Domnia lui Ion-Vodă

CU TOATĂ VIJELIA oamenilor comisului Melinte, au mai scăpat din prăpăd şi alţii, în afara Profiriţei. Printre ei se afla şi baba Irina, care pe dată s-a apucat să adune buruieni şi ierburi de leac şi să-i descânte de sperietură pe cei mai slabi. Bieţii bejenari nu mai cutezau să umble prin codru ca până atunci, ci s-au cam tras în preajma bordeielor, care, oricum, erau mai la dos. Câţiva copilandri mai răsăriţi fuseseră puşi de strajă în depărtare, spre a vesti la timp o nouă primejdie. O duceau ca vai de lume şi-şi cam pierduseră nădejdea în zile mai bune.

Aşa-i găsiră bărbaţii ce fuseseră în „oastea lui Ion-Vodă”, care acum se întorceau acasă. De cum îl zări pe Toader, Profiriţa îi sări de gât de parcă i-ar fi fost frate, dacă nu chiar soţ, fără a-i fi ruşine de cei dimprejur. Flăcăul, uluit la început, o strânse în braţele lui puternice, întârziind s-o lase din îmbrăţişare. Mai apoi au plâns cu lacrimi grele la groapa Măriucăi şi a lui Simion, după care s-au întors împreună printre ceilalţi. Cu toţii aveau de bocit pe câte cineva şi multă jale a fost vreo câteva zile, până când viaţa i-a zgândărit din nou, prin crudul ei adevăr.

Cumplită foamete se prevestea, tocmai acum când iarna bătea la uşă. Era pe la sfârşitul lui brumărel, când frunzele arămite începuseră a se învolbura printre crengile codrului. În alte vremuri, ori în alte părţi, omul gospodar îşi băga acuma bucatele în hambare, se uita zilnic la mustul dat în fiert şi mai aduna câte un butuc în aşteptarea vântoasei celei albe. Acuma era timpul cumetriilor şi a nunţilor, dar pentru amărâţii de pribegi, asemenea amintiri erau de mult uitate. Cu spaima-n suflet numărau frunzele ce mai rămăseseră prin copacii dezgoliţi şi numai în coaja lor îşi mai puneau nădejdea s-o scoată la capăt cu hrana, până la primăvară. Chiar şi sălbăticiunile codrului se cam trăseseră din preajma flămânzilor bejenari.

Bărbaţii erau oameni în toată firea, foşti luptători, în stare să doboare un stejar cu numai câteva lovituri de secure, dar acuma erau gălbejiţi şi traşi la faţă, de nu-i mai recunoşteai.

— O veni ea o dată şi domnia lui Ion-vodă, spre a ne face dreptate! oftă Vasile Ţugui, gospodar vestit odinioară pentru vrednicia lui pe ogoare.

— Numai să fie asta până o da colţul ierbii, să căpătăm pământul la vreme, ca să-l arăm şi să-l semănăm, spuse Neculai Buzatu, a cărui femeie şi cei patru copii scăpaseră ca prin minune din prăpădul comisului.

— Oare de pe moşia noastră cine o fi strâns holda? întrebă într-o doară Paraschiv a lui Mitrofan.

— Iacă vorbă! făcu scârbit Toderiţă. Cine altul decât dumnealui, comisul Melinte? Mânca-i-ar corbii carnea şi lupii oasele! Ne-a ucis femei, copii, ne-a zdrobit ca pe tâlhari şi acum se ghiftuieşte la căldurică, lăcomind şi la ogoarele vecine lăsate de izbelişte.

— Da’ ian stai, Toderiţă, sări Ţugui. După dreptate, moşia boierului nostru i-a rămas jupâniţei, de vreme ce bătrânul nu s-a mai întors şi s-o fi prăpădit prin lume, după cum se aude. Atunci se poate spune că ea-i megieşa noastră, şi cu ea trebuie să rostuim lucrurile.

— Aşa-i! Aşa-i! încuviinţară ceilalţi cu ochii sticlind de licărul speranţei.

— Barem ea n-o fi hapsână să lăcomească la pământul ce-l avem din moşi-strămoşi. Să ne dea îndărăt ce-a furat tătâne-său, adăugă Paraschiv.

— Bre, oameni buni! se împotrivi Neculai Buzatu. Sângele apă nu se face! Să nu ne încredem în boieroaică. Uitat-aţi oare că din pricina noastră i-a pierit mama? Să uite ea aceasta?!

— Asta s-a întâmplat de mult, răspunse Ţugui. Apoi fata a fost de faţă şi a văzut cu ochii ei ce s-a întâmplat.

— Să nu mai dezgropăm morţii, se băgă în vorbă şi Petre Juncu, care tăcuse până atunci. Să vedem ce crede Toderiţă, şi cum a zice el aşa să facem!

Flăcăul se simţi tare stânjenit, fiindcă de vreo câteva zile tot satul aflase că fata boierului stătea cu el în bordei, asemenea unei neveste legiuite. Nu el a silit-o, ci mai curând ea a fost aceea care s-a ţinut de capul lui, chiar din ziua întoarcerii acasă.

Prăpădindu-se tot neamul lui Toderiţă, Profiriţa rămăsese singurică şi neajutorată şi de cum s-a ivit flăcăul s-a şi lipit de dânsul, ca un câine de pripas. Nu-i vorbă că şi inima îi dăduse ghes, dar nu într-atât pe cât o iubea Toderiţă, care şi-ar fi dat şi ultima picătură de sânge pentru ea. A încercat să-i amintească viţa ei boierească şi că nu se făcea să se mărite cu un răzeş, dar Profiriţa o ţinea numai în lacrimi şi oftaturi, juruindu-se că n-are să se întoarcă niciodată printre ai săi, iar de nu va vrea s-o ia de nevastă se va arunca în iazul ielelor. Tânărul a zâmbit, căci ştia prea bine că cel mai adânc loc din balta aceea abia de ajungea la brâul unui om, dar se îngrijoră pe dată amintindu-şi de Ilenuţa lui moş Precup. „Nu care cumva să dea peste vreo fântână…” îşi zise el înfiorat. Apoi se mai ridicase şi necazul că el ar fi poftit o legătură pe viaţă şi legiuită în faţa lui Dumnezeu, după cum era obiceiul din străbuni, dar bietul taica Iacov se stinsese de bătrâneţe şi nimeni nu-i mai luase locul. Până la un sat vecin, cu popă, ar fi trebuit să străbată cale îndelungată spre marginea codrului, de cealaltă parte a Prutului, şi nu se încumeta. „Da’ Măriuca s-a cununat cu bădiţa Simion”, spusese fata, auzind ce-l frământa pe flăcău. „Dacă vrei să ştii, chiar eu le-am făcut cununiţe de flori şi am spus rugăciuni către cel de sus ca să-i unească mai înainte de a intra în împărăţia cerurilor”. „Nu zic nu, răspunse Toader. Pe lumea cealaltă, acolo sus, merge şi aşa cum spui, dar pe pământ, nu prea.” „Nu-mi pasă, bădiţă! se îmbufnase fata. Asta înseamnă că nu vrei să mă iei… că nu ţi-s dragă.”

A fost prea mult pentru tânărul îndrăgostit. Nunta şi-au petrecut-o sub privirile blânde ale soarelui de toamnă, care se trăsese printre crengile desfrunzite, spre a nu stingheri taina celor două fiinţe omeneşti. Nuntaşi le-au fost gâzele şi păsările pădurii, ce se mai zbenguiau încă fără teama de iarnă. Nuni le-au fost stejarii din preajmă, ale căror frunze de aur au căzut tremurânde spre a face un culcuş moale pentru Făt-frumos şi Ileana Cosânzeana ai acelei păduri.

Apoi, mai ruşinat s-a simţit Toader când şi-a adus femeia în bordeiul lui cel nou, săpat anume, cu dichis. Cei din jurul lor n-au scos o vorbă, socotindu-le fapta ca pe ceva firesc. Nu erau singurii! Cu toate acestea, Toader a spus, ca din întâmplare, că îndată ce se va putea să dea o fugă la popa de la Stoeşesti, dincolo de Prut, în ţinutul Bârladului, spre a se cununa în faţa altarului. Până atunci cerură încuviinţarea lui moş Ion Cosoabă, cel mai bătrân om din sat, aşa cum făcuseră şi ceilalţi. Era ştiut din vremuri de demult că atunci când rămânea satul fără popă se găsea câte un uncheş care să-i ţină locul în faţa Celui Preaînalt.

Acuma Profiriţa era nevasta lui Toader, şi unii s-au gândit că n-ar fi rău să se ducă împreună cu ea la comis şi să-şi ceară moştenirea şi toate drepturile ei de stăpâna a locului. Se auzise că hrăpăreţul megieş se băgase peste averea vel-armaşului. Toader însă nu se învoi nici în ruptul capului, ca să nu-şi închipuie Profiriţa că anume pentru aceasta o luase de nevastă.

— Ce să mai zică, bre Toderiţă? făcu Ţugui. Să împartă moşia cu noi şi să intre în obştea noastră, ca pe vremea când nu erau boieri prin partea locului.

— Şi aşa, dacă vine domnia lui Ion-vodă, pământurile se vor lua de la toţi şi om munci de-a valma! zise cu hotărâre un sfrijit căruia i se mai zicea „ţânţaru”.

— Da’ ce crezi tu că măria-sa Ion-vodă n-o avea şi el boierii lui? i-o întoarse Neculai Buzatu, cârcotaş ca totdeauna. Aşa-i rânduită lumea, şi nu s-o schimba nicicând.

— Ce ne sfădim atâta? sări Ţugui. Să vedem ce spune şi jupâniţa, care până una-alta încă mai este stăpâna moşiei.

— Oare să se învoiască? se îndoi Juncu.

— Are dreptate Ţugui, încuviinţă Paraschiv. Du-te Toderiţă şi-ţi întreabă nevasta!

— Du-te! Du-te!

Cum era de aşteptat, Profiriţa se învoi pe dată să facă dreptate oamenilor în mijlocul cărora trăia de atâta amar de vreme. Îi cunoştea pe toţi după nume, şi mic şi mare şi tânăr şi bătrân, şi mai cu seamă îi îndrăgea. Aproape că şi uitase că era neam de boier de când bărbatu-său era un răzeş, şi judeca asemenea lui. Făgădui să înapoieze pojorâtenilor întreg pământul pe care-l avuseseră, aşa cum era trecut în cărţile de la domnia lui Vodă Alexandru cel Bătrân şi Bun, ba dacă nu le-ar fi fost îndestul, le-ar mai fi dat, căci pentru ea şi omul ei ajunge, slavă domnului! Cu ei avea să-şi muncească moşia, dar şi cu cei din Crăciuneşti, care, deşi nu se băjeniseră, tot năpăstuiţi fuseseră în vremea tatălui ei, vel-armaşul.

Zvonindu-se că se vor întoarce la casele lor din vatra satului părăsit şi că Profiriţa va fi în locul hapsânului armaş, bucuria ţăranilor nu mai cunoscu margini. Se îmbrăţişau unii cu alţii, ştergându-şi lacrimi de bucurie, chiar şi bărbaţi în toată firea. „Asta-i adevărata domnie a lui Ion-vodă!” ziceau unii. Când a veni măria-sa, ne-a da pildă şi altora!” se fuduleau alţii şi numai astfel de vorbe se auzeau peste tot.

Mai bine de o săptămână a ţinut căratul întregului calabalâc din pădure, măcar că nu mai rămăsese mare lucru, mai pe la nimeni. Întâi şi întâi, trebuiau conduşi Toderiţă şi Profiriţa la curte, bărbaţii luându-şi furcile şi topoarele, ca la răzmeriţă. Dar trecând prin satul ce fusese înfloritor altădată, un val de mânie îi cuprinse pe cei mai mulţi. Nu vântul, arşiţa şi ploile măcinaseră aşezarea, cât prăpădul şi duşmănia comisului Melinte. Se ştia însă bine că şi înaintaşii lor păţeau deseori aşa ceva, mai cu seamă din partea tătarilor, şi numai în doi-trei ani satul înflorea la loc, din aceeaşi cenuşă, ba mai frumos ca înainte.

Cât despre curtea boierească, n-aveau ce să spună, aflând-o într-o stare mai acătării. Ba mai dădură şi peste câteva slugi, alături de bătrânul vechil Arvinte. Acesta cum o văzu pe Profiriţa se înspăimântă ca de o arătare venită din altă lume. Îşi făcu cruce scuipând în lături de trei ori, ca nu cumva să fie vreo strigoaică.

— Nu te teme, moş Arvinte, râse ea. Sunt eu, în carne şi oase.

— Îmbrăcată ţărăneşte, jupâniţă?!

— Iraaa, moşule! Dacă ai şti matale că am purtat straie şi mai ponosite decât astea… Mie însă îmi plac, fiind mai sprintene decât cele boiereşti, atât de împopoţonate.

Tare se mai cruci bietul slujbaş, ba-i spuse pe şleau că după ştirea lui trebuia să fie moartă.

— Dar au să vină şi dumnealui, vel-armaşul, şi cocoana? întrebă vechilul.

— Din păcate, nu! răspunse oftând Profiriţa. Barem pe mămuca am s-o aduc s-o îngropăm aici, dar bietului tătuca, cine ştie pe unde îi vor fi albind oasele…

— Dumnezeu să-i ierte! şopti moşul, dându-i o lacrimă în colţul genelor. Cu mine s-au purtat omeneşte.

— Da să lăsăm morţii, moş Arvinte, şi nu mi-o lua în nume de rău, că eu am venit cu alte treburi. De odihna lor ne-om ţine mai pe urmă. Poftesc acuma, degrabă, să ştiu cum stai cu holdele de anul acesta. Ai strâns ceva prin hambare?

— De, nu pot zice că nu, dădu din umeri stingherit Arvinte. Din păcate însă nu prea avem.

Răzeşii din jurul Profiriţei ciuliră urechile, dar tăcură, nefiind cuviincios să se amestece în treburile jupâniţei. Ea era stăpâna!

— Dacă te fereşti cumva de oamenii aceştia, zise deodată tânăra femeie, să n-ai teamă, că uite, dumnealui îi bărbatu-meu, arătă ea spre Toader.

— Matale şuguieşti cu mine, jupâniţă, zâmbi strâmb vechilul. Vrei să mă faci să cred că un ţăran are să ne fie stăpânul?

— Da! Acesta-i adevărul gol-goluţ şi te poftesc, moşule, să îl asculţi ca şi pe tătuca. Acuma spune de bucate!

Tare s-a mai uluit moşneagul de asemenea năstruşnicie ce-i îndruga fata fostului stăpân şi încă nu-i venea a crede. Totuşi, la porunca ei hotărâtă, începu a înşira cu glas domol:

— O parte se află în hambar, câte ceva am băgat la gropniţe, însă grosul i l-am dus comisului Melinte, zicând că el se îngrijeşte de moşie, din porunca stăpânului.

— Bine, moş Arvinte! făcu Profiriţa săltându-şi fruntea. Până comisul are să ni-l deie înapoi, tot grâul, sau ce-a mai luat, am hotărât să le dai din hambare oamenilor ăstora care mor de foame şi au copii şi bătrâni nevolnici cu ei. Ni-l dau înapoi la toamna viitoare, după ce-or avea şi ei ce strânge.

Vechilul încercă s-o tragă deoparte pe fată, gândind că dăduse o asemenea poruncă nesăbuită numai de teama ţăranilor ce-o însoţeau, dar nu fu chip. Văzând că avea de gând să risipească şi bruma de grâu şi mei ce se afla în hambar, îşi zise că, de bună seamă, tânăra lui stăpâna se va fi scrântit la minte. Nici nu era de mirare, câtă vreme se fudulea că era măritată cu un ţărănoi. Se bucură în gând că nu mai pomenise şi de gropniţa tainică, unde se ascundeau bucatele pentru vremuri de restrişte, şi se hotărî nici să nu spună, căci fata, fie că uitase, fie că nu ştia de acest ascunziş.

Sătenii dădură peste două căruţe ce mai rămăseseră la curte şi, cum nu erau vite de povară, se înhămară ei, trăgându-şi hrana până în sat.

— Ne vom întoarce şi vom chema la judecată pe hulpavul boier-comis! răcni Ţugui ridicând pumnul, în vreme ce ieşea pe poarta cea mare a conacului în fruntea celorlalţi. Să n-ai teamă, jupâniţă, că facem noi dreptate pentru o orfană ca matale!

— Să răspundă! Să fie judecat! strigară şi alţii.

Profiriţa privi cu duioşie în urma lor şi-i spuse lui Toader:

— Poate că ar fi fost mai bine să fi rămas cu toţii aici. De bine de rău, s-ar mai fi găsit unde să stea până la primăvară, că la ei n-am văzut să fie casă întreagă.

— Nici să nu te gândeşti, răspunse bărbatu-său. Din nimic şi tot au să-şi facă un acoperiş, dar numai acolo, în sat la noi.

După vreo câteva zile, moş Arvinte se înfăţişă la curtea comisului, purtând vorba stăpânei celei noi de a i se înapoia ce i se cuvine din holda anilor strânşi de domnia-sa. Fiind de neam mai ales decât Melinte, tânăra boieroaică a socotit să-i ceară dreptul nu sub formă de rugăminte, ci mai mult ca o poruncă, dar Arvinte n-avea de gând să-i spună întocmai comisului. Era încredinţat că sosise sfârşitul lumii, de vreme ce se întâmplaseră asemenea năstruşnicii. Apucase să-i spună bărbatului Profiriţei „boierule”, însă acesta i-o retezase scurt: „Să ştii, moşule, că eu nu-s boier şi că neam de neamul meu tot răzeşi am fost şi ne fudulim cu asta, mai dihai decât cu boieria. Şi să mai afli, matale, că s-a poruncit rânduială nouă, pe dreptatea celor oropsiţi. Asta este domnia lui Ion-vodă, şi se va întinde pe tot congiurul ţării, nu mai târziu decât până-n primăvară.”

N-a priceput mai nimic bietul moşneag, şi pentru aceea poftea desluşire de la dumnealui comisul, care era cu mult mai luminat.

— Sărut dreapta, boierule! zise Arvinte de cum i se înfăţişă, scoţându-şi cuşma. Am venit la domnia-ta… dar să ştii că nu-i a bună, jupân comise.

— Am auzit şi eu câte ceva, măi Arvinte, drept îi că s-a abătut mare necaz pe la voi?

— Întocmai, cinstite comise. Nici nu-i de crezut.

— Bre, da’ chiar îi fata boierului, cea care a venit? E Profiriţa?… Să nu fie vreo matracucă ce-i seamănă şi vor fi adus-o mocofanii să te amăgească.

— Vai de mine, boierule, dar o ştiu de când era de-o şchioapă. Acuma, ce-i drept, s-a mai împlinit de când îi măritată cu răzeşul ei, dar mă jur că ea este.

— Na, că asta n-am mai pomenit. S-o răsuci în groapă răposatu vel-armaş, de va fi având vreuna. Cine a mai auzit o astfel de împărechere? Încai, de n-am avut parte să mi-o fac noră, iacă ce s-a ales de ea! I-a bătut Dumnezeu, că prea se ţineau cu nasul pe sus, şi Coste, dar mai ales Ilisafta. Şleahtic pofteau dumnealor, nu boier de ţară ca răposatul meu fiu. Dumnezeu nu bate cu ciomagul!

— Doamne iartă-mă cucoane, da’ s-a întors lumea cu fundu-n sus, oftă vechilul încă nedumerit.

— Nu te teme, bre Arvinte, s-a întoarce ea la loc. Spune mai bine ce vânt te aduce. Nu cumva vrei să intri în slujba mea?

— De s-ar putea… mai c-aş vrea.

— Atunci?

— M-a trimis stăpâna să-ţi spun să dai domnia-ta îndărăt tot ce-ai strâns în lipsa alor ei şi să opreşti numai cât socoţi că ţi se cuvine pentru osteneală.

— Apăi, cu adevărat că-i zăludă fata asta, se mânie comisul scrâşnind din dinţi. Zi-i să-şi bage minţile-n cap şi să-şi pună pofta-n cui, de nu vrea să fac eu rânduială la voi, aşa cum se cuvine când un megieş îşi pierde minţile. Cât despre ţărănoii ei neobrăzaţi, să le spui că am poruncit ca nu cumva să mai dau de ei, când oi trece pe acolo, că-i fac una cu pământul. Mişeii! A dracului sămânţă de oameni! Am crezut că i-am stârpit şi ei răsar mai apoi ca ciupercile după ploaie. Dumnezeii lor de mocofani!

Arvinte ascultă tăcut, dar nu părea mulţumit.

— Să mă ierţi domnia-ta, comise Melinte, da’ n-oi putea să spun totul…

— Ei bine, am să vin eu!

— Oricum, tot n-am înţeles… ce-i cu domnia asta nouă? A ajuns biata ţară ca vai de lume. Când te culci seara ai un voievod, iar dimineaţa… altul!

— Astea-s numai scorneli ţărăneşti. Au ei pe un răzvrătit prin părţile Prutului, dar oştenii domniei le împuţinează puterile pe zi ce trece, aşa că nici gând de „domnia lui Ion-vodă”. Ar vrea ei, mârlanii, dar în veci n-are să se întâmple aşa ceva pe lumea asta.

Vechilul făcu calea-ntoarsă, dar nu-i spuse Profiriţei despre toate ameninţările şi sudălmile lui Melinte, ca să nu facă şi mai mare vrajba. Tot se aştepta el ca viforosul comis să dea o raită pe la ei, să vadă cum s-a rânduit orfana şi cum va fi…

În scurtă vreme, Pojorâta începu a prinde viaţă ca şi-n alte daţi căci hărnicia răzeşilor nu cunoştea margini. Totodată şi curtea boierească se schimbase şi fremăta de mulţimea ţăranilor, care de îndată ce aveau o clipă de răgaz se repezeau să dea o mână de ajutor, fie în ogradă, fie pe ogoare, după cum trebuia.

Aşa ceva nu se mai pomenise de când lumea şi satele de prin împrejurimi prinseră a vorbi mai cu temei despre „domnia lui Ion-vodă” ca de ceva adevărat. Numai că asta nu era pe placul comisului, care se hotărî să dea o raită pe la curtea răposatului vel-armaş. Era tocmai sărbătoarea sfântului Andrei, cu care se încheie luna lui brumar şi gospodarii îşi cam isprăviseră treburile, trăgându-se la iernat.

— Bine te-am găsit, jupâniţă Profiriţo, făcu el cu glas mieros, prefăcându-se tare bucuros că o vedea. Ia te uită, mai să nu te cunosc, într-atât de frumoasă te-ai făcut. Săracu’ Tomiţă! oftă el. Ce fericit ar fi fost să-i fi fost soaţă.

Profiriţa îl pofti în odaia de oaspeţi, poruncind să fie omenit cu ce se mai găsea în toată sărăcia ei. În acelaşi timp îi trimise vorbă lui Toader, să vină şi el. Bărbatu-său meşterea ceva pe la un hambar, laolaltă cu slugile şi cu vreo doi ţărani, dar lăsă pe dată totul şi se îndreptă spre casă.

După ce se tolăni într-un jilţ, comisul nu mai avu prea multă răbdare şi spuse rânjind:

— Nu care cumva eşti nemulţumită de felul cum am avut grijă de moşia voastră? Dumnezeu să-i ierte pe răposaţii matale părinţi, că tare au mai fost cumsecade şi cât au dorit ei, sărmanii, să ne încuscrim…

Profiriţa însă nu-şi amintea să fi fost vorba de o asemenea încuscrire, dar îi dădu pace, prefăcându-se că nici n-a luat seamă la spusele lui. Îi răspunse numai la întrebare:

— Ce să zic, jupân comise? De atâta grijă… nici ce mânca la iarnă nu mai am.

— D-apăi de, draga tatii, cine te-a pus să risipeşti grâul pe mocofanii de ţărani? Oricât le-ai da, ăştia nu se satură nicicând. De foame însă n-ai să mori, că am să te iau cu mine. Tot era să-mi fii noră!

— Nu-mi aduc aminte despre aşa ceva, boierule, i-o reteză fata. Şi apoi, eu îs femeie măritată şi omul meu mi-o purta de grijă.

— I-auzi colo! făcu Melinte pe neştiutorul. O fi vreun boier velit, ori vreun leah? rânji el, vrând a-i da peste nas pentru ifosele de altă dată ale răposatei jupânese.

— Niciuna, nici alta. Îi răzeş şi mă mândresc cu el, că-i harnic şi viteaz, dar mai cu scamă că mă iubeşte. De fapt are să vină să-l cunoşti şi domnia-ta.

— Una ca asta n-am să cred nici în ruptul capului, dragă Profiriţa. Se vede că, trăind printre ei, te-or fi schingiuit să primeşti asemenea însoţire. Dar îi pun eu…

— Ba să faci bine matale, boierule, să-ţi vezi de treabă şi să mă laşi pe mine-n pace. Nu vrei să-mi dai ce mi se cuvine… păstrează! Să-ţi fie de îngropăciune! se mânie ea.

— Aracan de mine, că amarnică te-ai mai făcut! se răsti comisul. Da’ eu să ştii că nu-s dus de multe ori la biserică!

Tocmai atunci se ivi şi Toader, ţinând în mână toporişca cu care lucrase.

— M-ai chemat? îşi întrebă nevasta.

— Lipseşte pe dată, mişelule! Ţopârlane! răcni Melinte, făcând un pas către el.

— Binişor, boierule, că nu-s moşneag, ori babă, cu care ştii domnia-ta să te baţi, când nu sunt alţii mai în virtute ca să ţi se împotrivească. Stai locului, că eu am fost chemat aici de Profiriţa.

— Auzi, neobrăzatul! Profiriţa? Da’ ce, mă? ai crescut porcii cu ea? se înroşi de mânie comisul.

— Jupâne! sări şi fata. Te afli în casa mea şi nu-ţi îngădui să te porţi astfel cu bărbatul meu!

— Bărbatul tău…?! Căţeaua dracului! răbufni boierul. Te ţineai cu nasul pe sus că băiatul meu nu era de neam mare ca al vostru şi acum te tăvăleşti cu ţărănoii?

Toader nu-i mai lăsă putinţă sa continuie. Năpustindu-se asupra lui îi trăsni un pumn în coşul pieptului, doborându-l. Se ferise anume să nu izbească cu securea spre a nu face moarte de om, măcar că nemernicul ar fi meritat-o. Apoi era şi Profiriţa de faţă, şi n-ar mai fi vrut să-i aducă aminte de sângerările din trecut.

— Scoală, jupân-comise, şi hai cu mine afară! Nu te mai răţoi la femei, dacă eşti bărbat. Hai să ne socotim în luptă dreaptă care pe care şi… Dumnezeu m-o ajuta să stârpesc o spurcăciune ca tine.

Vestea sosirii lui Melinte la curte se dusese ca fulgerul până în Pojorâta şi cu toţii îşi lăsară treburile, dând fuga la conac. Le era teamă ca nu cumva să păţească ceva jupâniţa lor.

Comisul se ridică cu greutate şi trase spada înjurând, dar văzând mulţimea oamenilor ce-l aşteptau în ogradă se potoli, fiindcă era numai singur, şi o băgă iar în teacă. Întoarse spatele şi dădu să iasă.

— Să-ţi vie numele, boierule! îi ură botjocoritor Toader, văzându-l că dă bir cu fugiţii.

— Pe tine, târfa dracului, se întoarse comisul spre fată, am să te pun sub epitropie! şi ieşi furios.

Toader vru să se repeadă iarăşi asupra lui, dar Profiriţa îl apucă de mână.

— Lasă-l în pace! Are să dea el socoteală altă dată, pentru vorbele lui spurcate.

— Am să i le vâr pe gât înapoi! scrâşni bărbatul.

În vremea asta, boierul trecu semeţ, călare, printre oamenii care huiduiau în gura mare, măcar că în sufletul lui tremura de frică. Ţăranii erau tare nedumeriţi pentru ce lăsase Toader să plece jivina de comis, şi numai un semn să le fi făcut, praful s-ar fi ales de ucigaşul neamurilor lor.

— Să mergem după el şi să-i dăm foc la casă! răcni bătăiosul Ţugui.

Erau să se repeadă cu toţii într-acolo, dar, ivindu-se Toader în prag, se opriră să-l asculte.

— Daţi-i pace, fraţilor! spuse el cu glas domol. Are să vină şi vremea aceea când nimic nu se va mai alege din gospodăria lui, dar acum să-l lăsăm.

Până după Sfântul Nicolae nici o veste nu se mai auzise de la furiosul comis, iar sătenii credeau că vor fi uitaţi, barem până-n primăvară, când, de bună seamă, aveau să se înfrunte cu el pe ogoare. S-au înşelat însă, căci într-o noapte izbucni focul la curte, cuprinzând şi bruma de nutreţ ce mai rămăsese pentru cele două vaci, scăpate cu viaţă până atunci. Pojarul s-a întins cu repeziciune, încât abia dacă au mai apucat să scape ce era suflare omenească. Ţăranii se repeziseră cu mic cu mare, cărând apa cu găleţile ori chiar în pumni, dar totul a fost prea târziu. Din falnica gospodărie a vel-armaşului, în scurtă vreme n-a mai rămas decât un morman de cenuşă fierbinte şi bârne afumate.

— Arde satul! răcni deodată o femeie.

Ca la o poruncă, întoarseră cu toţii capetele spre aşezările lăsate de izbelişte, numai cu bătrâni nevolnici şi copii. Un fior străbătu mulţimea răzeşilor, văzând pălălăile uriaşe înălţându-se până la cer. Focul fusese pus de jur împrejur şi nu mai încăpea nici o îndoială în privinţa vrăjmaşului care o făcuse.

— Asta-i mâna lui Melinte! răbufni Paraschiv al lui Mitrofan, săltându-şi ameninţător furca înspre conacul boierului.

Se repeziră să scape viaţa celor rămaşi acasă, fiindcă de stins pojarul nu putea fi vorba, atât de mare era prăpădul. Din nou rămaseră bieţii pojorâteni fără adăpost în plină iarnă.

— Ei, acum ia să ne încălzim şi noi olecuţă la comisul Melinte, oameni buni! strigă Ţugui la tovarăşii lui rămaşi cu privirile aţintite asupra jarului.

— Da, da! Să mergem la el să-i dăm foc! Să ardă ca şoarecii, netrebnicul! strigau, care mai de care.

Nimeni n-ar mai fi fost în stare să-i oprească în mânia lor. Ca la un semn dădură năvală, cu mic cu mare, de-a dreptul peste ogoarele dintre cele două conace. Era întreaga suflare a satului, bărbaţi, femei, copii, la care se mai adăugaseră şi câţiva megieşi veniţi în ajutorul îndrăgitei lor boieroaice, Profiriţa.

Zărind mulţimea dezlănţuită, Melinte porunci slujitorilor înarmaţi, care abia se întorseseră după mişeleasca lor ispravă, să intre cu toţii în casă şi să proptească pe la ferestre sacii cu nisip. Erau pregătiţi anume pentru asemenea împrejurări, dar nu fuseseră folosiţi până atunci decât împotriva tătarilor. Apoi traseră zăvoarele şi îşi pregătiră sâneţele, aşezându-şi praful de puşcă la îndemână.

— Trageţi în oricine ar fi! porunci comisul. Nici o milă pentru mocofani!

Ceilalţi slujitori şi robii ţigani o apucaseră la sănătoasa. Fără a fi opriţi în vreun fel de către ţăranii înfuriaţi. Ba unii se alăturară îndată răzvrătiţilor, având a plăti destule nedreptăţi îndurate de la hapsânul lor stăpân.

— Opriţi-vă, fraţilor! strigă deodată Toader cu voce tunătoare, şi fu ascultat pe loc. Nu putem cuprinde casa câtă vreme ei au sâneţe şi stau la adăpost. Să ne ferim de plumbi!

Dar nu isprăvi bine vorba că se şi auzi un pocnet, urmat de un vaiet ascuţit.

— Aţi văzut? reluă Toader. Căraţi snopi de paie împrejurul conacului şi nu ieşiţi la vedere! Femeile şi copiii să se tragă mai în spatele nostru, iar noi, bărbaţii, să ne aţinem cu furcile ca să nu ne scape nici un guzgan de acolo!

Acoperiţi de întunericul nopţii, fiecare se strecura cu câte un braţ de paie şi le arunca pe lângă zid, căutând să se ferească de plumbi. Din când în când mai striga câte unul de durere, dovedind că ţintaşii nu prea greşeau când zăreau vreo mogâldeaţă în bătaia sâneţei.

Când socoti că treaba era gata, Toader strigă cât îl ţinu gura:

— Daţi foc! Să pârlim porcul mai înainte de Ignat, că nu-i nici un păcat!

Un val de glasuri descătuşate răspunse la poruncă şi în numai câteva clipe vâlvătăile jucăuşe începură a se prelinge pe lângă acoperiş, înălţându-se către cerul vineţiu, acoperit de nori.

— Staaaţi, oameni buni! se auzi vocea prefăcută a comisului. Să ne înţelegem, se rugă el. Ce vreţi de la mine?

Ticălosul o luase cu vorba bună nemaivăzând nici o altă scăpare, căci împotriva focului n-avea cum să lupte.

— Trageţi-vă din lumina flăcărilor, strigă Toader, ca şi, cum nici nu l-ar fi auzit pe comis.

Câţiva slujitori aruncară armele şi se năpustiră îngroziţi prin foc, dar îşi găsiră moartea în furci, căci nu mai era loc de îndurare pentru nimeni.

— Îndurare, creştinilor! răzbi încă o dată glasul înspăimântat al boierului. Mare păcat vă faceţi în faţa lui Dumnezeu, dacă ardeţi de vii oameni botezaţi ca şi voi. Iertare…!

— Că ai noştri n-or fi fost botezaţi, boier-comise! răspunse în batjocură un ţăran. Tu, câine, ai dat focului prunci şi bătrâni neputincioşi. De ei nu ţi-a fost milă? Doar creştini erau cu toţii!

— Are să se milostivească de el Scaraoţchi, pe lumea cealaltă, adăugă altul şi chiotele mulţimii acoperiră strigătele deznădăjduite ale comisului Melinte.

Deodată se zări trupul mătăhălos al boierului rostogolindu-se prin flăcări, încercând să scape. În preajmă se afla Vasile Cociorvă, un om blând şi milos, care nu se prea băga în vorbă cu ceilalţi şi parcă anume îl va fi ales Melinte, că tocmai în dreptul lui nimerise.

— Nu-l scăpa, Vasile! răcniră mai mulţi, temându-se ca nu cumva acesta să-l lase să fugă până să se apropie alţii.

Cociorvă tresări şi, parcă fără voia lui, întinse furca spre fugar, împingându-l înapoi în flăcăii.

— Aşa, măi frate! încuviinţă Paraschiv, care sosise gâfâind lângă comis şi-l mai rostogoli o dată în jăratec. Ca pe porc, măi! Dumnezeii cui l-o făcut de boier! scrâşni el înciudat.

L-au acoperit apoi cu paie, până ce din Melinte n-a mai rămas decât un morman de cenuşă, prin care mai sfârâiau zgârciurile ciolanelor. O miasmă de carne arsă străbătea către nările celor de faţă, dar lor nici nu le păsa, gustând din plin simţământul de uşurare al răzbunării. Aşa i-au găsit zorile mohorâte de iarnă, şi nimeni nu simţise frigul nopţii. În cele din urmă însă începură a se îngrijora de vremurile ce aveau să vină, aşteptându-se la un iernat anevoios, dar şi la ceea ce ar fi putut să păţească din partea slujitorilor domneşti ori a boierilor vecini.

— N-are să mai vină pe aici nici o liftă boierească! îi linişti Toader. Goliţi hambarele şi luaţi tot ce vă trebuie, că din pământul şi munculiţă noastră au fost adunate toate astea. Ne-a supt ca o lipitoare, spurcăciunea! Asta-i porunca lui Ion-vodă, ca să ne facem singuri dreptate. Până una-alta, vom lua iar calea codrului, că acolo-i casa noastră până la primăvară.

Cu toţii încuviinţară spusele lui Toader, socotit fără tăgadă drept căpetenia lor.

— La pădure, fraţilor! La noi acasă! strigau care mai de care, năpustindu-se asupra coşarelor şi acareturilor boiereşti.

Abia după ce luară cu ei tot ce socotiră a le fi de trebuinţă, lungul şir al băjenarilor se pierdu în depărtare. Toader porunci aprinderea a tot ceea ce mai rămăsese, străjuind, împreună cu câţiva flăcăi, ca nici urmă să nu mai rămână din conacul comisului Melinte.

— La primăvară om băga plugurile peste locul ăsta blestemat şi binecuvântarea muncii îi va spăla păcatele, mormăi Toader ca pentru sine şi dădu să plece.

Atunci îşi zări nevasta, pe care o credea rămasă acasă.

— Doar n-ai fost aici toată noaptea?! se miră el.

— Ba cum de nu, bădiţă? Da’ ce, eu n-aveam nimic de răzbunat? se alintă Profiriţa.

— Ei, păi aşa putem spune că ne-am răcorit amândoi, zâmbi Toader cuprinzând-o pe după umeri.

— De bună-seamă, se lipi fata de el, şi tocmai bine, fiindcă am a-ţi da o veste: ai să fii tată!

A trebuit să-i mai spună o dată, pentru ca Toader să se încredinţeze că n-a înţeles greşit, după care dădu un chiot de bucurie haiduceşte, făcându-i pe mulţi să se întoarcă din drum, ba strângând mâna pe furcă, neştiind ce se întâmplase.

— O să am un flăcău, spuse el mai domolit către cei de lângă el.

— Aşa să fie! răspunseră tovarăşii lui şi-l săltară pe braţe, în vreme ce Profiriţa îşi muşca sfioasă colţul broboadei, plecându-şi privirea.