Sacul

„MAI DĂ-I PUŢINĂ APĂ, dar cu băgare de seamă”, auzi Marcu vocea contesei, pe care n-o uitase.

Era atât de istovit încât nu simţi nici mânie, măcar că numai Agnes trebuie să fi fost pricina tuturor pătimirilor lui. Cu toate acestea femeia părea destul de miloasă, ba chiar îngrijorată de starea în care se afla el. Simţi mâna ei mângâindu-i fruntea şi cu voce blândă îl îmbia să înghită câteva picături de apă. O ascultă fără să vrea şi parcă limba începu a i se dezumfla, apoi treptat începu să-şi simtă sângele prin vine, însă mâinile încă nu le putea mişca. Se auzi şi glasul mirat al unui bărbat: „Patru zile fără apă?!… De necrezut că mai trăieşte”. Agnes îi răspunse râzând: „Ca să vezi şi tu ce te aşteaptă, dragă Imre, dacă nu-i faci pe plac viitoarei tale neveste”.

Marcu izbuti să-şi deschidă ochii de-a binelea şi încercă să vadă cine era bărbatul. Era un necunoscut. De altfel cei doi nu băgaseră de seamă că prizonierul se trezise, şi vorbeau mai departe. „Mă rog, apă nu zic să-mi dea, făcu străinul, dar vin…?!”

— Aaa! Iată că te-ai trezit, dragă prietene, făcu Agnes văzându-l că o privea. Ne-am întâlnit iarăşi, spre norocul tău, că de mai întârziam… Pentru ce nu m-ai ascultat la Buda? Alta ar fi fost primirea ta aici. Tare ai mai supărat-o pe Iulia.

Marcu închise ochii şi un suspin îi străbătu coşul pieptului: „Iulia”… Cât de străin şi îndepărtat i se părea acest nume.

— Cred că-i prea devreme să-ţi închipui că ai să poţi vorbi ceva cu el, zise bărbatul. Auzi colo! Patru zile…

— Ar fi putut să-l dea gata înainte de sosirea mea, dar şi aşa nu-i rău ce-a făcut, fiindcă, istovit cum este, va fi mai uşor să-l ducem de aici fără nici o împotrivire din partea lui, răspunse contesa cam după cum o frământa gândul.

— Pun slugile să-l lege burduf şi…

— Nici nu te gândi, Imre dragă! Pe undeva prin preajmă trebuie să fie şi blestematul acela de Gaşpar şi dacă află de prietenul lui că-l duc legat la mine, multe încurcături ne poate face.

— Poate că de frică va fugi, fiindcă nu cred să fie atât de cutezător la doi paşi de Bălgrad, sub nasul prinţului.

— Vezi că nici asta n-aş vrea, prietene. Eu am şi trimis vorbă alteţei-sale, să ştie pe ce pasăre de preţ am pus mâna. Iulia s-a dovedit isteaţă. Vorbind frumos cu prietenii acestui Marcu, i-a îndrumat să-l caute peste Murăş, aiurea. Chiar în acea noapte un olăcar din partea ei alerga spre mine, la Galda, pe calul ostatecului şi poate că iscoadele vor fi crezut că el însuşi va fi fost călăreţul.

— Cam vicleană nevestică! rânji Imre, care nu era altul decât contele Teleki de la Uioara. Nu mă prea încântă ce-aş păţi, dacă nu mă fac un îngeraş cuminte.

— Te-am prevenit! îi făcu Agnes din deget, zâmbind.

— Ce gând ai cu el? întrebă Imre arătând spre Marcu.

— Dacă-mi spune unde-i Grazziani, poate că-i dau drumul să se ducă unde o pofti.

— Slobozindu-l e mai rău, căci se va întoarce să se răzbune pe Iulia şi cred că nu vrei aşa ceva. Mai nimerit ar fi să-i atârnăm un pietroi de gât şi… în Mureş cu el!

Contesa duse degetul la buze făcându-i semn să nu mai rostească nimic ce-ar putea să audă ostaticul. Teleki însă dădu din umeri:

— Ori dă-mi-l mie, să i-l duc lui Csaky, vecinul meu de la Războieni. Are un gealat pe cinste şi, de nu ţi-o place cât îl face de „vorbăreţ”, să nu-mi spui mie pe nume.

— Ţine-ţi gura, Imre! îl repezi Agnes.

— Zău că a fost cândva călăul nu ştiu cărui oraş nemţesc, stărui contele.

Agnes se ridică şi spuse cu voce tare:

— Mai întâi şi întâi, nu noi vom hotărî soarta lui, ci alteţa-sa, despre care ţi-am spus că va veni, ori va porunci să-l ducem acolo, dacă aşa-i va fi voia. Atunci va trebui să plecăm în mare taină, ca să nu afle prietenii lui. Printre ei se află şi unul de peste munte, care de asemenea nu poate fi decât om de-al lui Grazziani. Numai prin vicleşug îl vom prinde pe tartorul cel mare.

— Atunci pentru ce vorbeşti de faţă cu el?!

— Tocmai ca să audă, deşi se preface adormit. Eu am de gând să-l fac să ajungă în Banatul lui, unde să se apuce de gospodărie şi să nu umble teleleu prin lume, alături de toţi nebunii. Cu el n-am nimic şi chiar am mustrat-o pe Iulia pentru purtarea ei de neînţeles…

Marcu pricepu capcana. Îşi dădu scama însă că, atâta vreme cât bănuiau că ştie vreo ascunzătoare a lui Grazziani în Transilvania, nu avea a se teme de viaţa lui. Totul era să mai câştige timp, spre a da putinţă lui Florea să-i vină în ajutor, fiindcă nu se îndoia de acesta. Mai era şi Mihai!

Într-adevăr, cei doi feciori nu se dăduseră bătuţi, deşi se prefăcuseră a crede spusele Iuliei despre plecarea lui Marcu în altă parte. Dar ei o căutau şi pe Sânefta, iar tânăra Mikeşoaie se arătase tare uluită auzind povestea şi nu se părea că mint.

— Totuşi eu cred că Sânefta este închisă, la Micoşlaca, spuse cu ciudă Mihai părăsind curtea grofoaicei. De-am da năvală peste ei…

— Ne-am sfârşi zilele ridicaţi în furci la Bălgrad, adăugă râzând Florea. Cu domnii nu ne putem pune, că dreptatea tot de partea lor este.

— Atunci?!

— Prin viclenie. Aşa vom putea jura la orice cercetare că nu ştim nimic, dacă ne ţinem pe delături. Avem ceva iscoade pe acolo, care mi-au spus că în afara unor răcnete auzite a doua zi, nimeni nu mai este în conacul Mikeşilor.

— Doar n-ai să te încrezi în slugile lor, care-s unguri în cea mai mare parte.

— Vezi tu, Mihai, că tocmai aceştia ne ajută. Sunt oameni ca şi noi şi n-avem nimic cu ei, numai stăpânii lor ne aţâţă pe unii împotriva altora. Să nu te temi însă, că pe cei care-i cunosc eu sunt de mare credinţă.

— Ei ţi-au spus că Marcu a plecat în aceeaşi noapte?

— No, asta-i altă treabă, şi-i tare încurcată. Ei au auzit tropotul unui cal şi a doua zi n-a mai fost urmă nici de bănăţean şi nici de armăsarul lui.

— Atunci strigătele auzite mai târziu?!

— Asta mă încurcă şi pe mine. Noi trebuie să veghem să nu cumva să-l ducă în altă parte, cu toate că n-avem cum să ne împotrivim pe faţă, răspunse Florea.

În răstimp contesa îşi cam pierduse răbdarea cu Marcu, care încă nu se arăta trezit. Porunci să se verse asupra lui o cană cu apă rece şi atunci, fără să vrea, acesta pufni şi deschise ochii.

— Hai, că ţi-o fi de-ajuns! se răsti contesa. Te poftesc pentru cea din urmă oară să stăm de vorbă, şi de tine atârnă dacă ai să mai ieşi viu de aici sau ba.

Marcu dădu să se ridice, dar se prăbuşi înapoi în pat, fiind încă sleit de putere.

— Stai culcat şi ascultă! Nu te întreb ce ai căutat pe aici, bănuind că dragostea pentru Iulia ţi-a purtat paşii, dar să-mi spui dacă şi Grazziani te-a însoţit!

Aşteptându-se la o asemenea întrebare, Marcu se prefăcu totuşi descumpănit. Dacă s-ar fi aflat că Grazziani nu era în Ardeal, poate că n-ar mai fi scăpat cu viaţă, dar aşa mai putea nădăjdui s-o ducă cu vorba.

— Mă mulţumesc să dai din cap în semn de da sau nu, dacă, ţi-i greu să deschizi gura.

— Până într-un loc, da! îngăimă oşteanul.

— Care-i acela? se băgă şi Teleki, ca s-o ajute pe contesă.

— Nu ştiu cum îi zice, răspunse Marcu ceva mai însufleţit.

— Unde trebuie să vă întâlniţi?

— La… Istanbul.

— Îţi baţi joc de mine? se înfurie femeia.

— Nici gând. Acolo mă aşteaptă.

Contesa Rozsnyai nu se mai îndoia că fostul ei iubit de o noapte se afla pe undeva prin apropiere şi că oşteanul nu încerca decât să-l acopere. Nu se dumirea însă ce putea căuta solul sultanului prin ţara lui Bethlen şi mai ales dacă mai avea spahii cu el. Asta ar fi vrut să afle, dar Marcu minţea de bună seamă, îşi zicea ea.

— Uite ce e, prietene, rosti contesa cu glas domol. Eu n-am nimic împotriva ta, dar nici n-aş putea făgădui că Iulia s-ar mai putea întoarce la simţămintele din trecut. Acum e logodită cu dumnealui, aici de faţă, iar ce-a fost între voi a trecut şi s-a uitat. Tu eşti tânăr şi lesne îţi vei găsi alta…

— Nici să mă roage în genunchi, n-o mai vreau, răspunse Marcu luându-i vorba din gură.

— Foarte bine! Atunci să facem un târg cinstit: îmi spui unde-i Grazziani şi eu pun vorbă bună la alteţa-sa să te îngăduie să te întorci în Banat, fără nici o sminteală. Vrei?

— Vreau!

— Mă bucură să aud asta. Unde-i?

— După socoteala mea ar fi putut ajunge până acum la Braşov, de nu se va fi oprit la Bălgrad, ori să se fi abătut pe la Sibiu.

Contesa nu se mai putu ţine să nu-i tragă o palmă, spumegând de mânie.

— Eu te-am socotit om de înţeles, şi tu eşti un porc fără pic de ruşine.

Teleki rânjea batjocoritor, privind-o pe Agnes, şi asta o aţâţa şi mai mult, făcând-o să-i fiarbă sângele în vine.

— Ţi-am spus eu, draga mea, că Csaky are un călău pe cinste. La ce să-ţi mai pierzi vremea cu cerbicia olahului? Dă-l pe mâna mea!

— Poate că ai dreptate, răspunse contesa. Nu ştiu însă ce ar spune alteţa-sa când…

— Ce să spună? Când o trece la moşia sa de la Geress, n-are decât să poruncească şi pe dată i-l înfăţişăm, teafăr şi cârpit. Totul e să nu crape până atunci.

— Nu care cumva să-ţi scape…

— Ai mai auzit tu pe cineva să fi putut fugi din castelul meu de la Uioara? se îngâmfă groful.

— Ce-i drept, nu! Nici măcar fetişcana aia pe care ai furat-o şi ai dus-o acolo, fără să mai vadă lumina zilei. Nu ştiu ce ai de gând cu ea. Bagă însă de seamă, am auzit că taică-său e un om răzbunător.

— Spada mea nu se teme de olahi! Iar de ăsta, nici atât nu-mi pasă. Este un leş deocamdată în viaţă, dar după ce-l va cerceta alteţa-sa, tot pe mâna mea are să încapă şi… Murăşul!

— Te cam grozăveşti, prietene, şi nu faci bine. Grijă şi de slugile tale, măcar că-s unguri. Puţin le pasă de ce neam sunt cei asemenea lor, fie chiar şi olahi.

— Nu trebuie să mă-nveţi tu pe mine, se grozăvi contele. Ai să vezi!

Contesa ridică din umeri a nepăsare, după care se întoarse din nou spre Marcu:

— Te-am lăsat anume ca să ştii ce te aşteaptă, de vreme ce n-ai vrut să-ţi ţii făgăduiala.

— Dar eu n-am minţit. M-ai întrebat de Gaşpar Grazziani, unde se va fi aflând acuma, şi eu am răspuns cinstit, că doar n-avea să aştepte neclintit într-un loc. Ne vom întâlni la Istanbul…

— S-o crezi tu! rânji Teleki.

— Bine, bine, făcu Agnes fără a-l lua în seamă pe conte. Te pun sub pază la Uioara, după cum ai auzit, fiindcă aici nu mai poţi rămâne.

— La mine! se bătu groful cu mâna pe piept. Şi fiindcă ai auzit şi de povestea cu fetişcana, îţi dai seama că…

— Ba să faci bine şi să te scapi de ea. N-avem nevoie de încurcături şi cu neamurile ei, dacă ţi-l dau pe ăsta la tine.

— Să-i dau drumul?!

— Pe apa Murăşului…

— Mai pe urmă, zâmbi Teleki. I-am făgăduit-o şi lui Csaky. Nu pot să nu-mi ţin vorba.

— Faceţi prostii şi doar pământu-i plin de fete, se înfurie contesa şi ieşi din odaie.

Groful se uită cu lăcomie în urma ei, vru să zică ceva, dar amintindu-şi de ostatic se ţinu şi se prefăcu încruntat.

— Olahule, poftesc să nu-mi faci vreun pocinog şi să te împotriveşti ca să nu fiu silit să te ucid. Auzit-ai doar că trebuie să te duc de aici fără larmă.

— Hai să facem un târg! zise Marcu pe neaşteptate.

— Cu tine?!

— De ce nu? Eu mă las de bunăvoie, dacă juri pe ce ai mai sfânt că dai drumul copilei aceleia.

— O cunoşti şi tu?!

— N-am văzut-o în viaţa mea, dar să ştii că, dacă păţeşte ceva, neamurile ei au să-ţi pună pielea pe băţ, într-o zi.

— Cine?… Olahii?!

— Eu ştiu pe cineva care ar fi în stare să-ţi răsucească maţele pe cuţit, dacă ar afla ce-ai făcut cu iubita lui.

— Mă ameninţi? scrâşni Teleki.

— Eu n-am cum, răspunse liniştit Marcu. De altfel văd că nici nu putem sta de vorbă.

Contele fu cât pe ce să-i tragă o palmă, dar nu cuteză ca nu cumva din cauza slăbiciunii să păţească ceva mai înainte de a pleca din Micoşlaca şi Agnes să nu i-l mai deie. Îl sudui de mamă şi ieşi furios.

Către seară, un sac uriaş cât un stat de om fu aburcat de-a curmezişul unui cal şi atât Mihai cât şi Florea puteau să jure că nu era plin cu boabe. Îl urmară din depărtare şi văzură că însuşi contele Teleki împreună cu patru slujitori înarmaţi îl însoţeau, nemaiavând astfel nici o îndoială. De mirare era că se îndreptau către Războieni şi nu spre Uioara, după cum era de aşteptat.

Îngrijorat să nu se întâmple ceva pe drum, Teleki a răsuflat uşurat când s-a văzut la curtea prietenului său. Nici nu şi-a dat seama că toată vremea a fost urmărit, dar nici n-a dat prilej să fie atacat. Îi povesti lui Csaky cele întâmplate, precum şi sfatul pe care i l-a dat contesa în legătură cu Sânefta, dar acesta îl luă în râs:

— Va fi vrut să-i ia dânsa locul şi tu nu ţi-ai dat seama. Oricum să n-o ucizi până n-o trimiţi şi la mine, ca să văd şi eu ce gusturi ai.

— Mai curând treci tu pe la mine, şi dacă ţi-o mai plăcea…

— Te pomeneşti că te-ai săturat de ea şi-ţi pare rău de ce ai făcut? rânji Csaky.

— Asta nu, dar, aşa cum arată acuma, numai dai doi bani pe ea. Plânge într-una şi nu vrea să se atingă de mâncare. Arată jalnic.

— Sileşte-o să mănânce! Fă cumva să se înzdrăvenească, ori de nu… Cu ăsta ce-ai de gând? arătă groful spre Marcu.

— Deocamdată îl strecor prin hrubă la mine în castel, că de va fi fost careva pe urmele mele aici are să i se înfunde. Pe urmă am să aştept porunca prinţului, sau ce va spune Agnes. Până atunci şi pe el trebuie să-l ţin pe mâncare şi băutură. Cred că-i vremea să chemi câteva slugi să ducă „sacul” până la şură…

— Ce, eşti nebun? Dacă vrei asta, îl târâm noi doi, cum om putea, căci altfel dăm în vileag legătura noastră de taină.

— Atunci hai să-l ducem! Am să mă simt mai uşurat după ce-l voi vedea zăvorit la mine în beci.

— Bine, înşfacă-l!

Apucară unul de la un capăt şi celălalt de la altul, după care, orbecăind prin beznă şi suflând din greu, îl târâră până într-o şură.

Florea şi Mihai făcură ochii cât cepele, nevenindu-le să creadă că grofii înşişi cărau asemenea povară.

— De ce n-or fi chemat vreun argat?! se nedumeri Mihai.

— Înseamnă că sacul e preţios şi le-a fost teamă să nu mai afle şi alţii. Însă pentru ce l-au cărat în şură?!

— Ia să ne dăm mai lângă perete, poate desluşim ceva, şi la nevoie ne repezim asupra lor, că nu-s decât doi şi-i noapte.

Pândiră în tăcere o vreme şi, cum nu se auzea nimic dinăuntru, Mihai, pierzându-şi răbdarea, trase spada şi dădu buzna, iar Florea se ţinu după el.

Cu tot întunericul din şură, şi Florea şi Mihai îşi dădură seama că se aflau singuri. Mihai făcu o torţă dintr-un şomoiog de paie şi scapără din amnar, dar Florea îi strigă speriat:

— Nu aprinde! Ce, vrei să dăm foc la şură?

— Ar fi fost rău? răspunde Mihai, dându-şi seama de pericol.

Din bezna şurei, Florea zări că în partea cealaltă mai era o potecă.

— Proşti am mai fost, doamne, zise el râzând. Puteam să aşteptăm noi mult şi bine că groful a ieşit pe partea din faţă.

— Hai după ei!

— Încotro?

Feciorii n-aveau de unde şti că se aflau chiar deasupra chepengului ce acoperea hruba pe unde Marcu fusese târât şi mai apoi azvârlit în beci, asemenea unui sac.