Mureş, apă blestemată

TREZIŢI DIN SOMN, cei din casa lui Gligor Nicoară făcură ochii cât cepele când se pomeniră cu Teleki legat de mâini şi Marcu lângă el.

— Tulai! Apăi ăsta-i mare lucru! se îngrijoră bătrânul. Ne-or ridica în furci, la Bălgrad…

— Atunci îl duc cu mine în pădure şi-i fac felul, vru să-l liniştească Marcu.

— Nici să nu te gândeşti! De se află or pune foc la tot satul şi n-o mai rămâne nici cenuşa din el.

— Eu zic să-l ţinem sub pază o vreme şi pe urmă îl slobozim, dacă ne spune unde-i Sânefta, zise Florea. Poate că ştie.

— Fata a fost închisă de ticălosul ăsta şi a batjocorit-o. Se pare însă că i-ar fi dat drumul, răspunse Marcu.

— Şi unde-i? sări Mihai. Mă duc să văd dacă a sosit acasă.

— No, acuma noaptea va fi dormind sărmana copilă. Lăsaţi pe mâine. Vorba e ce facem cu domnul conte?! nu se lăsă bătrânul.

— De vreme ce l-o adus la noi, de-acum el ne ştie şi nu ne va ierta, gândi Florea cu voce tare. Mai bine îl aruncăm în Murăş!

— Dar şi când îl va scoate apa la mal, ce vom spune? se nedumeri Mihai. Să-l ducem în codru şi să-l lăsăm în grija lupilor, bine legat de un copac dosit, până i s-o pierde urma.

— Ştie careva că l-ai adus aici, la mine? îl iscodi bătrânul pe Marcu.

— Ba! Numai dacă n-o fi avut cineva ochi de mâţă ca să vadă pe întuneric din depărtare, fiindcă de cum am ieşit din Uioara am trimis carâta înapoi şi am venit pe jos.

— No, atunci, până ne-om mai gândi, l-om scoate afară pe deal şi om socoti mai pe urmă, hotărî badea Gligor.

— În coliba de la vie, adăugă Florea. Îi dăm pită, apă şi ceva afumătură…

— Cum de nu! i-o reteză Marcu. Pe mine tare m-a mai ospătat, n-am ce zice. Pâine şi apă e prea destul! Hai să-l ducem, dar mai întâi va trebui să-l legăm la gură, ca să nu înceapă a cânta pe drum…

Contele Teleki se împotrivi din răsputeri, neştiind ce aveau de gând să-i facă. La început se răţoise la ei, dar pe urmă o luă pe rugăminţi cu lacrimi în ochi, jurându-se pe tot ce avea mai scump că va uita tot ce păţise, de cum se va vedea iar acasă. Făgăduia să spună că Marcu ar fi apucat-o în altă parte, ca să i se piardă urma, o mare sumă de bani, ba chiar şi slobozirea tuturor ciunganilor iobagi. Auzind toate acestea, Marcu şi Florea mai că s-ar fi învoit, dar bătrânul Nicoară se ţinu dârz, spunând că, de vreme ce fusese adus cu sila în bătătura lui, bine n-avea să le fie. Cât despre jurămintele domnilor…

În zori erau pe dealul de deasupra satului, unde îşi aveau oamenii viile şi câte o colibă săpată în pământ, slujind de pază în vremea culesului. Peste vară aceste bordeie se mai surpau, dar în primăvară le tocmeau la loc. Pe astă-dată Nicoară găsi mai puţin de refăcut, astfel că în câteva ceasuri erau gata şi îl siliră pe grof să intre înăuntru. Au astupat apoi intrarea cu nişte scânduri, iar Marcu a rămas afară de strajă, urmând să coboare în sat numai noaptea. Era primejdios să se fi dus pe lumina zilei, căci slugile contelui îl văzuseră şi negreşit că l-ar fi cunoscut.

Chiar în aceeaşi zi întregul sat a fost răscolit de oamenii grofului de la Foldvâr, aşa că Marcu hotărî să doarmă acolo, învelit într-un cojoc mocănesc. Baciul Gligor îi sfătuise să-l păzească pe conte o zi ori două, până s-ar mai potoli zarva cercetării, şi într-o noapte să-i facă vânt în Mureş cu un pietroi de gât. Altceva n-aveau de ales.

În cea de-a treia zi de când se afla închis în bordeiul de pe deal, Teleki arăta ca o sperietoare, cu barba ţepoasă şi tras la faţă ca un om beteag, făcându-ţi chiar milă, iar Marcu se cam săturase să tot stea de pază. Contele Csaky îşi contenise căutarea şi ar fi fost vremea ca ostatecului să i se facă felul. Când Marcu îi dădu de înţeles ce-l aştepta, nefericitul conte căzu în unchi făgăduind bogăţiile lui Iov, ori se lega cu jurământ să plece în ţara nemţească, de unde nu s-ar mai întoarce niciodată. Se lepăda şi de Iulia, pe care i-ar fi lăsat-o bucuros lui Marcu.

— Spusu-ţi-am că nu-mi mai trebuie, răspunse acesta. M-am culcat cu ea şi mi-am făcut pofta, aşa că n-ai decât să ţi-o păstrezi!

— Nici eu n-o mai vreau! Nu-mi face nici o cinste să mă înfrupt din rămăşiţele altuia, se împotrivi contele, uitând că pentru el nu prea era mare nădejde să rămână printre cei vii.

Toată valea Mureşului, de la Căptălan şi până în dreptul Aiudului fu răscolită, doar de se va găsi vreo urmă, fie chiar şi leşul contelui, căci puţini credeau că s-ar mai afla în viaţă. În schimb, într-una din zile apa azvârlise la mal în dreptul Cisteiului trupul umflat şi însângerat al unei fete, care cu greu a putut fi recunoscută. Că o va fi împins careva în râu, ori se va fi aruncat singură, nimeni nu mai avea să ştie vreodată. Ultimul care-i auzise glasul fusese Marcu şi de bună seamă că în seara când a scăpat el se petrecuse mârşăvia.

De cum s-a dus vestea se îmbulziră cu toţii la Cistei, în cap cu badea Marian, tatăl fetei, alături de care se ţinea Mihai. Aproape nu le venea a crede, văzând sărmanul trup ce fusese schingiuit şi batjocorit încă din viaţă, că ar putea fi al frumoasei fete. Tatăl îşi apucă tâmplele cu amândouă mâinile şi scoase un răcnet de vită înjunghiată, în vreme ce Mihai simţea şi el că i se rup băierile inimii. Muierile satului, neamuri ori vecine, scoaseră la iveală scoarţele şi pernele ce trebuiau să fie zestrea fetei şi le înghesuiră în car, spre a sluji chinuitului leş în drum spre casă. În bocetele tuturor, Sânefta fu urcată şi aşezată cu faţa-n sus, acoperită cu o velinţa. Apoi popa din Cistei a citit o slujbă în graba mare, după care jalnicul alai a pornit spre Ciunga.

Baciul Marian, bărbatul acela vesel şi fălos, se trăsese şi se cocoşase sub povara durerii, secându-i până şi fântâna lacrimilor. Neamurile lui se temeau să nu facă vreo nesăbuinţă, căci se zvonise că groful de la Uioara ar fi ucigaşul fetei. Totodată se mai auzise că şi contele fusese prins, de către un tâlhar care îl dusese în pădure ca ostatec. Mulţi ziceau că lotrul ar fi cerut atâţia bani ca răscumpărare, încât neamurile grofului nici nu voiau s-audă de aşa ceva, bucurându-se mai curând să-l moştenească. Dar câte alte vorbe şi scorneli nu se vânturară în acele zile, şi poate că nici Mihai n-ar fi scăpat de bănuiala de a-i fi venit de hac lui Teleki, din răzbunare, ştiindu-se că frumosul fecior venit din alt capăt de ţară şi aciuat în satul lor poftise să devină ginerele lui badea Marian, iar acesta ar fi încuviinţat bucuros, văzând cât de mult se iubeau tinerii. Însă tânărul se afla acum la căpătâiul miresei moarte, şi oamenii îl căinau din suflet.

După ce Sânefta fu înmormântată în cimitirul din deal, Mihai rămase lipit de crucea ei chiar şi după ce plecase toată lumea la pomana moartei. Nu vroia cu nici un chip să se urnească din loc, încât bietul Florea, îndurerat şi el, crezu că se scrântise la cap. De când găsiseră fata nu mai pusese în gură nimic în afară de apă, şi tare se mai făcuse străveziu. I se vedeau muşchii feţei încordându-se într-una, şi asta nu era a bine. Nereuşind să-l smulgă de lângă mormânt Florea îi dădu pace, dar când plecă să ducă de-ale gurii la coliba din vie se abătu şi pe la cimitir.

— Hai să mergem împreună la Marcu, îl chemă el cu voce domoală. Li s-o fi făcut foame, şi lui şi domnului conte Teleki, hai, să nu aştepte… Dumnezeu s-o hodinească, fiindcă noi nu mai avem ce-i face.

Auzind numele grofului, Mihai săltă pe dată capul şi-i aruncă o privire de încuviinţare. Parcă îi venise mintea ce-i umblase prin locuri pustii. Se ridică fără a scoate o vorbă şi porni în urma prietenului său.

Marcu îi aştepta cioplind un beţigaş şi încrustându-l cu floricele, ca să-i mai treacă vremea. Aflase despre cumplitul sfârşit al fetei şi îl iscodise în fel şi chip pe Teleki, care nu ascundea că batjocorise fata, fiindcă era tare frumoasă şi încăpăţânată, nevrând să plece urechea la făgăduielile lui ademenitoare. Spunea că atunci când a scos-o din temniţă a trimis-o şi vecinului său, dar se jura pe toţi dumnezeii că nu el ar fi ucigaşul.

Dacă n-o ucisese Csaky, se putea ca ea însăşi să se fi aruncat în apă. Se mai întâmplau asemenea fapte, dar el nu se simţea cu nimic vinovat, căci stăpânul avea dreptul să se culce cu orice fată din satele ce erau ale lui. Pentru asta n-avea de dat socoteală nimănui, fiind un obicei străvechi…

Cam acestea îi erau gândurile şi nu prea ştia ce era de făcut cu groful, când sosiră cei doi feciori cu mâncarea.

— Îi duc eu hrana, zise Mihai îndată ce ajunseră, deschizând gura pentru prima oară în zilele din urmă.

Îndârjirea din glasul lui îl făcu pe Florea să se uite întrebător la Marcu, dar acesta, după ce cumpăni o clipă, încuviinţă din cap.

De cum pătrunse în bordei, Mihai aruncă pâinea şi apa, rămânând cu ochii ţintă la gâtlejul contelui.

— Ajutooor! răcni acesta, presimţindu-i gândul. Mă ucide! zbieră el deznădăjduit, în vreme ce mâinile osoase ale lui Mihai îi cuprinseră grumazul, iar degetele mari i se înfipseră în beregată. Aju… mai izbuti el să horcăie, zbătându-se sufocat. Nici Marcu, nici Florea nu se clintiră, nici chiar atunci când se ivi Mihai privindu-şi năucit mâinile.

— Isprăvit-ai? întrebă liniştit Marcu.

— Da! oftă Mihai. De acuma nu mai am ce căuta pe aceste meleaguri… Mi-am împlinit răzbunarea.

— Aşa-i! încuviinţă Marcu. Vino cu mine şi ai să uiţi de tot.

— Merg şi eu! sări Florea.

— Nu, nu, dragă prietene, se împotrivi Marcu. Tu ai să mai aştepţi la tine-n sat, că altfel cumplită bănuială are să cadă asupra casei tale, ba chiar şi a satului. După ce s-or mai potoli lucrurile, poate te încumeţi să vii de acum într-un an, în Iaşii Moldovei, la mila măriei-sale Gaşpar-vodă, ca să intri în slujba lui. Cu vremea te-i întoarce, dar ca slujitor domnesc al ţării tale, dacă vom izbuti să facem iarăşi ţara răposatului nostru voievod Mihai cel viteaz.

Florea se întrista, însă fu silit să se plece în faţa judecăţii lui Marcu, fiindcă altcum s-ar fi abătut urgia asupra alor săi. Cu domnii nu era de şagă!

— Atunci să vă aduc merinde şi bani de drum, zise el resemnat. Ba chiar şi doi cai, că doar n-aveţi să plecaţi aşa…

— Ne-om descurca noi cumva, răspunse Marcu, dar ciunganul nici nu vru s-audă.

— Rămâneţi aici peste noapte şi lăsaţi asta în seama mea. Oricum, va trebui să facem ceva cu leşul dinăuntru…

— L-om îngropa cât mai adânc, chiar acum, şi om bătători pământul peste el ca să nu se mai vadă nici urmă de grof.

N-a fost prea greu să surpe bordeiul asupra mortului şi să bătătorească locul, în aşa fel încât nu se mai cunoştea nimic, apoi Florea a coborât în sat, urmând să revină cât mai curând cu cele de trebuinţă. În aşteptarea lui, cei doi nu se culcară, ci începură a-şi depăna amintirile, ciulind urechile să nu fie luaţi pe neaşteptate de vreun duşman. Luna întârzia să apară şi bolta înstelată arunca asupra pământului o lumină vineţie, iscând tot felul de umbre ciudate. Către miezul nopţii, Marcu desluşi că urcă dealul spre ei doi cai şi doi oameni ce-i însoţeau. Se pitiră pe dată la pământ căci, deşi s-ar fi putut să fi fost Florea cu baciul Gligor, tot aşa de bine puteau fi şi nişte străini.

— De-or fi alţii, ne-or da de lucru să mai săpăm o groapă lângă Teleki, şopti Marcu.

— Cu atât mai bine. Nu i se va urî singur, iar loc este destul, răspunse Mihai.

N-a mai fost nevoie de săpat, fiindcă cei care urcau erau Florea şi cu baciul Marian. Acesta, aflând cum fusese răzbunată nefericita lui copilă, de către Mihai, şi că cei doi aveau să plece chiar în aceeaşi noapte, s-a ţinut scai după Florea, aducând caii şi merindea, dar şi o pungă cu galbeni ungureşti. Dar vroia să mulţumească şi prin viu grai, celui care ar fi putut să-i fie ginere.

De cum s-au întâlnit, s-au aşezat cu toţii la vorbă, până când geana zorilor albi dealul dinspre Hopârta.

— Barem să-l fi aruncat şi pe el în Murăş, zise într-o vreme îndureratul tată.

— Ar fi spurcat râul, răspunse scârbit Mihai.

— No, că şi aşa apa asta-i tare blestemată, oftă bătrânul.

— Omul o face să fie aşa, zise şi Marcu. Ea, sărmana, nu are nici o vină.

În cele din urmă, noaptea fiind pe trecute, se hotărâră să-şi ia rămas bun.

— Mergi cu bine, fătu-meu! îl binecuvântă baciul Marian pe Mihai, strângându-l în braţe. Dacă vreodată în viaţă avea-vei drum prin Valea noastră ori îi da de vreun necaz, să nu uiţi că aici, la Ciunga, ai o casă în care să te adăposteşti. Eu îs bătrân şi nu mai am pe nimeni, iar muierea mi s-o betejit de când cu năpasta asta. Dacă mi-ai fi fost ginere tot una ar fi fost, fii dar feciorul meu!

Nu se mai putu ţine şi izbucni în plâns. Dar nici Mihai nu se arătă mai tare, abia izbutind să îngăime:

— Să ai grijă de mormântul Sâneftei, tată dragă!

Cei doi drumeţi o apucară la pas domol, căutând să se piardă în desişul pădurii ce se vedea în coama dealului.

— Mai am şi eu de plătit cuiva, zise oşteanul cu voce domoală. Vom trece şi prin Micoşlaca, dar mai înainte să tragem un pui de somn, fie el şi de vreo două zile, că tare mă simt ostenit.

Făcură întocmai şi dormită o zi şi noaptea următoare, iar când s-au deşteptat se simţiră întremaţi pe de-a-ntregul. Se înţeleseră ca Mihai să aştepte la vadul Mureşului către Mirăslău, ducând cu el merindea şi banii, dar să nu se arate la vedere. Dacă s-ar întâmpla să nu sosească şi Marcu la sorocul hotărât, trebuia să se întoarcă pe urmele lui, să afle ce s-a întâmplat.

— Nădăjduiesc să nu mai cad în vreo capcană, îl linişti Marcu. Acuma mi s-a limpezit mintea, şi ştiu ce am de făcut…

Pentru a doua oară se îndrepta spre Micoşlaca, însă nu cu râvna şi nerăbdarea de altădată, când ar fi fost în stare să şi zboare până la picioarele Iuliei. Purtarea ei mârşavă îl scârbise şi-i stârnise numai dorul de răzbunare, ba chiar să-şi spele cuţitul în sângele ei şi s-o privească drept în ochi atunci când îşi va da duhul. „Ochii ei…” oftă el. „Ce rău a tocmit Dumnezeu lumea!”

Mergea în pasul domol al calului, spre a nu stârni privirea trecătorilor curioşi ce i-ar fi putut întâlni în cale. Departe, peste dealurile de dincolo de Mureş, se zăreau munţii acoperiţi de zăpadă ca nişte uriaşi încărunţiţi ce supravegheau întinderea zării. „Frumoasă ţară, rea tocmeală… mama ei de rânduială!” veniră în minte cuvintele auzite pe cine ştie ce meleag românesc. Era îmbrăcat în portul de la Ciunga, cu straiele rămase de la Amosie, căci se cam potriveau la stat. Nu se deosebeau prea mult de veşmintele bănăţene şi se simţea tare sprinten în ele, ca odinioară, pe când era copil la Borlova. Avea cioareci şi cămaşă înflorată, cusută cu alesături, iar pe chimirul din piele de viţel luceau fluturaşi de aur şi mărgeluţe colorate.

Ajuns la poarta grofoaicei mai pe lumină decât data trecută, îşi atârnă pe îndelete spada şi îşi vârî cele două pistoale la brâu, încât l-ai fi putut lua drept haiduc de codru, şi nu un ţăran olah oarecare. Legă apoi calul de un copac, lângă poartă, şi îi petrecu straiţa cu ovăz pe după urechi, ca să mănânce liniştit. Făcu toate aceste pregătiri cu o încetineală de gospodar tihnit şi tot astfel şi-a tras poalele cămăşii în jos, tocmindu-le de parcă s-ar fi dus „la vedere” să se însoare. În cele din urmă, ciocăni cu mânerul spadei în lemnul porţii.

— Care-i acolo?

Îşi aduse aminte de vocea paznicului şi sângele începu a-i fierbe prin vine. Bătu din nou, mai cu putere, şi se trase într-o parte.

— Cine-i? N-auzi, mă? se răsti portarul înciudat.

Marcu ciocăni din nou, iar omul se gândi că or fi niscaiva copii, care aveau chef de joacă cu el. Mânios, puse mâna pe un gârbaci şi ieşi afară.

— Care…

Vorba îi fu curmată, fiindcă Marcu îl trăsni cu mânerul spadei în moalele capului, după ce-i smulsese căciula cu mâna cealaltă. Prăbuşindu-se la pământ ca o zdreanţă, n-a mai fost nici o greutate ca să-l lege cu nişte bucăţi de frânghie aduse anume pentru aşa ceva. Îi înfundă şi o năframă în gură drept căluş, apucă de jos cheile ce căzură şi-l trase pe nenorocosul portar în umbra zidului.

Se strecură apoi în spatele casei, încuind poarta şi luând cheile cu el. Ştia de data trecută că pe acolo umbla mai puţină lume şi, chiar dacă ar fi fost zărit de careva, straiele lui ţărăneşti n-ar fi dat de bănuit, fiind mulţi slujitori români la curte. Se uită la ferestrele zăbrelite şi se gândi cu strângere de inimă la odaia unde fusese chinuit atât de nemilos.

Un platan bătrân îşi înălţa crengile deasupra casei şi Marcu socoti a fi o bună cale spre a pătrunde la catul de sus, unde nu erau gratii la ferestre. Fiind încălţat cu opinci, nu-i fu prea greu să se caţere şi de pe o cracă sări drept în târnaţ. Se opri şi trase cu urechea. Prea curând n-aveau să dea peste portarul legat, ori peste calul lui, mai cu seamă că luase cheile, iar împrejurimea fiind din zid înalt, nu se putea sări fără scară. Dinspre cuhne se auzeau râsete muiereşti, ceea ce însemna că nimeni n-avea grija lui. Scoase cuţitul cu prăsele din coarne de căprior şi, proptindu-l în uşă, deschise cu dibăcie ivărul, împingând uşurel, să nu facă zgomot. Nici barem un scârţâit nu se auzi când pătrunse în odaia pustie, unde aerul stătut era o dovadă că de lungă vreme nu locuise nimeni. Cu aceeaşi băgare de seamă ieşi într-un coridor, unde fu pus în încurcătură văzând mai multe uşi. Încercă la vreo două, dar fie că erau goale, fie zăvorite. „Dacă dau peste babă, îşi zise el, o leg şi merg mai departe, că ea n-are nici o vină. Eu o vreau pe căţeaua de Iulia…” Şi nimeri întocmai cum poftise!

Când uşa scârţâi uşor, dând de veste intrarea lui, Iulia, aplecată asupra gherghefului, nu ridică privirea, ci întrebă cu o voce de gheaţă:

— Katy, pentru ce nu baţi la uşă? Aşa te-am învăţat? Auzindu-i glasul Marcu simţi cum i se urcă inima în gâtlej, şi fu cât pe ce să se întoarcă din cale. Se răzgândi însă şi răspunse batjocoritor:

— Se vede că n-am în obicei…

Fata întoarse capul şi rămase mută de spaimă. Era într-o rochie largă, cu tot felul de volănaşe, iar părul strâns într-o scufă de casă o făcea să semene cu o păpuşă. Frumoşii ei ochi se măriseră de groază, văzând cuţitul din mâna bărbatului şi presimţind ce avea să se-ntâmple. Fără să-şi dea seama, începu a învârti pe degete ghergheful, de parcă ar fi încercat să descurce aţa.

— Nu te mai osteni! rânji Marcu arătând spre mâinile ei. Nu-ţi va mai fi de trebuinţă…

Văzându-se fără scăpare fata i se aruncă la picioare, îmbrăţişându-i genunchii. Scufa îi căzuse şi slobozi în valuri minunatul ei păr de aur, pe care Marcu îl sărutase cândva pătimaş.

— Nu mă ucide, Marcule! gemu ea cu glas tremurând. Ai milă! Am greşit fără să-mi dau seama ce fac. Am fost nebună de supărare… iartă-mă!

El se aplecă şi-i înşfacă pletele trăgându-i capul pe spate ca s-o privească, în vreme ce cu mâna cealaltă ridică asupra ei cuţitul.

— Nuuu… numai pe tine te iubesc… merg cu tine unde-mi porunceşti, roabă să-ţi fiu, numai lasă-mi viaţa. Te rog!

Ochii aceia negri ca noaptea şi atât de îndrăgostiţi odinioară erau scăldaţi în lacrimi şi Marcu simţi cum i se înmoaie mima. Mâna răzbunătoare căzu neputincioasă pe lângă trup, apoi descleştând-o pe cealaltă începu a-i mângâia părul cel mătăsos de parcă ar fi alintat un copil. Boabe mari de rouă îi înfloriră în colţul ochilor şi fără a mai scoate o vorbă vârî cuţitul în teacă şi părăsi încăperea.

Un ceas mai târziu era la locul de întâlnire cu Mihai. Îndată intrară călare în vad, oprindu-se în mijlocul apei ca să-şi adape caii.

— Murăş… apă blestemată! oftă adânc Marcu şi dădu pinteni să treacă degrabă în partea cealaltă.