Stăpânul din Ada Kaleh

CÂND ÎN FAŢA CASEI LUI MARCU BORLOVAN se opriră chervanele ticsite de marfă ale jupânului Marin Bălănoiu din Craiova, cu greu l-ai mai fi putut cunoaşte sub înfăţişarea de acum pe slujitorul de credinţă, mâna dreptă a dumnealui Dumitru sin Dumitru, cel care odinioară îl scăpase pe bănăţean de necazuri în Oraşul de Aur. Pe bătrânul neguţător nu l-a mai întâlnit Marcu de ani de zile, căci de când se făcuse staroste al breslei lui nu se mai dădea la drumuri lungi şi istovitoare. Lăsase totul pe seama lui Marin, dându-i până şi fata de soaţă, şi nu se căia deloc că-l alesese de urmaş. Acuma însă tânărul de altădată se rotunjise, mai cu osebire la pântec. Ba începuse a sufla cu greutate, chiar şi la cele câteva trepte ale târnaţului.

Marcu se bucură din toată inima la vederea oaspetelui şi nu întârzie a întreba despre sănătatea jupânului Dumitru, de care află că era încă în putere şi cu multă poftă de viaţă. Marin nu trecea prea des prin Bozovici, fiindcă drumul cel mare nu era pe acolo şi de astă-dată se întâmplase că venea abia a patra oară, în decursul vremii. Se înţelege că avea o treabă deosebită cu fostul slujbaş al domniei Moldovei şi se bucură aflând că Ana, muierea lui Marcu, se afla în sat, căci ultima dată nu o găsise. Chiar acum dăduse o fugă până la nişte neamuri, dar Marcu îl şi trimise pe Ioja după ea, să vină cât mai curând.

Când rămaseră singuri. Marin scoase de la brâu un răvaş pecetluit cu ceară roşie şi-l înmână gazdei. Se vedea cât-colo că era ceva de mare taină, căci musafirul i l-a dat numai după plecarea băiatului, cu toate că n-avea nici o bănuială împotriva lui.

— De la cine-i? întrebă Marcu.

— Citeşte şi ai să vezi!

— Tu ştii despre ce-i vorba?

— Întrucâtva!

— Să văd dacă mai cunosc slovele, şovăi Marcu. Erau aşezaţi la masă în faţa a două ulcele cu vin, în aşteptarea gospodinei care avea să poruncească de-ale gurii, dar până atunci trebuiau pregătite oleacă gâtlejurile. Marcu rupse pecetea şi îşi aruncă ochii pe scrisoare, dar după primele rânduri îşi pierdu răbdarea şi i-o dădu celuilalt, s-o desluşească el. Marin îşi drese glasul şi începu: „Eu, vel-vistiernic Ghinea Brătăşan, slugă supusă şi cu credinţă luminatului domn şi voievod Matei Basarab, pohtesc multă sănătate şi bună pace dumnealui biv-spătar Marcu sin Iancu ot Bozovici şi mă închin cu plecăciune şi prietenească inimă… „

— Cine ţi-a dat-o? întrebă deodată gazda.

— Însuşi vel-vistiernicul Brătăşanu.

— Mare minune! Ce i-o fi venit?!

— Ai să vezi:„…şi dau ştire domniei-tale, din porunca preamilostivului meu domn, ca să afli şi să te păzeşti de Ferhad-paşa, stăpânul din Ada Kaleh, fiindcă iscoade cu credinţă adus-au ştire în cetatea de scaun a măriei-sale cum că afurisitul de păgân chibzuieşte să prade prin părţile bănăţene, spre agonisirea hranei de la creştini, că lui nu-i prisoseşte în acest an…”

— Mare lucru nu zice. Toată lumea ştie că paşa din Ada Kaleh pradă cât poate prin vecini, numai că până la noi n-a ajuns niciodată.

— Se vede că de astă-dată se va încumeta. Crezi că degeaba a poruncit Vodă să ţi se trimită vorbă?

— Aşa o fi cum zici, dădu din umeri Marcu. Citeşte!

— „. drept aceea, preaîndurătorul meu stăpân îngăduie o roată de seimeni, dar într-ascuns, că nu vrea să se strice ca turcu, iar de plata lor, dacă nă-i putea domnia-ta, iacă mă leg eu să te ajutorez. Şi mai pofteşte măria-sa ca îndată ce vei scăpa de necaz, au de nu vei avea deloc, să i te înfăţişezi, că multă cinstire şi slujbă vei căpăta, mai vârtos decât de la ceilalţi domni la care ai slujit.”

— Asta era! zâmbi Marcu.

— Ai ceva împotrivă? Nu-i tot un domnitor de-al neamului nostru? Pe vremuri te lăudai că îţi trebuie o singură stăpânire pentru toţi românii. Iat-o!

— Şi-l socoţi în stare pe Matei-vodă să calce pe urmele domnului meu, Gaşpar Grazziani?

— El ori altul, tot una-i, numai ţara cea mare să se facă!

— Nu credeam că şi neguţătorii vor…

— Păi, ne cam saturarăm să tot dăm vamă la fiecare postată din cuprinsul bătrânei noastre Dacii.

— Vezi, la asta nu m-am gândit… Înseamnă că întreaga ţară mare, cu toată suflarea ei românească, îi într-un singur gând! Dar cine ştie cine va mai apuca ziua aia?…

— Cum poţi vorbi astfel? Bătrân nu eşti, ţeapăn… slavă domnului!

— Eheeei! Barem dacă mi-ar fi fost acasă feciorul…

— Aşa-i, că parcă îl trimiseşi după lelea Ana, dar… să zic că nu era cel pe care-l ştiam…

Uitând de răvaşul domnitorului muntean, Marcu începu a-i povesti necazul cu fiu-său, dar şi îndoiala strecurată în suflet despre Ioja, pe care-l aciuise la sân de dorul celuilalt. Tânărul îşi făcea drumuri pe la Caransebeş ori Lugoj, şi de fiecare dată venea mai schimbat la fire. Băgase de seamă că ceva nu se potrivea şi începuse a se căi că l-a adus în casă, dar Ana ţinea la el ca la propriul ei copil şi bărbatul nu voia s-o mâhnească. Aflase apoi de la Sâvu că în drumurile sale băiatul se ţinea de băutură şi curvişag, dar nu spusese nimic nevesti-sii. Pe măsură ce vorbea, descărcându-şi obida, îi fulgeră prin minte că Lăzărel va fi mărşăluind pe undeva pe drumurile Europei, pe unde l-ar fi putut întâlni şi Marin, aşa că-şi spuse gândul.

— Bucuros! Nu mai ştiu cum arată, dar am să strig pe lângă fiecare oştean ce-l voi întâlni: „Mă, nu cumva tu eşti din Bozovici? şi, cum îl dibuiesc, îi plătesc răscumpărarea şi ţi-l aduc plocon. Mă leg cu jurământ!”

De bucurie, Marcu simţi că-şi capătă iar puterile tinereţii şi mai că l-ar fi însoţit pe neguţător, dar îi veni în minte şi scrisoarea boierului muntean şi un ghimpe îi pătrunse inima.

— Şi dacă aşa o fi?… se pomeni el gândind cu voce tare.

— Ce?!

— Ia, cum spune în răvaşul acela… Mi se pare că nici n-ai isprăvit de a-l citi.

— Ne-am luat cu alte vorbe şi uitarăm, că mai spune şi altele:„…să mai ştii domnia-ta că luminatul meu stăpân nu ţine supărare pentru legătura ce ai avut-o cândva cu Gorgan-spătar, că pe atunci era numai agă în slujbă domnească, ascultăror de poruncă. Ca domn l-a iertat şi pe Hrizea-vornicul, care se bucură acum de mila măriei-sale…”

— Hm! făcu Marcu nemulţumit. La ce mai pomeneşte, că doar eu n-am fost de faţă la încăierare?!

— Păi, nici Hrizea…

Marin vru să mai spună ceva şi despre Sâvu, dar socoti că e mai bine să isprăvească scrisoarea:„…Învoindu-te cu slujbă, porunceşte măria-sa ca să aduni laolaltă pe toţi acei care vor a lupta pentru mântuirea neamului, întocmai cum ai făcut-o pe vremea răposatului Gaşpar-vodă. Să fie cât mai mulţi, că plată s-o afla, la toată sărăcia noastră. Şi Dumnezeu să te ajute şi să-ţi dea gând bun. Scris-am astă carte eu, nevrednic Petre-diac, la porunca domniei-sale vel-vistiernic Ghinea ot Brătăsani, la văleat 7155 luna iulie, 7 dni, anul Domnului 1647.”

Marcu rămase tăcut, căci îl cam ispiteau vorbele boierului, numai că afurisita de durere din oase îl ţinea pe loc.

— Acum să fi fost Lăzărel pe lângă mine! oftă el cătrănit.

— Dau eu peste el, dacă mai are zile…

— Tocmai de asta mă tem şi eu, să nu se fi prăpădit!

— Lasă că nu se moare aşa, cu una, cu două, mai cu seamă că războiul e pe sfârşite, după cum se aude.

— Ar fi şi vremea, că uite, azi-mâine sunt vreo treizeci de ani de când se tot bat creştinii între ei, şi păgânii îşi fac de cap.

Când a sosit Ana şi află că Marin făgăduise să ia urma feciorului, nemărginită i-a fost bucuria. Mai puţin s-a văzut asta pe faţa lui Ioja, care se arăta cam îngrijorat. Apoi neguţătorul îşi văzu în cele din urmă de drumul lui, lăsându-şi gazda cu inima îndoită la gândul scrisorii lui Brătăşanu, despre care nu suflaseră o vorbă Anei.

Altcum i-ar fi fost sufletul lui Marcu dacă ar fi ştiut ce vorbise boierul Ghinea Brătăşanu, când i-a citit domnitorului scrisoarea: „De unde o mai scoseşi, măi Ghineo, cu paşa din Ada Kaleh?” îl întrebase Vodă, uluit de atâta scorneală.

„Turcii sunt puşi pe jaf în orice clipă, numai prilejul să se ivească”, rânjise boierul.

„Şi dacă n-o fi aşa?” „Înseamnă că paşa va fi aflat de scrisoarea asta şi, temându-se de ajutorul făgăduit de măria-ta, se va fi lăsat păgubaş şi nu va mai fi cutezat a ieşi din ostrovul lui.” „Şi chiar ai de gând să-i trimitem seimeni?” „Poate vreo câţiva, dintre cei mai răzvrătitori, spre a ne scăpa de ei, ori nici chiar pe ăştia, fiindcă bănăţeanul are să-şi strângă pe dată oamenii lui, ca să facă faţă turcului.” „De află Ferhad-paşa, ne-am mâncat omenia în faţa lui. Să ai grijă prin cine trimiţi scrisoarea!” „Fără grijă, doamne! Marin Bălănoiu, neguţătorul din Craiova, nu-i un prost de pe drumuri, fiind apoi bun prieten şi mie şi bănăţeanului… Dar nici nu trebuie să ştie care este adevărul curat.” „Iar dacă nu se va întâmpla nimic, oştenii aceia ar fi buni să-i aducem aici, peste munte, nu?” „Chiar la asta gândisem şi eu, măria-ta”, zâmbise vistiernicul cu şiretenie. „Bani vom găsi noi să-i plătim!”

Cam acestea fuseseră plănuirile isteţului vel-vistiernic din Brătăşani, dar pe Marcu îl frământau şi altele. Se îndreptă către Prigor, la bunul său prieten Sâvu, aşa cum îi era în obicei când voia să se mai mişte din gospodărie ori să se sfătuiască la nevoie.

Nu se auzise de nici o prădăciune pe malul românesc al Dunării, dar Marcu s-a gândit că ar fi mai bine să afle din vreme, aşa că-l trimisese pe Ioja cu nişte lână de vânzare la Orşova. Dacă era pace şi linişte, trebuia să vândă marfa şi să se întoarcă acasă, iar dacă turcii porniseră, o slugă care-l însoţea pe tânăr avea să se repeadă în galop până la Bozovici, ca să afle şi ei. Tânărul nu lăsase să se vadă pe faţa lui nici părerea de bine, nici de rău că pleacă, ba nici teamă de turci. Ascultător, pornise după cum i se poruncise, dar nimeni nu putea şti ce-i trecea prin minte. Acuma, că se scursese mai bine de o săptămână de la plecarea lui Ioja şi nu primise nici un fel de veste, parcă s-a mai liniştit şi apucă drumul Prigorului, cu toată zăpuşeala zilei de sfârşit de vară. Îşi dădu seama că suflă cam greoi… şi el se mai gândea să se ducă tocmai la Târgovişte, când îl ostenea acuma drumul până la un sat vecin! Dar cum o da cu ochii de prietenul său îi va cere pe dată un şol cu apă rece de izvor, zicând întotdeauna că era mai bună decât cea de la fântâna de acasă, ba chiar o asemuia cu apa din Borlova îndepărtatei lui copilării. Cu Ana se înţelesese ca în lipsa lui să se mai ducă pe la o vecină, cu torsul ori împletitul, căci tocmai meşterea un sfetăr de iarnă pentru când avea să se întoarcă Lăzărel. Acuma, că-i făgăduise Marin, nu mai avea nici o îndoială că până-n Crăciun avea să-i fie acasă feciorul. La cină se vor întâlni iarăşi, că nici Marcu nu zăbovea prea mult la Prigor…

Cum se aştepta, după ce-i spuse despre scrisoarea lui Matei-vodă, Sâvu fu de părere să se ducă neîntârziat, barem până la malul Dunării, că tăcerea lui Ioja nu-i prea era la socoteală.

— O fi bătând cârciumile din Orşova, zise prigoreanul, fiindcă lui nu-i plăcea tânărul. Apoi şi turcul… Ferhad, ori cum îl mai cheamă, n-are decât să poftească! I-om arăta noi lui ce putem când ne apărăm avutul! se grozăvi el.

Auzind apoi de făgăduiala lui Marin, Sâvu se întrista:

— De ce n-ai spus să fi mers şi eu…?

Ca mai întotdeauna când se duceau unul pe la altul, se cam lungiră şi acuma la vorbă, de una, de alta, până băgară de seamă că soarele dădea spre asfinţit.

— Cam roşcat apusul ăsta de soare! zise deodată Sâvu, privind printre gene.

— Ce soare, omule?! Foc în Bozovici! sări Marcu de parcă ar fi fost muşcat de şarpe. Arde satul! Tu nu vezi?

Fără să mai aştepte răspunsul se repezi la grajd şi apucă un cal, îl încalecă pe deşălate şi porni ca o furtună spre casă, dar la marginea satului îl ajunse din urmă şi Sâvu.

Se aşteptaseră la un foc oarecare, însă priveliştea ce li se înfăţişă aici era îngrozitoare, căci nu mai rămăsese casă să nu fi fost cuprinsă de vâlvătaie şi nici o fiinţă vie nu părea să mai fi scăpat din acel pârjol. Peste tot erau leşuri omeneşti hăcuite de spadă şi lăsate pradă focului.

— Anooo! răcni deznădăjduit Marcu. Anooo!

Sărise de pe cal şi voia să pătrundă printre uriaşele flăcări spre casa lui, părând a nu-şi mai da seama ce face. Ar fi pierit la rându-i înghiţit de pălălaie, dacă nu l-ar fi prins Sâvu zdravăn de mână.

— Lasă-mă! se smuci el, dar prigoreanul nici nu vru să audă.

— Stai în loc! N-a mai rămas nimic, nu vezi? Cine a scăpat, a fugit spre alte sate.

Marcu se domoli dintr-o dată, de parcă l-ar fi lovit un mai în moalele capului. Se uită prostit la prăpădul ce se petrecuse pe vatra casei lui şi murmură:

— N-a minţit Matei-vodă… eu n-am avut minte… eu… Ană dragă, iartă-mă!

Era limpede că-i pierise muierea, fiindcă şi mulţi dintre aceia care încercaseră să fugă în alte părţi fuseseră ucişi la margine de către tâlhari. Se apucă să răscolească cenuşa, fierbinte încă, de pe locul unde-i fusese gospodăria, până ce dădu peste un trup ce se făcuse scrum, de nu mai puteai şti dacă era muiere ori bărbat. Dar salba de galbeni ce străluci prin funingine nu-i mai lăsă nici o nădejde. În faţa lui se afla, aşadar Ana sa cea dragă… şi acum nu se mai putu ţine să nu plângă în hohote, strângându-şi capul în palme. Obrajii prinseseră a i se înroşi, dar nu din pricina căldurii, ci a mâniei care i se strecura în vine. Simţea acum o poftă nebună de răzbunare şi mai să se ia de unul singur pe urmele făptaşilor.

— Ferhad, nemernicule! scrâşni el. Ai să mi-o plăteşti câine!

Se repezi spre cal, dar iarăşi fu oprit de Sâvu.

— Fii înţelept, frate! Numai noi doi şi fără arme, ar însemna să ne dăm prinşi ca proştii în mâna lor. Să ne strângem cât mai mulţi şi să mergem cu toţii acolo, în cuibul lui de năpârcă, să-i facem la fel!