O învăţătură de minte

PĂŢANIA DE LA TEIUŞ nu-i mai ieşea din cap ciunganului Florea Nicoară şi tare ar mai fi vrut să se lase de cătănie, căci altcum visase el slujba domniei şi altfel era. Nu vedea ce folos aduce el ţării numai ducând răvaşe şi făcând muştru. Toată primăvara a fost abătut, căci auzind păsărelele din lunca Murăşului îl apuca un dor nebun de satul lui şi mai că nu-i venea să se întoarcă în cetate. De mai multe ori a vrut să-şi spună oful domnului căpitan Ovary, însă n-a cutezat. În schimb le împuiase capul prietenilor lui, Tănase şi Laszlo, iar aceştia râdeau de el şi-i răspundeau că aşa-i în vremea florilor, dar o dată cu dogoarea verii avea să-i treacă. Dar uite că acuma erau în luna lui cuptor şi nici gând de aşa ceva, încât îl cuprinse scârba faţă de veşmintele ostăşeşti şi se simţea bine numai când mergeau la scăldat şi se putea descotorosi de ele.

Totuşi, avu îndrăzneala ca într-una din zile să-i spună căpitanului, când acesta se tolănise lângă el la soare:

— Eu m-am tot socotit, şi gândesc că slujba domniei nu-i de mine. Locul meu e acasă, în sat, între ai mei, şi chiar m-oi duce acolo de unde am venit.

Căpitanul îl privi zâmbind, când îi răspunse:

— Cred că te-a bătut cam prea tare soarele în cap, măi Floreo, şi ţi-a topit mintea. Cum îţi închipui tu că poţi să pleci de la oaste aşa, după cum îţi vine pofta? Am aflat eu câte ceva, nu-i vorbă, dar n-am dat crezare până acum, însă văd că au avut dreptate…

— Cine?!

— Prietenii tăi.

— Aşadar, m-au vândut?

— Asta nu se cheamă vânzare, iar eu am tot aşteptat să-mi spui şi mie, ca să te lămuresc pentru totdeauna.

— Am făcut-o acum.

— Atunci, încă-i bine, până n-o fi prea târziu! Scoate-ţi gărgăunii din cap şi ascultă-mi povaţa.

— Dar eu m-am săturat! se înciuda ciunganul.

— Se poate, dar de plecat n-ai cum.

— Niciodată?

— Ba, poate la bătrâneţe, dacă apuci…

Văzându-l că-i venea aproape să plângă, Ovary căută să-l mângâie. Ţinea mult la flăcăul pe care îl făcuse cătană şi-i părea rău că făgăduielile de atunci nu se împliniseră până azi. Pricina era moartea prinţului şi noua stăpânire a văduvei sale, care adusese mare lâncezeală printre oşteni. Nimic nu mai făceau pe căldura de cuptor a verii, iar cum aveau câmpul de muştru în lunca Mureşului, nu era zi să nu se scalde, cu îngăduinţa însuşi a căpitanului. Toţi oştenii erau astfel mulţumiţi, numai Florea Nicoară se sclifosea că vrea acasă…

— Şi dacă eu am să plec, totuşi? nu se lăsă ciunganul.

— Am să fiu silit să te caut, să te aduc înapoi legat şi de s-o întâmpla să avem plumbi de prisos poate capăt îngăduinţa să te împuşcăm. Singurul bine ce ţi-l pot face, că altminteri în ştreang ajungi.

— Numai pentru atâta? Nu cred!

— Fuga de sub arme se pedepseşte cu asprime, că dacă n-ar fi aşa, mai bine de jumătate dintre oşteni ar da bir cu fugiţii. Dar uite, ca să-ţi mai treacă de urât, am să te învoiesc să te duci acasă vreo săptămână şi nădăjduiesc să vii înapoi cu capul mai limpede! îi zise Ovary săltându-se ca să se îmbrace. Din păcate nu şi-a putut ţine făgăduiala, căci s-a pomenit cu vreo doi grofi trimişi anume să cerceteze din nou întâmplarea de la Teiuş, ba îl mai purtară şi după ei pe la Bălgrad.

În răstimp Florea îşi pierdu răbdarea şi, cum tot nu mai avea de gând să mai dea ochii cu căpitanul, se hotărî să fugă. Nu mai spuse nici tovarăşilor lui, ci, lăsându-şi hainele de cătană pe mal, se strecură numai în cămaşă şi izmene, desculţ şi cu capul gol, pe sub lăstărişul de pe mal. Apucă în susul apei şi când se înseră ajunse la Cistei, apoi la adăpostul întunericului străbătu până la Ciunga. Când de-abia se lăsase liniştea peste sat, sări gardul în bătătura lor, fără ca să-l latre vreun câine, şi bătu uşurel în uşă.

— Care-i acolo? se auzi vocea bătrânului.

— Eu! Florea!

— Ai venit?

— Îhî!

Ieşi fără să aprindă vreo feştilă, fiindcă de câteva nopţi luna îi blagoslovea cu razele ei de lumină.

— Da’ ce-i cu tine aşa despuiat?! se cruci tatăl. Nu cumva lotrii…

— Nu! Am fugit de la oaste.

— Cum aşa?

— Lasă că voi povesti eu, numai să fie şi tetea Amosie de faţă.

— Apăi, frate-tău îi plecat cu căruţa pe la mocani, la munte, că ne trebuie ceva scândură la poiată. Ar cam trebui să se întoarcă mâine, ori poimâine. Dar hai în casă! Ai mâncat?

Florea dădu din cap că nu, şi intră după taică-său.

După plecarea lui, Tănase a dat peste haine la malul apei şi, cum nu-i răspundea la chemare, se îngrijoră să nu i se fi întâmplat ceva. Mai veniră vreo doi, apoi alţii, şi cu toţii crezură că se va fi înecat.

— Să ştiţi că l-a dus apa la vale, zise unul.

— Dar ştia să înoate! se nedumeri Tănase.

— L-o fi apucat vreun cârcel…

— Ori l-a prins vreo rădăcină de la fund…

— Dacă nu l-a dus ştima apelor…

Care mai de care îşi dădeau cu părerea, în vreme ce câţiva căutară pe la maluri, ba şi prin adâncuri, doar i-or da de urmă, dar degeaba.

— S-a zis cu scăldatul! făcu unul cu părere de rău.

— Cam aşa! răspunseră mai mulţi.

Îi strânseră veşmintele şi plecară cu toţii lipsiţi de voia-bună de altă dată, dar nici n-au mai ieşit la Murăş până nu s-a întors căpitanul.

— Şi ziceţi că l-aţi căutat peste tot? întrebă el gânditor.

— Am răscolit toată apa, până către Lorinţ.

— Hm! mormăi el, dar se vedea că nu era îngrijorat ori înduioşat de cele întâmplate. Atunci, ia să veniţi voi patru şi să-l aducem acasă…

— Merg şi eu! sări Laszlo.

— Ba tocmai tu şi Tănase nici să nu vă mai arătaţi la vedere până ce vă voi spune eu!

— Dar cu ce-am greşit? întrebă Tănase.

— Nu-i vorba de asta, dar nu pot spune mai multe. Până în amiază, trebuie să ajungem la el acasă.

— Trăieşte?! se miră Laszlo.

— Nădăjduiesc! răspunse Ovary, dar cu oarecare îngrijorare în glas.

Văzând că două zile la rând nu fusese căutat, Florea se duse cu taică-său la cosit „în pârloage”. Amosie mai zăbovea, se vede că găsise lemn mai mult şi venea cu greutate. Isprăvind însă mai curând treaba, hotărâră să se întoarcă, să mai sape în grădina de pe deal. Vorbind ei de una, de alta, nici nu băgară de seamă că sub nucul din drumul Cisteiului erau legaţi cinci cai. Dar abia îşi lăsară coasele din mână că se şi pomeniră cu domnul căpitan Ovary şi oştenii lui…

— Iar voi îl plângeaţi ca pe un mort, îşi mustră el oamenii. Florea nu se pierdu cu firea şi zâmbind îi îmbie pe toţi să ciocnească un pahar de vin, dar ofiţerul se răsti tăios pe româneşte, anume ca să priceapă bătrânul Nicoară:

— Tu nu ascultat, fecior. Tu fugit de la cătane şi asta mare vină este. Eu dus pe tine la Aiud şi acolo hotărât legea cum mori: împuşcat, ori spânzurat!

Taică-său rămase cu gura căscată, iar lui Florea îi pieri veselia văzând că nu era de glumă. Oştenii îi înşfăcară mâinile şi i le legară în faţă, iar capătul funiei îl trecură pe după şeaua căpitanului, al cărui cal fu adus îndată. Pe la gard începură a se strânge muieri, moşnegi şi copii, căci cei buni de muncă abia către seară veneau acasă. Şi se porni un bocet de mai mare jalea când se auzi despre ce era vorba, iar sărmana mamă îşi smulgea părul din cap.

— Domnule ofiţer, gemu bătrânul Nicoară. Domnia-ta l-ai făcut să plece în lume şi tot domnia-ta vrei să-l şi omori? Ce ţi-am făcut? Cu ce te-am supărat?

Îi apucase piciorul, căci Ovary încălecase, şi îi săruta cu deznădejde vârful cizmei, făcându-l să se simtă stingherit. Se şi cam temea de furia sătenilor, căci ei nu erau decât cinci, iar cum se porniră şi alte glasuri cerând iertare, se aplecă spre bătrân şi zise:

— Făgăduiesc să nu ucidă la el! Eu scap!

Apoi făcu semn însoţitorilor lui şi bietul Florea fu silit să meargă desculţ prin colbul stârnit de copita calului pe care-l urma.

Nu-l crezuse pe căpitan şi iată că acuma acesta se arăta aşa de pornit, cum nici nu s-ar fi aşteptat. Simţi că îl cuprinde ura, şi dacă ar fi putut l-ar fi strâns de gât. Îşi blestema ceasul când l-a cunoscut şi l-a scăpat de la moarte, dar toate acestea numai în gând, căci altminteri n-a scos o vorbă. Era prea mândru ca să se umilească, cerşindu-i iertarea. A tăcut şi mai târziu, când au ajuns la Aiud şi a fost vârât în gaura aceea din zid închisă cu o uşă zăbrelită, dar şi căpitanul parcă amuţise.

Cetatea era mai curând o împrejmuire înaltă de bisericii calvineşti şi numai oştenii lui Ovary erau acolo, nu mai mulţi de douăzeci. Ba acuma, prin fuga lui Florea, s-ar fi putut spune că s-au mai împuţinat. Nici n-ar mai fi încăput alţii, dar nici nu erau de trebuinţă, căci în caz de vreo primejdie ar fi făcut faţă până să le vină ajutor de la Bălgrad. Fusese zidită la poalele dealului, chiar în drumul ce ducea de la Turda la cetatea de scaun a ţării, şi avea o mare însemnătate.

Osândiţii băgaţi în cotlonul ce ţinea loc de temniţă nu rămâneau acolo prea mult. Şi chiar dacă uneori erau duşi în altă parte, cel mai adesea ajungeau la spânzurătoarea din spatele bisericii, care nu era dată jos niciodată. Cei mai mulţi erau mocani colţoşi, care nici n-aveau nevoie să fie judecaţi ca să fie trimişi pe lumea cealaltă, căci stăpânul se lipsea bucuros de câte un iobag, spre a-i îngrozi pe ceilalţi. Florea ştia toate acestea şi nu de puţine ori a văzut pe nefericiţii de acelaşi neam cu el băgându-şi capul în laţ. Ce-i drept, nu credea să ajungă el însuşi în acel loc… Totuşi, îi făcuseră curat şi îi puseseră paie proaspete, cum se cuvenea unui oştean şi nu unui om de rând. Chiar şi mâncarea părea să fie cea de mai înainte, doar că acela care i-o aducea era tare morocănos şi nu-i răspundea la nici o întrebare, de parcă ar fi fost mut, ori străin de ţară. Abia după două zile catadicsi să-i răspundă la întrebarea cât avea să mai zacă în cotlon.

— Domnul căpitan s-a dus după poruncă la Bălgrad şi cum s-o întoarce vom şti dacă te spânzurăm ori te împuşcăm. Poate aduce plumbi, că aici ducem lipsă, doar ştii bine.

— Să vă ia dracu pe toţi! răbufni Florea pe limba lui. Alta nu ştiţi, decât „spânzurat-împuşcat”.

— Eu n-am nici o vină! se scăpă morocănosul temnicer tot pe româneşte… după care fugi însă grăbit, ca nu cumva să mai fie întrebat ceva.

Rămas de unul singur Florea chibzui îndelung cum ar fi putut scăpa, căci nu prea îi venea la îndemână să se lase ucis ca un pui de găină. O dată ajuns în curte s-ar fi căţărat pe zidurile de întăritură ale bisericii şi de pe acoperiş ar fi sărit în clopotniţă, iar de acolo putea coborî înăuntru şi s-ar fi ascuns pe undeva, cu toate că nu era altar. Uşa dădea în drum şi… Până acolo însă era uşa aceasta blestemată, cu zăbrele groase, de nu ţi-ar fi ajuns o săptămână să pileşti la una. Dacă aveai pilă… Înciudat, începu să le scuture şi atunci băgă de seamă că numai lacătul ţinea toată ferecătura. „Dacă aş avea un pietroi, poate că l-aş fărâma!” oftă bietul Florea şi dădu să-l apuce. Era descuiat! „Nu-i cu putinţă. Am năluciri!” îşi dădu el cu palma peste frunte, dar nu era o amăgire a minţii, că uşa se deschise cu mare uşurinţă. O închise pe dată, nu cumva să-l vadă careva, fiindcă trebuia să aştepte noaptea ca să poată fugi. Din fericire nu trecea nimeni, de parcă locul ar fi fost ocolit anume. Iată însă că se ivi oşteanul ce-l hrănea şi inima i se făcu atunci cât un purice, ca nu cumva să-şi dea seama că nu era zăvorit ca lumea. Se prefăcu adormit, spre a nu trebui să vorbească şi să-i scape taina. O veşnicie i s-a părut până ce l-a văzut plecat şi pe dată a şi pipăit lacătul să vadă dacă nu l-o fi închis. Era la fel! Oftă uşurat şi începu să zâmbească iar, ca un copil care pregătea o şotie. „Măcar de s-ar culca mai devreme afurisitul ăsta de soare!” zise el aproape cu glas tare, atât era de nerăbdător. Fiind în plină vară zilele erau lungi şi nopţile scurte, dar lui i-ar fi fost de trebuinţă taman pe dos. În sfârşit soarele s-a dus pe după dealuri, dar alt necaz: luna! Se vedea ca-n palmă, nu alta! O blestemă şi pe ea, dar nu mai pvu ce face, aşa că se strecură binişor afară, părându-i rău că nu avea şi cheia. Ce s-or mai cruci cu toţii negăsindu-l, dar cu osebire scârbosul de Ovary…

Se ţinu în umbra zidurilor şi ocolind aproape întreaga curte ajunse la zidurile bisericii, care nu erau chiar aşa de uşor de încălecat, cum i se păruse lui de unde fusese. Se caţără cu unghiile şi asudând din greu izbuti în cele din urmă să ajungă la acoperişul de ţiglă. Aici altă caznă, căci din pricina vechimii, ţiglele căpătaseră muşchi şi numai după ce se târî pe burtă mai bine de un ceas putu să se arunce, frânt de osteneală, pe podeaua clopotniţei. Mare grijă avu ca să nu atingă vreun clopot, că întreaga străduinţă i-ar fi fost în van. Până acuma toate îi merseseră din plin şi asta îi dădea o şi mai mare nădejde, aşa că nu pierdu multă vreme şi coborî scările în biserică. Luna pătrundea prin ferestrele înguste îndeajuns ca să-i arate unde era uşa, dar de astă-dată era zăvorâtă pe dinafară şi cu nici un chip n-ar fi putut-o sparge. „Fie ce o fi, am să aştept până dimineaţă şi celui dintâi care o intra îi dau în cap, apoi o ţâşnesc pe după el. Alta n-am ce face!” Ar fi vrut să înjure, dar cum se afla într-o casă a Domnului, chit că era ungurească, îşi muşcă buzele şi tăcu. Se tolăni la podea, chiar în spatele uşii, iar după scurtă vreme, cu toate că ar fi vrut să rămână treaz, nu mai izbuti să se împotrivească dulceţii somnului. Visă mult şi frumos, dar aşa de încurcat încât nu mai ţinea minte nimic atunci când deschise ochii. Ba încă mai crezu că nu se trezise, văzând uşa larg deschisă şi o sfrijită de babă rânduind ceva printre scaune, fără să aibă grija lui. Sări pe dată şi, fără să-i mai pese că ieşea în plină zi la drum, se năpusti afară. Iarăşi nu era nimeni prin preajmă, de parcă s-ar fi înţeles cu toţii să-l ocolească, ori norocul îl ajuta să scape de moarte.

Alergă până la pârâiaşul cu mal adânc ce se afla doar la câţiva paşi de acolo şi care se vărsa în Murăş. Ţinându-se de el nu mai era primejdie de a fi văzut, decât dacă ar fi coborât careva anume să-l caute. Îşi zicea că cine va da de lipsa lui va cerceta mai întâi cotloanele cetăţii, din pod până-n pivniţă, căci afară nu-şi închipuiau ei că ar fi putut să iese. Apa secase mult din pricina arşiţei, dar şuvoaiele de primăvară săpaseră o vale adâncă, numai bună pentru bietul fugar. Dar întâlnirea cu Murăşul îl făcu fericit şi nu se ţinu să nu bea o gură din unda lui călduţă. Apoi, cum era numai în cămaşă şi izmene, intră cu totul şi din câteva salturi fu pe malul celălalt, în lunca deasă ce ţinea până către Cistei. El însă n-avea să mai meargă pe mal, şi nici măcar la Ciunga nu mai avea ce să caute…

Mai întâi îşi potoli foamea, cu nişte mure pe care le găsi din belşug, înnegrindu-şi buzele şi dinţii, ba îşi mai dete şi pe obraji, ca nu cumva să-l cunoască cineva în cale şi să-şi amintească de el. Chibzui apoi să apuce numai prin locuri neumblate, prin lanuri şi păduri, mergând de-a dreptul la Hopârta. Satul era înconjurat de dealuri şi codri prin care nu se încumetau oştenii prinţului. Acolo trăgea la unchiu-său Gheorghe, fratele mamei, şi avea să stea ascuns până ce vor uita cei de la Aiud şi-l vor lăsa în pace. Fusese un prost că data trecută, când îl crezuseră înecat, s-a dus de-a dreptul acasă şi Ovary l-a luat ca din oală, dar de astă-dată avea să-l caute mult li bine.

Drumul se dovedi mult mai anevoios decât îşi închipuise el. Când ajunse la poalele dealului se făcuse miezul zilei, iar el, flămând şi însetat, abia dacă mai păşea. Ar fi vrut să dea de un izvor să-şi potolească arşiţa, dar nu erau decât râpe scate şi nebătute de picior omenesc de multă vreme. Se opri să-şi tragă sufletul şi privi înapoi către Aiud, a cărui biserică e vedea destul de limpede, ba chiar şi cetatea, numai ce se petrecea între ziduri nu avea cum afla. Se gândi că măcar până-n seară ar fi trebuit să ajungă în sat, altminteri, sfârşit de osteneală, cu greu ar fi putut s-o mai ţină. Mergea la întâmplare prin hăţişuri şi deodată se împiedică de ciolanele unui om. Avea coif pe tigva goală, cu dinţii rânjiţi şi lângă el zăcea o spadă ruginită. Platoşa de fier, altădată lucitoare, era mâncată şi găurită într-un loc, de glonte, fără îndoială. „Sărmanul! Va fi fost vreun fugar de la Mirăslău, pe care l-a ajuns moartea pe aici. Plumbul nu l-a doborât pe dată şi se va târât nădăjduind să scape, dar n-a mai apucat…” Luă cu el spada mortului şi plecă gândindu-se la cumplita bătălie de odinioară şi la scurtul răgaz de domnie românească sub stăpânirea lui Mihai-vodă, cel viteaz, despre care îi povestise taică-său. Îşi aminti apoi de celălalt Mihai şi de Marcu, încercându-l o mare părere de rău că n-a fost şi el în stare de vreo faptă pe potriva lor. Nicicând n-ar fi ajuns măcar hotnog, cât despre ceilalţi, se umpluseră de slavă în bătălie, dar n-aveau să se mai întâlnească niciodată. „Mai bine, căci mi-ar fi fost ruşine” îşi zise el şi păşi anevoie mai departe.

Norocul de care se bucurase până atunci păru a-l părăsi când calcă într-un mărăcine, o durere ascuţită străbătându-l până-n creier. Spinul era destul de mare şi sângele nici vorbă să se oprească, aşa că îşi sfâşie poalele cămăşii, înfăşa piciorul, apoi, şchiopătând, izbuti cu greu să ajungă în pădure. Aici i se păru că negura se lăsase mai curând, iar cum nu putea orbecăi mai departe, hotărî să rămână peste noapte. Dădu de o poieniţă cu iarbă moale şi se trase la rădăcina unui cer bătrân, de care se propti şi căută să-şi închidă ochii. Dar viaţa în pădure nu se ostoieşte nici în plină noapte şi tot felul de strigăte ale păsărilor de pradă, dacă le ascultai mai în fugă, păreau chemări omeneşti. Ţârâitul greierilor însă era foarte liniştitor şi aceştia nu erau puţini. Poveştile copilăriei, cu muma-pădurii ori alte lighioane ale iadului, nu-l mai înspăimântau de mult, dar nici nepăsător nu-l puteau lăsa. Apoi luna din noaptea trecută se ivi iarăşi pe boltă şi o foame cumplită îi aminti că nu pusese nimic în gură, în afara murelor. Nici măcar un brâu să-şi strângă bine burta nu avea, ci numai o sfoară mai groasă cu care-şi prinsese izmenele când plecase la coasă. Şi din nou îi veni în minte Ovary… dar aţipi cu el în gând. „Te-am prins, nemernicule!” îi rânji căpitanul în obraz. „Am adus un ştreang zdravăn, să nu se rupă când te-oi sălta în spânzurătoare! Ha! Ha! Ha! Moarte!… moarte… moarte…” Sări pe dată şi îşi duse mâinile la grumaz, dar băgă de seamă că n-are nimic şi că visase. Era însă lac de sudoare şi buzele îi crăpaseră de sete. Zări printre crengi strălucind ceva ca argintul, ba i se păru că şi aude susurul unui izvor. Fără să mai pregete se duse, şontâc-şontâc, şi cu adevărat razele lunii oglindeau într-un ochi de apă, din care ţâşnea un izvoraş. Stăpâna nopţii îi venise în ajutor şi o privi cu multă mulţămire. Din păcate înţepătura părea să se fi obrintit, căci îi cam zvâcnea şi-l durea, de nu putea propti piciorul în pământ. Se desfăcu şi îşi spălă rana cu apă curată, apoi îşi muie piciorul în băltoacă, uşurându-şi durerea. Mai că s-ar fi culcat aşa mai departe, dacă n-ar fi fost teama că Ovary avea să i se arate din nou. Totuşi răcoarea apei îl alină, aşa că adormi curând.

Deschise ochii şi sări părându-i-se că cineva fugise călcând peste uscături, dar când se uită mai bine, văzu că nu era decât un căprior, care obişnuia să se adape acolo şi se speriase de omul ce-i tulburase apa. Fără să mai stea pe gânduri apucă iar drumul către răsărit, pe unde bănuia el că ar fi trebuit să iasă la Hopârta. Nu mai avu urechi chiar pentru ciripitul păsărilor, nici pentru nimic altceva, singura lui ţintă fiind să ajungă cât mai curând, ca să-şi poată obloji piciorul. Acuma ar fi fost în stare să meargă şi acasă, numai să scape de chin aşa de rău începuse să-l doară. Înainte de a da soarele în crucea amiezii zări o răritură de pădure, şi cum ieşi din ea văzu casele hopârtenilor. Noroc că n-avu prea mult de mers, zărindu-l chiar pe unchi-său când se ivi în prag.

— Ziua-bună! spuse el încercând să zâmbească.

— Bună să-ţi fie inima, străine! răspunse gazda destul de rece, căci nu-şi dădu seama cu cine vorbea.

— Eu sunt, Florea, unchiule!

— Tu?!

— Da! Numai că mi-a cam crescut ceva barbă şi nu mă prea ţine un picior.

Îl apucă deodată o năduşeală, un vâjâit în urechi, după care se răsuci scurt, prăvălindu-se la picioarele unchiului.

Acesta, îngrijorat, îl înşfacă de subţiori şi-l trase la umbră, apoi se duse după doftoroaia satului şi abia când îl unse baba cu tot felul de iruri şi-i descântă cum numai ea ştia se uită mai bine la înfăţişarea străinului.

— Asta-i nepotu-tău din Ciunga, îi zise doftoroaia, care părea să aibă mai bună ţinere de minte.

— Tot aşa a zis şi el… Şi, dacă mă uit bine, chiar el îi, numai că prea are barbă ţepoasă şi mare. Ce-o fi păţit, că eu îl ştiam cătană?!

— O fi război, Gheorghe, şi noi nici nu ştim…

— Da’ de unde! Asta nu-i rană din luptă. S-o înţepat!

Sosi apoi şi nevastă-sa şi fiu-său Nicolae, pe care îl şi trimise la Ciunga să le dea de veste că Florea se afla la ei şi că deocamdată nu se putea întoarce acasă. L-au dus înăuntru şi l-au culcat pe aşternut curat, priveghindu-l cu rândul.

— A doua zi îşi veni în simţiri şi încercă să le ascundă fapta.

— Te-aş ruga, unchiule, să mă ţii o vreme la dumneata, dar să nu mai dai sfoară în sat…

— Cum aşa?! Nu cumva ai făcut vreo nelegiuire şi te caută stăpânirea?

— Nu! Nimic din ce te-ar putea face de ruşine şi nici pe ai mei, numai că vreau să mă ascunzi…

— Prea târziu!

— De ce?

— Baba Călina a fost aici de te-a îngrijit, iar până acum va fi umplut jumătate de sat cu ştirea că te-ai întors de la cătănie şchiop şi numai într-o cămaşă zdrenţuită.

— Băga-s-ar dracu-n ea! sudui Florea. Ce noroc mai am şi eu! Acum trebuie să plec şi de aici, până nu-i prea târziu.

— Păi l-am trimis pe văru-tău la voi acasă, să vie să te ia cu carul.

— Asta-i şi mai rău! şi Florea dădu să se ridice din pat.

— Stai blând, nepoate. Ce te frămânţi aşa? Cine să-ţi facă vreun rău în casa mea, că-i crap capul?! La nevoie te duc în pădure, şi nimeni nu-ţi mai dă de urmă.

— Poate că n-ar fi rău s-o faci mai din vreme, unchiule. Iacă, am să-ţi spun că am fugit de la oaste şi de pun mâna pe mine mă spânzură…

Bătrânul rămase cam descumpănit, dar nu lungă vreme.

— Eu, să-ţi spun drept, nu m-am prea bucurat când am auzit că ai plecat şi i-am zis şi lui taică-tău, dar el nu, că Amosie te-a învoit, şi m-am supus crezând că sunt eu prostul. Dar iată că s-a dovedit dreptatea de partea mea, şi bine nu poate să-mi pară. Acuma ce să mai zic? Te-oi ascunde, că doar n-am să las eu liftele să-mi spânzure nepotul. Hai în pădure!

Văzând că nu putea merge singur înhamă boii la car şi mai pe ocolite îl scoase din sat, spunând celor întâlniţi în cale că-l duce la Ciunga. Apoi în codru, lângă o râpă cu izvor, încropi un bordei şi-l băgă înăuntru, lăsându-i mâncare şi o glajă cu rachiu.

— Am să vin când eu, când Nicolae, văru-tău, căci nu este altă cale. Aici să nu te temi!

A doua zi însă veni chiar Amosie, care-l îmbrăţişa cu drag, părând foarte voios.

— Am venit să te iau, Floreo! Mergem acasă!

— Ba nu, teteo, se împotrivi acesta. Poate că n-ai aflat de la unchiu Gheorghe că eu am fugit…

— Ţi-am spus eu atunci, când ai vrut să te faci cătană, că slujba domniei este grea, şi tu te-ai învoit. Acuma rabdă!

Apoi, mai mult fără voie, îl sui în carul cu care venise după el şi o porniră de-a dreptul către Ciunga.

— Nu faci bine, tete Amosie, că mă dai pe mâna lui Ovary. Acesta negreşit are să vină la noi şi de astă-dată nu ştiu dacă mai scap…

— Cum ţi-o fi soarta, Floreo dragă! Vedem noi când om ajunge acasă…

Lui Florea i se păru că frate-său mustăcea ceva şi că prea lua vorbele în şagă, în vreme ce el se perpelea ca pe jar. Dar când ajunseră acasă şi la umbra nucului din ogradă văzu o masă aşezată, i se tăie răsuflarea. În capul mesei era însuşi Ovary, cu o oală de vin în faţă, şi cinstea cu taică-său! Crezu din nou că visează, ori are năluci. Ba se şi ciupi, ca să-şi dea seama dacă era treaz.

— Eu spus la tine, Floreo, că tu cap prost ai. Acum văzut ce păţit? îl întâmpină căpitanul, care părea a se fi cam cherchelit de când îl aştepta.

Văzând însă că se cam poticneşte cu româneasca lui, Ovary o dădu pe ungureşte:

— Am vrut să-ţi fie învăţătură de minte ce s-ar întâmpla dacă ai fugi de la oaste, cum mă tot băteai tu la cap.

— Dar eu am fugit…

— Pe dracu! N-am spus la nimeni ce s-a întâmplat, iar băieţii m-au ajutat să te lecuim de gândurile cele proaste. Iacă, am adus cu mine pe Laszlo şi pe Tănase! arătă el spre casă, de unde cei doi stătuseră ascunşi până să vină Florea. Să ştii că prima dată nu i-am adus şi pe ei, ca nu cumva să nu se poată, ţine şi să mă dea de gol, dar acuma ne vom bucura cu toţii.

— Atunci, lacătul… vru să întrebe Florea, dar nu mai avu când, fiindcă prietenii săi îl îmbrăţişau cu căldură.

— Era descuiat de la început! râse Ovary.

— şi usa bisericii?

— Şi!

— Deci aţi ştiut tot timpul ce am făcut?

— De bună-seamă. N-ai văzut că ţi-am pus paie curate şi mâncarea o căpătai ca un oştean? Doar nu era să te ţinem chiar ca pe osândiţi.

— Noi am crezut că ai să fugi din prima noapte! zise Tănase de lângă loitrea carului, căci Florea nu se dăduse jos.

— Păi, de ce nu mi-aţi spus de atunci, căci n-aş mai fi întârziat şi nici n-aş mai fi apucat-o pe coclauri! zâmbi Florea. Dar tot m-am ales cu ceva, arătă el spada ruginită, de care nu se despărţise. Barem de nu m-aş fi înţepat… Oricum, îi bine că am scăpat!

— Ba, stai uşurel! făcu Ovary sorbind cu plăcere din ulcea.

— Iar?! se îngrijoră Florea.

— De oaste nu scapi cu una cu două. Poate nu ştii că Laszlo şi Tănase au fost făcuţi hotnogi de către alteţa-sa prinţesa Catarina?!

— Mă bucur pentru ei! râse voios Florea şi le strânse mâna.

— Dar tu eşti rotmistru, tot la porunca ei. Asta fiindcă ai ascuns hârtiile din taşcă…

— Vezi că slujba domniei se face nu numai cu arma? îl dojeni Amosie. Oricum, folosul ţării trebuie să fie mai întâi.

— Tu ai ştiut, teteo! îl mustră Florea pe frate-său.

— Şi eu am fost de părerea domnului căpitan. Îţi trebuia o învăţătură, căci ce-ai fi făcut dacă era altul în locul său? Aşa-i că dădeai ortul popii?

— Şi încă degeaba! adăugă Tănase.

— Hai că popii de la Teiuş ne-au purtat noroc! râse Laszlo.

— N-aş mai vrea să trec încă o dată prin câte am păţit… Dar cel mai mult m-am înfricoşat când am văzut că însuşi fratele meu mă dă pe mâna domnului căpitan.

— Şi ai putut să-ţi închipui că te-aş fi putut ucide chiar eu? îl întrebă Ovary.

— Gândeam că aşa-i legea în slujba domniei…

— Nu, domnule rotmistru!… Iar acum te-am învoit, după cum îţi făgăduisem, şi ai să stai vreo patru săptămâni acasă. Dacă n-o fi trebuinţă să vii mai curând…