o ţinea întruna să mai rămână. Socoti nimerit să se prefacă a primi şi, când i-ar veni la socoteală, să şteargă putina pe nevăzute.
— De, taică, făcu el ca şi cum s-ar fi aflat în cumpănă. Nu prea îmi vine la socoteală să rămân fără prietenii mei… şi pe capul domniei-tale.
— De asta să n-ai nici o grijă şi să te simţi ca acasă, căci boierul e ca pâinea lui Dumnezeu cu oamenii cumsecade. Poate că te aciuezi pe lângă dumnealui… dar ce spun eu prostii? Sfinţia-ta eşti în slujba domniei…
Rafailă îi dădu pace s-o ţină pe-a lui, dar gândul că s-ar putea lipi de un boier atât de puternic ca vel-vornicul îi sfredeli mintea, mai ales că i-ar fi rămas lui toate odoarele monastirii. Aşa se face că se hotărî să-l aştepte pe stăpân până s-o întoarce.
Într-una din zile dădu peste un rob ţigan, pe nume Barabulea, de felul lui de prin Muntenia. Poate că de dorul meleagurilor părăsite se opri cu el în vorbă, ori poate că însuşi robul îi căutase calea, n-ar fi putut spune.
— Săru’ mâna, taică-părinte, şi blagosloveşte! zise Barabulea cu umilinţă.
— Domnul, taică!
— Aflat-am, sfinţia-ta, că eşti de prin părţile noastre rumâneşti şi mă încumetai să-ţi aţin calea.
— Da’ de unde eşti, bagagladină?
— Din Romanaţi, pupaţi-aş tălpile matale. Dă unde să fiu?
— Atunci cum de te-ai rătăcit p-aici?
— M-a vândut boieru, că tare i-a mai plăcut stăpânului meu să mă auză cântând la scripcă. De fapt mă vându jupâneasa, că se înspăimântase de patima beţiei în care dăduse dumnealui, cluceru…
— Dar cine ţi-era stăpân?
— Cum cine? Nu-ţi zisei? Dumnealui clucer-Strâmbeanu.
— Măi cioroiule, tu îţi baţi joc de mine! Cum vine asta că te-a vândut fiindcă-i plăcea cum cânţi?
— Apăi că asta-i, sfinţia-ta, dacă nu mă laşi să-ţi spui?! Mă dădu jupâneasa că zicea că boieru se îmbăta din pricina mea, că mă punea să-i cânt de inimă albastră. Da’ nu-i drept, că se matolea fiindcă boieroaica era cu vreo patru ani mai mare ca dumnealui şi coconita Elenca tare-i mai făcea ochi dulci, când se uita după ea…
— Bată-te să te bată de netot, că nimic nu înţelesei din tot ce mi-ai boscorodit până acum. Mi se pare că erai bun de încurcat omul la băutură, nu-i aşa?
— Ba chiar! se bucură Barabulea, arătându-şi dinţii.
— Da’ stăpânu-tău de azi, te lasă să cânţi?
— Cum de nu, însă n-am decât o cobză, că scripca mea cea bună mi-a spart-o clucereasa de cap. Mă aţin şi eu cum pot, până oi face rost de bani pentru alta, oftă mâhnit robul.
— Nu cumva socoţi că eu aş putea să-ţi dau bani pentru aşa ceva? Fugi încolo, că-s sărac!
— Ba zău, chiar… gândeam că de ţi-oi da o veste… tare ai să te mai bucuri şi poate mi-i ajuta să-mi cumpăr scula de la Vasile Brabete.
— Şi ăsta cine mai e?… de ce te-ntreb eu, că o fi tot vreo baragladină, ca şi tine. Spuneai de o veste, dă-i drumul!
— Iacă, eu tot am să-ţi spui, mânca-ţi-aş pomenili de le capeţi!
— Ai crăpa de foame, ţigane, râse Rafailă, căci eu nu capăt aşa ceva. Zi-i mai bine ce ai de spus!
— Zic! Na, că zic! N-aţi venitără acilea patru inşi?
— Ba da, dar ceilalţi au plecat şi m-au lăsat zălog, răspunse Rafailă într-o doară, bănuind că avea să afle o taină.
— Au plecat pă dracu… Doamne iartă, taică-părinte, că mă luă gura pe dinainte. Au fost legaţi cobză şi duşi la alt trup de moşie a boierului, da’ nu ştiu ce gânduri are cu ei. Să nu mă spui, rogu-te, că mă jugăneşte păgânu de Timofte.
— De unde ştii tu astea, măi ţigane?
— Auzi vorbă! Păi dacă-i văzui cu ochii mei?… Chiar a doua zi după ce sosirăţi, erau legaţi ca berbecii, când îi duci la târg, şi pe de-asupra şi cu un căluş în gură.
— Şi zici că nu ştii unde i-o fi dus?
— Mă jur! Că ce, nu ţi-aş spune?
— Bine măi, Hazdrabuleo, că parcă aşa ziseşi că te amă…
— Barabulea, de nu ţi-i cu supărare părinţele, că eu nu-ţi spusei, dar aşa vei fi aflat sfinţia-ta. Ai mei d-acasă îmi mai zic şi Gheorghiţă, adăugă el de parcă s-ar fi ruşinat.
— Bine, bre! Am să fac un târg cu tine. Dacă afli unde-s închişi prietenii mei şi dibăceşti ce gânduri au ăştia cu mine, te fac cu scripcă.
— Haoleo, părinţele! D-apăi cum să nu mă-nvoiesc? Îndată ce s-o putea îţi dau de ştire, numai banii de scripcă să-i ai pregătiţi, că vrea o juma’ de zlot tâlharul…
Călugărul abia se putu descotorosi de pupăturile de mână ale ţiganului, care nu mai ştia cum să-şi arate bucuria. Îl bătea gândul să-i cumpere râvnita scripcă, însă după ce l-o face iscoada lui la curtea boierului Bucioc, dacă se va hotărî să rămână acolo barem o bucată de vreme, altminteri să-şi pună pofta în cui tuciuriul.
Cu toate acestea zilele se scurgeau şi Rafailă căuta zadarnic să mai dea ochii cu Barabulea, care parcă intrase în pământ. Dacă întreba pe la sălaşurile robilor, aceştia dădeau din umeri, zicând că trebuia să fie pe undeva prin apropiere, dar unde anume, habar n-aveau. „O fi luat urma căpitanului Pârvu, ca să-mi poată da de veste, de nu cumva se va fi aflat de înţelegerea noastră şi l-au legat şi pe el”, se frământa Rafailă, mai cu seamă că nici boierul nu se grăbea să se arate.
Vremea trecu pe nesimţite şi după „vara sfinţilor apostoli” se aşternu o iarnă cumplită, de credeai că voia să acopere toate aşezările omeneşti sub troienile ei. De la sălaşuri, numai fumurile mai arătau că suflarea de sub nămeţi mai era încă în viaţă. Rafailă îşi cam luase gândul că avea să mai plece undeva asupra iernii, dar nici la stăpânul casei nu se mai aştepta să-l cheme, aşa că fu destul de uluit când Timofte îi dădu de ştire că trebuie i se înfăţişeze.
— A venit? întrebă el, parcă puţin înfricoşat.
— Îhî! răspunse scurt vătaful.
Curând însă îşi veni în firea lui obişnuită şi se închină cu smerenie în faţa velitului boier. Printre genele lui albicioase privirea iscoditoare îi dădu de ştire că avea să fie tare greu de înfruntat măreţul om ce-l mătura la rându-i. Era voinic şi cu barba până la brâu, dar tare frumos pieptănată. Ochii lui te străfulgerau de sub sprâncenele stufoase şi împreunate deasupra nasului. Nu avea pe el decât un cojocel de miel fără mâneci, lăsând să i se vadă cămaşa de cânepă groasă, iar în picioare nişte iminei cusuţi cu aur.
— Şezi, cuvioase, şi ia aminte la cele ce-ţi voi spune! porunci stăpânul, fără a-i da răgaz să întrebe el ceva.
Deşi Rafailă nu se pierdea cu una cu două în faţa cuiva, de astă-dată se simţi cam stingherit şi abia cuteză să se aşeze pe o margine de scaun.
— Am cumpănit în fel şi chip dacă să mă încred în tine au ba, cuvioase Sarsailă, începu boierul cu voce domoală.
Auzindu-şi porecla în gura vel-vornicului, Rafailă simţi un fior de gheaţă prin şira spinării şi se crezu pierdut. Cine ştie cum va fi aflat despre isprăvile de la Ot Menedec şi cu asta i se năruiau toate visele, dar mai ales gândul îi fugi la desaga lui cu odoarele monastirii. Rămase însă cu totul înmărmurit când boierul urmă:
— Gurile rele spun că tu ai fi spart sfântul lăcaş care te-a adăpostit o vreme prin ţara Buzaielor… Eh! Nu despre asta vreau să-ţi vorbesc, nu-mi pasă ce vei face cu ce-ai furat, dar să te dai pe brazdă de acum încolo!
— Cinstite vel-vornice… Încercă Rafailă să deschidă gura, dar Bucioc nu-i îngădui.
— Să nu-mi spui că eşti nevinovat, că nu te cred. Iar de vreme ce i-ai făgăduit scripcă lui Barabulea, înseamnă că ai ceva parale…
— Ticălosul de ţigan… m-a vândut! mormăi călugărul în barbă.
Boierul însă îl auzi:
— Nu cumva să te legi de el, că pe urmă ai de-a face cu mine! El îi singurul care a scăpat din prăpădul de la Ot Menedec, dar nu ca să-mi povestească isprăvile tale am dat eu bani buni pe el. Asta-i altă socoteală! Mie să-mi spui ce căutaţi voi, cei patru, la Iaşi?
— Eu nimic…
— Dar ceilalţi?
— Habar n-am! Mă jur…
— Sarsailă, să nu-mi umbli cu şoalda! Ai zis că vrei să intri în slujba mea, aşa că trebuie să-mi spui tot ce ştii, altfel te belesc ca pe iepuri. Cu mine nu-ţi merge. Ce răvaş duceaţi? Ori poate numai din gură trebuia să-i spuneţi ceva lui Vodă?
— Nu ştiu nimic, mărite stăpân, se căina călugărul şi boierul îşi dădu seama că spunea adevărul.
— Să zicem! Te-ai lipit de ei întâmplător?
— Întocmai.
— Şi nu i-ai auzit vorbind despre ceva de taină… de scopul călătoriei lor la Iaşi?
— Drept să spun, nu!
— Ascultă-mă bine, Sarsailă, şi bagă-ţi bine în cap! Dacă vrei să mă slujeşti, va trebui să faci tot ce-ţi poruncesc, fără crâcnire. Te voi umple de bani, ba chiar şi niscaiva ranguri am să-ţi ofer, dar să nu încerci să mă-nşeli…
— Mă jur…
— Lasă jurămintele, care în gura ta n-au nici un preţ. Te ştiu cine eşti şi tocmai pentru aceea am trebuinţă de un mare ticălos, care să-mi împlinească gândul.
— Mă supun! răspunse hotărât călugărul.
— Atunci îi bine! Ascultă! Odoarele pe care le-ai furat o să le duci lui Vodă, împreună cu ceilalţi trei tovarăşi de drum ce i-ai avut. I-am ţinut închişi până acum, dar tu ai să-i faci, să scape, ca să capete şi mai mare încredere în tine. Îi vei trage de limbă ca să aflii cât mai multe, căci ai să fugi împreună cu ei la Iaşi. Odată ajuns acolo ai să te bagi sub pielea lui Vodă, care se va bucura de aurăria ce i-o vei duce. Să te ţii în preajma lui şi, dacă se va întâmpla cumva ca hotarul ţării de la miazănoapte să fie călcat de vreun podgheaz ce ar aduce un nou voievod, să nu scapi prilejul să-i înfigi lui Vodă un cuţit în spate.
— Vai de mine! se îngrozi călugărul. Nu zic că n-am ucis, dar cu cap încoronat şi uns cu sfântul mir?!
— Lasă, cuvioase, că tot n-ajungi tu în rai, dar faci un bine ţării Moldovei, scăpând-o de o slugă a turcilor. Pe urmă are să fie bine şi de tine.
Rafailă nu era pătruns de asemenea gânduri înălţătoare, însă nu scăpă ocazia să întrebe pe şleau:
— Ce-am să primesc şi cât anume? Bucioc îi aruncă o privire sfredelitoare.
— Aşa mai vii de-acasă, cuvioase. Oricum ai să capeţi mai degrabă gologani decât ranguri bisericeşti, după cum am aflat că ai râvni. De ce-i în desagă să nu te atingi, că am să-ţi dau eu nişte pungi.
— Atunci îi bine… Totuşi eu zic să nu mă arăt aşa deodată, ci aş băga mai înainte o iscoadă să afle ce gândesc cei trei oşteni despre mine.
— Eşti slobod să faci cum vrei, căci ştiu că te pricepi la tot felul de drăcovenii.
— Să îngăduie măria-ta să mă ajute chiar ţiganul acela…
— Nu care cumva să-i faci ceva, că am trebuinţă de el şi în afară de asta cântă dumnezeieşte la scripcă. Ia pe altul!
— Numai pe el îl vreau! Am să-i dau vreo două scatoalce şi-l iert. Mă jur!
Îi spuse apoi boierului tot ce avea el în gând şi până la urmă Bucioc îi dădu încuviinţarea să se slujească de Barabulea. Iar când primi pungile cu bani, sărută cu smerenie mâna stăpânului şi ieşi din încăpere cu spatele înainte.
Trecură sărbătorile Crăciunului, ba chiar şi sfânta Bobotează, dar Rafailă nu se prea dădea drumului, căci boierul îi dăduse răgaz să se pregătească pe-ndelete. De fapt nu se prea îndura să se desprindă de la căldurică şi mâncare bună.
Peste Barabulea dăduse la câteva zile după ce vorbise cu boierul. Era încotoşmpnat într-un cojoc şi, de cum îl zări pe călugăr, îngenunche în faţa lui punându-i spinarea la îndemână.
— Na, dă! Pupa-ţi-aş tălpile matale, părinţele. Dă, dacă asta ţi-i voia şi nu ţi-i milă de un pârlit ca mine.
Lui Rafailă nu-i fu greu să-şi dea seama că boierul fusese cel care poruncise robului să se lase bătut, iar felul cum fusese întâmpinat îl făcu să-i mai scadă mânia împotriva lui.
— Lasă pe la vară, măi Hazdrabuleo, că acum ai prea multe cojoace! râse cuviosul.
— Ba acuma, taică-părinte, că ce poţi face azi nu-i de lăsat pe mâine! se împotrivi robul. Apoi până la vară, cine ştie ce-ţi mai vine să adaugi la ciomege şi-mi schilăveşti bunătate de ciolane. Hai, dă acu!
Îi plăcu lui Rafailă felul de a fi al ţiganului şi nu se putu ţine să nu râdă cu poftă.
— Ei, bine! Iacă, te iert pentru totdeauna, afurisitule, numai să nu mă mai minţi niciodată…
— Săru’ dreapta, părintele, cum să te minţ eu chiar pe sfinţia-ta?
— Hai, să lăsăm asta! Trebuie să stăm de vorbă în taină, că avem a pune ţara la cale.
— Îndată, îndată… Numai să-mi scoţ bulendrele de pe mine, că mă-năbuş.
Văzându-l câte boarfe îşi pusese pe dedesubt, cuviosul se înveseli de-a binelea.
— Ptiu, bată-te să te bată de pezevenchi! D-aia voiai să te ciomăgesc acum? Eşti dat naibii, măi Barabulă, n-am ce zice.
— Barabulea! Să nu uiţi, sfinţia-ta, că faci păcat de-mi schimonoseşti numele.
— Uite ce e, măi… omule! Mi-ar trebui o fetişcană isteaţă, ca s-o facem iscoadă. Are să capete o frumoasă răsplată.
— Ca mine, scripcă…
— Pentru ce ţi-aş fi luat-o, cioroi blestemat? Pentru că m-ai amăgit cu balivernele tale, în vreme ce tu trebuia să mă recunoşti ca fiind de la Ot Menedec? Auzi la el! Mai vrea şi plată.
— N-am avut încotro, mă jur! Da’ de-acum înainte, să n-am parte de ce-i pofti matale de nu ţi-oi fi pe plac, zău!
— Las-o baltă, că mă mânii!
— O las!
— Spuneam de o slujnicuţă dezgheţată…
— Păi, mai ceva ca Tilinca mea, alta nici că se află.
— Ţi-o fi vreo rubedenie?
— Fata mea.
— Tânără?
— Nu aşa ziseşi? Ce-i drept, îi cam trecută de vreo douăzeci de primăveri, da-i frumoasă, coz!
— Minte să aibă, nu frumuseţe, fiindcă am să-i acopăr faţa, s-o dăm drept roabă tătăroaică. Ea să se prefacă a nu le cunoaşte graiul, ca să poată trage cu urechea la ce-o auzi.
— Haoleo, nu se poate!
— De ce!
— Dacă îi ascunzi obrazul şi o mai faci şi păgână, au s-o frigă dracii pe lumea cealaltă, şi ea, săraca, e botezată creştineşte…
Rafailă zâmbi.
— Cu atât mai bine! Are să-şi rupă colţii dracul dacă o muşca din ea.
— Aşa crezi? Dar dacă i-o plăcea, n-are să mai vrea şi altele?… şi eu am o puzderie de fete, că le-am pierdut socoteala. Să le ia şi pe ele?
— Zii mai bine că ţi-e teamă să nu-i terfelească cinstea vreunul dintre tovarăşii mei, căci printre ei am de gând s-o trimit.
— Dă-o-ncolo, că tot nu se vede cinstea de sub bulendre! Însă, dacă s-o da drept păgână, face mare păcat, şi fără scăpare. De vrei, mă îmbrac eu muiereşte şi mă acopăr la faţă…
— Vorbeşti prostii, Barabuleo! Mai bine s-o trimiţi pe Tilincuţa asta, de care zici, să văd şi eu ce-i poate capul.
