RĂSPLATA UNEI RĂZBUNĂRI.

DUPĂ ÎMPĂRŢIREA DREGĂTORIILOR ÎN DIVAN, măria-sa pofti să afle starea ţării de la vel-vistiernicul Coci Lupu, care încă nu-şi spunea Vasile Lupu şi nici gânduri de domnie nu i se vânturau prin minte.

— Milostive stăpân, nu avem a ne lăuda. Pot a spune că suntem săraci în ţară bogată, căci vistieria noastră e goală. Ţăranii sunt prinşi de duhul răzmeriţei, din Orhei până-n Cârligătură, ba şi mai departe, după câte am aflat mai pe urmă. Asta-i! isprăvi el ridicând din umeri a neputinţă.

La acest sfat de taină nu mai era de faţă decât vel-vornicul Coste Bucioc, pe care îl chemase vistiernicul, spre a-i întări spusele în legătură cu răzmeriţa. Chiar de aceea şi voievodul, crezând că n-a priceput, ridică sprâncenele a mirare către amândoi.

— Auzit-am bine?! întrebă el. N-aţi fost volnici a potoli zurbaua, ori ţăranii erau asupriţi din cale-afară?

Tocmai atunci se ivi şi vel-armaşul Nicoriţă, anume chemat de vel-vornic, întrucât prin părţile unde îşi avea moşiile răzmeriţa era în toi. Auzind pentru ce fusese adus, boierul îşi descarcă pe dată necazul:

— Sunt de soi rău, măria-ta, de unde asuprire? Dacă eu nu i-am mai ajutat la necaz, şi cum m-au răsplătit? Mi-au ucis tot ce aveam mai drag pe lume.

Din pricina nodului ce i s-a pus în gât, vel-armaşul n-a mai putut vorbi.

— Preaînălţate doamne, se băgă atunci boierul Coci Lupu. Încă de la mazilirea Tomşei, ţara asta a Moldovei suferă şi rabdă mişeliile ţăranilor orheieni. S-au ridicat cu oaste împotriva domniei şi mare belea şi necaz, dar mai cu seamă pagubă au pricinuit.

— Mie mi-au pârjolit întreg conacul, izbucni vel-armaşul Nicoriţă. Praful s-a ales de toată agoniseala vieţii mele, şi asta n-a fost îndeajuns: mi-au batjocorit şi necinstit fata şi nevasta, după care le-au sfârşit în chinuri. La fel au făcut şi cu megieşul meu Melinte şi fecioru-său Toma.

— Ce spui domnia-ta, boierule, îi tâlhărie cumplită, pentru care netrebnicii fi-vor mustraţi cu topuzul domniei mele, căci eu poftesc a fi linişte în ţară. Nu sufăr ca lotrii de drumul mare ori de codru să-şi facă mendrele nesupăraţi de nimeni.

— Aşa ar trebui, mărite doamne, dar cine s-o fi făcut? întrebă ca pentru sine Bucioc.

— Voi, şi se-nţelege că mai presus de toate domnul ţării are această îndatorire. Dacă nu s-a făcut, se va face de azi înainte.

Se ridică în picioare şi începu a păşi furios prin odaie, după care bătu din palme să-şi cheme aprodul de la uşă.

— Să poftească pe dată vel-spătarul Ciolpan!

Cum boierii nu se zoriseră să plece acasă, încă mai rămăseseră tăifăsuind pe la colţuri, cum era obiceiul. Auzind că era chemat şi vel-spătarul, după Nicoriţă, se cam înspăimântară şi pe furiş începură a da bir cu fugiţii.

— Poruncesc, boieri dumneavoastră, zise Gaşpar-Vodă de cum i se înfăţişă cel chemat, ca toţi seimenii, hânsarii, ori darabanii să se gătească de bătaie. Voi adăugi oastei lor şi pe lefegiii archebuzieri şi muşchetari, dar nu şi beşliii, căci ei nu trebuie amestecaţi în casa noastră. Domnia-ta vel-spătare te vei îngriji ca toţi aceştia să fie strânşi la Vaslui, în cea dintâi săptămână după duminica Tomii, şi să-mi daţi de ştire că sunteţi gata. Să se isprăvească o dată pentru totdeauna cu zurbaua!

— Să trăieşti, măria-ta! se plecară boierii.

— Cu mare înţelepciune ai gândit preamilostive, zise mieros boierul Nicoriţă. Sămânţa asta răzăşească ar trebui stârpită fără milă.

— Nu toţi, boierule, răspunse Vodă mai liniştit. Dacă ţi s-ar face pe voie, mai că aş rămâne fără supuşi. Drept aceea poruncesc, şi băgaţi bine de seamă, boieri dumneavoastră, ca numai capii răzvrătiţilor să fie mustraţi cu aspră pedeapsă şi pieire, iar ceilalţi să fie îndrumaţi spre muncă şi supunere.

— Aşa să fie! murmurară divaniţii boieri.

Cum domnitorul părea să nu fi isprăvit cele ce avea de spus, vel-vistiernicul rămăsese cu inima la gură, căci firesc ar fi fost să-l întrebe mai departe despre cauza goliciunii haznalei domneşti. Răsuflă însă cu uşurare când îl auzi:

— Sunt un mare iubitor al păcii şi bunei înţelegeri şi de aceea chem înapoi pe toţi fugarii şi nedreptăţiţii, iar vel-logofătul Gheanghea are să scoată carte domnească către toţi aceştia, cum că se vor bucura de iertare şi ocrotire. Domnia-ta, vel-vornice Bucioc, te ştiu că eşti bun prieten cu voievodul Podoliei şi te poftesc a-i scrie carte de prietenie de la domnia mea.

— Pot a trimite şi lui pan Koniecpolski? se cam fuduli cu întrebarea dumnealui Bucioc.

— Scrie şi craiului însuşi, dacă aşa ţi-i voia, numai să se curme cearta şi zavistia cu vecinii noştri creştini. Domnia ta vel-vistiernice Lupu da-vei ştire craiului Bethlen cum că ne-am înscăunat în Moldova şi că-i poftim sănătate. Ca bun vecin ce se află, cuvine-se a ne îndatora cu vreo 30-40 de mii de galbeni, că tare mai suntem strâmtoraţi. Şi aşa să-i scrii şi nu altcum, căci se cade aceasta, ţările noastre fiind de o limbă şi-o credinţă şi aşezate de Dumnezeu una lângă alta. Când ne vom mai împlini, îi vom da îndărăt cu prisosinţă.

— Aşa voi face! se înclină vistiernicul.

Se despărţiră cu voie bună, dar numai la două zile se întâlniră din nou cu întreg divanul, mai puţin vel-spătarul care plecase cu porunca domnească la Vaslui. Se auzise însă că noul domn scrisese vecinilor creştini, dar turcilor şi tătarilor nu, şi asta îi cam îngrijoră. Drept pentru care dumnealui Neculai Catargiul se ridică smerit şi întrebă:

— Mă rog de iertăciune, prealuminate doamne, dar auzit-am că ai poruncit scrisori de prietenie către lehi şi ardeleni, au de turci şi tătari uitat-ai, preamilostive? Că mare-i puterea lor şi nu-i bine să-i zgândărim, că…

— De acolo vin eu, boierule! i-o reteză scurt voievodul. Ce-a fost de rânduit acolo s-a făcut prin domnia-mea. Iar dacă vei fi vrut a spune de Iskender-paşa, fii fără teamă, căci am înţelegere cu el prin viu grai.

Răspunsul domnitorului stârni unele priviri furişe printre boieri, unii bucurându-se, căci de mult aşteptau a se împotrivi osmalâilor, alţii însă gândindu-se cum vor face să ajungă pâra la Înalta Poartă, şi din păcate aceştia din urmă erau cei mai mulţi.

Le spuse apoi cele hotărâte în privinţa răzmeriţei şi cu toţii se bucurară de astă-dată, căci nu era unul dintre ei care să nu fi avut vreo plângere împotriva ţăranilor.

— Să trăieşti, măria-ta! Să-ţi ajute Dumnezeu! şi multe alte urări se auziră de pretutindeni.

În vremea asta Marcu, aflat într-un ungher mai la dos, nefiind divănit, se întrista la gândul că voievodul o va apuca pe urma celorlalţi, făcându-se frate cu boierii. Şi nu s-a răbdat să nu i-o spună într-o clipită de răgaz, de cum se află în preajma lui Vodă.

— Câtă vreme am trebuinţă de linişte în ţară spre a putea chivernisi, nu am milă de nimeni. Ştiu că nu toţi ţăranii sunt vinovaţi, şi pentru aceea am poruncit să fie osândiţi numai capii.

— Dar, măria-ta… încercă bănăţeanul.

— Bine! Treacă de la mine! Dacă şi ei se vor da prinşi şi vor veni la iertarea domniei mele, îi dăruiesc cu viaţă. Nu vor scăpa de ispaşă însă cei care au vărsat sânge boieresc au ba! Am zis!

— Dacă m-aş duce eu pe meleagurile acelea…

— Ba nu, Marcule! De tine am trebuinţă ca pârcălab vremelnicesc la cetatea Neamţului, în vreme ce la Hotin am să-l trimit pe Annibale. Sunt cele mai tari cetăţi ale ţării şi am trebuinţa unei rânduieli de fier între zidurile lor, ca să ne putem adăposti acolo la vreme de primejdie. Au cam fost lăsate în paragină.

Apoi, văzând că Marcu tot mâhnit se arăta, îi zâmbi:

— Ca să ai cugetul împăcat, iacă, îţi făgăduiesc să-i mai păsuiesc pe răzvrătiţi, dându-le răgaz de o lună pentru supunere şi ascultare, dar cine a vărsat sânge, cu sânge să plătească!

Marcu plecă să-şi împlinească slujba, însă nu pe deplin mulţumit, căci se învăţase cu vodă-Tomşa, care era mai plecat la păsurile ţăranilor.

Tot atunci plecă şi vel-armaşul Nicoară cu un pâlc de darabani şi, fără să mai aştepte pe măria-sa, pătrunse de capul lui în ţinutul Orheilor. Şi doamne!… cumplită i-a mai fost răzbunarea. Nu ajungeau crengile copacilor pentru a ridica în ştreang puzderie de lume, până şi pruncii cu mamele lor, ori moşnegii cei cărunţi se legănau în bătaia vântului prin frumoşii codri. De unde să ştie nenorociţii de răzeşi că Vodă poruncise numai prinderea căpeteniilor, spre a fi judecate?

Răbufniseră de multişor mugurii pădurii şi puzderia florilor de primăvară pusese stăpânire pe întreaga fire. Băjenarii din Pojorâta iernaseră iarăşi în pădure, dar de cum se încălzise vremea se şi apucară de lucru, ca să ridice iarăşi din temelii satul în care se pomeniseră din moşi-strămoşi. Toderiţă muncea cu sârg la casa lui bătrânească, fiindcă Profiriţa hotărâse a nu se mai despărţi de săteni şi astfel nici nu mai era trebuinţă de curte boierească. Unii ar fi vrut să-şi ridice satul în inima codrului, spre a fi mai la fereală, dar s-au împotrivit bătrânii, de teamă să nu se abată asupra lor blestemul străbunilor, dacă şi-ar fi părăsit ocina din veac.

Profiriţa nu mai putea munci cu ei alături, fiindcă îi cam, crescuse pântecul, iar Toderiţă n-o lăsa să mişte nici măcar un ac. Ca să-i mai treacă vremea, începuse a se îngriji de mormintele celor din pădure, înmulţite după iureşul comisului Melinte. Crucea albă din creangă de mesteacăn străjuia mereu la căpătâiul mamei sale, dar parcă îi era mai aproape de inimă ţarina de-o acoperea pe Măriuca. Zile la rândul punea tot felul de floricele, încât poieniţa semăna mai curând a grădină decât a ţintirim. Când şi când simţea zvârcolirile pruncului şi atunci se aşeza binişor pe covorul de iarbă moale, ca să-şi mai tragă suflarea, îi vorbea cu multă gingăşie mogâldeţei ce urma să vadă lumina zilei cât de curând:

— Stai cuminte, dragul mămucăi!

Nici nu-i trecea prin minte că n-ar fi un flăcăiaş, pe care aştepta să-l strângă la piept chiar în luna ce avea să vină. De aceea şi taică-său, Toderiţă, se silea din răsputeri ca feciorul să-i vină pe lume în casa părinteasca, după datină.

După nenorocirea şi pustiirile de la începutul iernii trecute, nici o veste nu mai răzbise până la ei şi se părea că nimeni n-avea de gând să cerceteze cauza pârjolirii conacului. De va fi avut comisul ceva neamuri, se vede treabă că încă nu aflaseră de veste, câtă vreme i-au lăsat în pace pe făptaşi. De astă-dată ogoarele megieşilor rămăseseră paragină, fiindcă pojorâtenii îşi văzură numai de ale lor şi nicicând pământurile boierului Nicoară nu fuseseră lucrate cu atâta sârg ca în astă primăvară. Dăduseră şi peste câteva gropniţe de grâu dosite, ce scăpaseră ca prin minune din pârjol, şi cu ce mai apucaseră de la comis au târât-o până în primăvară. Oameni cumpătaţi şi cu grijă faţă de pământ, puseseră mai întâi la o parte sămânţa, rupând chiar şi de la gura copiilor, că doar nu erau să lase ogorul fără roadă. Astfel nădăjduiau ca pe toamnă să dobândească îndoit ori chiar întreit mai multe bucate şi în cel mult doi ani belşugul avea să-i îndestuleze, dacă ar fi fost lăsaţi în pace.

Pe la Blagoveştenie se auzise şi la ei cum că s-ar fi schimbat domnia, şi s-au bucurat, cum era obiceiul, nădăjduind ca noul stăpân să fie mai cu inimă către cei obidiţi. Unii ziceau că s-ar fi întors însuşi măria-sa Tomşa-vodă, domnul săracilor, ba alţii se jurau că nu putea fi altul decât măria-sa Ion-vodă, căci aşa ar fi fost scris în cine ştie care schit uitat de lume. Şi câte şi mai câte! Până când, abia pe la Florii, s-a auzit că domnul ţării era unul Gaşpar-vodă, un venetic, ba pe deasupra şi papistaş care mânca într-ascuns carne în zi de post şi care nici limba ţării n-o prea vorbeşte.

— Doamne fereşte! făcea câte unul mai înfricoşat.

— Antihristu’! şopteau babele pe la colţuri.

— Dacă nu ştie vorbi omeneşte, se întrebau unii, cum are să se înţeleagă cu noi?

— Are să rămână acolo unde îi şi noi avem să ne vedem de munculiţă noastră, răspundeau cei mai încrezători.

Dar chiar până-n duminica Tomii se zvoni cum că noul domn poruncise stârpirea tuturor răzeşilor răzvrătiţi, trecându-i prin foc şi sabie.

— Să poftească! făcu dârz Toderiţă.

— Cum o veni, aşa o pleca! adăugă şi Paraschiv. Noi suntem răzăşi şi ne înţelegem bine cu boieroaica noastră, că nu ne-am ridicat împotriva ei.

Unii chiar pufniră în râs auzindu-l, căci sărmana Profiriţa numai a boieroaică nu mai arăta. Cei mai mulţi însă o ţineau că nimeni n-avea s-o smintească pe fată din moştenirea părintească. Ce dacă se măritase cu un răzăş?!

Trecuse de multişor duminica Tomii când într-o bună zi se pomeniră cu un flăcăiaş dintr-un sat tocmai din cealaltă parte a codrului, dinspre Prut:

— Oameni buni! strigă el gâfâind. Boieru Nicoriţă-armaşu ne-a pălit satul nelăsând nici piatră pe piatră din el. Eu abia am scăpat cu fuga, dar puţini sunt ca mine şi nu mai pot. Ajutaţi-mă!

— Ce vorbeşti, bre, în dodii? îl repezi Ţugui. Cum are să fie boieru Nicoriţă, câtă vreme acela-i mort?

— Aşa-i! Aşa-i! răspunseră şi alţii răsuflând uşuraţi.

— Dar cine a spus c-a murit? întrebă deodată Toader, punându-i pe toţi în încurcătură.

Tăcere adâncă se aşternu printre săteni, căci fiecare gândise moartea hapsânului boier, dar nimeni nu le zisese că s-ar fi prăpădit cu adevărat. Se luaseră ca oile, unul după altul, crezând în scornelile babelor din sat.

— Chiar şi aşa, măi Toderiţă, se auzi vocea lui Ţugui, tu îi eşti ginere şi s-ar cădea să vă înţelegeţi, că doar copilul tău îi nepotul boierului. Când i-o orăcăi în braţe, nu se poate să nu i se înmoaie inima bătrânului.

Nimeni însă n-a zis nimic, neştiind dacă Ţugui o luase în şagă ori vorbise într-adins. Apoi s-a mai scurs o vreme de linişte, cu toate că fugari îngroziţi de cumplitele fapte ale boierului Nicoriţă îi îngrozeau pe bieţii oameni. Se zicea că era turbat în răzbunare, străpungând orice fiinţă omenească i-ar fi ieşit în cale, fără a mai ţine seamă de era prunc la ţâţa măsii ori moşneag nevolnic gârbovit de ani. Nu încăpea nici o îndurare, iar Vodă cel venetic îi venea pe urmă, chipurile, să facă dreptate, şi ce scăpa de spada armaşului înfrunta gâdele voievodului.

— Prăpădu’ lumii, fraţilor!

— Ziua de Apoi!

— Vodă-i antihristu’!

Cam astfel de vorbe se auzeau pretutindeni, mai cu seamă în gura femeilor, dar nici bărbaţii nu erau mai puţin temători. Totuşi, de ruşinea Profiriţei, nimeni nu spunea vorbe rele despre fiorosul armaş.

— A sosit vremea să ne tragem şi noi în codru, la adăpost! hotărî Toderiţă, ca unul ce era fruntaşul satului.

— Da’ Profiriţa ce zice? întrebară unii, care mai nădăjduiau o înţelegere cu tatăl ei.

— Ea îi pe la sălaşe astăzi şi oricum nu avem să-i pomenim de urgiile pe care le face taică-său, ca să nu păţească ceva pruncul, răspunse Toader îngrijorat.

Fata însă nu era întru totul neştiutoare. Câte ceva mai auzise şi ea, pe ici, pe colo, şi tare se mai bucurase auzind că taică-său era în viaţă. Ea şi-l amintea a fi un om tare bun şi nu putea da crezare grozăviilor ce se auzeau pe seama lui.

„De-o fi tătuţa, vorbesc eu cu dumnealui şi-l îmbun. Trebuie să fie tare mânios de moartea mămucăi, dar vărsare de sânge el nu poate să facă.” Aşa vorbise ea într-o zi către bărbatu-său şi acesta nu-i zisese altcum. Numai că sărmanii ce scăpaseră mai speriaţi ca de tătari nu gândeau asemenea ei, şi de aici hotărârea sătenilor de a fugi în pădure, până s-ar mai fi potolit urgia.

Au retezat din nou copaci, ca să se apere după obicei, şi întreaga suflare omenească nu mai umbla fără cel puţin o măciucă în mână. Câţiva copilandri, mai răsăriţi, fură mânaţi sa se caţere în vârful copacilor celor înalţi spre a vesti la vreme primejdia, care putea să se ivească de la o zi la alta.

— Te pomeneşti că-ţi vine socrul în cumetrie, bre Toderiţă, râse Matei Ababii, un flăcău tomnatec, ceva mai vârstnic decât el.

— Tu şuguieşti, măi omule, dar să vedem cine o juca şi mai cu seamă cine o cânta la petrecerea asta! oftă Toader cuprins de presimţiri rele.

Era tare îngrijorat şi-l bătea gândul să-şi ducă nevasta cât mai adânc în inima codrului, dincolo de Iazul Ielelor. Alteori se socotea dacă n-ar fi fost mai bine să se fi împrăştiat care încotro ar fi putut, căci năvălitorul de astă-dată nu era tătar să se teamă de pădure, ci avea s-o răscolească pe îndelete şi, dacă i-ar fi prins laolaltă, lesne i-ar fi căsăpit. Oricum, cel puţin două femei aveau s-o însoţească pe Profiriţa, care trebuia să nască azi-mâine. Găsise două babe mai iscusite, şi în aceeaşi zi i-a şi spus neveste-sii ce avea de gând.

— Iacă, aşa oi face, răspunse ea supusă. Numai că te-oi ruga, bădiţă, să mă laşi mai întâi să trec pe la mormântul Măriucăi, fiindcă am visat-o azi-noapte şi tare mă mai chema la ea.

— Bine! încuviinţă el, încingându-şi spada. Mă duc după babe şi trecem cu toţii să te luăm, numai vezi cum calci, să nu cumva să luneci…

— N-avea grijă, bădiţă, că doar suntem doi şi m-o sprijini flăcăul ista! arătă ea cu privirea înspre pântec.

El nu se putu ţine să n-o mai îmbrăţişeze o dată şi plecă zorit după cele două femei. Îi trebui însă mai multă vreme până să le găsească, iar în răstimp Profiriţa a şi ajuns în poeniţă.

— Am venit soră dragă, zise ea blând, după ce se aşezase mai întâi lângă mormântul jupânesei Ilisafta, care-i era mai în cale.

Ostenise şi parcă începuse a simţi nişte cuţite prin măruntaie, aşa că se uită în urmă să vadă dacă nu vine cineva. Dar ce-i, auziră îndată urechile nu putea să-i fie pe plac, fiindcă răcnete de moarte străbătură văzduhul şi-l văzu pe Toderiţă cu spada în mână, înroşită de sânge, repezindu-se lângă ea.

— Aici eşti? făcu el cuprinzând-o cu braţul pe după umeri, ca şi cum ar fi căutat s-o ocrotească de primejdie.

— Tătuţă?! îngăimă ea, uitând propria-i durere.

— Îhî! El şi darabanii…

Dar nu-şi isprăvi bine vorba că se ivi dintre frunzişuri însuşi vel-armaşul însoţit de doi oşteni călare, mânjiţi de sânge tustrei, din creştet până-n tălpi. Ochii i se roteau ca la turbaţi şi cum dădu de tânăra pereche răcni fioros:

— Pe ei, mă!

Se repezi asupra lui Toader, însă acesta îi ţinu piept cu spada. Profiriţa, albă de spaimă, simţi că o apucă durerile facerii şi scoase un ţipăt de durere, îndârjind şi mai mult boierul.

— Te pui cu mine, dulău neobrăzat? Ţine!

Boierul se năpusti cu buzduganul, dar Toader se feri cu iscusinţă, nu fără a izbuti să reteze mai înainte grumazul armăsarului. Nechezând de moarte, animalul se prăvăli cu călăreţ cu tot şi lesne i-ar fi venit răzăşului să mântuie lumea de jivina ce-l privea cu ochi încrâncenaţi. Nu mai era în toate minţile! Auzi însă din nou vaietul Profiriţei şi îşi aminti că cel din faţa lui era chiar tatăl ei, încât rămase neputincios.

— Săriţi, mă, pe câinele ăsta! porunci boierul oştenilor ce-l însoţeau şi care nu mai ştiau ce să facă, văzând împotrivirea ţăranului.

— Tătuţăăă! se auzi vocea slăbită a fetei. A fost îndeajuns ca Toderiţă să întoarcă numai o clipită capul către ea, ca un daraban îndată să-l pocnească pe la spate, crăpându-i ţeasta şi împrăştiindu-i creierii.

— Tătuţăăă! Ce-ai făcut, tătuţă?! izbucni Profiriţa, văzând grozăvia petrecută sub ochii ei.

Vel-armaşul însă suduia nevoie-mare şi cu greutate îşi trase piciorul prins sub cal. Crezu că femeia îşi chema bărbatul ucis şi, cum împotrivirea mortului îl scosese din minţi, îşi îndreptă răzbunarea asupra văduvei.

— Ia te uită cum mai urlă căţeaua! rânji el, îndreptându-se şchiopătând către ea. Ba încă mai stă să fete şi alţi pui de câini, nemernica! Auziţi cum îşi alintă dulăul ucis: „tătuţă”! Ei, las’ că te satur eu!

Darabanii se uitară nedumeriţi la boier, căci aşa ceva nu mai pomeniseră în cursul mârşavei lor lupte prin păduri. Femeia era sleită de puteri şi abia îngăima printre lacrimi: „Tătuţă, ce-ai făcut?!”, scoţându-l şi mai mult din sărite pe vel-armaş. Un licăr de cruzime îi luci acestuia în ochi şi porunci unui oştean:

— Ian întoarce-o, bre, cu faţa-n sus! Să văd şi eu ce are în burtă: băiet ori fată…

Profiriţa nu se putu împotrivi şi văzu îngrozită cum tatăl ei îi spintecă burta, nemaisimţind nici măcar durere. Un val de sânge amestecat cu apă se revărsă asupra mormântului de sub ea, care era al mamei sale.

Răcorit oarecum şi mulţumit de răzbunare, bunicul îşi părăsi şi nepotul scos cu de-a sila din pântecele fiicei sale!

— Mai departe, flăcăi! Unu să nu scape! răcni el, încălecând calul unuia dintre oşteni. Paştele şi hristoşii cui i-o adus pe lume, de mocofani! Chisăliţă să-i facem!

Sângerosul dezmăţ a mai urmat vreo două zile, până când se ostoi setea de sânge a boierului. Se zvonise că avea să vină prin partea locului însuşi Vodă, care cică n-ar fi fost deloc prea încântat de cele petrecute. Se zicea că măria-sa ar fi vrut să dea numai câteva pilde, dar nu să stârpească toată răzăşimea.

Singurul care a scăpat cu zile din cumplitul măcel al pojorâtenilor a fost Matei, dar care abia de mai putea fi cunoscut din pricina umflăturilor şi a vânătăilor care-i schimbaseră înfăţişarea. Pe acesta vru boierul Nicoriţă să i-l arate lui Vodă ca pe un ţap ispăşitor, spre a nu-l mânia că nu lăsase nici o „căpetenie”, după cum fusese porunca.

Domnitorul se ivi chiar în cea de-a patra zi de la potolirea iureşului şi se îngrozise venind pe urmele cumplitului boier. Avea de gând să-l mustre şi să curme nebunia răzbunării, dar vel-armaşul îngenunche smerit la picioarele lui şi-i arătă locul unde fusese odinioară conacul său.

— Iacă, slăvite doamne, ce s-a ales de agoniseala mea şi a părinţilor mei. Am rămas singur pe lume şi… să spună şi ticălosul acesta ce-au făcut cu nevasta şi copila mea!

Sărmanul Matei nici nu vedea din pricina umflăturilor, dar fu înghiontit să vorbească. Bănuia că se află în faţa domnitorului, dar nu-şi punea nădejdea în el.

— Spune cum a fost! mai auzi el şi simţi o împunsătură în coaste.

— Cum să fie? răspunse flăcăul abia mai suflând. Jupâneasa a ucis un flăcău de la noi din sat şi am îngropat-o în pădure… jupâniţă trăieşte… şi va să aibă copil… că doar nimeni nu i-a vrut răul…

Vel-armaşul păru să nu fi înţeles. Socotind minciună spusele flăcăului, îi trase zdreanţa de cămaşă de pe el şi se răsti:

— Unde trăieşte, nemernicule? De ce spui minciuni măriei-sale?! Cum n-a păţit nimic, de vreme ce are să aibă un copil? Vorbeşte, că-ţi crap capul…

Dar la un semn al lui Vodă, doi oşteni îl traseră pe furiosul boier, şi Matei izbuti cu greu să îngăime povestea lui Toader şi a Profiriţei, fără însă a le cunoaşte sfârşitul.

Abia atunci îi străfulgeră prin minte armaşului strigătul deznădăjduit al femeii şi cuvântul „tătuţă”…

— Nu-i cu putinţă, stăpâne, bolborosi el cu glas topit. Minte! Aceea era o ţărancă…

Cu toată cruzimea vremurilor, chiar şi Gaşpar-vodă se simţi înfiorat de grozăvia acelei întâmplări: fără să-şi dea seama, tatăl îşi ucisese fiica şi nepotul. Nu mai încăpea nici o îndoială că era o pedeapsă dumnezeiască, pentru faptele boierului.

— Unde-i locul cu pricina? întrebă Vodă. Să mergem acolo!

Cu toţii erau bărbaţi căliţi în lupte şi văzuseră mult sânge la viaţa lor, dar ce le fu dat să vadă întrecu orice închipuire. Cu capul sprijinit de piciorul crucii zăcea Profiriţa, care murise strângând în braţe boţul acela de carne strivită ce trebuia să fie dragul ei fecioraş.

Un urlet nepământesc ieşi din pieptul boierului Nicoriţă, care începu a-şi smulge şuviţe întregi din pletele-i cărunte:

— Blesteeem!… Blestemat să fiu în vecii vecilor, oameni buni… focu şi catranul iadului are să-mi fie hodina veşnică. Cum de mă mai rabzi, Doamne, Dumnezeule, şi nu mă trăsneşti în moalele capului ista nătâng?!

Se rostogoli la pământ căinându-se şi blestecându-se de făcea spume la gură ca un lup turbat, în vreme ce privitorii rămaseră descumpăniţi.

Gaşpar-vodă porunci să fie adunate toate leşurile în poiană şi îngropate lângă celelalte cu slujbă creştinească, după datină. Deşi fusese hotărât să-l mustre pe boier pentru fărădelegile sale, cutremurat de cele văzute, se mulţumi cu pedeapsa celui de sus. Nici chiar pe nefericitul Matei Ababii nu l-a mai descăpăţânat, după cum voise mai întâi, ci l-a lăsat să meargă unde i-ar fi voia, iertându-i şi pe ceilalţi răzvrătiţi ce-şi aşteptau moartea în obezi.

Întorcându-se cu toţii la Iaşi, il luară şi pe vel-armaş, care se cam smintise de durere şi nu mai ştia ce face. Mormăia întruna câte ceva neînţeles, iar lacrimile i se scurgeau într-un şuvoi necontenit.

Totuşi, măria-sa chemă a doua zi pe diacul Borleanu, vestit prin frumuseţea slovei, şi-i porunci hrisovul de mai jos: „În numele tatălui şi al fiului şi al sfântului duh, troiţă de o fiinţă şi nedespărţită, amin. Iată eu, robul stăpânului meu, domnul Dumnezeu şi mântuitorul nostru Iisus Hristos şi închinător al troiţei, Io, Gaşpar voievod, din mila lui Dumnezeu domn al Moldovei. Iată am binevoit domnia mea, cu bunăvoinţă şi inimă curată şi luminată dreptate, din tot sufletul nostru şi cu ajutorul lui Dumnezeu şi am dat şi întărit spre veşnică folosinţă, dumnealui vel-armaşului Coste Nicoriţă, slugă de credinţă a domniei mele, satele din ţinutul Orheilor, ce se ţineau de slobozenia răzăşească, iară satul Pojorâta va fi dărâmat din temelii şi trecut cu brazdă pe deasupra blestematei aşezări, lăcuitorii lui să se facă vecini, ei şi urmaşii urmaşilor lor, boierului nostru. Iară cine se va ispiti să strice dania şi miluirea noastră, unul ca acela să fie blestemat de domnul Dumnezeu, făcătorul cerului şi al pământului şi de patru evanghelişti şi de doisprezece apostoli de frunte şi de trei sute optsprezece sfinţi părinţi de la Nikeia şi care au strălucit la sfântul sobor şi să aibă parte cu Iuda şi cu de trei ori blestematul Arie şi cu alţi necredincioşi jidovi ce au strigat asupra lui Hristos, sângele lui asupra lor şi asupra copiilor lor şi este şi va fi în veci, amin!

Scris la Iaşi în 7127 văleat în luna lui florar, 24 dni.

Însuşi domnul a poruncit. Io, Gaşpar voievod. Borleanul a scris.”

Pecetea cu ceară roşie şi cu sigiliul domnesc fu pusă asupra pergamentului, care, făcut apoi sul, fu înmânat de către domn boierului Nicoriţă.

— Şi din ceasul ăsta te fac şi vel-vornic al Ţării de Jos, rămânându-mi şi pe mai departe cu credinţă, că bun îi Dumnezeu şi milostiv este şi s-o îndura de păcatele domniei-tale, zise Vodă.

— Păcatul meu n-are iertare peste veac, bolborosi nenorocitul, abia sărutând mâna ce-i întindea hrisovul.

În preajma domnitorului se afla şi proaspătul căpitan Mihai, care îi povesti mai pe urmă lui Marcu cele petrecute.

— Ce n-am priceput eu, se mira tânărul oştean, cum de a poruncit măria-sa ca să se vecinească toţi pojorâtenii, câtă vreme n-a mai scăpat cu viaţă decât unul şi acela slobod a merge unde va voi? Pentru faptele lui de mai înainte, aşa a socotit domnul nostru să-l răsplătească?

— Tocmai pentru aceea i-a dat robi care nu mai sunt şi a hotărât să se tragă brazdă peste un sat care nu mai este, căci, după câte am auzit eu, boierul nu mai are trebuinţă de nimic. Răsplata şi-a căpătat-o acolo, în pădure!