VOINŢA DOMNITORULUI.

ÎNCERCĂRILE PRINCIPELUI BETHLEN de a se opune ocupării ţării sale de către habsburgi îşi găsiră ecou în sânul unei diete care, cu încuviinţarea Porţii, îl făcu rege peste Ungaria. De fapt, ţara ungurească nu mai era de mult, căci o bună parte a ei se afla sub turci şi cealaltă sub austrieci. Trebuia însă domolită pofta împăratului Mathias de a dobândi coroana Sfântului Ştefan, şi Bethlen nădăjduia în sprijinul sultanului Osman. Acesta însă avea acum pacea săvârşită şi pecetluită de Grazziani la Praga şi-l bătea gândul să se înfrunte cu lehii, necum să se mai încaiere şi cu ceilalţi creştini. Totuşi, prilejul era numai bun, căci Viena, slab apărată şi cu oştile-i împărăteşti bătând coclaurile Europei într-un război ce părea a nu mai avea sfârşit, lesne ar fi putut fi cuprinsă.

Cam astea erau gândurile şi plănuirile noului rege al Ungariei şi prinţ al Transilvaniei, care acum simţea din plin lipsa bunului său sfetnic Ugrai Jeno. Contele căzuse prins de răitarii împărăteşti, într-o bătălie, şi nu mai încăpea nici o îndoială că-i veniseră de hac. Făgăduise prinţul mulţi bani pentru răscumpărare, dar aceştia îi răspunseră în batjocură că numai la cântar i-ar mai fi putut vinde vreo câteva bucăţi din trupul contelui.

În schimb, rămăsese teafără şi tot aşa de frumoasă contesa Agnes, fără dibăcia lui Jeno, dar cu mult mai fără inimă, chiar dacă ar fi trebuit să curme o viaţă de om. Foarte adevărat că, de când dăduse greş cu afurisitul de Grazziani în două rânduri, principele nu se mai rugase de ea, dar acuma tare i-ar mai fi fost de folos, aşa că porunci să fie chemată la Bălgrad. Plănuia să trimită nişte scrisori lui Iskender-paşa la Cetatea Albă, ca să-l aţâţe împotriva nemţilor, cu toate că ştia de legătura lui cu baronul Mollart, dacă nu chiar şi prin Grazziani. Îi cunoştea înfumurarea şi ar fi vrut să-l ispitească cu ocuparea Vienei, ispravă neizbutită nici chiar marelui sultan Suleyman cel Măreţ, sau „Magnificul”, cum i se spunea prin părţile Apusului.

— Dragă prietenă, începu alteţa-sa cu glas mieros, de îndată ce contesa păşi în odaie. Să vezi şi să nu crezi! Primit-am carte de la bunul nostru vecin Gaşpar Grazziani, care ne cere, nici mai mult, nici mai puţin, ca la vreo treizeci de mii de galbeni. Fireşte, cu împrumut!

— Neobrăzat a fost dintotdeauna, răspunse Agnes roşind la amintirea lui. Nu pricep însă pentru ce îmi spuneţi toate acestea mie, majestate, că doar nu veţi fi vrând să-i dau eu banii?!

— Nu te teme! Nici chiar el nu se va fi gândit că-i va dobândi vreodată, dar mă-ntreb ce urmăreşte?… Să fim prieteni?… noi?! N-am cu cine să mă sfătuiesc, şi pentru aceea te-am poftit.

— Pe mine?… o femeie… sire?

— De când s-a prăpădit bunul nostru Jeno, numai tu ai mai rămas cea care cunoşti taina mea şi a lui Grazziani, aşa că rogu-te…

— Să-mi fie cu iertare, majestate, dar eu la Grazziani nu mă mai duc, chiar dacă vă veţi mânia pe mine!

Bethlen surise binevoitor:

— Nu la el! Fii fără grijă! Ceva mai departe, până la Cetatea Albă, la Iskender-paşa.

— Din nou un turc?

— Ce să facem, dacă e nevoie… De altfel, nici n-ar trebui să te vezi cu el, ci cu un om de-al meu, care locuieşte acolo, ca să-i duci nişte scrisori.

— N-ar putea să le ducă un olăcar oarecare?

— Tocmai de asta mă feresc. Nu trebuie să ajungă la altcineva şi n-aş vrea să se afle cui i le trimit, aşa că cel ce le va duce trebuie să fie mai presus de orice bănuială. Ca femeie, mai puţini s-ar lua după tine şi nu mă-ndoiesc că ai şti să te scapi de ei.

— Mă lăudaţi, majestate, şi nu o merit. Aş vrea să pot îndrepta greşelile mele din trecut, făcute cu Grazziani, dar de astă dată parcă nu m-aş mai încumeta.

— Ia-o şi pe Iulia!

— Nu se mai poate. De când a văzut moartea cu ochii, mai s-o taie bănăţeanul acela ticălos, n-o mai ţine decât într-un post şi rugăciune. Cred că va sfârşi la călugărie.

— Păcat! Era o femeie frumoasă.

— Era, majestate!

Bethlen se ridică din jilţul său, dar îi făcu semn contesei să rămână pe loc, şi trecând în spatele ei îi puse amândouă mâinile pe umeri.

— Dragă Agnes, ştiu cât de greu îţi vine, dar trebuie s-o faci. Pentru mine… pentru ţara asta, la care ţinem amândoi!

— Atunci mă-nchin cu supunere, căci n-am de ales.

— Nu aşa! Trebuie să vrei din tot sufletul să izbândeşti, căci va fi o călătorie cam… primejdioasă.

— Chiar?!

— Vei trece prin Moldova!

— Pe la Grazziani?! De ce nu pe Dunăre? Este şi mai firesc.

— Ştiu şi eu, dar oricum la întoarcere va trebui să ajungi şi pe la episcopul de Rădăuţi, cu altă scrisoare, ce ţi se va înmâna de la Cetatea Albă. Neapărat s-o citească popa acela, aşadar vezi că nu-i altă cale. Mai mult chiar…

Bethlen se opri o clipă, neştiind dacă era bine să-i spună mai multe, dar până la urmă se hotărî:

— Şi prin viu grai, ai să afli ceva ce ţine de mare taină. Altfel crezi că aş cuteza să te trimit în gura lupului?

Agnes oftă, nu prea încântată.

— Dacă mă voi întâlni iar cu Grazziani, nu cred să mai am scăpare.

— Ba eu socot că da. Am să fac o scrisoare şi către el, pe care s-o înmânezi la nevoie. Îi făgăduiesc banii ceruţi, dacă te lasă în pace. Nu cred să fie atât de prost să se răzbune în loc să câştige aur. Dar să n-o mai lungesc, am să-ţi spun despre ce este vorba.

Prinţul se aşeză din nou şi începu a-i povesti cum prin solul Franţei la Poartă, îl ajutase, să scape de la Edicule pe pan Korecki, ginerele Elisabetei Movilă. Întors acasă, acesta îi dădea de ştire despre tot ce ştia, drept mulţumită pentru binele, făcut. Prin el aflase că Grazziani trecuse cu totul de partea lehilor.

— Mă bătea gândul să mă sprijin pe acest domn al Moldovei, ba chiar să-i şi trimit banii ceruţi, dar Korecki m-a oprit la vreme. Acuma, trecând pe la episcopul de Rădăuţi, care e din neamul Movilă şi deci ruda lui Korecki, acela îţi va da dovada vinovăţiei lui Grazziani. Nu mă pot bizui decât pe tine. Primeşti?

— Mă simt tare măgulită, majestate, şi, chiar dacă nu prea îmi dă inima ghes, mă voi strădui să vă slujesc. Când porunciţi să plec?

— Draga mea, dacă ai fi bărbat te-aş îmbrăţişa vârtos, dar aşa, îngăduie-mi să te sărut pe frunte, dându-ţi binecuvântarea mea şi a ţării. Făgăduiesc să fie ultima dată când te mai rog ceva!

Astfel, în plină primăvară moldavă, contesa Rozsnyai călătorea într-o butcă trasă de doi telegari, zicând pretutindeni că era genoveză şi o chema Măria d’Anselmo. Trecuse munţii prin pasul Oituzului, unde mai dăinuia încă împărăţia cea albă a zăpezii, dar de cum pătrunse în valea Şiretului întreaga fire îşi îmbrăcase haina primăvăratecă a florilor de pomi. Cei doi vizitii de pe capră erau de fapt oşteni, buni cunoscători ai locului şi ai limbii româneşti, slujbaşi ai domniei craiului ardelean.

Contesa dorea să ajungă cât mai repede şi cât mai de-a dreptul la Galaţi, iar mai departe cu vreun barcaz până la Cetatea Albă. Cât despre înapoiere, o bătea gândul să se roage de Iskender-paşa s-o ajute să treacă prin părţile tătăreşti, spre a nu mai ajunge în preajma lui Grazziani.

Din păcate, una îţi pui în minte şi alta îţi iese în cale! Abia urcaseră pe podul umblător pentru a trece Şiretul, când fură ajunşi din urmă de un pâlc de călăreţi, şuierând nevoie-mare şi făcând semne să fie aşteptaţi. Otgonul fusese desfăcut de la mal şi un vizitiu de-al contesei se oţărî la podar să meargă mai departe, dar acesta se împotrivi:

— Cum să plec? Nu vezi că-i chiar dumnealui vel-vornicul Coste Bucioc?

„Genoveza” îşi linişti oamenii. În fond, putea fi vorba de o întâlnire obişnuită la drumul mare. Ba chiar bine că s-a întâmplat pe pod, căci oricum i-ar fi ajuns din urmă şi cine ştie… Până una-alta s-a urcat din nou în butcă, poate că astfel nici nu mai avea să dea ochii cu olahul.

Vel-vornicul era în acea zi numai voie-bună şi mai cu seamă doritor să afle cine se ascundea în ciudata carâtă. Se duse la fereastra ei şi, mirându-se de asemenea frumuseţe, îşi scoase pe dată cuşma şi i se închină curtenitor:

— Sunt vel-vornicul Coste Bucioc, gingaşă jupâniţă. N-ai vrea matale să mă învredniceşti a-mi spune numele? Iacă, eu îs bărbat şi nu mă încumet la drum fără strajă, că se pot ivi niscaiva tâlhari şi… dacă ai pofti matale, eu te-aş ocroti…

— Non capisco! i-o reteză femeia, deşi înţelesese cam tot ce-i îndrugase mătăhălosul boier.

— Breee, a naibii parascovenie! se înciuda Bucioc. Asta-i străină de tot şi nu pricepe o boabă. Care îi cunoşti limba? întrebă el cu glas tare.

— Poate surugiii, îi şopti un oştean din preajmă.

— Că bine zici, se lumină vel-vornicul. Ian fă-te încoa măi omule, chemă el pe unul dintre ei. Spune-mi şi mie, cine-i jupâniţă?

— Doamna marchiză d’Anselmo, răspunse scurt acesta.

— Iraaa! O fi vreo taliancă?

— Îhî!

— Aşa deci, făcu el zâmbitor. Am priceput, frumoaso. Atunci îi tocmai pe potriva gândului meu…

Aşa burduhănos cum era, boierul se ţinea trufaş întotdeauna când dădea peste o boieroaică mai acătării. Acuma, fiind vorba de o „evropeancă”, se înfoie şi mai dihai decât un păun, înroşindu-se de plăcere. Dărui ardeleanului un galben şi-l trase lângă el spre a-i sluji de tălmaci, căci acesta putu bălmăji câteva cuvinte, chipurile, pe „limba marchizei”.

— Ian întreab-o că unde se călătoreşte aşa, singurică? îl îndemnă Bucioc pe vizitiu.

— La Cetatea Albă, la o mătuşă a domniei-sale, răspunse acesta în locul stăpânei.

— Ahaa! Drum lung şi greu. Dar veţi fi ostenit de atâta cale, n-ar vrea oare talianca să tragă la mine la conac, să-şi mai dezmorţească oasele? Ian întreab-o, măi băiete! Nu-i departe şi ar vedea şi ea cum trăieşte lumea de pe la noi…

Oşteanul vorbi mai multă vreme cu stăpână-sa, scăpând şi câte o vorbă ungurească, dar Bucioc nu bănui nimic şi era încântat văzând străduinţa vizitiului, mai ales când, pe ascuns, îi strecură în palmă încă doi galbeni.

— Eu zic să primiţi, doamnă marchiză, că poate fugim peste noapte. De nu, pisălogul se va ţine scai de noi, îi zise vizitiul, deşi nu întru totul pe limba lui Dante.

— Ar însemna să ne băgăm singuri în gura lupului, şopti femeia.

— Nu prea ne stă în putinţă să alegem.

— Atunci, vezi ce-i spui şi cum te descurci, urmă ea zâmbind spre Bucioc. Dobitocul poate fi primejdios, adăugă neluându-şi privirea de la vel-vornic.

Aflând despre încuviinţarea frumoasei străine, la coborârea de pe pod boierul mai că ar fi poruncit să-i fie dus rădvanul pe braţe, ca să nu fie zdruncinată. Pe drum, călărea când de o parte, când de alta, cu acelaşi rânjet care o băga în răcori, totuşi ea se străduia să-i arunce câte o privire ademenitoare, deşi nu se gândea decât cum ar face să scape de libidinos. Având la ea otravă, ar fi putut lesne să-l ucidă, dar nu era bine, fiind vorba de un mare boier al ţării, ba chiar curtean de-al voievodului. Se gândi într-un timp dacă n-ar fi putut să-l îmbrobodească pe dregător şi să-i facă de petrecanie lui Grazziani, dar nu ştia ce avea să zică Bethlen, care-i poruncise să treacă nebăgată în seamă. Pe de altă parte, „butoiul acesta de osânză” ar fi putut să-i făgăduiască marea cu sarea, iar pe urmă s-o dea în gât, când se va fi săturat de dânsa. Mai bine avea să-i strecoare ceva prafuri de dormit în băutură când vor rămâne în doi, căci de bună-seamă că aşa va pofti boierul. Nici Galaţiul nu putea fi prea departe şi, dacă ar fi gonit toată noaptea, până să se trezească umflatul îndrăgostit ea va fi ajunsă pe puntea vreunui barcaz, ca să nu i se mai poată da de urmă. Bănuind că nimeni n-ar fi putut s-o înţeleagă, contesa îşi scoase capul pe fereastră şi, mai în italiană, mai pe ungureşte, îi spuse slujitorului ce plănuise.

— Ce zice, bre? sări nerăbdător Bucioc.

— Se teme că vom întârzia prea lungă vreme, căci ne aşteaptă corabia la Galaţi şi să nu plece fără noi.

— Lasă, măi, că voi porunci eu nişte duchipali care au să înghită flăcări până la Dunăre. Apoi nici nu-i nevoie să vă zoriţi aşa, că de trimit un olăcar acolo aşteaptă corabia cât oi pofti, doar nu-mi iese din poruncă nici un căpitan de vas.

Contesa, care trăsese cu urechea, se cam îngrozi.

— Spune-i ca nu cumva să trimită pe cineva, că mă supăr şi nu mă mai opresc deloc. N-ai decât să-i zici că acolo mă aşteaptă soţul meu, sau orice crezi mai potrivit.

— Drăcoaica! rânji mulţumit boierul când auzi că musafira lui era măritată. Se vede treaba că ştia frica bărbatului, dar nu se dădea înapoi să-şi petreacă noaptea cu el. Astea da, muieri! oftă el gândindu-se la fasoanele ce le făceau moldovencele.

De altfel şi dumnealui vel-vornicul poruncise să tragă la Mărgineni, căci, deşi o ştia pe nevastă-sa în târgul Ieşilor, se ferea ca nu cumva să-i fi dat prin cap să se întoarcă. În sălbăticia de la Mărgineni nu se prea îmbia dumneaei jupâneasa, aşa că n-ar fi fost primejdie să fie descoperit.

Curând sosiră în frumoasa aşezare dintre păduri şi boierul vru să se arate pe potriva cavalerilor din Apus, dar mai curând ar fi poftit s-o ia în braţe, ca s-o ajute să coboare din trăsură.

— Ian fă-te încoa’ hulubiţo! zâmbi el mieros.

Agnes se făcu a nu-l lua în seamă, şi aruncându-şi ochii roată făcu pe proasta, spunând că ar fi vorba de vreun han:

— Ooo! Magnifico! Ma che splendore! Ce un albergo?

— Nu ştiu ce zici, răspunse vel-vornicul cam încurcat, dar hai în braţe la mine, şi-i vedea tu mai pe urmă.

Rămăsese cu braţele întinse şi, nemaiştiind ce să facă cu ele, le duse la spate, dar taman atunci catadicsi şi Agnes să sară din butcă, fără ajutorul lui.

Boierul pricepu pe dată şi se cam înroşi de nemulţumire că fusese păcălit, dar văzându-i zâmbetul dulce îi trecu pe dată furia şi se căzni să se facă înţeles fără tălmaci.

— Mie poţi a-mi spune Coste… da, da, Coste! şi se lovi cu palma peste piept. Aşa cum ai zis matale… „albert”, parcă nu prea sună a nume de pe la noi. Eu îs Coste! mai rosti el o dată, apăsat.

Contesei, mai că-i venea să râdă văzând cum poate să se prostească un om în toată firea, schimonoselile pe care le făcea, crezându-se mai de înţeles în acest fel.

— Ai să guşti mătăluţă, sufleţelule, nişte grasă de Cotnari de are să ţi se încurce graiul şi ne-om înţelege noi altcum atunci, îi zâmbi el galeş. Te dai domnia-ta pe brazdă, cât eşti de marchiză!

De astă-dată contesa nu se mai înspăimântă, căci de vreme ce boierul îşi dădea gândurile pe faţă, îşi pierdea orice putere asupra ei. O ameninţa cu o băutură tare? Cu atât mai bine! Când se va deştepta în zori, va da vina pe mahmureală, iar ea va fi atunci departe şi nu-i va mai păsa cui avea să se plângă, căci nădăjduia să nu mai dea ochii cu el.

Boierul porunci iama prin cele orătănii de prin ogradă, iar până să se pârpolească ele în frigare, ceru tot felul de mâncăruri şi băutură, fiind ortoman de felul său, dar şi pentru a se fuduli în faţa „evropencei” de câtă bogăţie şi belşug se bucura ţara Moldovei.

Din pricina simandicoasei musafire, vel-vornicul nu-l băgă în seamă pe căpitanul acela tinerel, pe care-l zărise de câteva ori pe la curtea lui Vodă. De fapt nici nu-l ştia pe Mihai, căci despre el vorba, dar văzându-l ar fi putut să-i vină în minte bănăţeanul ce era prieten cu măria-sa, iar atunci şi l-ar fi amintit şi pe oşteanul venit la el aşa, pe nepusă masă. Dar dumnealui velitul boier n-avea acum ochi decât pentru frumoasa străină, pe care Mihai o recunoscu pe dată. „La curtea lui Bucioc, vel-vornicul Moldovei?” se întrebă el mirat. „Nu-i a bună, mai cu seamă că, după cum se vede, boierul se dă în vânt după ea. Să fiu cu luare aminte şi să nu mă dau pe faţă!” hotărî el în gând şi se trase uşurel din calea lor.

Fusese mânat cu porunca măriei-sale ca vel-vornicul Bucioc să se înfăţişeze pe dată la Iaşi, dar văzând cum stau lucrurile se gândi că cel mai nimerit ar fi fost să-i dea de ştire lui Marcu, aflat la numai câteva poşte în urmă, în târgul Vasluiului. Chemă un oştean ce-l avea cu el şi-i zise şoptit, deşi erau numai ei doi:

— Te duci tot într-un suflet şi-i spui pârcălabului numai atât: „Contesa se află la dumnealui vel-vornicul!” va ştii el despre ce e vorba. Ai înţeles?!

— Îhî! răspunse oşteanul şi fără să mai aştepte se aruncă în şa, ieşind pe poartă la pas, după care se aşternu înt-un galop nebun.

Mihai rămase pe mai departe la pândă şi i se păru ciudat că nu fuseseră deshămaţi caii, lăsând să se creadă că va fi scurt popasul. Ba li se pusese de mâncare chiar în preajma porţii, la nevoie putând s-o şteargă în grabă mare, fără pierdere de vreme. „Să fie oare vreo înţelegere între Bucioc şi unguroaică?!” Totuşi vânzoleala de prin curte şi cârâitul găinilor, care erau gâtuite, spre a merge treaba mai iute, îi dădu de înţeles că urma să aibă loc mai întâi o masă îmbelşugată şi… poate că mai trebuia să vină şi alţii! „Hotărât, nu-i lucru curat!”

Trecuse mai bine de-un ceas şi nici un străin nu apăru, în sala de oaspeţi, luminată ca ziua, cu zeci de lumânări, boierul se cam cherchelise. Se auziră şi chiuiturile ţiganilor lăutari, dar ei fură alungaţi pe dată, căci se vede că frumoasa „evropeancă” nu gusta asemenea plăcere, cu urechiuşele ei atât de firave. Vremea se scurgea îngrijorător de repede şi câteva lumânări fură stinse în conac, dar Marcu tot nu se ivea. „Nu cumva porumbiţa să spele putina la adăpostul nopţii!” Deodată însă răzbătu de sus glasul hodorogit al boierului: „Foaie verde măr domnesc, Am iubit ş-am să iubesc, Măcar să mă prăpădesc.”

Asta îl mai linişti pe Mihai, dându-şi seama că stăpânul se îmbătase de-a binelea şi deci nu putea fi vorba de ceva uneltiri. O văzu pe contesă ivindu-se în cerdac şi căutând să pătrundă bezna din afară, poate căuta pe cineva. Curând se zări alături o umbră şi Mihai bănui că trebuie să fie vreunul dintre slujitorii ei. Atunci îi dădu prin cap că femeia avea să fugă fără ştirea lui Bucioc, şi trebuia s-o oprească pe orice cale. Dar curând apăru, bălăbănindu-se, însuşi boierul.

— Unde ai… hâc! zburat… căprioara mea… hâc!

„Căprioara” i se feri din cale şi, dându-se câte un pas îndărăt, îşi descarcă toată scârba asupra chefliului, în frumoasa limbă a lui Petrarca. Îl făcu porc beţiv şi câte şi mai câte, dar nu fără a-i zâmbi atunci când boierul se mai încrunta.

— Afurisită limbă mai… vorbeşti, drăcoaico!… hâc! Parcă te-aş înţelege… da’ nu pricep o iotă. Ia şi muşcă… hâc! din puişoru ăsta fraged… că-i fript la ţiglă… hâc! Merge la… Cotnărel.

Având praful de dormit la îndemână, contesa îl apucă pe beţiv de braţ şi, suduindu-l în voie îl împinse uşurel în casă. Goli cutiuţa în pocalul vel-vornicului, după care i-l întinse zâmbind mieros. Se forţa degeaba, fiindcă Bucioc nu-şi mai dădea seama nici câte capete avea „evropeanca”, dar ascultător, dădu pocalul pe gât şi-l izbi apoi de podea. Vru să se întindă după ea s-o sărute, dar femeia se strecură dibace şi mătăhălosul se prăbuşi cu capul pe masă. Când îi auzi sforăitul contesa răsuflă uşurată şi se puse pe mâncat, căci socotea să-i prindă bine la drum. Ba trase şi un ştergar înflorat în care îndesă hălci de carne şi pâine, apoi se duse iarăşi în cerdac.

Mihai n-avea de unde să ştie ce se petrecuse în odaie, dar văzu că unul dintre vizitii se şi urcase pe capră, aşa că dădu o fugă până acolo şi apucă de roata din spate, scuturând-o. Când slujitorul se coborî spre a vedea ce se petrece, Mihai îi trase una zdravănă în căpăţână, doborându-l. Îl târî apoi în umbra grajdului şi, luându-i mantia, se urcă el în locul surugiului. Era şi vremea, căci lumânările se stinseseră, totuşi putu s-o vadă pe contesă cum se furişa pe trepte, întâmpinată de celălalt slujitor al ei. Apoi îşi săltă poalele şi fugi voiniceşte spre butcă, îndemnându-şi şi însoţitorul:

— Hamar! auzi Mihai vocea ei şi pricepu că i se poruncea să se grăbească, aşa că dădu bice.

— Varj meg! mai apucă să audă noul vizitiu pe cel rămas pe jos, care-i cerea să-l aştepte, de bună-seamă, dar zadarnic.

Nu avea de ales altă cale decât spre Vaslui, căci încă mai nădăjduia să se întâlnească pe drum cu Marcu. Dar când socoti că s-a îndepărtat îndeajuns şi cum intrase într-un desiş de pădure, Mihai lăsă caii mai domol şi chiar la pas în cele din urmă. Se băgă uşurel sub umbrarul copacilor, apoi se dădu jos şi merse la fereastra caleştii. Cu toată zdruncinătura drumului, contesa dormea. Îi fu milă s-o trezească, ba chiar se înduioşa la gândul că era silită să facă asemenea călătorie şi să cadă tocmai în mâna unor duşmani.

Se aşeză pe un trunchi şi se lăsă furat de liniştea pădurii, când desluşi un tropot de cai dinspre Mărgineni. „Mi-au luat urma!” zise el aproape cu voce tare. Vru să fugă degrabă mai departe, dar unul dintre cai se încurcase în hăţuri şi asta îl făcu să piardă timp. Ieşi cu ei de căpăstru, însă nu apucă să intre în drum, că se şi pomeni înconjurat de vreo zece călăreţi, iar cineva din spate îl pocni cu o măciucă în moalele capului.

Când deschisese ochii, mai că nu-i venea a crede văzându-l pe Marcu lângă el.

— Ai prins-o? fu prima lui întrebare.

— Fii pe pace! E sub lacăt.

— Da’ pe mine cine m-a pălit?

— Un argat de-al vel-vornicului, care nu ştia cine eşti. Auzind fuga cailor şi când le-a spus şi surugiul că cineva o furase pe contesă, n-au mai stat pe gânduri şi v-au adus înapoi pe toţi.

— Adică, acum sunt iar la Mărgineni?!

— De bună-seamă! Şi bucură-te că n-ai rămas în pădure…

Întrucât se făcuse de amiază şi boierul tot nu dădea semne a se scula, Marcu socoti că nu-i a bună şi se duse să-l vadă. Traseră de el cu sârg, care de unde putea, dar nici gând să deschidă pleoapele, încât bănuiră că nu era un somn firesc. Cu multă caznă izbutiră, în cele din urmă boierul căscând ochii somnoroşi şi tulburi:

— Nu cumva domnia-ta vei fi fost frumoasa de azi-noapte? întrebă el mucalit, văzându-l pe Marcu în locul „evropencei”. Mă tem că mi-am pierdut mintea. Ce s-a întâmplat? Unde-i talianca?

Nu-i prea veni la socoteală să afle că fusese tras pe sfoară de-o unguroaică, iscoadă a craiului Bethlen, dar trebui să înghită găluşca.

— Deh! Măcar dacă aveam cu vreo zece ani mai puţin…

— Ba să nu te căieşti, boier Coste, că şi atunci puteai fi înjunghiat în braţele ei, zise Marcu gândindu-se la Gaşpar Grazziani.

Îi spusese apoi despre porunca măriei-sale de a se înfăţişa la Iaşi şi hotărâră să facă drumul împreună, ducând-o şi pe unguroaică, fiindcă nu se cădea s-o judece ei.

Când îl zări pe Marcu, faţa contesei Rosznyai se făcu albă ca varul. Presimţirile negre i se împlineau şi nu se mai îndoia că va trebui să dea ochii şi cu Gaşpar. Scrisorile lui Bethlen îi puneau în primejdie capul, dar îndată îşi veni în fire şi luă o înfăţişare mândră:

— Sunt solul majestăţii-sale, regele Ungariei. Nu v-am pricinuit nici un neajuns în această ţară şi nu voiesc decât să-mi văd de drum. Ce aveţi cu mine?

Vorbea acum ungureşte, aşadar i se adresa lui Marcu.

— Dacă eşti sol, doamnă contesă, atunci îi musai să-l vezi şi pe măria-sa, câtă vreme solia este pentru dânsul. Eu nu fac decât să te însoţesc. Rogu-te să pofteşti cu noi. Iacă, va merge şi dumnealui, vel-vornicul ţării, aşa că n-ai de ce te teme.

Agnes îi aruncă o privire boierului, care o sorbea din ochi, şi parcă-i mai veni inima la loc. Era cât pe ce să spună că se duce la Iskendar-paşa, dar îşi dădu seama că asta nu l-ar fi înfricoşat pe Marcu şi i-ar fi fost dezvăluite scrisorile de taină. Însă cu aceea către Grazziani se gândea că poate are să-l înşele, aşa că se învoi să plece la Iaşi.

Vestea îl ului pe voievod, dar îl şi îngrijoră, încât ceru pe dată s-o vadă pe temuta iscoadă.

— Iată-ne iarăşi împreună, frumoasă doamnă şi prietenă, aş putea zice, o salută el cu oarecare curtoazie în voce. Pot să-ţi fiu de folos cu ceva?

— Da! Lăsându-mă să-mi văd de drum, răspunse ea rece.

— Cum vine asta? Eu socoteam că anume te-a trimis vecinul domniei-mele, craiul Bethlen…

— Întocmai! Iată scrisoarea. Ba, dacă mă întorc sănătoasă şi nevătămată, căpăta-vei şi banii ceruţi.

— Aşa?! zâmbi domnitorul primind scrisoarea din mâna ei. Atunci pentru ce voiai să te duci la Galaţi, cum i-ai spus lui Bucioc?

— Am vrut să scap de el!

— Da, da… S-ar putea! Ce să fac, sunt nevoit să te cred şi mă bate gândul că anume te va fi trimis craiul, ca să-mi mai astâmpăr dorul de tine…

Zicând acestea se ridică din jilţul unde stătuse şi se aşeză pe divan alături de contesă. Aceasta nu se trase, bănuind că avea de gând s-o îmbrăţişeze. Aflase încă de la Bălgrad că domnul Moldovei mai era holtei, deşi umblau vorbe că se însoară cu o anume Sarah, fata unui cămătar evreu din Iaşi. Adevărat sau nu, asta nu mai era treaba ei, fiindu-i îndeajuns că Grazziani încerca să se poarte cu ea ca bărbat şi nu ca un voievod.

— Chiar dacă ţi s-ar părea de necrezut, să ştii că mi-a fost dor de tine, îi şopti el la ureche ei, mângâindu-i cu buzele zgârciul acela gingaş.

— Eşti un mare mincinos, ca toţi bărbaţii, şi, fiind iarăşi cel mai tare, vrei să-ţi baţi joc de mine…

— Vai, cum poţi vorbi astfel? se supără în şagă Vodă. Iacă, eu ţin la tine şi…

Vorba i se curmă însă, căci simţi sub sânul femeii ceva de forma unei tăşcuţe. Fără să mai întrebe, o apucă şi o scoase la iveală. Contesa păli, fiindcă acolo erau scrisorile către Iskender-paşa.

— Te rog… nu! sări ea, dând să-şi ia îndărăt punguliţa de urşinic vişiniu.

— Alte scrisori? se miră Vodă.

— Da’ de unde… altceva. Crede-mă! Nu-i frumos să…

— Fie, fie, le punem deoparte, zise el făcând pe nepăsătorul. Nu-i bine să stea în calea iubirii noastre. Vor fi ceva scrisori de la vreun iubit de-al tău…

— S-ar putea… Nu cumva eşti gelos?

— S-ar putea! răspunse aşijderea Grazziani.

Pe neaşteptate îi smulse jiletca ce-o avea pe ea şi, cu dibăcie, o descopcie la rochie.

— De ce atâta zor? se împotrivi femeia. Parcă spuneai că vrei să mă vezi mai lungă vreme.

— Pentru că vreau să te simt mai aproape de inima mea… Văzând-o dezbrăcată la lumina zilei, i se tăie răsuflarea de atâta frumuseţe.

— Eşti cam neobrăzat şi zorit ca un ţăran! făcu ea pe năzuroasa, dar Vodă n-o mai luă în seamă.

Fireşte că nimeni n-a cutezat să intre la măria-sa nechemat şi Marcu era singurul care bănuia ce se petrece dincolo de uşa aceea de stejar ferecată în ţinte de bronz. Numai vel-vornicului Coste Bucioc ar fi putut să-i fie ciudă, dar nu era atunci la palat.

Când, în cele din urmă, contesa izbuti să se îmbrace, nu fără ajutor, dădu să-şi pună şi tăşcuţa în sân dar, simţindu-se biruitoare, făcu greşeala să spună:

— De aici ar trebui să mă reped până la Cetatea Albă. Am acolo o mătuşă bolnavă şi aş vrea s-o mai văd înainte de moarte.

— Cetatea Albă?! tresări Vodă. Nu cumva la Iskender? Ia adă punga încoace! porunci el întinzând mâna.

— Asta nu! Mi-ai făgăduit. De ce nu-ţi ţii vorba?

Fără să mai ţină seama de împotrivirea ei, i-o smulse şi cu ajutorul unui pumnal spintecă tăşcuţa, dând la iveală scrisorile.

— Deci iubitul tău foloseşte pecetea craiului Bethlen? făcu batjocoritor domnul. Vom vedea! Până diecii mei vor citi ce scrie acolo vei sta în palat la mine, iar dacă nu-i nimic primejdios le vei căpăta să te poţi întoarce la el. De nu…

— De nu?! se înfiora ea.

Gaşpar-vodă nu-i răspunse. Bătu din palme şi porunci aprodului s-o însoţească pe doamna contesă în iatacul domniţelor, care acuma era nelocuit. După plecarea lor rândui pază la uşă, câte un fustaş cu poruncă aspră să nu lase pe nimeni la ea.

Peste câteva ceasuri se văzură însă din nou, de astă-dată în spătăria cea mică, de faţă fiind şi Marcu.

— Dragă Agnes, zise voievodul, cu faţa încruntată. Tu ştii la fel de bine că asemenea scrisori ce duceai asupra ta nu trebuie să ajungă la Iskender-paşa, aşa că mă văd silit să te trimit deocamdată la o monastire, măcar că prietenul meu, pârcălabul Marcu, zice că să nu-mi mai pierd vremea cu tine. Îmi vine greu să fac să cadă frumosul tău cap de pe umeri, cu toate că asta ai merita. Ce s-o mai lungim, la Suceviţa!

Femeia se prăbuşi la podea, de parcă ar fi lovit-o în moalele capului, dar nu fu în stare să scoată nici măcar un scâncet. Domnitorului i se făcu milă.

— Cu vremea, poate am să trimit pe careva, chiar pe Marcu, să te scoată pe ascuns la voi, la Bistriţa, dar până atunci mergi acolo unde îţi spun şi să nu cumva să încerci să scapi.

Slujitorii o ridicară mai mult moartă decât vie, iar voievodul rămase numai cu pârcălabul.

— Poate e de necrezut, dar de astă-dată îmi pare rău de sărmana Agnes. N-a prea avut noroc în viaţă de când a dat peste mine. Aşa i-a fost soarta! Dacă scrisoarea ar fi ajuns sub ochii turcului, ş-ar fi aflat despre legăturile mele cu lehii. Şi nici asta n-ar fi fost mare lucru, dar mai este vorba şi de vânzarea lui Korecki, precum şi de împresurarea Vienei. Or, de vreme ce cată a lovi în întreaga creştinătate, n-am altă cala decât să înştiinţez pe marele hatman al coroanei, pan Zolkiewski, ce la rându-i va da de veste împăratului. Agnes însă… trebuie să piară, ca să nu afle Bethlen că am pus mâna pe ea. Poate acolo, la Suceviţa.

— Tot mai bine era pe mâna gâdelui.

— Nu mi-ar face plăcere să ştiu asta. Stareţul acela roşcat, de la Suceviţa, este omul lehilor, şi o va ţine în mare taină, dar de va trebui să piară, s-o facă el, fără să ştiu.

Bănăţeanul nu mai zise nimic, măcar că în mintea lui judeca a fi mai cinstit s-o fi pus pe butuc decât s-o dea pe mâna dezmăţatului egumen, despre care auzise că ar avea porecla de Sarsailă. Dar asta era voinţa domnitorului, şi nu încăpea împotrivire. Avea s-o însoţească el însuşi şi poate că în răstimp lui Vodă i-or veni în minte gânduri mai bune, poruncind moartea ei fără chinuri, nu aşa cum ar fi aşteptat-o la monastirea aceea.

Contesa însă nu păru prea îngrijorată, căci ea cunoştea mai multe despre episcopul de Rădăuţi. La început nu ştia pe unde se află sfântul lăcaş şi de aceea se înspăimântase, dar mai apoi îşi veni în fire. Cuteză chiar să-i zâmbească lui Marcu la despărţire şi în liniştea chiliei se gândi că vlădica avea s-o scape negreşit, iar atunci când se va vedea din nou la Bălgrad avea să ceară şi capul bănăţeanului, nu numai al lui Grazziani.

Lui Sarsailă însă, Marcu îi spuse:

— În cel mult două săptămâni sunt îndărăt, prea-cuvioase; ori, de nu, căpăta-vei poruncă ce să faci cu muierea.

— Cu toată credinţa, fiule, răspunse acesta smerit, dar în gând îşi zise: „S-o crezi tu că nu ştiu ce să fac cu ea şi că am să aştept două săptămâni!” Mergi cu domnul, taică! mai blagoslovi el în urma pârcălabului.

De îndată o şi duse într-o chilie neumblată, din partea de către asfinţit, unde o ferecă şi luă cheile la el. A uitat însă a-i lăsa apă sau mâncare, şi se pare că nu întâmplător. Abia după vecernie, luând o ciosvârtă de berbec şi un ulcior cu vin, se duse la ea.

— La mine sete. Rog frumos apă, o stâlci ea pe româneşte.

— Am adus! făcu egumenul cu ochiul spre ulcior. Ia cu taica! Şi îmbucă mai întâi de aici, ca să meargă! adăugă el îmbiind-o cu carnea friptă.

Însetata duse ulciorul la gură, dar în acelaşi timp călugărul dădu să-i mângâie sânii. Neaşteptându-se la asta din partea unei feţe bisericeşti, femeia se înecă şi scăpă vasul. Apoi îl plesni peste mâini.

— Aaa! Dacă te ţii trufaşă, am eu ac de cojocul tău, muiere! Ai să te rogi tu de mine! o ameninţă el.

Dădu cu piciorul în hârburile ulciorului şi, înşfăcând friptura, ieşi furios trântind uşa după el. A doua zi nu mai trecu deloc, iar pe urmă se pomeni cu preasfinţia-sa vlădica de Rădăuţi. Se înapoia de la domnie şi poftise popas la ctitoria aceasta, dar de fapt aflase că omul lui Vodă târâse după el o străină de neam ales, pe care ar fi zăvorât-o la Suceviţa, şi se îngrijorase să nu fi fost cumva chiar aceea pe care el o aştepta să vină de la Cetatea Albă.

— Avut-ai oaspeţi, preacuvioase? îl întrebă episcopul pe stareţ, dându-i dreapta spre sărutare.

— Dumnealui pârcălabul Marcu, preasfinte! răspunse smerit Rafailă.

— Singur?

— N-aş zice! Dusese pe cineva până la hotar, către părţile ungurene.

— Bărbat, sau femeie?

— N-am de unde şti, că eu nu-l văzui decât la întoarcere.

— Canon de spovedanie, fiule, făcu episcopul cam nemulţumit de răspuns. Să grăieşti adevărul curat!

— N-aş cuteza altminteri, preasfinţia-ta. Mă jur pe sfânta cruce că…

— Bine, bine! moimăi vlădica, după care schimbă vorba. Am auzit de ceva necazuri pe aici. Se plâng fraţii că-i cam năpăstuieşti. Mai îngăduie şi lor să răsufle, că n-o fi foc!

— Clevetiri! Zavistie lumească…

— Lasă că ştim noi! dădu din mână chiriarhul şi iar aduse vorba de altceva. De la măria-sa mai ai vreo veste?

— De la Radu-vodă? întrebă şoptit stareţul.

— Vezi-bine.

— Nimic! Chiar niciuna.

— Atunci te las cu domnul şi ai grijă să-mi fii de credinţă, după cum mi-ai jurat. Dacă auzi prin aste părţi ceva de vreo femeie din alt neam sau dai de urma ei, să-mi trimiţi negreşit un frate cu vestea, dar pe furiş.

Îi întinse din nou mâna să i-o sărute, în timp ce Rafailă îşi zicea: „Că oi fi prost să ţi-o dau ţie. Aşa frumuseţe… cum nu?” Îl ura de moarte pe episcop, fiindcă socotea că-i luase locul, şi din aceeaşi pricină nu-l suferea nici pe fostul domn, care a tot tărăgănat înscăunarea lui până s-a mazilit şi l-a lăsat cu buzele umflate. Se cam îndepărtase de Movileşti, măcar că ţî-nărul boier Miron de la Bârnova, tot din neamul lor, îl mai făcea să tragă nădejdea jilţului episcopal.

După plecarea înaltului oaspete, de teama iscoadelor pe care acesta le avea de bună-seamă prin monastire, Rafailă nu s-a mai dus vreo două zile pe la nenorocita contesă, pe care acuma ar fi ucis-o cu dragă inimă dacă n-ar fi trebuit să dea socoteală de ea pârcălabului Marcu. Se gândise chiar s-o facă scăpată peste munte, dacă s-ar fi dat binişor cu el vreo două zile, iar la urmă vedea el pe unde ar fi scos cămaşa, dar unguroaica se îndărătnicise atunci şi, iacă, trecuseră patru zile de când nu s-a mai putut strecura în chilia ei.

Era pe înserate şi în întunecimea încăperii desluşi forma femeii, care zăcea pe pat. O crezu adormită, dar la scârţâitul uşii sărmana îngăimă pe limba ei, cu multă greutate: „Viz…” Ar fi putut Sarsailă să-şi închipuie că-i cerea apă, dar el era mânat de alte gânduri, aşa că scapără amnarul, aprinse feştila şi i-o apropie de obraz. Istovită de nemâncare şi cu buzele arse de sete, mândreţea de fată se trăsese la faţă aducând cu o icoană a Maicii Domnului pe care o văzuse el cândva la un călugăr franciscan. Simţi cum îl furnică sângele prin vine şi trase deodată scoarţa cu care se acoperise nefericita, dar ea nu mai era în stare să se mişte, necum a i se mai împotrivi. Chiar şi când ticălosul călugăr îi săltă poalele, dezgolindu-i pulpele, buzele ei de-abia mai îngăimau: „viz…”

— Pe urmă! gâfâi el. Îţi dă taica, numai să fii înţelegătoare… şi se aruncă asupra ei.

Dându-şi seama că fapta lui n-ar fi rămas nedescoperită, se înspăimântă pe loc. Un gând diavolesc îi trăsni prin minte şi, trăgându-i perna de sub cap, îi acoperi faţa înnăbuşind-o. Abia de se mai zvârcoli sărmana contesă Rozsnyai, cea care strălucise cândva la curtea din Bălgrad şi care acuma sfârşea jalnic într-o chilie întunecată de la Suceviţa.

În această vreme la palatul domnesc din Iaşi se chibzuia îndelung asupra destinului contesei. Gaşpar-vodă trimisese scrisoarea în Lehia şi de bună-seamă Bethlen avea să afle curând că i se dezvăluiseră planurile lui împotriva creştinătăţii. Iar dacă s-ar mai întoarce şi Agnes, să-i povestească cele petrecute…

— Să piară, măria-ta! Altă cale nu-i!

— Parcă nu mă lasă inima, Marcule. Poate faci tu ceva… Dar cum vrei!

— Atunci, mă duc eu cu porunca! răspunse dârz bănăţeanul. Şi aşa şi făcu.

Sosi în frumoasa ctitorie tocmai când stareţul oficia slujba de îngropăciune la căpătâiul contesei. Mândra ei înfăţişare de altădată era numai o amintire, încât Marcu nici n-a mai cunoscut acel chip galben şi umflat, ce părea mai curând hidos în lumina palidă a lumânărilor. Un sobor de călugări cu glugi negre se ruga pentru odihna sufletului necunoscutei din sicriul acela sărăcăcios, cioplit de un frate-tâmplar.

— Cine-i? întrebă pârcălabul pe un vecin în sutană.

— O călătoare străină, beteagă ca vai de ea, care, neavând pe nimeni în astă lume, s-a tras aici să-şi deie duhul, răspunse şoptit călugărul. Egumenul nostru, inimă prea milostivă, s-a legat să-i slujească prohodul. Suflet bun! adăugă el cu o voce care lui Marcu i s-a părut cam batjocoritoare, dar n-a mai zis nimic.

Când s-a isprăvit slujba, lungită parcă anume de preacuviosul egumen, acesta se prefăcu a-l zări abia atunci şi apropiindu-se de el se căzni să-şi stoarcă o lacrimă.

— Voia domnului, taică!

— Cu adevărat! răspunse pârcălabul, gândindu-se la „domnul” de la Iaşi.

Şi totuşi, nu aceasta fusese porunca voievodului.