COROANA RÂVNITĂ

DE LA O VREME asupra frumosului oraş Messina, care îşi oglindea casele şi chiparoşii în apele azurii ale Mediteranei se abătuseră zvonuri de mare primejdie din partea corsarilor aflaţi sub ascultarea sultanului. Aceştia vânturau mările în lung şi în lat, şi, nu o dată, coborând pe ţărmuri, jefuiau şi pustiau totul în calea lor, lăsând în urmă numai plâns şi jale.

Pe malul cel mai de către miazăzi, de unde se zărea Sicilia,se aflau pe la 1629 casele bogatului nobil Carlo Cigalla. Avea puzderie de slujitori şi un om cu vază ca el nu găseai, nu numai în oraş, ci în întregul regat al Neapolelui. Dar, cu toată starea lui înfloritoare, era mâhnit peste poate, căci de vreun an de zile nu mai căpătase veşti de la singurul lui moştenitor, Gian Michele. Răsfăţat de mic, tânărul Cigalla se obişnuise a face numai după cum îi tăia capul şi iată că acuma, pe neaşteptate, părăsise casa părintească şi oraşul, împreună cu prieteni de aceeaşi seamă ca să vânture lumea. La plecare luase, fără încuviinţarea cuiva, cutia cu giuvaericale a mamei sale, pe care o isprăvi în numai şase luni, în vreme ce un altul, mai chibzuit, ar fi trăit din belşug mai bine de doi ani, cu banii căpătaţi din vânzarea lor.

Bătrânul Cigalla se înspăimântase, de la o vreme, ca nu cumva odrasla lui să fi căzut în mâinile corsarilor, căci până în primăvara acelui an nu aflase nimic despre soarta hoinarului. Mamă-sa, în schimb, se ducea zilnic la catedrala oraşului şi ceva în inima ei îi spunea că odorul trăieşte. Ba într-o noapte o visase chiar pe sfânta Ana, care, zâmbindu-i din înălţimile cereşti, i-a spus că Gianino al ei ajunsese la mare cinste şi mărire, iar sfinţii nu puteau să mintă!

Prin postul Paştelui, un străin bătu la poarta lui messer Cigalla şi-i întinse răvaşul mult aşteptat de la fugar. Carlo îl citi pe nerăsuflate, mai înainte de a-l înmâna nevesti-sii, dar nevenindu-i a crede cele scrise de fecior, îl mai luă o dată de la capăt şi abia după aceea se uită după aducător.

— Domnia-ta, signor…?

— Capello! Giovani Capello, răspunse străinul. Sluga domniei-voastre.

— Voiam să te întreb, signor Capello, dacă ai ştire ce-mi scrie fiul meu, căci mie nu prea îmi vine a crede.

— Bănuiesc că v-a dat vestea că este pe cale să se însoare cu o prinţesă de neam mare.

— Întocmai! Dar cum a intrat în vorbă, fără ca noi, părinţii, să tocmim zestrea, aşa după cum se obişnuieşte?

— Fata cu care are cinstea a se însoţi este Hana de Podebrad, fiica ilustrului conte cu acelaşi nume, care se trage din regii Boemiei şi este deosebit de bogată, pe lângă frumuseţea pe care i-a dăruit-o cerul.

— Ei, vezi domnia-ta, signore, chiar pentru aceea mi se pare o încurcătură. Uşuratecul de fiu-meu s-a dat drept fecior de prinţ, ori noi, deşi am avea tot dreptul, căci vechimea familiei este cu mult mai mare…

— Ştiu, signore! Giani mi-a spus totul. Acesta este şi ţelul venirii mele aici, ca să punem la cale nunta. Ne trebuie însă bani, ca să cumpărăm titlul de principe.

— Bani avem! De unde titlu?

— Găsim! Am eu prietenii mei la Gran Turco, iar principatele dunărene sunt în împărăţia lui. Dăm vreo sută de mii de scuzi…

— Cât?!

— Giani îmi spune că n-are să fie prea greu pentru domnia-ta. Ca să izbutim, vom împărţi multe daruri, mai cu seamă la sărai…

— Dar nu s-ar putea să găsească o mireasă care să mă coste mai puţin? Slavă domnului, că Italia este plină de fete şi chiar de principese, dacă asta visează.

— Eu nu zic ba, dar domniţa Hana este mai presus de toate! Cât priveşte contele de Podebrad… se bucură de mare cinste pe la toate capetele încoronate ale lumii, încât nu l-aş sfătui pe Giani să-şi încalce cuvântul dat.

— Mii şi sute de draci! înjură Cigalla, tocmai când pătrunsese şi nevastă-sa în încăpere.

— Nu cumva a venit scrisoare de la Gianino? Unde-i?

— Cum naiba s-or fi aflând toate în casa asta? răbufni Carlo. Poftim, citeşte marea bucurie ce ne-a făcut scumpetea domniei-tale de băiat!

Femeia înşfacă pe dată răvaşul şi, desluşind despre ce era vorba, se lumină la faţă şi murmură, cu ochii în tavan:

— Madonă graţioasă! Iubită sfântă Ana, îţi mulţumesc!

— Doar nu vrei să spui că sfânta Ana l-o fi povăţuit să ne bage la aşa cheltuială? Ascultă şi tu ce spune domnia-lui, şi mai ales cât bănet trebuie să punem la bătaie. Cu aurul ăsta am putea cumpăra toate fetele de măritat din Messina la kilogram… dar ce spun eu?… din toată Italia! Parcă ar fi un harem, şi nu o singură mireasă.

— Stai! Ce te aprinzi aşa? îl opri soaţa. Ce bani? De asta ne putem noi plânge? Tu nu te bucuri de ce are să ajungă Gianino al nostru?

Bătrânul Cigalla se uită la ea buimăcit, în vreme ce străinul dădea din cap, încuviinţând. Încurajată de privirea lui Capello, fericita mamă îşi săltă pieptul şi spuse hotărâtă:

— Signore, dacă este vorba de vreo cheltuială pentru viitorul fiului meu, eu fac tot ce trebuie, ca să devină ce am visat şi să se împlinească destinul.

— Signora! se înclină cu smerenie Capello.

Se vede treaba că doamna Cigalla avea un cuvânt foarte greu în căsnicie, mai cu seamă că o parte din avere provenea din zestrea adusă de ea, aşa că soţul păru a se mai domoli.

— Bine! făcu el cam înciudat. Dar avem noi să-i arătăm acelui conte de…

— Podebrad, răsti apăsat oaspetele.

— Aşa cum spui! se îndârji bătrânul. O fi el de viţă veche, dar şi Giani va fi principe turc!

— Ceee?! sări speriată signora Cigalla.

— Nici vorbă, doamnă, o linişti Capello zâmbind. Va stăpâni un principat în împărăţia turcului. Este adevărat că locuitorii sunt schismatici de rit grecesc, dar tot creştini sunt şi poate că, până la urmă, însuşi Gianino are să-i ducă la apostolica noastră credinţă catolică, spre marea mulţumire a sanctităţii-sale papa.

— Acum ai văzut de ce s-a băgat sfânta Ana în daravela asta? rânji Carlo către nevastă-sa.

— Dacă-i pe aşa, atunci bucuria are să ne fie şi mai mare. Dumnezeu, sfânta Ana şi sanctitatea-sa…

— Şi toţi sfinţii!… o îngână bărbatu-său. Să ştii că-l şi văd pe cucernicul nostru Gianino cu crucea într-o mână şi cu foarte scumpa lui mireasă pe genunchi, botezând pe toţi sălbatecii aceia, care te pomeneşti că mai mănâncă şi oameni, după câte am auzit eu…

— Vai de mine! se sperie mama.

— Nu-i aşa, signora, râse Capello. Messer Cigalla glumeşte, ca să vă înfricoşeze, dar când are să afle câţi bani va scoate Giani de la „sălbatecii” aceia…

— De aur?! sări Carlo.

— Se-nţelege! Ei nici nu păstrează argintul, îl dau copiilor să se joace cu el, în loc de pietricele. Chiar şi ţăranii au, acolo, mai mult aur decât neguţătorii noştri din Italia.

— Ei… dacă-i pe aşa, se mai înmuie negustorul Cigalla, de ce n-ai spus de la început că nu-s bani aruncaţi în vânt?! Cum se numeşte faimosul principat?

— Valachia, ori Ţara Românească. Tot una-i!

— Hm! făcu nedumerit Cigalla.

— Ei de fapt îşi spun români, numai vecinii le zic valachi.

— Parcă ai zice „romani”, şopti doamna Cigalla.

— Foarte adevărat, căci ei se trag din vechii romani de odinioară, care s-au dus acolo să se îmbogăţească.

— Ahaaa! făcu mulţumit Cigalla.

— Chiar şi limba latină de altădată au păstrat-o ca a lor, şi se aseamănă cu italiana noastră.

— Atunci are să-i fie lesne lui Gianino să se înţeleagă cu supuşii, se bucură mama.

— Mai ales când are să le ia aurul, adăugă vesel şi tatăl.

— În scurtă vreme, nici n-are să se mai cunoască vreo deosebire dintre prinţul Giani şi români.

— Dacă spui că-s plini de aur, zise iar Cigalla, poate că n-ar fi rău să scoatem o dobândă frumuşică la banii ce-i stricăm pe sultan. Ce zici?

— Fără grijă, messer, că ai să scoţi împătrit!

— Atunci, ce mai aşteptăm? Să batem palma! Dar domnia-ta cât pofteşti pentru osteneală? întrebă deodată Carlo Cigalla, privindu-l îngrijorat pe străin.

— Deocamdată, plata cheltuielilor, iar mai apoi slujba de sfetnic, un fel de cancelar al prinţului Giovanni Michele.

— Ştii că-i frumos, Carlo? bătu din palme signora Cigalla. Îmi place cum sună la ureche! Dar pe limba lor cum are să fie?

— După câte ştiu eu, „Ioan Mihai-vodă”.

— Bine, signora Cigalla, sună frumos, făcu soţul, dar noi să trecem la afaceri.

Signora Fernando tăcu, însă nu părăsi încăperea, în vreme ce Carlo îşi aminti de ceva şi zice către străin:

— Dacă te ai atât de bine cu Gran Turco, pentru ce îţi mai cere bani? Şi încă aşa de mulţi? Nu s-ar putea să-i dăm după?

— Iar începi? nu se rabdă femeia.

Capello zâmbi mulţumit de sprijinul mamei şi începu cu voce tărăgănată:

— Vărul meu, Ricardo Bianchi, este bun prieten cu sultanul, dar mai sunt în preajma lui o droaie de slujbaşi şi mai mari şi mai mărunţi şi toţi aceştia trebuie plătiţi pe rând şi toţi la un loc se adună… Poate că nici n-are să fie nevoie de atâţia bani, sau poate de mai mulţi…

— Ceee?! sări Carlo. Alţii?!

— N-auzişi că-i vei scoate împătrit? îl potoli soaţa.

Bărbatul rămase o vreme să chibzuiască, apoi întinse mâna străinului.

— Batem palma! hotărî el. Dar un înscris nu facem între noi?

— Nici vorbă! Să afle contele? Nu trebuie decât o scrisoare către bancherii domniei-tale la Istanbul, ca să-mi deschidă un credit acolo. Se înţelege că numai sub supravegherea alteţei-sale principelui Giovanni Michele…

Ultimele cuvinte avură darul să-i liniştească pe fericiţii părinţi, care îl poftiră pe străin să-l ospăteze şi să întocmească cele de trebuinţă înţelegerii lor.

Copleşit de daruri mărunte, dar de preţ, signor Capello părăsi Messina cu aceeaşi grabă cu care sosise, cerându-le gazdelor sale să păstreze cea mai mare taină, până aveau să izbândească.

Dar n-a fost chip ca fălosul Cigalla să nu spună, cui voia şi cui nu voia să-l asculte, ce avea să ajungă feciorul său. „Gran Turco însuşi se rugase de el, fiindcă auzise despre vestita familie Cigalla”, se umfla el în pene, uitând să adauge şi banii ce trebuiau risipiţi pe malurile Bosforului.

Un fior îi străbătu şira spinării când primarul însuşi îi spusese: „Nu cumva să fi fost vreun mascalzone, acel trimis al lui Giani, şi să te fi tras pe sfoară”, dar tot sărmana soaţă l-a potolit, amintindu-i că nu-i dăduseră străinului nici un ban peşin. Apoi trimisese şi el un om de legătură la Istanbul, ca să afle în ce ape se scaldă Bianchi şi dacă însuşi Capello este un om cinstit. În această privinţă, temerea celor din Messina se dovedi neîntemeiată, căci străinul era un om de cuvânt şi se duse la prietenul său Bianchi, cu adevărat omul padişahului, unde fu primit cu mare bucurie.

— Caro mio, îi zise acesta îmbrăţişându-l. Mai încape vorbă, ce nu fac eu pentru tine? Ştiu că vii să-mi ceri ceva şi eu sunt bun prieten cu Murad…

— Dar aş vrea mai întâi să ştiu cât are să mă coste!… se îngrijoră Capello, cunoscând obiceiul locului.

— La padişah, nimic! Poate doar vreo corabie cu vin ce nu s-a mai pomenit. Cât despre ceilalţi, nu mai ai nevoie, câtă vreme sultanul va porunci. Dar despre ce-i vorba?

Capello începu să-i povestească ce avea de gând şi atunci văzu o umbră pe faţa prietenului său.

— Are să fie mai greu, dragul meu, căci principatul este cerut de mulţi alţii, care au bani, nu glumă, şi tu ştii bine că pe lângă sultan mişună o haită întreagă de şacali. Oricum însă te poţi bizui pe prietenul tău Ricci, dar şi pe Gran Turco…

Despărţindu-se de binevoitorul său amic, gândul lui Capello fu să-i dea de veste lui messer Cigalla că treaba este pe jumătate făcută, ceea ce avea să-i mărească întrucâtva creditul. Deodată însă auzi o voce mieroasă lângă el, chiar la ieşire:

— Ce mai faci, nobile domn?

Se întoarse şi zări tolănit într-un jilţ un turc, ce părea a fi de rang mare, după veşminte. Îi vorbise greceşte şi, cum el nu înţelegea prea bine această limbă, socoti că va fi fost vreo asemuire. Salută la rându-i şi răspunse:

— Sluga, domniei-tale, efendi. Să-mi fie cu iertare, dar nu-mi aduc aminte să ne fi văzut cândva.

— Ai dreptate, arhonda, rânji străinul. Eu însă ştiu că domnia-ta eşti Giovanni Capello, şi mai ştiu că eşti prietenul lui signor Ricardo Bianchi.

— Să zicem!

— Numele meu este Curt Celebi.

Italianul auzise de acest grec turcit care umbla să apuce domnia pentru un oarecare Leon Tomşa, fecior de voievod român, aşa că nu fu prea bucuros de întâlnire. Zâmbi totuşi cu prietenie şi întrebă:

— Pot să-ţi fiu de folos cu ceva, efendi?

— Cu multe, arhonda! Mai întâi să vorbim cinstit, negustoreşte! Ce primeşti domnia-ta pentru munca ce o faci? Să nu-mi spui că nu-i vorba de nimic, că nu te cred! Vrei tronul Valahiei pentru omul domniei-tale? Eu aşijderea, dar pentru al meu! După cum vezi, o spun pe faţă!

— Eu nu mă aleg cu nimic, efendi. Oamenii din ţara aceea vor un domn bun şi…

— Să lăsăm vorbele mari! Pe mine, vulpoi bătrân, ţi-ai găsit domnia-ta să mă amăgeşti? Încă o dată te întreb, cât?

— Bani?!

— Ce altceva?

— Slujbă.

— Asta nu-i cu putinţă! Să zicem însă… douăzeci de mii de scuzi, pentru domnia-ta, în schimbul unor vorbe bune strecurate la urechea lui signor Bianchi.

Capello rămase gânditor, căci atâta amar de bani nu văzuse el niciodată.

— Şi cancelar al prinţului domniei-tale! răspunse el hotărât să se lepede de prietenul îndepărtat.

— Vezi că nu te pricepi? Ţara aceea n-are cancelar, iar slujbele sunt asemenea cu ale slugilor domniei-tale de acasă, supuse şi ascultătoare stăpânului.

— Prinţul meu a făgăduit şi va face pentru mine o slujbă de cancelar. Nu pot să-l înşel!

Aflase că o căpătuială pe la domnia Valahiei nu era de dispreţuit şi că avea să-i aducă bani de trei ori mai mult decât i se făgăduiau.

— Are să-ţi pară rău! zâmbi răutăcios Curt Celebi. Dacă ar fi putut afla atunci ce avea să se întâmple, de bună-seamă că signor Capello s-ar fi mulţumit cu banii turcului, dar se bizuia pe vorbele prietenului său Bianchi. Nu se putea să nu izbutească! Ieşi deci, salutându-l cu trufie pe Curt Celebi, de parcă el i-ar fi dat câteva pungi cu aur.

Cât despre Bianchi, acesta îl cam ducea cu vorba. „Caro mio, Giovanni”, îi spuse el într-una din puţinele zile când putea fi găsit treaz. „Nu ştiu cum se face, însă, de nu beau, nu mă-ncumet să cer sultanului să-l facă bey pe prietenul tău, iar după ce mă înfrupt din licoarea lui Bachus, parcă Dumnezeu îmi fură minţile. De nu mă-nşel, chiar i-am spus ceva lui Murad, dar se vede că şi Alah al său face la fel, căci legea lor nu îngăduie decât apa şi…”.

Sărmanul Capello a simţit cum i se clătina pământul sub picioare, ascultându-l. A mai nădăjduit totuşi o bună bucată de vreme, până pe la începutul lui octombrie 1629, când a ieşit firman de domnie, însă pentru prinţul lui Curt Celebi. De Moldova nici nu putea fi vorbă, fiindcă acolo s-ar fi izbit şi de un amestec leşesc. „N-are decât să mai aştepte cu nunta şi să vie el însuşi aici, ca să putem scoate bani mai lesne, căci omul bătrânului Cigalla e un cărpănos” gândi el în cele din urmă. Apoi întocmi o scrisoare pentru Messina, lăsându-i să înţeleagă pe cei de acolo că i se cam spulberaseră nădejdile din pricina lipsei lor de încredere în mânuirea banilor.

Vestea aşteptată de la Istanbul căzuse ca o găleată cu apă rece peste capul fălosului nobil, care hotărî ca nici să mai audă vreodată de însurătoarea feciorului, fie şi cu „o serafimă din rai, dacă se va fi găsind aşa ceva. N-are decât să meargă la mănăstire!” fu răspunsul lui către înlăcrimata mamă. „Gărgăunii domniei-tale, doamnă, m-au făcut să pierd o groază de parale, luându-mă după toţi şarlatanii. Călugăr să se facă!” strigă el nepăsător în faţa hohotelor de plâns ale nefericitei mame. Înscăunarea feciorului lui Tomşa-vodă în Muntenia umpluse de bucurie inimile… moldovenilor. Se înţelege că nu ale tuturora, ci numai ale târgoveţilor, care nu uitaseră pe răposatul „voievod al calicilor”. Dar şi în rândul supuşilor noului voievod, chiar dacă s-ar fi bucurat careva, curând avea să fie dezamăgit, căci Leon-vodă adusese cu dânsul o droaie de cămătari, de la care se împrumutase şi acum aveau a secătui ţara. Prostimea, care de obicei se bucura la domnie nouă, văzând liota de greci, turci şi armeni care împânziseră ţara, se înspăimântase la gândul birurilor ce aveau să-i fie stoarse cu anasâna.

Mulţi dintre boieri, însă, dădură fuga la poala domnitorului, după cum era datina, fie ca să capete vreo slujbă mai grasă, fie numai să afle în ce ape se scaldă noul stăpân. Nu fuseseră nici ei prea încântaţi, căci înaltele dregătorii erau date încă de la Istanbul celor cu care venise şi nici cu inimă către ţară nu se arăta.

— Boieri dumneavoastră! le zise el tuturor celor care-l întâmpinară. Ţara trece prin mare necaz şi de nu s-ar fi milostivit luminăţia-sa padişahul nostru, stăpânul cel prea-înalt, un străin ar fi fost acuma în scaunul Basarabilor.

Murmure surde se auziră în rândul boierilor, fiindcă nici cel care le vorbea nu era de stirpe basarabă, dar nici care nu cuteză să-l înfrunte. Vodă socoti că surda nemulţumire se datora primejdiei de care scăpaseră, aşa că urmă fără grijă:

— Pentru aceea m-am jurat şi m-am îndatorat, punând obrazul domniei-mele în faţa acestor neguţători cinstiţi, care m-au sprijinit cu banii lor. Cuvine-se deci a le înapoia totul, cu dreptate şi bună orânduială, după cum ne-a fost învoiala.

— Dar ţara a fost întrebată de tocmeala măriei-tale? se auzi deodată vocea lui Niţă Floricoiu din Greci, făcându-i pe ceilalţi să împietrească de uimire.

— Doar nu vei fi socotind că domnia-ta eşti ţara, boierule! scrâşni Leon-vodă. Dar dacă-i aşa, iacă, poruncesc să fii întrebat acum!

Făcu semn câtorva ieniceri din preajmă-i şi aceştia îl şi înşfăcară pe cutezător. Cu toată împotrivirea lui, fu silit să îngenuncheze în faţa voievodului care, vânăt de furie, îl păli cu topuzul peste fălci. Nu se auzi decât geamătul de durere al celui lovit, căci nimeni nu-i mai luă partea.

— Mai pofteşte careva să fie întrebat? rânji Vodă.

Cu toţii se grăbiră să sărute mâna ce li se întindea şi cu mare grabă se înturnară pe la casele lor. Cei mai prevăzători, chiar de a doua zi porniră în pribegie pe la Braşov ori Sibiu, căci bănuiau ce avea să-i aştepte în ţară.

Alte nădejdi risipite, dar numai pentru o vreme, căci Aslan-vornicul, Mihail-spătarul Coţofanul, Dimitrie-slugerul Filişanu şi mulţi alţi pribegi hotărâră să-şi zălogească bruma de avere ce o mai aveau asupra lor, jupânului Cristian din Braşov, şi să-şi tocmească lefegii în oaste. Rugară apoi pe aga Matei din Brâncoveni de peste Olt, fugar şi el, să le fie căpetenie şi porniră împotriva crudului voievod de la Târgovişte.

Şi din nou norocul le stătu pe delături! În cea de-a douăzeci şi una zi de august a văleatului 7139, după cum arată însemnările vremii, ori 1631 în socoteala papistăşească, oştenii domnitorului i-au întâmpinat pe răzvrătiţi lângă biserica Mihai-vodă din cetatea Bucureştilor şi i-au înfrânt. Mulţi căzuseră muşcând ţarina, dar îndestui fură şi prinşii care-şi aşteptau soarta, legaţi-cobză unul de altul.

— Ha, ha, ha! Berbecii! rânji voievodul, asemenea părintelui său de altădată. Iacă, mişeilor, că vă aflaţi în puterea domniei-mele!

— Îndurare, slăvite stăpâne, se milogiră unii. N-am vrut! şi dădură să îngenuncheze.

Fiind prinşi unii de alţii, îi târâră şi pe ceilalţi şi cu toţii se prăvăliră.

— Ei bine, am să hotărăsc însumi domnia-mea, zise Vodă mulţumit să-i vadă tăvălindu-se la picioarele lui. Sunt printre voi „berbeci cu lână bună”. Tu, Brătăşanule, cu capul tău cel prost, ai să stai la obadă ca prostimea, până ce vei scoate douăzeci de pungi.

— Vai de mine, măria-ta! se văicări acesta. De unde?

— Să-ţi dea şi cumnatu-tău, Matei-aga, capul răzvrătiţilor! Doamne, că nu mi-a căzut el în mână!… Să plătiţi voi, neamurile! Chiar şi tu, Brâncovene. Ce te holbezi aşa?

— Eu?! făcu Preda Brâncoveanu, unul dintre cei mai bogaţi boieri ai ţării.

— Da, tu, câine! Au nu-i eşti nepot? Tu însă ai să dai cu cinci mai mult ca ceilalţi şi încă zece pe deasupra, pentru neruşinare în faţa domnului tău!

Voievodul se încruntă apoi către viermuiala de oameni ce-i stătea în faţă şi scuipă scârbit asupra lor.

— Care dintre voi mai pofteşte viaţă, să verse fără zăbavă vistieriei domneşti câte zece pungi.

— Să trăieşti, măria-ta! se bucurară aproape într-un glas cei mai mulţi dintre prinşi, răsuflând uşuraţi.

Vodă însă îl zări printre ei pe Nuşă-armaşul, şi pe loc i se făcu negru în faţa ochilor.

— Tu, slugă nemernică, mă vânduşi pe treizeci de arginţi, ca Iuda, ai? şi-l scuipă în plin obraz. Pe acesta să-l trageţi în ţeapă! porunci el armaşului.

Mai făcu vreo câţiva paşi, săltându-le capul cu vârful cizmei.

— Şi pe Mihai-clucerul şi pe Gheucă… şi pe ăsta, începu să-i cam ia la rând, dar spre norocul nefericiţilor armaşul se făcu a nu-i mai putea alege pe osândiţi.

Trecându-i furia, însă mai ales cu gândul la bani, Leon-vodă îi iertă mai apoi pe toţi, în afara lui Nuşă şi Mihai-clucerul. Ceilalţi fură prinşi în obezi şi trimişi la Târgovişte, până ce neamurile aveau să plătească răscumpărarea.

Vestea se auzi până la Iaşi, trezind amintiri dureroase pentru unii. „Aşa făcea şi tătâne-său, Tomşa, şi tot berbeci ne zicea”, şuşoteau boierii înspăimântaţi. „A sosit ceasul dreptăţii la fraţii noştri munteni, dar în curând are să vină şi la noi”! se bucurau târgoveţii şi calicimea.

Pribegii însă nu se lăsară şi după ce neamurile prinse îi răscumpărară, nu pregetară să pornească iarăşi împotriva domniei, dar de astă-dată nu cu spada, ci cu aur sunător.

Cel dintâi prag călcat fu la Abaza-paşa, sangeac-beiul de Silistra, şi mai apoi la marele vizir, încercând în cele din urmă chiar şi la padişah. Nu li s-a părut deloc ciudat că printre prieteni s-a aflat şi italianul Capello, măcar că în trecut se zvonise că uneltea pentru dobândirea tronului în folosul acelui străin de care pomenise Leon Tomşa la înscăunare. „Te faci frate cu dracul, până treci puntea!” şi-au zis boierii şi l-au îngăduit printre ei. Dar făgăduiala de o sută de mii de scuzi, drept haraci, nu păru cu putinţă nici chiar lacomilor dregători otomani, care porunciră să pună Abaza-paşa domn pe Radu Ilieş, iar Leon-vodă fu mazilit, în a douăzeci şi una zi a lunii iulie 1632, spre marea uşurare a boierimii. Firmanul dat noului domn n-a fost pe placul multora şi mare mâhnire îi aduse lui signor Capello, care fu din nou povăţuit de prietenul său, Bianchi, să mai aştepte.

Aspre vorbe de ocară îi auziră urechile domnului mazilit, pe drumul către Giurgiu. Cămătarii se şi pregătiseră să-l înşface de cum avea să pună piciorul pe ţărmul Bosforului, însă Leon Tomşa le-a jurat că are să ajungă iarăşi în scaun şi va plăti tuturora, mai ales hainilor.

Abaza-paşa primi pe noul bey cu multă răceală, sfătuindu-l prieteneşte să se lase păgubaş de domnie, iar în taină trimise vorbă boierilor unde să-l întâmpine. Se vede însă că aceştia înţeleseseră în felul lor tâlcul vorbelor paşei, încât la întâlnirea cu proaspătul domn Radu Ilieş îi arătară armele şi-l puseră pe fugă. Pe loc au înscăunat pe Matei-aga din Brâncoveni şi au cerut luminaţiei-sale Abaza-paşa sprijin pe lângă Înalta Poartă pentru alesul lor. Acesta a primit cu bucurie, mai cu seamă darurile alăturate unei asemenea dorinţe, punând degrabă o vorbă bună la sărai.

Din nou nenorocul i-a stat în cale lui Gian Michele Cigalla, şi prietenul său Capello mai trimise o scrisoare cu mare mustrare bătrânului nobil din Messina, învinuindu-l de zgârcenie. Furia lui însă nu era dreaptă, fiindcă nici el, nici Gurt Celebi, care asculta acuma tânguirile lui Leon Tomşa, nu erau mai bine văzuţi decât fălosul Abaza-paşa de la Silistra.

Alte nădejdi spulberate… VISTERNICII MĂRIEI-SALE CEI CE SE ÎNDOISERA DE TRĂINICIA DOMNIEI lui Matei-vodă se înşelaseră, căci acesta şi-o întocmise în aşa fel încât părea de neclintit, cu toate urzelile din afară şi dinăuntrul ţării. Tot aşa gândea şi boierul Ghinea Brătăşanu, care scăpase ca prin urechile acului de securea gâdelui lui Leon Tomşa. Păgubise ceva bănet, nu-i vorbă, dar nu s-ar fi putut spune că nu-i înapoiase cumnatu-său, cu vârf şi îndesat. Numai la slujbe nu se îndemnase degrabă, chitind cu cale să mai lase să treacă o vreme, spre a se limpezi domnia. Acuma socotise însă nimerită vremea lui şi, în ascuns, se rugase de Vodă să fie căftănit cu vreo dregătorie în divan. Nu se aşteptase la împotrivire, dar nici prea lesne n-a fost, căci boierii pământeni nu priveau cu ochi buni pe cei veniţi de pe alte meleaguri, iar despre el ştiau destui că se numea cândva Tucalas şi că taică-său avusese olărie pe undeva în Rumelia, de unde şi porecla de „olarul”. Ce-i drept, se înrudea cu cei mai vechi boieri ai ţării, căci nevastă-sa, Florica, era sora voievodului, însă tot mai erau mulţi împotriva divănirii lui. Hotărî deci să-şi facă drum peste voinţa lor, mai cu seamă că domnitorul avea să-l sprijine.

În acea molcomă după-amiază de vară şedea în cerdacul casei sale din Brătăşanii Romanaţilor, părând a fi în aşteptarea unor oaspeţi. Îşi arunca mereu privirile către Oltul care, în drumul său spre Dunăre, îl despărţea de drumul cel mare ce ducea la Corabia şi de acolo pe malul celălalt în ţara bulgărească. Sorbea tacticos „cahfe”, obicei deprins de pe vremea când fusese sol de taină la Abaza-paşa din Silistra. Mai trăgea năstruşnicul osmanlâu şi „tiutiun”, drept în adâncul bojocilor, scoţând mai apoi fum pe nări şi pe gură, ca un balaur. Încercase şi el, dar nu se putuse deprinde cu asemenea bazaconie, căci îi venise să verse şi tuşise de era să-şi scoată şi ochii din cap.

Îl auzi pe Osman, cocoşul cel pestriţ, bătând din aripi şi mai apoi trâmbiţând către tăriile cereşti un straşnic cucurigu umplându-l de încântare. „Bravo!” îl lăudă el în gând. „Halal bărbat, cu ditamai haremul după el, ca un adevărat sultan!” Îl pizmuia adesea, căci, deşi nu s-ar fi putut spune că ducea lipsă de slujnicuţe din acelea sfioase şi abia săltate din copilărie, jupâneasa Florica, soaţă legiuită, nu prea închidea ochii la giumbuşlucurile bărbatului, şi nu trebuia uitat că era sora lui Vodă. Se ferea întotdeauna să nu afle ea ceva, fiindcă avea sânge aprig, dar tot mai călca uneori pe alături. Osman se învârti pe lângă o râmă închipuită, chemându-şi „cadânele”, şi pe neaşteptate o păcăli pe una, supunând-o bărbăteşte. „Al dracului pezevenghi!” râse Ghinea cu glas tare şi mai că-i venea a bate din palme de bucurie. Găina amăgită nu părea nemulţumită, ci dimpotrivă: se scutură umflându-se în pene cu fală, că dintre toate, ea fusese aleasa lui Osman, dar dezmăţatul era cu ochii pe alta. Aşa îi trecea vremea cu tihnă şi nepăsare, însă din când în când boierul întorcea urechea către apa Oltului, şi de bună-seamă că nu spre a-i asculta susurul. În alte zile s-ar fi auzit larma copiilor ce se scăldau şi se hârjoneau pe nisipul mărunt, acuma însă plouase cu vreo două zile mai înainte şi răcorise văzduhul, ţinând plozii pe lângă casele lor.

Deodată se auziră împuşcături şi strigăte de ajutor, care îl făcură pe boier să tresalte şi să zâmbească mulţumit, fără a se clinti din jilţ. De altfel, curând liniştea se înstăpâni din nou şi Ghinea închise ochii încetişor, mai-mai să aţipească, de nu l-ar fi deşteptat glasul lui Iordache, vătaful curţii.

— Boierule! Boier Ghinea!

— Ce-i, bre? Ce s-a întâmplat? îl întâmpină stăpânul venind la marginea cerdacului, spre a vedea mai bine.

— Iacă, ne picară oaspeţi de seamă…

— Să poftească! strigă el cu glas cât mai vesel, ca să-şi arate părerea de bine la asemenea veste. Ai grijă de telegari, iar pe dumnealor, boierii, îndrumă-i aici! Se îndreptă apoi către capul scărilor, aşa după cum se cuvenea să fie întâmpinat un oaspete de seamă.

— Ia te uită! făcu el pe uluitul. Ce mare cinste pe mine! Au eşti chiar domnia-ta, vel-vistiernice Stroia? Poftiţi, rogu-vă! Poftiţi!

— Eu sunt, cinstite boier Brătăşanule, răspunse cel din frunte, trăgându-şi cu greu povara osânzei burduhanului revărsat peste brâu. Iacă, am alături pe dumnealor, Radu, vel-vistiernic, şi Tudor-cămăraş! îşi arătă el însoţitorii, care plecaseră capetele spre închinăciune.

— Să fiţi sănătoşi şi domniile-voastre, se bucură gazda. Dar urcaţi o dată, că noi totdeauna am fost tare bucuroşi de oaspeţi, în singurătatea noastră. Rău îmi pare numai că jupâneasa mea, Florica, îi plecată la nişte neamuri de la Şopârliţa, dar nădăjduiesc că veţi zăbovi.

— Ce zăbavă, boier Ghineo? Noi suntem zoriţi ca nimeni alţii, se băgă în vorbă Tudor-cămăraşul.

Vel-vistiernicul îi aruncă o căutătură urâtă tânărului său însoţitor, dar nu putu zice nimic din pricină că tare mai gâfâia, după ce urcase treptele.

— Fă, Haritino, Gherghino, ori care mai sunteţi pe acolo, strigă Brătăşanu către cuhnea din curte. Vedeţi că avem oaspeţi! Daţi zor să-i cinstim cum se cuvine, fetelor!

— Da’ nu te mai zbuciuma, cinstită gazdă, izbuti să îngăime boierul Stroia, abia suflând. Doar nu venirăm în ospeţie.

— Aşaaa?! Şi eu, care mă bucuram…

— Numai necazul ne-a abătut pe la uşa domniei-tale, boierule, urmă dregătorul domnesc tolănindu-se într-un jilţ.

— De nu săreau asupra noastră… vru să spună celălalt vistiernic, dar gazda nu-l îngădui.

— Ia uite, eu abia acuma iau seama că aveţi hainele rupte, de parcă v-aţi fi încăierat cu careva! făcu Brătăşanu pe miratul. Dar şedeţi şi domniile-voastre, boierilor, îi îmbie el pe cei doi care rămăseseră în picioare. Spuneţi-mi ce vi s-a întâmplat şi cu dragă inimă vă stau în ajutor, dacă îmi este cu putinţă.

Vătaful Iordache se ivi cu o bărdacă de vin, scos din cel mai întunecos colţ al pivniţei de sub casă. O roabă ţigancă, cu ochi jucăuşi şi cu năframă roşie ca sângele, aşeză ulcelele de lut pe o măsuţă, pierind apoi ca o nălucă de sub ochii cămăraşului Tudor, care se uitase pofticios la ea.

— Până va fi pregătit ceva de-ale gurii, rogu-vă să vă clătiţi gura cu niţel vinişor de-al nostru, de la buturugă, îşi îmbie boierul Ghinea oaspeţii, după ce Iordache le umpluse cănile.

Se părea că anume voia să treacă vremea, băgându-se în vorbă ori de câte ori încerca vreunul să povestească păţania lor.

— Straşnic vin! pufni Tudor-cămăraşul, ştergându-şi cu dosul palmei mustaţa cea stufoasă. Ochii însă îi fugeau peste marginea cerdacului, unde i se păruse a zări năframa roşie.

— După puterile noastre, se sfii gazda. Dar parcă începuserăţi a spune…?!

— Aşa-i! oftă boier Stroia cu ochii la bărdacă. Mare pacoste pe capul nostru!

Gazda pricepu căutătura vel-vistiernicului şi fără grabă umplu din nou cănile, iar din pricina închinărilor amânară întâmplările prin care trecuseră noii veniţi. Până la urmă începu tot boierul Stroia, cu glas domol:

— Să vezi, cinstită gazdă, că plecarăm încă de ieri din Târgovişte, că ziceau arnăuţii că noaptea îi mai bine la drum de vară… dar ce s-o mai lungesc? Iacă, ţi-a povestit dumnealui, vistiernicul, că mie mi s-a încleiat limba de atâta colb ce-am înghiţit.

Brătăşanu îi umplu ulcica, în vreme ce vistiernicul Radu nu se lăsă mult rugat şi începu:

— Pornirăm să ducem haraciul turcului la schela Corăbiei, unde aşteaptă un caic de-al lui Abaza-paşa. Puserăm lada de stejar, ferecată cu patru lacăte, şi însoţiţi de zece arnăuţi ne aşternurăm drumului.

— Mai era şi surugiul! adăugă cămăraşul, golindu-şi cana.

— Da, da, şi el! încuviinţă Radu. Către ziuă ajunserăm prin apropierea domniei-tale, în lunca Oltului, şi fiind osteniţi peste măsură ne traserăm la hodină un ceas-două, mai cu seamă că mai istoviţi decât noi păreau caii, care se făcuseră tot o spumă.

— Dumnealui, vel-vistiernicul Stroia, a poruncit popasul, zise cămăraşul, făcându-şi tovarăşii să-i arunce priviri chiorâşe.

— D-apăi, vezi bine, că nu era să hotărască surugiul! îl repezi Radu.

— Se-nţelege, zise împăciuitor gazda, căutând să le astâmpere supărarea. Spune mai departe, boierule!

— Aţipirăm, după cum ne fusese înţelegerea, iar când am deschis ochii, nici urmă de arnăuţi, dar nici surugiul.

— I-auzi colo?! se miră Ghinea. Au fugit cu toţii?

— Parcă i-ar fi înghiţit pământul, nu alta, murmură vel-vistiernicul Stroia.

— Dar lada? iscodi gazda.

— Neatinsă în căruţă, răspunse scurt cămăraşul.

— Tot e bine că aţi scăpat banii, făcu Ghinea.

— Da’ de unde?! vru să urmeze Tudor.

Fu însă oprit din nou de bătrânul boier, care-l mustră:

— Parcă ai avea limbariţă, Tudore. Nu cumva băuşi prea mult? Lasă-l pe Radu să povestească!

— Fiindcă rămăsesem numai noi, Radu s-a urcat pe capră, şi am pornit-o călare încoace, căci aşa a zis dumnealui, boierul Stroia, să ne abatem pe la domnia-ta, spre a ne da câţiva slujitori înarmaţi până la Corabia, urmă Tudor.

— Cum de nu! încuviinţă Brătăşanu pe dată. N-am văzut însă căruţa?! Aţi lăsat-o singură, fără pază?

— Tocmai asta este, răspunse vistiernicul Radu. Când socoteam că am şi ajuns, numai ce se năpustiră asupra noastră puzderie de tâlhari…

— Nu mai spune! Aici, pe moşia mea?!

— Da! zise apăsat boierul Stroia.

— Doar nu veţi fi crezând că…

— Nici gând, boier Ghineo, răspunse bătrânul. Nici prin cap nu ne-a trecut că ar fi putut fi oameni de-ai domniei-tale.

— Mai curând erau nişte robi ţigani, nu se rabdă Tudor, dar, spre mirarea lui, boierii nu-l mai mustrară.

— Aşa-i! încuviinţară ei.

— Mulţi? mai întrebă gazda.

— Dar cine a stat să-i mai numere, dădu din umeri Radu. Ne-au pălit la iuţeală, l-au îmbrâncit pe Tudor de pe capră şi, luând hăţurile, au dat bice cailor.

— Ba, am sărit eu, de bună-voie! se împotrivi cămăraşul. Trăsesem spada şi nu mă puteam lupta cu ei de sus. De altfel, au şi luat-o la sănătoasa când m-au văzut gata de luptă.

— Da, dar cu căruţă şi cu ladă cu tot! adăugă, cam în batjocură, Radu.

— Dădeau din pistoale ca nişte apucaţi, nu se lăsă Tudor. Cum era să mă iau după ei, când nici cal nu mai aveam?

— Poate că trăgeau în vânt, numai aşa, ca să vă sperie, zâmbi Ghinea Brătăşanu. Că nici nu văd să fiţi răniţi…

Vorbele acestea însă nu fură pe placul oaspeţilor, şi atunci încercă să o dreagă.

— Lăsaţi că am să pornesc potera împotriva ticăloşilor, dar, până atunci, eu zic să vă duceţi de îndată la măria-sa, spre a-i da de ştire.

— Acum? Asupra nopţii? se bosumflă marele vistiernic, după ce îi gâdilase nările mirosul puilor fripţi la ţiglă, ce venea dinspre cuhne.

— Precum vă va fi voia, boieri dumneavoastră, dar eu aşa socot, că mai curând e mai bine, după cum zice vechea zicală. Mă îngrijesc eu de cai pentru înapoiere, şi pe urmă trimit potera să ia urma tâlharilor.

— Nădăjduiam să ne însoţeşti chiar domnia-ta, boier Ghineo, zise cam dezamăgit Stroia. Mâine am fi plecat cu toţii, şi mărturia în faţa lui Vodă…

— Eu n-am nimic împotrivă, dar măria-sa are să se mânie şi are să fie primejdie pentru capetele domniilor-voastre. Ce aveţi să spuneţi domnitorului?… Unde vă sunt arnăuţii?… Este cu putinţă să vă puie pe fugă nişte ţigani pârliţi?

— Cam are dreptate boierul Ghinea! încuviinţă Radu, îngrijorat de cele auzite.

Rămaseră o clipă uitându-se unul la altul, după care, cu mare părere de rău, boierul Stroia oftă:

— Dacă-i pe aşa, atunci să mergem! şi dădu pe gât ulcica. Să fie cu sănătate şi noroc, iar poate că până plecăm s-or fi fript orătăniile alea care te îmbată cu mirosul!… adulmecă bătrânul cu nasul în vânt.

— Mai întâi le vom înfuleca, râse Ghinea, şi pe urmă veţi purcede la drum, doar nu va să plecaţi flămânzi de la uşa mea. Noroc!

— Să dea Dumnezeu! închinară şi ceilalţi.

Cu adevărat că de aşa ceva aveau nevoie năpăstuiţii vistiernici, căci, dacă nu le vor cădea căpăţânile în colb, paguba, aveau s-o acopere cu punga lor. Se ospătară totuşi cu mare poftă, după care îşi luară rămas-bun de la binevoitoarea lor gazdă, care le făgădui că a doua zi avea să plece şi el la Târgovişte, să se înfăţişeze domnitorului. De îndată ce boierii se pierdură în lunca Oltului, boierul Ghinea porunci armăsarul lui sirep, îşi atârnă două pistoale la brâu şi se îndreptă şi el către râu, dar mai la deal, pe malul oltenesc, la un vad nu prea cunoscut de lume. Nu mergea la întâmplare, ci spre casa lui de bârne din pădure, pe care o ridicase să-i fie adăpost la vânătoare.

Cum pătrunse în luminişul unde se vedea aşezarea, dădu un strigăt şi se săltă în şa:

— Bre, Ignate!

— Aici sunt, boierule! M-am întins şi eu niţel pe butucii ăştia, că pe iarba verde nu-i chip, de atâta umezeală.

— Baragladinele sunt înăuntru?

— După poruncă, stăpâne.

— Le-ai dat de băut?

— Tot butoiaşul ăla de prăştină. Se îmbătară „cuc”.

— Acu ce fac?

— Mai întâi au cântat şi hăulit din toţi bojocii, de bucurie c-au făcut treabă bună şi au să fie slobozi, după făgăduiala măriei tale. Mai pe urmă i-a dovedit băutura şi socot c-au adormit buştean, de nici să se pişe n-au mai ieşit.

— Uşa îi zăvorită?

— Întocmai după cum ţi-a fost voia, stăpâne.

— Atunci, ia cară şi tu vreascurile alea de colo şi împrejmuieşte casa cu ele.

— Doar n-o să le dăm foc?! râse tâmp Ignat.

— Tu fă cum îţi zic şi nu mai întreba! îl repezi boierul. Brătăşanu se apropie de căruţa domnească, la care mai erau caii înhămaţi, păscând liniştiţi, în vreme ce Ignat se străduia să-i împlinească porunca. Îşi zicea că stăpânu-său avea de gând să-i sperie pe ţigani, mai înainte de a le da drumul. Mofturi boiereşti, de care el n-avea să se lege. Treaba lui!

Isprăvind ce avea de făcut, aduse pe deasupra şi două braţe de fin uscat, apoi îl înştiinţa pe Ghinea, măcar că acum avea inima cam strânsă de îndoială. De fapt ţiganii nu erau decât nişte ticăloşi de robi… dar, oricum, oameni erau!

— Ţine, bre Ignate, pentru strădania şi slujba ce-o făcuşi, îi întinse Ghinea două pungi burduşite şi un hrisov din piele subţire de viţel. Ai aici înscrisul că te-ai răscumpărat din rumânie, iar pe deasupra şi nişte zloţi. Boier te-am făcut, nu alta!

Bietul om rămase năucit, crezând că nu auzise prea bine. Se prăbuşi la picioarele binefăcătorului său, acoperindu-le cu sărutări şi lacrimi de bucurie.

— Lasă, bre! se trase Ghinea cam stingherit. Însă chiar dacă te-am slobozit, să-mi slujeşti cu credinţă şi atunci bine ţi-o fi şi pe mai departe. Norocul tău cu mine-l faci, să nu uiţi!

— Până oi pune mâinile pe piept, măria-ta, n-am să uit facerea de bine…

— Acu’ scoate amnarul şi pune focul! Să nu uiţi, bre, că ce facem acuma este pentru binele ţării, şi nu va mai afla nimeni ce s-a petrecut aici.

În prea marea lui bucurie, Ignat nici nu-şi dădu seama ce face.

— Râdem niţel de petrecăreţi, nu-i aşa, milostive? întrebă el cu gura până la urechi de veselie.

— Da, da! încuviinţă Ghinea. Bine ai zis! Să-i facem să ţopăie, fiindcă prea s-au dat la aghioase, după ce s-au îmbuibat cu prăştină. Poate ar fi fost bine să fi avut şi vreo cobză cu ei, adăugă el în batjocură.

Când vâlvătăile cuprinseră întreaga casă, Ignat văzu cu spaimă că zăbrelele erau de fier şi nu de lemn cum crezuse la început, nădăjduind că pe acolo vor sări robii înfricoşaţi.

— Nu cumva să nu mai putem desface zăvoarele, măria-ta, se îngrijoră el. Doamne fereşte, să nu facem friptură de cioroi.

— Cu atât mai bine! rânji Ghinea. Să vedem şi noi ce gust are.

Ignat râse prosteşte, căci nici prin cap nu-i trecea să mănânce carne de om, fie ea şi friptă.

Flăcările se întinseră şi îndată izbucniră ţipetele deznădăjduite ale celor dinăuntru, care pricepură la ce cruntă moarte fuseseră osândiţi, fără să ştie de cine anume.

— Le-o ajunge, bâigui Ignat, mai mult ca pentru sine, mai cu seamă că boierul îşi scosese cele două pistoale şi le aprinsese fitilele.

— Încă nu! se încruntă Ghinea şi, întorcându-se pe neaşteptate, descarcă focul ucigător în pieptul îngrijitorului încremenit de groază.

Nu apucase să mai scoată o vorbă, ci bătând aerul cu braţele se prăbuşi fulgerat. Un val de sânge înspumat i se ivi în colţul gurii, iar ochii îi rămaseră larg deschişi, cătând către cerul plin de funigei. Din sânul cămăşii se zărea hrisovul, care-i adusese atâta bucurie şi nădejde.

— Rău îmi pare de tine, bre Ignate, se aplecă Ghinea asupra mortului, ca să-i ia banii şi înscrisul, pe care-l aruncă apoi în foc. De fapt nu era decât o vechitură de răvaş nedesluşit până atunci, dar cu care păcălise pe bietul om, nicidecum o răscumpărare.

Curând se potoliră şi strigătele nefericiţilor arşi de vii, şi nici un cap nu se mai ivi la zăbrele, încercând să le îndoaie, cum făcuseră la început. Căzând şi acoperişul peste ei, nu mai încăpea îndoială că pieriseră cu toţii.

Căznindu-se de unul singur, Ghinea trase leşul lui Ignat lângă foc şi aruncă asupra lui bârne aprinse, după care mormăi:

— Dumnezeu să te ierte! şi făcu semnul crucii asupra mortului din flăcări. Acum ştiu bine că ai să-ţi ţii gura!

Când s-a mai domolit pojarul, boierul n-a mai aşteptat stingerea lui de tot, ci şi-a legat armăsarul în urma căruţei cu haraciul, s-a urcat pe capră şi a dat bice cailor către casă. Apoi, chiar în aceeaşi noapte, a pornit către cetatea domnească. De astă-dată şi-a luat cu sine lefegii înarmaţi până-n dinţi, spre a păzi banii turcilor. Abaza-paşa n-avea decât să mai aştepte o vreme! Spre amiază roţile căruţei se opriră pe caldarâmul curţii voievodale, iar boierul pătrunse de îndată la Vodă.

— Ai izbutit? îl întrebă acesta, de cum i se înfăţişă.

— Precum am gândit, zâmbi Brătăşanu, sărutând mâna întinsă de domnitor.

— Vistiernicii sunt aici din faptul zilei, numai că am poruncit divan abia spre seară. Lada-i în curte?

— Da! Cu lăcăţele neumblate…

— Dar goală! zâmbi Vodă. Ce s-ar mai fi crucit Abaza-paşa, dacă ar fi deschis-o! Norocul cel mare că ai putut s-o opreşti din vreme, că altminteri ar fi putut crede că mi-am bătut joc de el.

— Barem bolovanii din ea să fi fost de sare, şi tot ar mai fi fost ceva, dar aşa…

Matei-vodă îl bătu prieteneşte pe umăr, zicându-i:

— Eşti dracu gol, măi Ghineo! Acum pot crede liniştit că ai să-ţi ţii făgăduiala şi ai să-mi umpli vistieria. Dar cu bani, nu cu pietre! ţinu el să adauge.

— Dacă voi căpăta slujba…

— Vezi bine că azi n-are să ţi se mai împotrivească nimeni. Burduhănosul de Stroia are să fie bucuros că a scăpat cu zile de mânia domniei mele. Acum mergi unde ţi-i voia şi să vii la divan din vreme, ca să fii înaintea celorlalţi.

Dumnealui boierul Ghinea Brătăşanu plecă mulţumit că toate i se împlineau după cum şi le închipuise. Cât despre boierii divaniţi, deşi nu toţi se aflau în acel ceas la Târgovişte, erau îndeajuns spre a afla de nenorocirea abătută asupra vistiernicilor măriei-sale. Unii se bucurau în sinea lor, nădăjduind că le vor lua locul, alţii îi căinau cu adevărat, căci pedeapsa nu putea fi decât cea mai cumplită. Pierderea banilor de haraci aducea după sine strângerea altora, şi ţara, secătuită cum era, nu mai avea de unde să dea.

Măria-sa intră cu faţa cătrănită şi fără a răspunde închinăciunilor şi temenelelor prea slugarnice ale unora. Cei trei vinovaţi stăteau spăsiţi, albi ca varul, dar Vodă nu le aruncă nici o privire. Se aşeză în scaunul domnesc şi începu a vorbi:

— Am avut mare încredere în sfetnicii domniei mele, în acele slugi care mi-au jurat credinţă şi supunere, şi iată ce au făcut netrebnicii. Unde-s banii, Stroio? se răsti deodată.

— Tâlharii, prea-milostive stăpân! bâigui acesta prăbuşindu-se în genunchi.

— Asta am mai auzit! Voi, ditamai boieri, scutul ţării, aţi rupt-o la fugă în faţa unor ţigani prăpădiţi. Dacă aşa va fi fost cu adevărat, şi nu altcum. Ruşine vouă!

Îi ocărî în fel şi chip o vreme, după care porunci să fie adusă lada cu pricina, sub ochii uluiţi ai tuturora.

— Iacă, boieri dumneavoastră, că banii au fost găsiţi de credinciosul nostru Ghinea Brătăşanu, aici de faţă, şi după, cât spune nici n-a fost luată vreodată de ţigani. Oricum, lăcăţele sunt neumblate şi nici urmă de sminteală ori spărtură. Puneţi mâna!

Câţiva se apropiară şi, după ce pipăiră lada pe toate feţele, ziseră:

— Aşa-i, măria-ta. Este neumblată! şi răsuflară uşuraţi.

— Atunci, pentru ce aţi lăsat-o de izbelişte, nemernicilor? se răsti Matei-vodă către cei îngenunchiaţi. Sunt bani strânşi din sudoarea ţării, şi voi aşa aţi avut grija lor? Tocmai voi… vistiernicii domniei mele? Unde-s cheile?

— La mine! răspunse îndată boierul Stroia, simţind că-i vine inima la loc, de vreme ce fusese găsită lada.

Îşi supse burduhanul, spre a putea umbla la brâu, şi trase un şirag de chei legate cu un lanţ de argint.

— Astea-s! dădu el, să se ridice, dar, nefiind ajutat, rămase mai departe la pământ.

— Saltă-l, aprod! porunci Vodă. Se descuie cu mâna lui!

Un strigăt de uimire răsună în încăpere, la vederea bolovanilor. Voievodul rămase tăcut, dar sfetnicii se îmbulzeau, care mai de care, să vadă pietroaiele.

— Socot că nu se poate îndoi nimeni care sunt adevăraţii tâlhari, boieri dumneavoastră şi cinstiţi sfetnici, zise Vodă cu glas tăios.

Vel-vistiernicului i se înmuiară picioarele şi căzu ca o zdreanţă, cu faţa la pământ. Erau pierduţi toţi trei! Ceilalţi amuţiseră.

Atunci se auzi vocea mieroasă a lui Brătăşanu:

— Măria-ta, rogu-te să-i ierţi, căci asemenea înlocuire ar fi putut fi făcută de ţigani, care au iarba fiarelor, şi nicidecum de un boier credincios ca…

— De ce nu, Brătăşanule? se răsti domnul şi la el. Au nu asupra lor au fost cheile? Ce iarba… dracului, vorbeşti?

Bătu apoi din picior în faţa vel-vistiernicului:

— Mărturiseşte, tâlharule!

— Măria ta!… icni acesta, dar i se puse un nod în gât. Domnitorul întoarse spatele şi se aşeză din nou pe tron.

— Hotărâţi domniile-voastre, cinstiţi sfetnici, ce pedeapsă li se cuvine!

Se lăsă o tăcere adâncă, după care se auzi o voce nu prea hotărâtă:

— Moartea…

— Moartea! întăriră pe dată şi ceilalţi. Şi din nou se băgă Brătăşanu:

— Iertată să-mi fie îndrăzneala, prea-milostive şi domniile-voastre luminaţi şi veliţi boieri divaniţi, că eu, nevrednicul, n-ar trebui să intru în vorbă, dar mă pun chezaş că vistiernicii, tustrei, au să acopere paguba. Lăsându-le viaţa, se mai poate răscumpăra vina. Îndurare, stăpâne! şi se alătură şi el celor îngenuncheaţi.

Şuşoteli prinseră a se auzi printre sfetnici, iar cei vinovaţi începură a se tângui la rându-le:

— Îndurare, măria-ta! Cruţă-ne viaţa şi punem banii la loc!

— Noi… vru să mai spună boierul Stroia ceva, dar Ghinea nu-i dădu răgaz:

— Nu-i lua în seamă, prea-milostive domn. Socot că spaima le-a luat minţile, căci ei n-au furat, aşa că vor da alţii în schimb.

— Iertare! Milă, stăpâne! se porniră şi alte voci.

Voievodul rămase cam descumpănit, căci înţelegerea cu Ghinea fusese să-i facă pe vinovaţi să plece cât mai curând din slujbe, iar divanul să nu aibă nici o bănuială. De datul banilor înapoi nu pomeniseră nimic. „Ce i-o mai fi dat prin cap, vicleanului?” se întrebă el în sine, dar îl lăsă în pace să-şi facă jocul, ştiind că nu va fi spre paguba domniei.

— Voia voastră, cinstiţi sfetnici. Voi aţi hotărât, aşa că domnia mea le iartă capetele lor cele proaste, dar le luăm slujbele, de care se dovediră nevrednici.

— Să trăieşti, măria-ta! se auziră glasuri de pretutindeni, cu toate că unii strigau cam cu jumătate de gură.

— Am hotărât să fie sfetnic al domniei mele la vistieria ţării boierul Ghinea Brătăşanu, zise deodată Vodă. S-a dovedit om de mare credinţă, dârz şi milostiv.

— Aşa-i! încuviinţară dregătorii.

Fără a se mai lungi la vorbă, Matei-vodă părăsi încăperea, privind cu un zâmbet în colţul gurii spinările încovoiate ale boierilor. „O turmă de lingăi!” îşi zise. „De fapt, întotdeauna s-au găsit linguşitori, pe care poţi să-i învârţi după cum mişti degetul. Vicleanul de Ghinea are sânge grecesc şi a ştiut cum să-i joace. E dat naibii!”

După plecarea voievodului, mulţi părăsiră odaia divanului, dar nu puţini au fost şi aceia care l-au înconjurat pe noul vel-vistiernic, strângându-i mâinile cu făţărnicie. Se ridicaseră şi cei trei vinovaţi, maziliţi din slujbă, dar nu cutezau să se apropie de Brătăşanu, aşa încât se îndreptă acesta spre ei.

— S-a isprăvit cu bine! Mergeţi acasă în linişte şi pace! Nu era să vă las eu să pieriţi, câtă vreme mi-aţi călcat pragul şi mi-aţi cerut sprijinul! zise el anume ca să fie auzit de alţii.

— S-ar cădea să-ţi mulţămim boier… începu Stroia, dar Ghinea i-o reteză pe dată:

— Vel-vistiernic! Eu îs acum în slujba aceasta, să nu uitaţi, iar domniile-voastre să vă străduiţi a pune la loc banii făgăduiţi, că eu n-am de unde.

— Dar parcă…

— Am spus-o aşa, într-o doară, ca să vă scap de la ananghie, dar ştiţi prea-bine că dacă ar fi să dea ţara birul tot împărăţia l-ar lua, şi atunci de unde să umplu vistieria ţării?

Mazilii se uitară buimaci, nepricepând prea bine ce va să zică, mai cu seamă că nu le trecuse de tot spaima. Oricum, îşi dădură seama că aveau să înfrunte trufia veneticului căruia îi datorau viaţa.

Un aprod veni să-l cheme pe noul dregător la măria-sa şi Ghinea se grăbi să-l urmeze.

Acesta îl privi zâmbitor şi-l întrebă:

— Fu bine, Ghineo? Ce zici?

— De neaşteptat, doamne. Au să dea şi ei banii…

— Cum „şi ei”? Nu cumva ai de gând şi tu?!

— Nu la mine mă gândeam, măria-ta, ci la ţară. Va trebui strâns iarăşi birul.

— Asta nu, cinstite vel-vistiernice! se împotrivi Vodă. Domnia mea n-are să îngăduie ca cei mai năpăstuiţi supuşi să fie jupuiţi de vii. Avem banii de haraci neatinşi. Ce mai vrei?

— Măria-ta să nu uite că la Stambul te pândeşte Leon Tomşa, chit că acum s-a dat la fund, făcându-se neguţător de stridii.

— Mazilul?

— Întocmai! Strânge bani grei, iar bunul său prieten, Curt Celebi, unelteşte şi adună pârâşi, dar şi toată ura împotriva măriei-tale. De unde să luăm atâta aur, ca să le astupăm gura celor mai lacomi de la Poartă?

— Socoteam că era mai bine să fi năimit ceva lefegii ca să ne scăpăm de păgâni, nu să-i îndopăm cu aur. Rakoczy a făgăduit…

— Vorbe, luminate stăpân, vorbe! cuteză Ghinea să-l întrerupă, fără să-şi dea seama. Vorbe şi nimic altceva! Să ne slobozim de grija duşmanilor de la sărai, ca să ne putem întări şi mai apoi să strivim capetele balaurului otoman. Ne trebuie o groază de bănet, şi eu mă încumet să-i scot pentru măria-ta, dar pentru aceea zisei să mai plătească o dată ţara.

— Orice, Ghineo, dar asta nu! Ţăranii sunt vlăguiţi de tot, încât abia mai suflă. Ce să le mai iei? Cenuşa de pe vatră, poate.

— Dar bine, doamne, au numai aceştia sunt în Ţara Românească? Boierii nu-s şi ei ai ţării? Ei de ce să nu dea barem un zlot pentru binele ei?

— Ghineo, tu ai înnebunit! Vrei să mi-i pui în cap pe toţi? Uiţi că noi înşine suntem boieri? Aşa nu faci decât să-mi înmulţeşti duşmanii!

— Dar dacă nici n-au să simtă că le voi lua? zâmbi vel-vistiernicul. Nu pentru aceea am căpătat dregătoria?

— Fă ce vrei, dar pe săraci mai lasă-i! Iar de ţi s-o împotrivi boierimea, să ştii că eu mă spăl pe mâini. De Leon-Stridie, însă, încuviinţez să mă scapi, cu bani ori fără.

— Dar de celălalt?

— Care?!

— Cigalla, mărite stăpân! Ce, doar n-ai uitat?

— Aşa-i, că pe ăla nu-l mai băgai la socoteală. Tot mai umblă după domnie?

— Încă cum!

— Atunci ţi-i las pe toţi, şi dacă se vor mai ivi şi alţii, tot în seama ta rămân, că văd că îţi merge mintea. Am auzit că şi Vasile-vodă din Moldova nu s-ar da în lături să mă înlocuiască cu podoaba de fiu-său.

— Cu el doar cu arma te vei socoti, doamne. Cât despre ceilalţi, lasă-i în seama mea, că le vin eu de hac! se grozăvi Ghinea.

— Prea-bine, prieten al inimii mele şi adevărat frate ce îmi eşti, zise voievodul. Ce s-ar fi făcut soru-mea, Florica, dacă nu dădea peste tine?

— Mai bine zis, norocul a fost de partea mea, stăpâne, se linguşi Brătăşanu. Aş mai fi putut sluji măriei-tale, dacă nu mă căpătuiam în ţara aceasta?

— Eşti cam pişicher, Ghineo, dar, dacă-i spre binele ţării şi al domniei, nu-i păcat. ÎN CETATEA PADIŞAHULUI DUPA NENUMĂRATE PERIPEŢII, care i-au pus viaţa în primejdie, orfanul cocon al răposatului Radu Mihnea a dat în calea lui spre Istanbul de un neguţător grec, Haralambos, care s-a învoit să-l sprijine pe necunoscutele meleaguri. Copilul nu era însoţit decât de bătrânul său epitrop, fostul căpitan Pârvu, şi împreună cărau toată averea ce putuseră lua cu ei la plecare. Haralambos află că băiatul avea neamuri în capitala otomană, anume familia bogatului Stratonic. Lambrakis, totuşi, auzind cele pătimite până atunci, chibzui că ar fi cu mult mai bine să ascundă adevărul şi ticlui el o poveste. Mai întâi schimbă numele băiatului în Franţ, spunând că ar fi fost un copil din flori al tatălui său, Iane Surdul din Costantiniya, adică frate vitreg cu el, că avea şi o soră, Thamar, cam de aceeaşi vârstă, şi că maică-sa murise de câţiva ani. Aşa urma să afle, pe căi ocolite, ce hram poartă al de Lambrakis şi cu ce ochi ar fi primit pe nepotul din Moldova.

— Isteaţă minte mai ai, râse mulţumit căpitanul Pârvu. Adevărat se zice că grecul îl poate duce de nas şi pe dracu, când vrea. Nu mi-o lua în nume de rău, dar văd că Dumnezeu ni te-a scos în cale şi poate om scăpa de cele necazuri de până acum.

Grecul îi strânse mâna şi scorneala lui se dovedi folositoare, căci nimeni nu i-a mai găsit urma pribeagului domnişor în marele oraş. Şi poate că ar fi dăinuit asta multă vreme, dacă moş Pârvu nu s-ar fi îmbolnăvit, căzând la pat. Nu-i pria lui şi pace în ţara turcească, încât se topea văzând cu ochii. Atunci socoti tânărul neguţător că ar fi mai bine dacă Lambrakis ar afla adevărul chiar din gura epitropului şi, cum îi prevedea ceasul din urmă pe aproape, îşi luă inima în dinţi şi bătu la uşa bogătaşului.

Iarna se arăta în părţile astea altfel decât pe plaiurile moldovene, dar „Franţ” nu ducea dorul săniuţei ori al bulgărilor de omăt, având zilnic alte născociri şi mulţi prieteni, şi băieţi şi fete. Când şi când, se mai ducea pe la Pârvu, care nu voia să-i spună ce are, nici în ruptul capului. Aflând că bătrânul „leneveşte”, aşa după cum îi spunea chiar el, îl săruta pe obrajii scofâlciţi de boală şi fugea iar, zorit, pe uliţă.

Haralambos găsi acasă numai pe kira Evdokia, mătuşa băiatului, care, auzind de Mihnuţ, odrasla Maricăi, nici nu-şi mai aşteptă bărbatul, ci plecă pe dată să-l vadă, lăsând vorbă unde se află. Nici nu intrară bine pe uşă, că veni şi kir Stratonic, tot o fugă, dar nu dădură decât peste epitropul bolnav, copilul fiind plecat teleleu pe uliţă. Bătrânele lui rude se cam înspăimântară, căci abia acum înţelegeau rostul spargerilor din casa lor, dar Haralambos îi linişti, spunându-le că şi numele îi fusese schimbat şi nimeni nu-i cunoştea taina, în afara lui însuşi, dar el avea altele în cap.

Tânărul neguţător le sluji şi de tălmaci, întrucât epitropul nu cunoştea limba grecilor şi nici ei pe-a lui.

— Iacă, zise bolnavul cu glasul stins, am dat acestor oameni de treabă, care ne-au stat cu mare ajutor la nevoie, douăzeci de mii de drahme, dar socot că nu-i îndeajuns pentru inima lor cea bună şi dragostea frăţească ce i-o poartă „măriei-sale”.

Încercă să zâmbească spre Haralambos:

— Iartă-mă că i-am spus aşa, dar acuma nu multă vreme am să-l mai dau de gol!

Acesta îi strânse mâna şi întoarse capul ca să nu i se vadă lacrima înflorită în colţul ochilor.

Kir Stratonic încuviinţă cele făcute şi făgădui să le mai dea şi pe deasupra, ori de câte ori ar avea nevoie. Cu gâtul uscat de fierbinţeală, bolnavul se căzni să vorbească mai departe:

— Ce am prăpădit pe drum, până la sosirea noastră aici, este socotit până într-un sfanţ, pe înscrisul întocmit cu Haralambos. Cealaltă parte a averii orfanului este neatinsă şi, pe lângă banii şi giuvaerurile aflate în lada de colo, mai sunt şi înscrisurile către zarafii de aici ca să-i dea banii când o pofti.

Îşi trase din nou răsuflarea, înghiţi în sec, iar Haralambos îi întinse ulcica cu apă.

— Domniile-voastre veţi face ce veţi crede de cuviinţă, căci mare nădejde îşi puseseră răposaţii lui părinţi în venirea orfanului aici.

Povesti mai apoi câte pătimise bietul copil şi-i părea rău că abia în ultima vreme aflase că duşmanul cel mai încrâncenat se dovedise Vasile-vodă Lupu, dacă s-ar lua după mărturisirea împieliţatului călugăr Rafailă, dar nu-şi dădea seama pentru ce să-l fi urât într-atât.

Toate aceste întâmplări o făcură pe chira Evdokia să-i dea lacrimile, iar pe bărbatu-său îl cuprinse teama ca nepotul să nu fi fost vreun nevolnic, ori vreo grijitură. Se lumină însă la faţă când se pomeniră deodată cu „Franţ” dând buzna în odaie. Băiatul se fâstâci văzând lume străină, dar aflând că era vorba de rudele sale, la care ar fi trebuit să se ducă, nu se prea arătă încântat.

— Să ştiţi că eu nu plec nicăieri de lângă moş Pârvu şi nici pe tata Iane nu-l părăsesc, zise Mihnuţ de la început.

— Nici noi nu vrem să te smulgem de lângă cei dragi ţie, dar te poftim să treci şi pe la noi, ca să ne iubeşti şi să-ţi fim în loc de părinţi, cum a vrut însăşi măicuţa ta.

Mihnea îşi cunoştea povestea şi se gândi că aşa ar fi trebuit să se întâmple, încât făgădui că n-are să-şi uite singurele neamuri de sânge pe care le avea, iar bătrânii trebuiră să se mulţumească deocamdată cu atâta. Apoi copilul se duse lângă Pârvu şi, mângâindu-i pletele, îl întrebă cu duioşie, căci îşi dădea seama că era bolnav:

— N-ai vrea să vii cu mine, moşule, să ne uităm la biserica cea mai mare din lume, pe care au pângărit-o osmanlâii? La ce bun să „leneveşti” atâta. Iacă, vom trece şi pe la unchiul, hai, zău!

— Dragă Franţ, să nu mai vorbeşti aşa urât despre turci, chiar aici, în oraşul sultanului! zise Haralambos.

— Aşa spun toţi copiii, se dezvinovăţi el.

Haralambos îi vorbise greceşte, şi kir Lambrakis, auzind despre ce era vorba, se alătură tânărului neguţător:

— Tu nu trebuie să te iei după prostiile lor!

— Ba, dacă vrei să ştii, au dreptate! se răsti Mihnuţ. Iar grecii au să-i azvârle pe păgâni în marea de unde au venit.

Cei doi bătrâni nu mai puteau de bucurie că nepotul lor se descurca atât de bine pe limba strămoşească, dar mai ales că era cuprins şi de dragoste pentru Elada.

— Psihi mu! făcu mătuşa Evdokia cu ochii în lacrimi. Se vede că eşti din sămânţa noastră…

— Ba, nu-i adevărat! se împotrivi băiatul. Eu mă trag din neamul Basarabilor şi al Corvineştilor. Sunt şi însemnat…

— Să nu mai pomeneşti niciodată, frate Franţ, de asta! îl dojeni Haralambos. Ai uitat oare ce am hotărât? Şi să ştii că mătuşa ta are dreptate, căci o picătură de sânge de-al nostru ai, fără îndoială, şi nici de el n-ai de ce să te ruşinezi, ba dimpotrivă!

Oricum, nepotul fu pe placul soţilor Lambrakis. Nu aveau pe nimeni în afară de el şi toată averea agonisită trebuia să-i rămână lui, aşa că nici n-au voit să se atingă de cele aduse de Pârvu din Moldova.

— Să păstrăm banii cu folos, pe la cămătari şi zarafi, ca să se înmulţească, zise kir Lambrakis, şi în privinţa asta eu vă voi ajuta. Ar trebui însă ca atât bolnavul, arătă el spre Pârvu, cât şi băiatul să vină să stea cu noi, căci suntem singuri şi i-am îngriji tare bine.

— Mulţumesc din inimă domniilor-voastre, răspunse Pârvu auzind despre ce era vorba. Eu însă în curând am să mă mut în altă lume şi n-am să vă mai fac nici o grijă. Cât despre măria-sa, socot de cuviinţă ca măcar la două zile să treacă pe la curtea dumnealor, adăugă el uitându-se la Haralambos.

— Cum am putea să-ţi fim de ajutor? întrebă kir Stratonic pe fostul oştean, deşi ştia că n-ar mai putea face nimic pentru el.

— Apăi, de, răspunse acesta, aş dori şi eu ca, după ce-oi muri şi când măria-sa va ajunge în scaunul cuvenit al ţării, să ducă şi osemintele mele în pământul de baştină şi să le îngroape în satul meu de pe malul Argeşului. Şi să mă pomeniţi şi pe mine, când veţi aprinde lumânări pentru cei dragi.

Auzindu-l pe epitropul său, care nu vorbise niciodată aşa până atunci, lui Mihnea i se puse un nod în gât. Cât pe ce să izbucnească în plâns, dar Haralambos îl trase pe dată şi amândoi ieşiră din odaie, ca să nu-l vadă bolnavul şi să-i facă şi mai rău.

Prevestirea bătrânului se împlini în sticloasele zile ale lui făurar, aşternând o mare tristeţe în sufletele celor care-l cunoscuseră şi-l iubiseră pe fostul oştean al domniei. Murise fericit, ţinându-l de mână pe Mihnea, căruia îi ceru cu glas de moarte:

— Să-mi făgăduieşti, măria-ta, că ai să te străduieşti să ajungi domn al vreunei ţări de-a noastre şi, o dată ajuns în scaun, să strângi laolaltă tot neamul românesc…

— Ca măria-sa Mihai, încuviinţă băiatul.

— Întocmai! Şi să nu uiţi că semnul de pe umăr te obligă să calci pe drumul strămoşilor, că numai aşa vei primi binecu-vântarea tuturor celor de un sânge şi-o credinţă. Să fii necruţător cu duşmanii noştri, că nici ei n-au să te ierte!

Se stinse bărbăteşte şi cu un zâmbet fericit pe buze, iar obrazul încremenit rămase luminat de flacăra luminării, de parcă ar fi poposit o rază de soare pe el. Aşa îi găsiră cei dimprejur, ţinându-se de mână şi după moarte, şi abia când îşi dădu seama că se va despărţi pentru totdeauna de bunul său „moş Pârvu”, tânărului Mihnea parcă i se rupse ceva în el şi puhoiul lacrimilor îl năpădi într-un plâns cu sughiţuri. După înmormântarea ce avu loc în cimitirul grecesc, numai vreo două săptămâni mai rămase Mihnea în casa lui „tata Iane”, apoi se mută la rudele sale, aşa cum fusese voinţa răposatului. Haralambos încuviinţase, mai ales că acestea tocmiseră nişte slujitori înarmaţi, care aveau să-l păzească pe vlăstarul domnesc, dacă furii ar mai fi avut poftă să le calce casa. În acest fel şi Haralambos ar fi putut să-şi vadă de treburile lui neguţătoreşti, plecând iarăşi cu marfă prin ţări străine, ca să sporească avutul ce-l dobândise prin dărnicia soţilor Lambrakis, dar şi la povaţa lui kir Stratonic, cu care se întovărăşise la negoţ.

Nu era departe de vechea mahala unde se obişnuise, dar Mihnea intrase în altă lume, mai înstărită, deşi lipsită de veselia celor săraci. Şi straiele începură a fi din ce în ce mai frumoase şi mai împodobite, pe măsura cinului familiei Lambrakis. Veneau pe la ei familii vestite din neamul împăraţilor de altădată ai Bizanţului, ba unii se şi gândeau cum ar face să arvunească o căsătorie cu vreo odraslă de-a lor, căci bogăţia Lambrakilor le făcea cu ochiul. Mătuşa Evdokia însă priveghea grijulie şi nu îngăduia nici o încuscrire, decât numai dacă ar fi fost un neam de prinţi bogaţi, şi nu scăpătaţi, fără alte bunuri în afara unui nume falnic de altădată. Dar Mihnea habar n-avea de toate acestea. Se ducea mai în fiecare zi pe la „soră-sa” Thamar, şi nu atât pentru bătrânul ei tată surd, cât ca să se joace cu prietenii lui, Spiro, Lakis, Kiriakos şi mulţi alţii. Din păcate, treptat începură a se împuţina zilele de joacă, fiindcă mătuşa Evdokia tocmise trei dascăli. Voia ca nepotu-său să fie şi cărturar, nu doar un războinic oarecare.

Mai întâi fusese adus kir Nechifor Lucaris, care avea să-l înveţe dulceaţa limbii greceşti de altădată, încântându-i urechile cu minunatele poveşti ale Iliadei şi Odiseei, ori cu tragediile ce răsunaseră cândva şi sub cerul însorit al Istanbulului. Rareori îi mai zicea Costantiniya, numai când era cu copiii lui, căci până şi dascălul grec îl povăţuise să nu-i supere pe stăpânii turci, când avea să se învârtă în mijlocul lor.

— Dar eu n-am să mă duc niciodată pe acolo, răspundea la început Mihnea şi într-adins pomenea vechea denumire grecească a oraşului, Constantinopolis.

Mai pe urmă se arătă mai puţin înverşunat, căci învăţatul Turk Ahmed Lala ştiu să-i strecoare în suflet dragoste şi pentru limba Profetului. Era dascăl la medresa geamiei Aya Sofia şi cu mare cheltuială şi rugăminte se învoise să se ocupe de nepotul lui kir Stratonic, cu care era prieten. Ar fi fost mai lesne să-l fi dus la şcoala lui de la moschee, dar asta ar fi însemnat ca tânărul să-şi lepede legea creştinească şi turcul ştia prea bine că grecii erau tare încăpăţânaţi în necredinţa lor. Mihnea însă avea o înfăţişare plăcută şi o minte ageră, încât înţeleptul dascăl nu se îndoia că într-o bună zi avea să-l aducă fără greutate la legea musulmană. Prindea cu uşurinţă limba turcă, ba chiar şi araba şi persana, atât de trebuitoare în ştiinţele filosoficeşti. Istorisirile lui Ahmed Lala se încurcau în mintea băiatului, nu o dată, cu cele ale lui kir Lucaris, şi asta nemulţumea pe cei doi dascăli deopotrivă.

Cel de-al treilea, Roberto Capestano, raguzan de obârşie, era mai tânăr decât ceilalţi dascăli ai lui Mihnea şi, pe lângă limba italiană şi latină, se obligase să-l înveţe meşteşugul armelor, care îi era cel mai de plac învăţăcelului. Cu el avusese altă nedumerire, căci băiatului i se părea că limba latină nu era decât „o românească stricată”, iar cât despre italiană nu se îndoia că era vorba de români ce trăiau pe meleaguri îndepărtate de casa lor şi cam încurcaseră graiul străbun. Se înţelege că măiestrul Capestano făcuse la început mult haz de spusele lui Mihnea, trebuind apoi să-i desluşească şi trecutul îndepărtat şi să-i lămurească locul de baştină al românilor, adică Roma cea bătrână, de unde fuseseră aduşi cândva în ţara vestitului Decebal, în care s-au împământenit până astăzi. Asta era prilej de mare fudulie pentru Mihnea şi se lăuda în faţa prietenilor săi, care habar n-aveau nici de Roma şi nici de români, dar rămâneau cu gura căscată „cât de învăţat” era fratele lui Thamar.

O mai slăbise acum cu joaca pe uliţi, căci mai toată ziua, ba chiar şi seara târziu, se mânia împreună cu kir Lucaris de ticăloşia lui Mehmet Cuceritorul, care a doborât o mândră împărăţie de altădată, pentru ca a doua zi să rămână mut de încântare auzind faptele de vitejie ale aceluiaşi sultan din gura lui Ahmed Lala. Se duceau apoi împreună la „geamia albastră”, cum i se spunea, isprăvită de curând, şi răsfoiau ore la rând foile îngălbenite ale coranului. Nu i-a plăcut însă nicidecum semiluna ce străjuia minaretele Sfintei Sofia. Odată avu norocul să-l zărească, printre oştenii ce-l înconjurau, pe însuşi sultanul Murad-khan, călare pe un frumos armăsar arăbesc, acoperit cu aur şi atlazuri. „Aşa falnic trebuie să fi arătat şi măria-sa Mihai, dacă nu şi mai grozav!” îşi zisese el încântat. Dar cu toată această măreţie, grecii, în cea mai mare parte şi mai cu seamă cei de vârsta lui, se împotriveau cu înverşunare stăpânirii semilunei. Unii, dintre cei bogaţi, se împăcau cu gândul şi chiar îşi numeau oraşul Stalâmbol, ca să fie mai apropiat de limba turcă, dar alţii nu vroiau să audă altfel decât de „oraşul lui Constantin”, aşa cum i se spunea odinioară.

Se zvonea din ce în ce mai des că o dată cu împlinirea celor două veacuri de stăpânire a păgânilor, adică în 1653, Dumnezeu avea să trimită un arhanghel cu sabia de foc să-i alunge peste Bosfor, căci numai atâta fusese hotărâtă osânda grecilor, pentru păcatele ce le săvârşiseră cândva. Mihnea nu ştia ce să mai aleagă, căci Ahmed Lala i-a spus că acestea nu erau decât bazaconii şi scorneli greceşti, dar kir Nechifor credea, ba şi chiar şi ser Roberto o nădăjduia din adâncul inimii. Tânărul încerca zadarnic să-i împace şi pe unii şi pe alţii. Învăţătorul grec îi povesti de megaducele Lucas Notaras, care crezuse că se va putea împăca neamul grecilor cu al osmanlâilor şi care pierise din însăşi porunca padişahului. Asta îl cam descumpăni pe băiat şi într-o zi o iscodi pe mătuşă-sa, care părea a fi cea mai dreaptă:

— Mătuşă Evdokia, domnia-ta ai auzit de Lucas Notaras?

— Vreun precupeţ, ori marinar? Cine o mai fi şi ăsta? Ţi-a zis cumva, ceva, psihi-mu? se îngrijoră bătrâna.

Mihnea izbucni în râs.

— A fost un megaduce, mătuşă! Este mort de aproape două veacuri.

— Ei, bată-te să te bată! făcu mătuşa zâmbind. M-ai băgat în sperieţi, crezând că cine ştie ce derbedeu va fi fiind acesta ori că te va fi ameninţat cu ceva, Doamne fereşte! Dar văd că-i treabă cărturărească. Întreabă-l pe arhon Lucaris.

— Păi el mi-a spus, dar credeam că ştii şi mata. Eu să fi fost megaduce…

— Ce-ai fi făcut? zâmbi kira Evdokia sorbindu-l din ochi.

— Aş fi întemeiat ţara Daciei şi… Dar nu cumva nici de măria-sa Mihai nu vei fi auzit?

— Ba… de el, da! Eram însă o copiliţă ca tine pe atunci, aşa că am cam uitat, căci n-aveam gândul pe la bătălii, precum băieţii. TÂRGUIELI PE SEAMA ŢĂRII NORI PLUMBURII SE AŞTERNURA pe deasupra dealurilor de către munte, prevestind o iarnă timpurie. Vântul tăios îi zorea de la spate pe gospodari să-şi strângă bruma de bucate ce mai rămăsese neculeasă şi s-o pună la adăpost pentru vremea cea rece. Către miazăzi, spre Dunăre, toamna încă mai era stăpână, cu toate că viforniţa răzbea până hăt-departe, tocmai în munţii bulgăreşti.

Dumnealui, vel-vistiernicul Ghinea Brătăşanu îşi strânse dolmanul îmblănit pe lângă trup şi se avântă în şa. Se îndreptă de şale şi îşi potrivi cuşma din blană de vidră, nu numai ca să-i ţină de cald, ci şi spre marea lui pohfală că era un mare boier divanit, cumnat cu Vodă. Roti privirea peste gospodăria pe care o lăsa în seama dumneaiei, jupâneasa Florica, apoi, făcu semn oştenilor ce-i însoţeau să pornească. Cei şase flăcăi purtau pistoale la brâu, ca haiducii, unde pui însă că le mai dăduse şi săbii încovoiate, flinte pe umeri şi baltage la coburi, de parcă ar fi mers la cine ştie ce mare înfruntare şi nu doar până la Târgovişte. El însuşi îşi alesese aceşti zdrahoni, ciobani din ţara Făgăraşului, anume străinaşi, ca să nu lege prietenie cu oamenii locului, măcar că vorbeau aceeaşi limbă şi aveau aceeaşi credinţă şi aceleaşi obiceiuri.

În cetatea de scaun n-a zăbovit prea multă vreme, ci numai cât s-a înfăţişat măriei-sale, şi degrabă a şi făcut calea întoarsă. Se zorea să ajungă la Brătăşani, unde trebuia să-i sosească un oaspete de seamă, dar în mare taină, în afara domnitorului nimeni nemaiavând ştirea lui. Poate că nici n-ar mai fi trebuit să facă acest drum, dar avea nevoie de încuviinţarea lui Vodă pentru faptele pe care le purta în gând, cum de altfel niciodată nu făcea de capul lui.

De cum păşi peste prag porunci ţuică fiartă, cu mult piper şi alte mirodenii, îndulcită cu miere, aşa cum îi plăcea domniei-sale să se încălzească în pripă şi să-şi rumenească obrajii.

— Bre, Iordache, zise el către vătaful de curte. Aştept un mosafir, care nu ne ştie limba, dar cum s-o ivi tu să-l iei de mână şi să mi-l aduci îndată. Apoi…

— Milostive stăpân, socot că-i cel care a sosit în lipsa domniei-tale…

— Cuuum? se holbă boierul, înecându-se cu băutura caldă. O tuse puternică îl cuprinse şi câtăva vreme nu măi fu în stare să spună ceva. Cu greu izbuti să îngăime:

— Tontule!… Mă laşi să vorbesc… de pomană? Uite ce păţii! Unde-i acuma?

— În odăile de jos, că nu aveam poruncă ce să fac. Tocmai voiam să spun…

— Barem l-ai ospătat ca lumea?

— Drept să zic, nu prea! I-am dat nişte pâine cu brânză şi ceapă, căci după înfăţişare pare a fi un călugăr papistaş pribeag şi ăştia nu…

— Mergi pe dată şi pofteşte-l aici. Ba nu! În odaia cea mare, unde-l primim şi pe Vodă.

Vătaful căscă ochii mari.

— Da, da! Ai auzit prea-bine. Fă cum îţi spusei! Şi să porunceşti pe dată un ospăţ îmbelşugat, ca să ne spălăm ruşinea. Auzi colo, ceapă…!

Slujitorul nu mai aşteptă alte îndemnuri şi o porni în fugă spre îndeplinirea voinţei stăpânului. Sucit cum îl ştia, n-avea de ce să se mire că primea pe un pârlit de pribeag chiar în încăperea în care se odihnea şi se ospăta însuşi voievodul ţării.

Boierul Ghinea se arătă zorit şi o lua înaintea oaspetelui, rânduindu-şi pletele şi mustaţa în minunata oglindă adusă tocmai de la Veneţia, cu mare cheltuială. Se tolăni anume în frumosul jilţ de piele cu încrustaţii neasemuit de frumoase, meşteşugite la Cordoba, la capătul lumii, în Spania. Mai ticlui faldurile dolmanului, de care încă nici nu apucase a se dezbrăca, şi bătu din palme.

Se înfăţişă pe dată roaba aceea mititică şi cu năframă roşie.

— Deschide ferestrele să intre aer curat, că tare mai pute a ţuică fiartă.

Parcă nu el fusese cel care o băuse!

Aruncă apoi un pumn de smirnă arăbească în tigăiţa cu jăratec anume adusă pentru aşa ceva şi trase pe nări fumul cel plăcut mirositor, apoi se aşeză din nou în jilţ, când se auzi vocea lui Iordache îmbiindu-l pe străin.

— Iacă, stăpâne, dumnealui îi musafirul! îl arătă vătaful pe călugăr şi ieşi pe dată.

Vel-vistiernicul îşi ticluise o poveste pentru străin, spunându-i că aflase la Târgovişte de sosirea lui şi că tot într-un suflet alergase acasă. Pentru aceea îl găsise neîmbrăcat cuviincios dar ardea de nerăbdare să se întâlnească cu el. Pe de altă parte voia să-şi arate bunăstarea, ca să ştie străinul că boierii de pe aceste meleaguri nu erau cu nimic mai prejos decât cei din Stambul. Dădu să se ridice sprinten, dar simţi un junghi ascuţit prin şale, ţinându-l locului. Se mulţumi să întindă mâna şi să-şi ceară iertare:

— Călăritul, kir Capello. Socot că domnia-ta eşti!

— Întocmai, vel-vistiernice Brătăşanu! salută străinul cu plecăciune, ca prin ţările apusene. Cred că nici eu nu m-am înşelat, nu?

Boierul râse şi încuviinţă din cap. Vorbeau greceşte, căci, în afara limbii române, gazda nu-şi mai putea spune gândurile decât în limba lui de naştere.

— Mă bucur nespus, kir Capello, că ai răspuns chemării mele şi nădăjduiesc să-ţi fi ajuns banii trimişi, zise mieros Brătăşanu.

Se ridică totuşi din jilţul de piele şi se aşezară amândoi la masa de stejar, de unde s-ar fi putut sălta mai lesne.

— Asta n-aş putea s-o spun, căci banii, oricât de mulţi ar fi, niciodată nu-ţi prisosesc.

— Deocamdată a fost numai începutul, arhonda. Eu ştiu prea-bine că ce plănuim noi costă cu mult mai mult, şi n-am să mă zgârcesc.

— Mi-ar place să mă luminezi, şi de una şi de alta. Cum vom face?

— Mai întâi aş vrea să te rog să mă ierţi pentru găzduirea dată de vătaful meu, căci am ţinut să nu ştie nimeni, iar eu am socotit că vei sosi peste vreo câteva zile.

— Obişnuiesc să mă grăbesc la drum, ca să nu dau de vreo capcană, căci, orice s-ar zice, mă aflu în tabăra duşmană, arhon vistiernice.

— Dar la prieteni! zâmbi linguşitor gazda. Tocmai de aceea am să-ţi mărturisesc tot adevărul: m-am săturat să-l slugăresc pe Vodă, fără să fiu răsplătit după munca mea.

— Din câte am aflat, sunteţi rude…

— Hm, da! Cumnaţi, dar asta nu înseamnă mare lucru, căci Matei e un hapsân.

— Dar domnia-ta ce-ai pofti?

— Schimbarea domnului, însă nu cu oricine. Ştiu prea-bine că la Costantiniya unelteşte Curt Celebi pentru fostul voievod Leon Tomşa, iar eu i-am fost duşman de moarte. Nu am poftă să mă băjenesc, dacă apucă el domnia.

— Ei da, asta ar fi o pricină. Dar atunci tot mai bine cu domnitorul de astăzi, nu?

— Nu pot zice că nu, dar cine ştie cât timp izbuteşte să se mai ţină în scaun? A trecut multă vreme şi, după cum îţi spusei, Curt Celebi nu stă cu mâinile în sân la Poartă.

— Ce-aş putea face eu?

— Multe! Mai întâi să mă scapi de Leon Tomşa…

— Să-l ucid…?! Nu ţi-ai găsit omul, arhonda!

— Nu pe el. Ar fi îndeajuns să piară Curt Celebi şi pentru asta domnia-ta tocmeşti pe careva, iar banii îi dau eu. Vezi bine că nu mă pot mişca până acolo.

— Aşa mai merge… Are să coste însă foarte mult.

— Nici o grijă! Nu degeaba sunt eu vel-vistiernic. Dar vezi, nu care cumva să fim traşi pe sfoară, iar dacă ar fi omorât şi Leon Tomşa, noi n-am avea decât de câştigat.

— Parcă ai spus numai de Curt…

— Se-nţelege. Gândeam că va trebui să găsesc pe altcineva, căruia să-i dau cu mult mai mult, dar asta…

— Ai pomenit, domnia-ta, despre „câştigul amândurora”. Ce să însemneze asta?

— Signore! zise deodată gazda. Să vorbim deschis, negustoreşte! Eu n-am uitat că domnia-ta ai un prieten, pentru care te-ai zbătut să-l faci domn aici, la noi. A fost dovedit odinioară de Leon Tomşa, dar acuma oare numai întâmplător se află şi el la Istanbul? Să nu mai poftească tronul Ţării Româneşti, şi să fie acolo numai de dragul oraşului? Ce zici?

Luat pe nepregătite, Capello rămase o clipă pe gânduri, mai cu seamă că tocmai intrau şi slugile cu tot felul de bunătăţi, care făceau cu ochiul musafirului ospătat până atunci cu brânză şi ceapă. Îl gâdilau prin măruntaie mirosurile ademenitoare, dar mai ales privirea i se opri asupra unei carafe cu vin rubiniu.

„Boierul acesta viclean ştie mai multe decât vrea să arate faţă de mine”, îşi zise el în gând şi se hotărî să chibzuiască mai înainte de a se băga în încurcătură. Era foarte adevărat că ne-norocosul de Gian Michele Cigalla bătea caldarâmurile Stambulului, cu toate că nunta cu domniţa Hana de Podebrad se stricase de mult. Nutrea nădejdea că va izbuti în cele din urmă să ajungă prinţ şi de fapt mama lui era acea care îi dădea putinţa să risipească aur prin toate părţile, la întrecere cu Celebi, spre marea bucurie a dregătorilor otomani. Pe altă parte el ştia prea bine că şi Matei-vodă, putred de bogat, împingea pungi cu nemiluita, îngreuind pentru o vreme uneltirile celor de pe malul Bosforului.

— Ce folosesc eu? întrebă Capello, după ce înşfăcase un copan de pui rumenit la ţiglă.

— Aşa mai vii de acasă! râse Ghinea cu gura plină. Începi să-mi placi! Am să fiu scurt! Noul domnitor, prietenul domniei-tale, are să mă facă ban al Craiovei, iar domnia-ta îmi iei locul. E bine? Că nu cunoşti limba, nu-i nici o pagubă! Sunetul aurului nu are o ţară anume, şi mai apoi te voi ajuta eu însumi.

— Şi domnia-ta îmi placi, arhonda! închină Capello un pocal şi-l dădu peste cap pe nerăsuflate. Ceva îmi spune că noi doi avem o mare asemănare şi ne vom înţelege.

— Nici nu s-ar putea altfel, rânji Brătăşanu, sorbind la rându-i, dar mai cumpătat.

Clefăiau cu poftă şi trosneau între fălci fragedele oscioare ale puilor jertfiţi. Apucau cu mâinile unsuroase şi sorbeau din cupele pe care le umplea la vreme roaba aceea oacheşă cu năframă roşie.

— Să fie bine lămurit! zise gazda mestecând întruna. Tot ce ai să cheltuieşti până la viitoarea domnie rămâne pe socoteala mea.

— Să zicem… douăzeci de mii de scuzi de aur?

— Cu cinci, batem palma!

— Ooo! E prea puţin.

— Şase!

— Zece!

— Pe urmă am să-ţi dau mai mult, dar pentru început… iacă, mai pun o mie.

— Dacă va trebui să mă tocmesc şi pe urmă…

— Am zis că nu, dar dă-mi şi mie dreptate. Eu dau bani înainte şi nu am nimic la mână, aşa că este firesc să fiu mai zgârcit.

— Bine, mă-nvoiesc, dar numai ca arvună.

— Aşa gândeam şi eu! Mai ales că, dacă nu vom izbuti cu aur, eu am o parte a oştirii care nu-mi aşteaptă decât porunca spre a se repezi asupra lui Matei-vodă. Dacă măria-sa Ioan Mihai ar veni aici cumva, într-ascuns, lesne am putea schimba domnia, iar Poarta va trebui să fie atrasă de partea noastră, prin grija domniei-tale şi a lui signor Bianchi.

— Şi asta o ştii?! se miră Capello. Trebuia să mă aştept, de altfel. Nu pricep însă pentru ce să mai cheltuim banii, dacă avem oşteni gata de luptă?

Capello parcă începuse a se cam chercheli, vinul dovedindu-se înşelător. Îl întărită însă dibăcia gazdei sale şi nu se îndoia că un astfel de om îi era de trebuinţă, spre a ajunge cineva în lumea asta. Dacă vistiernicul îl voia pe Gian Michele, cu atât mai bine, dacă nu, ar fi fost în stare să intre chiar şi în slujba lui Matei-vodă, numai să se căpătuiască. De altfel îi plăceau şi locurile şi oamenii, cu limba lor dulceagă şi asemănătoare cu a lui. „Ehe! Nu-i rău deloc!” îşi zise şi pipăi pofticios bucile ţigăncuşei, când aceasta se apropie să-i umple cupa. Fata chicoti, arătându-şi şiragul alb al dinţilor ei sănătoşi şi nu se împotrivi, cum ar fi făcut alta.

— Dacă îţi place roaba, arhonda, ţi-o dăruiesc, rânji gazda. Nu te uita că-i mititică, e mare meşteră la pat. Ţi-o spun eu!

— Da… Da? se bucură italianul şi o cuprinse pe slujnicuţă de mijloc.

— Nu acuma, signor Capello! Avem încă multe de pus la cale, dar, când te-i întoarce, a domniei-tale are să fie!

Spuse apoi pe româneşte:

— Aţâţă-l, fă, dar nu prea mult, ca să-i fie gândul la vorbele mele, şi nu la tine. Pleacă de lângă el!

Roaba ascultă şi se trase cu sfială, spre nedumerirea străinului.

— Ce i-ai zis? întrebă el.

— Să mai lase giugiuleala pe altă dată, că acuma avem treabă. Mă iscodeai dacă nu putem pune ostaşii împotriva lui Vodă şi iacă, ţi-oi răspunde: trebuie plătiţi cu banii noştri. Credeam şi eu că prinţul domniei-tale are destul aur, ca să nu fim nevoiţi să-l risipim pe cel care ni se cuvine…

— Să ştii, arhonda, că „prinţul meu”, aşa cum îi spui, are şi nu prea, dar, atâta cât are, n-ar fi mai bine să i-l luăm tot noi?

— N-ai gândit rău deloc, dar cum să facem? Văd că ai mare iscusinţă la strânsul banilor, şi aceasta mă încântă, „vel-vistiernice” Capello. Cum ţi se pare, nu sună frumos cum îţi zisei?

— Ce mai! Să n-o lungim! În cel mult patru săptămâni ţi-l aduc aici pe „prinţul meu”, iar domnia-ta să găteşti lefegii, că doar n-ai să le dai plata înainte.

— Un bob zăbavă, chir Capello! Nu vorbirăm mai nimic de Curt Celebi şi Leon…

— Mai pui cinci mii şi le sucesc gâtul cu mâna mea! se grozăvi Capello ameţit de-a binelea.

— Încă?! Nu ne-am înţeles o dată? Şase…

— Pentru mine! Şi dacă mai adaugi… să zicem, patru, se face rotund zece.

— Mă învoiesc, dar mai am şi eu o dorinţă. În aceeaşi plată să mai fie prins şi…

— Altul?! Atunci încă cinci mii pentru mine, dacă mă fac ucigaş de meserie.

— Nu-i vorba decât de un copil. Un plod al unui fost voievod de pe la noi, mort de mulţi ani, dar ţâncul este „os de domn” şi după legea ţării ar avea dreptul la scaunul tătâne-său. Acuma am auzit că s-ar afla şi el la Costantiniya, sau e pe drum. Fă-l să nu mai ajungă!

— Domnia-ta, arhonda, ai să-mi ceri să-l ucid şi pe padişah ori pe toţi cei ce râvnesc tronul acestor ţări. După cum văd, apar domnişori din aceştia ca ciupercile după ploaie, şi eu n-am să pot să stârpesc atâta omenire, fără să supăr pe dregătorii turci. Lasă-l mai pe urmă, dacă-i numai un copil.

— Mă gândeam, arhon „vel-vistiernice” Capello, că n-ar trebui lăsat să mai crească. Nu ştiu cum se face, dar coconii domneşti se fac bărbaţi în toată puterea cuvântului când nici nu te aştepţi, şi apoi hai cu pungile şi cu cerşeala scaunelor româneşti. Dar… poate ai dreptate. Să-l mai îngăduim o vreme.

— Atunci, n-ar mai fi nimic de adăugat înţelegerii noastre, arhon „mare-ban”. Cum îmi dai banii, am şi plecat.

— Adică numai jumătate din ei! răspunse Brătăşanu, pierindu-i zâmbetul ce-l însoţise întruna până atunci.

— Mai bine toţi deodată! se împotrivi Capello, care încă mai judeca, cu tot aburul beţiei din cap.

— Când ai să te întorci cu viitorul domn, signore. Altcum, să-mi fie iertat, dar cine îmi spune că te vei ţine de cuvânt?

— Între oameni nobili ca noi, mai încape oare vreo îndoială? Am făgăduit! Pun onoarea mea chezăşie!

— N-am vrut a te mânia, cinstite oaspete, dar pe la noi aşa-i obiceiul şi te sfătuiesc şi pe domnia-ta să faci la fel, oriunde te vei afla. Chezăşia banilor este mai bună ca orice. Spun aşa ca să te înveţi, pane „vel-vistiernice”…

Întortocherea vorbelor mieroase ale boierului îl zăpăciră pe italian, care de fapt nici nu mai pricepea prea bine ce i se spunea, din pricina vinului acela amăgitor.

— Fie după voia domniei-tale, arhonda, deşi nu ştiu dacă fac bine sau nu punându-mi viaţa în mâna unui om pe care abia l-am cunoscut.

— O am şi acuma, nobile domn! rânji gazda. Cine m-ar împiedeca să te bag la ocnă, ori chiar pe mâna gealatului?

— Cinstea domniei tale! tresări Capello cam îngrijorat.

— Ei, vezi că am şi eu aşa ceva? Te poţi bizui pe mine fără grijă! Întoarce-te cu voievodul nostru, şi izbânda n-are să ne ocolească. Fortuna audaces juvat! spuneau străbunii domniei-tale şi întrucâtva şi ai mei.

Capello mai apucă să încuviinţeze bâiguind pe limba lui:

— Şi, şi, norocul ajută pe cei îndrăzneţi… oare…?! Era încă prea mult şi judecata i se cufundă curând într-un somn adânc. Boierul Ghinea se uită la el cu scârbă şi ochii îi sticliră de bucurie. Se ridică şi porunci ţigăncuşei, care nu se dezlipise de colţul unde obişnuia să şadă când erau oaspeţi:

— Chivuţă, cheamă-l pe Iordache să vină cu câţiva argaţi ca să-l care pe beţivan la culcare. De tine nu mai are trebuinţă! Mai bine să vii în odaia mea, după vreun ceas.

A doua zi, cu noaptea-n cap, signor Capello gonea în trapul calului spre Corabia, în drumul lui către mărire. FECIOARA DE OŢEL NEÎNCHIPUIT DE MARE a fost uimirea alteţei-sale serenisime Rakoczy Gyorgy văzând, în locul căpriorului asupra căruia îşi aruncase arma, un om a cărui înfăţişare îi era total necunoscută. Stătea chircit cu genunchii strânşi, iar mâinile îi încremeniseră pe lancea care-i pătrunsese adânc în coşul pieptului, de parcă ar fi vrut s-o scoată cu ultimele lui puteri. Nici o picătură de sânge nu-i murdărise veşmintele ori frunzele de sub el, şi totuşi avea acea sticlire a morţii în ochii mari deschişi. Muscheta care zăcea alături avea tigăiţa plină cu pulbere, iar pe ţeava se aflau plumbii ce nu apucaseră să fie sloboziţi, stăpânul ei fiind doborât pe neaşteptate.

Principele rămase uluit, fiindcă nu i se mai întâmplase vreodată la vânătoare să ia drept ţintă un om. Apoi, când se adunară însoţitorii, putură jura că văzuseră cu ochii lor ţapul cel viguros care i-a privit batjocoritor şi le-a întors spatele, năpustindu-se în tufişul unde acuma era mortul.

— Aici nu-i lucru curat, alteţă! se îngrijoră contele Felvinczi. Doamne fereşte, dar asemenea schimbare a sălbăticiunii în om nu s-a mai pomenit decât în poveste.

— Da’ de unde! zise baronul Orban. Cel de colo, arătă el spre mort, stătea la pândă, însă n-a mai cutezat să tragă. Nu-i vedeţi arma?

— Şi a dat căpriorul peste el? întrebă groful Nagy Gyula, vestit prin faimoasele sale turme de porci. Aida de! S-ar fi ferit de mirosul de om.

— Poate că aşa a şi făcut, din care pricină lancea alteţei-sale l-a nimerit pe necunoscut. Acum ce ne mai chinuim cu ce a fost? S-a întâmplat şi gata! zise bătrânul grof Gyarfas Lazar.

Prinţul îi asculta în tăcere şi în sinea lui era tare nemulţumit de cele petrecute, căci te faci de râsul lumii când ucizi un om luându-l drept vânat.

— Totuşi eu zic că nu-i a bună, se încăpăţână Felvinczi. Nu putea lovi alteţa-sa pe străin, chiar dacă ţapul s-ar fi ferit. Asta înseamnă că sălbăticiunea avea judecată. Aşa să fi fost oare?

— Ai dreptate! încuviinţară vreo câţiva.

— Atunci, mortul îi căpriorul? întrebă prosteşte Nagy Gyula, ridicându-şi sprâncenele stufoase ce-i acopereau ochii mici, înecaţi în grăsime.

— Doar nu te duce mintea la asemenea bazaconie, Gyula dragă? îl mustră părinteşte Gyarfas, Mortu-i mort, iar ţapul e bine-sănătos, şi cine ştie pe unde o fi ajuns acum.

În cele din urmă cu toţii fură de aceeaşi părere, şi atunci păru şi Rakoczy a-şi veni în fire:

— Eu, de asemenea socot că este ceva necurat la mijloc. Parcă am şi acuma în faţa ochilor blana stacojie a ţapului, şi-iată că, în loc să-l fi străpuns prin spate, mortul din faţa noastră a căpătat lovitura în plină faţă.

— Să nu fie cumva Satana! îşi dădu părerea tânărul grof Hovany, care până atunci nu cutezase să se bage în vorbă cu ceilalţi.

— Domnilor, ce-a fost, a fost! Aţi spus-o chiar domniile-voastre. Să ne întoarcem, dar nu fără a cerceta cine a fost nefericitul. Felvinczi, ai grijă tu să desluşeşti totul, iar noi plecăm la castel. Mi-ar place, domnilor, urmă prinţul, să nu se facă prea multă vâlvă. Am greşit… am greşit! Oricui i s-ar fi putut întâmpla. Haideţi!

Vara anului 1636 abia începuse, vremea fiind cum nu se putea mai bună pentru vânătoare. Fusese poftit de contele Zota Jozsef din Brâncoveneşti şi-l însoţiseră numai prietenii lui cei mai credincioşi, în frunte cu Felvinczi Vince. Cel puţin aşa-i credea el, căci despre gazdă ştia că era din tabăra lui Bethlen Ştefan, fratele răposatului principe, pe care-l socoteau mai îndreptăţit a fi urmaş în scaunul lui Iancu de Hunedoara, în vreme ce pe el, Rakoczy Gyorgy, îl ţineau de venetic slovac, măcar că se împământenise de multă vreme şi stăpânea de mai bine de şase ani ţara Transilvaniei. Unii l-au sfătuit să nu vină la astă vânătoare, fiind vorba numai de o capcană, dar prinţul şi-a zis, că doar aşa îi putea face pe vrăjmaşi să treacă de bună voie alături de el. Nu că s-ar fi temut de acel Bethlen, dar ştia că în spatele lui erau turcii, care ar fi fost primejdioşi dacă ar fi intrat în ţară.

Din pricina ciudatei întâmplări prinţul n-avea ochi pentru frumuseţile din jur, unde o întreagă lume păsărească se luase la întrecere în măiestria trilurilor. Ciripitul înceta la apropierea convoiului, dar se pornea iarăşi când acesta se îndepărta. Dealurile împădurite ţineau din munţii Rodnei şi se dezbrăcau de povara verde a copacilor de cum ajungeau prin plaiurile Bistriţei, unde viile le luau locul. Cum se apropiau de Reghin, din nou se acopereau cu stejari, frasini şi câte şi mai câte alte soiuri, de-o parte şi de alta a Mureşului, până sub poalele munţilor Gurghiului, de unde începea domnia brazilor celor falnici, a ursului şi a cerbului din Carpaţi. Meleagurile erau cum nu se poate mai potrivite pentru vânat, şi acesta era din belşug, cu toate că de astă-dată aveau să se întoarcă cu mâna goală la primitoarea gazdă. Apoi, către miazănoapte, spre izvorul Mureşului, începeau a se ivi şi aşezările secuilor. Oameni, veşnic pregătiţi de harţag, aceştia erau mai greu de înduplecat să se supună grofilor, fie ei chiar şi secui. Aveau drepturile lor, înscrise de regii cei bătrâni ai Ungariei, încă de pe vremea când fuseseră aduşi de ei pe aceste meleaguri, şi se luau de piept cu oricine le-ar fi încălcat. Erau oameni de la munte, cu căutătura aprigă, şi mai întotdeauna se băgau lefegii la domnitorii români de peste munte, în luptele lor cu turcii. Alteţa-sa Rakoczy Gyorgy dovedise mai multă minte decât înaintaşii lui, Bathoreşti, care se sumeţiseră să-i iobăgească, izbutind numai să-i răzvrătească. El Rakoczy, luase pildă de la olahul Mihali, zis şi „cel Viteaz”, care, dacă nu le dăduse drepturi noi, le lăsase neştirbite pe cele vechi. Secuii erau mai ascultători faţă de voievozii Moldovei, care adesea stăpâneau cetăţi prin ţinuturile lor şi nu prea luau în seamă pe prinţul din inima Ardealului, care era şi conte al lor, adică stăpânul.

La o cotitură le ieşi în cale Zota însoţit de doi călăreţi, şi atunci băgă de seamă Rakoczy că nu fuseseră împreună, deşi plecaseră cu toţii deodată de la castel.

— Alteţă-serenisimă, făcu acesta cu glas mieros, îndatoririle de gazdă m-au silit să dau pe acasă şi mă zoream acuma să vă poftesc la masă şi odihnă.

Ochii lui păreau a căuta vânatul care lipsea, dar nu zise nimic. Rakoczy, în schimb, îi zâmbi oarecum binevoitor, cu toate că în sinea lui nu-i căzuse bine că Zota îndrăznise să plece de capul lui, adică fără să ceară îngăduinţa, aşa după cum se cuvenea.

— Ţi-am ucis un om! zise deodată prinţul. De bună-seamă că vreun slujitor de-al domniei-tale, căci unul străin n-ar fi avut ce căuta în calea noastră. Pentru asta am oprit vânătoarea, fiindcă nu mai am chef să vărs sânge, fie el şi de lighioană sălbatică.

Zota ascultă liniştit istorisirea celor întâmplate, apoi zise nepăsător:

— Va fi fost vreun vântură-lume, iar dacă era dintre slugile mele, nu-i nici o pagubă. Ce căuta în pădure? Eu n-am îngăduit pe nimeni! Totuşi am să-i aduc leşul în sat ca să…

— A rămas acolo Felvinczi şi se vor aduna şi hăitaşii, încât nu cred că trebuie să te mai osteneşti până acolo. Înmormântarea e treaba popilor, iar… mie îmi pare rău că ţi-am pricinuit necaz.

— Nu-i nici un bai, alteţă, mai cu seamă dacă va fi fost vreun olah…

— De unde ştii? sări Gyarfas.

— Nu ştiu! bâigui Zota. Am zis şi eu aşa, că aceştia se bagă peste tot, fiind o puzderie, şi nu-i rău dacă îi mai împuţinăm.

— Atunci de ce nu-i vânezi ca pe lupi, ori mistreţi, dacă ai aşa de mulţi olahi? nu se lăsă bătrânul conte.

— Ei, şi dumneata, Lazăr-baci! Îţi râzi de mine? Ştii doar că ei îmi lucră pământurile şi-mi taie copacii şi câte şi mai câte alte treburi. Sunt o pacoste, îi drept, dar nu ne putem lipsi de ei.

Rakoczy ştia şi el acest lucru, căci nu o dată se gândise cum ar fi putut să facă din mulţimea asta de oameni nişte cătane credincioase, dar spusele contelui adevereau gândurile tuturor nobililor ardeleni.

— Cinstiţi oaspeţi, n-aş vrea să vă faceţi inimă rea din această oarbă întâmplare. Mâine avem să mergem către Deda, şi făgăduiesc să nu se mai rătăcească picior de om nechemat pe acolo. Socotiţi pentru ziua de azi că a fost o vină a mea, drept care eu îmi cer umilit iertare.

Ajunseră pe coama unei deal pleşuv, la poalele căruia se arăta valea Mureşului în toată frumuseţea ei. Undeva, către miazăzi, se zărea turla falnicei biserici din Reghin, cu globul ei din vârf, strălucind ca soarele. Prinţul se opri cu întreg alaiul şi îndelungată vreme îşi desfătară privirea. Minunată era ţara al cărei stăpân era şi pentru care îşi pusese în gând să facă multe, dar tare se mai dovedea anevoioasă calea.

— Să mergem mai departe, domnilor! zise principele într-un târziu, socotind că stătuseră îndeajuns ca să se odihnească şi caii, mai ales frumosul său armăsar alb ca neaua.

Gândurile şi visele alteţei-sale nu se puteau da în vileag oricum, căci încă mai era sub turci, deşi principele putea face cam ce poftea. Ba se războise şi prin meleagurile Europei, înfruntând oştile austriece fără încuviinţarea Porţii, dar voia să facă din Transilvania o ţară asemănătoare întru totul celor europene din Apus, cu care se făcuseră şi înţelegeri scrise, peste voinţa turcului.

Convoiul trecu pe lângă un grup de ţărani olahi, care se descoperiră, salutând cu plecăciune. Rakoczy le aruncă o privire în treacăt, băgând de seamă cât erau de ogârjiţi şi flenduroşi. „E drept că-s mulţi, câtă frunză şi iarbă, dar neputincioşi, câtă vreme rămân iobagi ai nobililor unguri” gândi el. „Şi ce oşteni aş mai face din ei, că doar strămoşii lor au fost romanii, cuceritorii lumii de altădată”… Ştia însă că legiuiri vechi de aproape două veacuri nu îngăduiau slobozirea iobagilor, iar stăpânii lor dovediseră, nu o dată, că ştiau a se împotrivi oricărei uşurări, chiar şi cu arma-n mână.

Nici nu şi-au dat seama când s-au pomenit, în poarta castelului din Brâncoveneşti, cocoţat pe un pinten de deal, chiar la o cotitură a Mureşului. Nimic însă nu reţinu privirea prinţului în afara Suzanei, frumoasa fiică a contelui, care-l întâmpină în odaia de oaspeţi cu un surâs cum numai ea ştia să-l aibă. Când voia! Nici tatălui nu-i scăpă luminiţa din ochii prinţului la vederea fetei, şi se vedea că era mulţumit. Nu întâmplător a şi fost aşezată lângă măreţul musafir, spre a-l sluji în timpul ospăţului, dar şi ca să-şi clătească ochii cu frumuseţea domniţei.

Începură să se aştearnă tot felul de bunătăţi, de la mâncăruri cu sosuri ardeiate şi mirosind numai a mirodenii din toată lumea, până la fripturile de viţel şi de purcel de lapte, ori puii fripţi întregi. Dar nici vânatul nu lipsea de la locul de cinste. Toate acestea erau stropite din belşug cu vinuri roşii şi albe, aduse din toate podgoriile Ardealului, ba chiar şi de la Tokay. Însă cel mai mult i-a plăcut alteţei-sale licoarea aceea ca uleiul de măsline la înfăţişare, cu aromă ameţitoare şi dulceagă la gust, şi tare se mai miră că fusese făcută tocmai din viile de dincolo de munte, de la Cotnari.

— Va să zică din acesta bea Vasile-vodă? zise Rakoczy plescăindu-şi limba de plăcere.

— Numai pentru atâta şi merită să faci o călătorie până la Iaşi! strigă vesel Nagy Gyula, din celălalt capăt al mesei.

— Cine ştie? mustăci prinţul. Poate că ne vom înstăpâni şi pe acolo, căci, după câte ştiu eu, ţara asta-i una şi dincolo de munte.

— Vivat! Floriat! închinară mesenii şi Rakoczy nu se îndoi câtuşi de puţin că vorbele sale stârniseră urarea.

Vinul se dovedi înşelător, mai ales cel moldav, care prin dulceaţa lui te ispitea să-l bei fără măsură, astfel încât începură a se împletici limbile celor mai însetaţi. Poate că şi prinţul ar fi fost în rând cu ceilalţi, dacă n-ar fi ţinut în pumnul său mânuţa cea mică şi mătăsoasă a Suzanei. Nu se mai ferea de nimeni şi o trăsese pe fată lângă el, ba cât pe ce s-o sărute pe gură, dacă aceasta nu s-ar fi smuls în ultima clipă.

— De faţă cu toţi, alteţă? se ruşina fata.

— Dar ai veni cu mine la Iaşi? o întrebă el în şoaptă. Am putea să ne scăldăm în această licoare şi tu ai fi ca o bacantă.

— Dacă alteţa-voastră porunceşte, eu sunt silită să mă supun. N-am încotro!

— Atunci, odaia mea e cu mult mai aproape decât Moldova. Ai să vii?

— Alteţa-voastră uită că eu sunt o fecioară neştiutoare…

— Ah, da! râse prinţul nelăsând-o să-şi isprăvească vorba. Voi mai aveţi aici o „fecioară de oţel”… care ştie multe, dar nu spune.

— Chiar alteţa-voastră aţi spus că este din oţel, dar eu sunt de carne şi…

— Şi încă de care! Mai tare ca oţelul celeilalte fecioare!

Vrând să-şi dovedească spusele, o strânse de pulpă, încât biata fată scoase un ţipăt, fără să vrea.

— Ai păţit ceva, Jujica? sări taică-său, care mai toată vremea era cu ochii pe ei.

— M-a… m-am speriat de un câine de sub masă, răspunse fata roşind ca para focului. Nu-i nimic, tăticule!

Rakoczy îşi dădu seama că se purtase urât şi căută s-o împace:

— Am fost mai rău decât un soldăţoi neamţ beat. Te rog să mă ierţi şi, dacă poţi, uită ce-am făcut!

— A fost un câine… nu-i aşa? Nu-mi aduc aminte să fi păţit ceva, tocmai în tovărăşia alteţei-voastre.

De astă-dată fu rândul prinţului să roşească şi, ca să nu se vadă, goli un pocal întreg, care-i învălmăşi minţile, aţâţându-se şi mai aprig.

— Aş vrea să văd şi eu „fecioara voastră de oţel”, cu toate că mai îndreptăţit ar fi fost să se ducă vestea, frumuseţii tale, şi nu a cruzimii ei.

— Cine ştie, ilustrisime? Poate cândva… răspunse fata zâmbind şăgalnic, dar Rakoczy nu se gândi că ar fi putut fi vorba de întâlnirea lui cu unealta de tortură.

Când se aprinseră lumânările de ceară aduse din Moldova, plăcut mirositoare, puţini mai erau mesenii care-şi mai ţineau capul pe umeri. Mulţi se prăvăliseră sub masă, unde câinii îşi arătau bucuria lingându-le mâinile şi feţele unsuroase. Slujitorii contelui răzbeau cu mare greutate să-i târască, pe rând, în odăile de culcare. Până şi tânărul Hovany se afla printre cei căzuţi şi acuma dormea fericit cu braţul petrecut pe după grumazul unui dulău lăţos. În visul său, asemuia blana câinelui cu părul mătăsos al vreunei fetişcane, căci tare mai zâmbea şi în somn.

O boare de vânt pătrunse prin fereastră, făcând să pâlpâie lumânările şi alungind într-un dans nefiresc umbrele celor care mai erau în capul oaselor. Aerul rece avu darul să-l dezmeticească pe principe, care ceru o găleată cu apă. Bău mai întâi cu sete, după care şi-o răsturnă în cap, pufnind pe nări ca un taur înfuriat. Suzana îl privea râzând, dar contelui Zota nu-i prea fu pe plac, temându-se că prinţul n-avea să mai dea semne de culoare. O chemă pe fată şi îi şopti ceva la ureche, după care se întoarse lângă Rakoczy, care-şi ştergea pletele cu un ştergar înflorat.

— Să poruncesc, alteţă, vin proaspăt? îl întrebă Suzana, toată numai o dulceaţă în voce.

— Ba eu altceva poftesc! răspunse el. Dacă îmi aduc bine aminte, ai făgăduit că treci pe la mine.

— Eu?… Am spus aşa ceva?… Doar dacă-i poruncă…

— Rugăminte! Nu pot supune îngerii, dacă ei nu vor să-şi arate bunăvoinţa. Eu, oricum, am să aştept cu răbdare.

Făcând o plecăciune în faţa lui, Suzana ieşi pe dată, iar Rakoczy nu se mai îndoi că avea să vină în iatacul lui, aşa că se duse s-o aştepte fără să mai scoată o vorbă.

Un slujitor îl ajută la dezbrăcat, apoi, încălzit cum era, se duse la fereastră, îşi descopcie frumoasa lui cămaşă plină cu horbotă de Flandra şi îşi lăsă dezgolit pieptul, trăgând cu nesaţ aerul rece al nopţii. Auzi clipocitul Mureşului la poalele dealului şi o linişte desăvârşită îl cuprinse, aburii beţiei risipindu-se ca prin farmec. O pasăre de noapte ţipa în depărtare, ca o chemare de pe tărâmul celălalt. Încercă să-şi bage capul prin fereastră, dar grosimea zidului nu-i îngădui, aşa că se mulţumi numai cu acel petec de cer înstelat şi de bună-seamă că răsărise luna, căci numai ea putea să răspândească lumina argintie de afară. O steluţă mică se desprinse de la locul ei şi căzu târându-şi coada pe bolta cerească. „A murit cineva!” îşi zise el, aşa cum învăţase încă din copilărie, îi veni în minte mortul din pădure şi abia acuma se întrebă pentru ce Felvinczi nu-i spusese ce făcuse. „Ba, de nu mă-nşel, nici nu l-am văzut la ospăţ. S-o fi îmbătat printre cei dintâi şi o fi căzut pe sub masă, dar vine el mâine-dimineaţă”. Plecă din nou urechea să audă murmurul apei care curgea liniştită la vale până la Bălgrad, unde îl aştepta cealaltă Suzană, consoarta sa, principesa Suzana Lorantfy. Nu simţea însă nici o mustrare de cuget, căci ceea ce avea el de gând să facă era ceva firesc şi fără gaură-n cer. Trecuse însă mai bine de un ceas şi începuse să-şi piardă răbdarea, iar fata nu se grăbea să se arate.

Deodată se auzi un zgâlţâit la uşă, principele sări bucuros s-o deschidă. În sfârşit, avea s-o prindă în braţe, dar… în prag se afla un fecior din seminţia olahilor, care pusese un genunchi pe podea şi plecase capul cu smerenie. Prinţul se mânie de-a binelea, căci sărăntocul nu putea să fi venit decât cu vreo jalbă, aşa că întinse piciorul să-i facă vânt şi să-i închidă uşa în nas. Din păcate el însuşi ceruse să nu se pună strajă, dar iată că acum se pomenea cu toţi nespălaţii!

— Măria-ta, m-a trimis domnul conte Felvinczi! zise feciorul, mai înainte ca prinţul să-şi împlinească gândul.

— Ce spui? Cum aşa? Unde-i? Tu minţi, blestematule!

— Doamne fereşte, n-aş cuteza! Pe mine m-o mânat fiindcă ştiu ungureşte. Dumnealui îi la noi acasă.

— Ce vorbeşti, tinere? Ce să caute el la voi?

— L-a găsit taică-meu şi l-a adus.

— Găsit”?! Cum aşa?

— Abia mai sufla când a dat peste el, că fusese tare rău bătut şi nu era să-l lase acolo, în pădure, aşa că l-a cărat acasă.

— Vorbeşte mai desluşit, flăcăule! Cine să-l bată?

— Nu ştim!

— Acum îi la voi, unde?

— În sat.

— Şi zici că-i stâlcit rău?

— Da!

— Atunci am să poruncesc să fie adus aici. Trebuie oblojit!

— Are grijă baba Vasilica-doftoroaia, dar domnia-sa a zis că nu poate să se arate aici, la domnul conte al nostru.

Prinţul uitase cu totul de Suzana şi abia acuma pricepu că era vorba de ceva de mare taină, aşa că-l trase pe fecior în odaie şi, închizând uşa, începu a-l descoase. Atunci află că Felvinczi scăpase numai prin grija acestor olahi, dar nu putea să-şi închipuie pentru ce se ferea de Zota. Ştia el, sfetnicul lui de credinţă, că ceva nu era prea bine la castel şi… poate că voia să-l scoată şi pe el de aici. Acum n-ar mai fi vrut să dea ochii cu Suzana, şi ceva îi spunea, în inima lui, că fata îl minţise cu bună ştiinţă. Oricum, trebuia să iasă nebăgat în seamă de nici un străjer, aşa că-l iscodi pe fecior din nou:

— Tu cum ai izbutit să ajungi până la uşa mea? De unde ai ştiut unde mă aflu?

— Măria-ta, noi avem neamuri slugi la castel şi mai închid ochii când îi musai să pătrundem aici.

— Crezi că ai putea să mă scoţi şi pe mine fără să ne vadă careva?

— Oi proba, doamne!

— Atunci aşteaptă să-mi pun ceva pe mine şi du-mă neîntârziat la voi. E departe?

— De partea cealaltă a dealului.

Nimeni nu şi-ar fi putut închipui că cele două umbre ce se strecurau în noapte erau stăpânul ţării şi un vlăstar de iobag, mergând împreună. Nici gând să-i vină prinţului că ar fi vorba de vreo capcană. Olahii nu erau în stare de aşa ceva şi apoi… prea era limpede privirea ochilor albaştri ai feciorului.

— Cum te cheamă? îl întrebă Rakoczy.

— Axinte, măria-ta.

— Să ştii că, dacă se adeveresc spusele tale, frumoasă răsplată ai să capeţi.

— Nu pentru plată o fac, Înălţimea-ta.

— Tu ştii cine sunt eu?

— Stăpânul nostru cel mare şi atotputernic.

— Atunci îi bine, şi să ştii, măi Axinte, că mă încred în tine şi în neamul tău.

Ajunseră curând la o căsuţă scundă, unde pătrunseră cu greu, iar la lumina unui opaiţ îl zări pe conte zăcând pe un pat acoperit cu o scoarţă curată. Avea un ochi vânăt, nasul umflat, însă după răsuflare părea a fi adormit şi nu prea vătămat.

— Ce-i cu tine aici, Vince? întrebă Rakoczy aşa cum obişnuia să-i spună, prieteneşte.

Rănitul dădu să se ridice, dar nu fu lăsat.

— Rămâi aşa şi, dacă poţi, spune-mi ce-ai păţit! îi zise, prinţul cu voce blândă, căci ţinea la acest sfetnic credincios.

— Ilustrisime, mă simt cu mult mai bine, datorită unsorilor cu care m-a uns o babă, şi mi-a dat şi ceva fiertură…

— Atunci pentru ce n-ai venit tu însuţi la castel?

— Am o cumplită bănuială, care s-ar putea să nu se adeverească, dar dacă nu… ar fi însă bine să mă înşel.

— Spune ce te apasă!

— Mai întâi socot că Zota şi slugile lui mă cred dus pe lumea cealaltă, după bătaia care mi-au tras-o.

— Ei te-au bătut?!

— Ba m-au şi prăvălit într-o râpă, încât mă şi mir că nu mi-am frânt nici un ciolan.

— L-ai văzut cu ochii tăi?

— Nu, că atunci aveam ochii gata umflaţi, dar l-am auzit poruncind bătăuşilor.

— Nemernicul! Pentru ce oare?

Contele se săltă şi începu să-şi depene povestea:

— Am rămas, după poruncă, dar fără să mai iau pe cineva cu mine, bizuindu-mă că aveau să sosească hăitaşii şi mă vor ajuta. M-am apucat să scotocesc mortul şi am dat peste o taşcă cu scrisori. Atunci am avut gândul cel bun să nu-mi pierd vremea cu ele, ci le-am dosit într-o scorbură şi le-am acoperit cu frunze, ca să nu se vadă. Era un stejar bătrân şi găunos, şi la rădăcina lui…

— Lasă astea acuma! Le vom lua noi.

— Spuneam că abia apucasem să ascund taşca şi m-am şi pomenit cu slugile contelui, despre care am crezut că au fost trimise ca să care leşul. Mi se păruse ciudat că nu era nici o picătură de sânge închegat, şi când am dat peste lancea alteţei-voastre, la câţiva paşi mai departe, am ştiut că omul fusese ucis de altcineva, cu puţină vreme înainte. Am spus asta şi slujitorilor, dar, pe neaşteptate, unul dintre ei m-a pocnit în nas, zicând: „Atunci nu rămâne decât să-ţi închidem gura pe vecie. Hai, băieţi!” – Nu contele a poruncit?

— El nu sosise încă, ci după ce eu fusesem bătut măr de slugi, fără să fi apucat să-mi trag barem spada.

— Erau mulţi?

— Patru.

— Hm! Şi Zota ce-a zis când a venit?

— A întrebat: „L-aţi ucis? Daţi-i brânci în râpă!” Apoi: „Scrisorile le-aţi luat?” „Nu le-am găsit, Înălţimea-ta”, răspunsese careva. Pe urmă am simţit cum mă scotoceau până şi-n izmene, apoi, aşa, descopciat, m-au târât lângă o prăpastie şi mi-au făcut vânt.

— De mirare că ai scăpat cu viaţă, dragă Vince! zâmbi Rakoczy, vrând să-l îmbărbăteze. Să ştii că n-ai să mai mori niciodată.

— Tocmai pentru aceea n-am vrut să vin la castel, dar mai rău e că şi de alteţa-voastră are de gând să se lege, şi am bănuit că în noaptea asta chiar.

— De unde ştii?

— Din gura lui Zota, atunci când a poruncit să fiu aruncat, căci a spus: „Unul mai puţin, dar trebuie să ne scăpăm şi de câinele cel mare”, să-mi fie cu iertăciune, ilustrisime, însă socot că de alteţa-voastră era vorba.

— Nu-i nici o supărare, prietene. Dacă aşa a zis, atunci fără îndoială că eu sunt acela. Încep să mă dumeresc pentru ce îşi băgase odrasla pe lângă mine. Nu era decât nada care trebuia să mă atragă la pierzanie. I-a îmbătat pe toţi curtenii mei, care acuma dorm buştean, eu rămânând, chipurile, singur în faţa lui, dar s-a înşelat ticălosul. Ce-o fi scriind în scrisorile acelea, că nu se ucide un om de pomană?

— Alteţă, zăcând aici, m-am tot gândit în fel şi chip şi mi-am dat seama că mortul urma a fi scotocit pe îndelete, dar n-au mai avut timp. Ne apropiam noi şi de bună-seamă că nenorocitul voia să se înfăţişeze alteţei-voastre, dar a fost împiedicat. Întâmplarea cu ţapul a făcut să fie descoperit, căci altminteri, după ce-am fi trecut pe acolo, n-aveau decât să-i ia taşca.

— Asta au şi avut de gând, când au dat peste tine! se lumină principele. Va fi fost vreun olăcar venit de departe, care se răzgândise să-i înmâneze lui Zota înscrisurile, iar acesta, aflând, l-a oprit cu lancea.

— În taşca aceea din scorbură este dovada vinovăţiei lui Zota, şi trebuie s-o luăm de acolo.

— Dar cum? Numai tu cunoşti locul. Poţi să mergi?

— Cu îngăduinţa alteţei-voastre, aş trimite pe feciorul care v-a adus aici. E cinstit şi el, ca şi taică-său, şi niciunul din neamul lui nu-l îndrăgeşte pe Zota. Eu am să-i spun unde-i stejarul acela mare şi nu-i greu de găsit pe marginea râpei, că nu era departe.

— Foarte bine! Cheamă-l să-i vorbeşti, dar nu se va întoarce până dimineaţă. Noi ce facem? La castel se va fi aflat lipsa mea şi acuma mă caută pretutindeni.

— Ba s-ar putea să vă ucidă de cum v-ar zări, spunând că din pricina întunericului…

— Măcar că-i o lună, Vince, cum n-am mai văzut de mult. Ştii ce? Hai să dormim într-o căpiţă de fân. Cred că găsim aşa ceva pe aici, şi asta mi-ar aminti de copilăria mea.

Chemară pe Axinte şi-l lămuriră ce voiau de la el, însă acesta, cu toate că nu se temea să meargă noaptea în pădure, nu ştia unde fusese găsit Felvinczi, aşa că ceru îngăduinţa să-l ia şi pe taică-său.

— Fie! încuviinţă contele. Dar vezi să nu mai afle şi altul, ori tot satul.

— Şi dacă ar fi aşa? sări prinţul. Mă Axinte, voi îl iubiţi pe contele vostru?

Feciorul rămase uimit de asemenea întrebare, neştiind ce să răspundă, şi atunci Rakoczy îi veni în ajutor:

— Dacă ar fi să mă apăraţi pe mine, când el ar vrea să mă omoare, voi cu cine aţi ţine?

— Cu măria-ta, stăpâne, mai încape vorbă?

— Ai văzut, Vince, unde erau oştenii noştri?

— Înarmaţi cu ciomege, alteţă? Ce-ar face în faţa armelor de foc?

— Ne-om învăţa şi cu ele, răspunse isteţul flăcău.

— Ai auzit? Eu ce vă spuneam? se bucură Rakoczy.

— Poate peste ani…

— Se-nţelege că nu acum, zâmbi prinţul. Haide, ei se vor duce şi noi ne vom culca în fân.

Bătrânul Buta nu putea să înţeleagă cum avea să doarmă ditamai prinţul într-o căpiţă, însă porunca era poruncă, şi el se supuse. Astfel, alteţa-sa serenisimă, principe al Transilvaniei, se tolăni în moliciunea unui fân proaspăt aromitor, ca în cel mai bogat baldachin al palatului său din Bălgrad. Cerul era spuzit de stele, iar luna se ducea către asfinţit, trăgând după ea şi carul mare. Când şi când mai cădea câte o stea, dar prinţul nu se mai gândea la moartea cuiva. Pe pământ erau o mulţime de oameni! Felvinczi cunoştea pentru întâia oară acest fel de pat şi mărturisi că era cu mult mai plăcut decât multe alte locuri pe unde dormise până atunci. Se străduia să-şi închipuie ce-ar fi zis ceilalţi dacă ar fi ştiut unde se aflau, şi mai cu seamă Zota?

Ce-i drept, acesta n-avea o noapte prea liniştită! Abia părăsise prinţul castelul, împreună cu Axinte, că Suzana ciocăni la uşa lui, cu gândul să-l invite la ea în odaie. De fapt trebuia să-l ducă în încăperea „fecioarei de oţel” şi ea să-şi vadă de treabă, celelalte fiind rânduite mai departe de conte. Cum anume? Acoperise „patul fecioarei” cu o scoarţă, ca să nu se vadă că nu era decât o lespede de piatră, şi urma să-l poftească pe Rakoczy să se aşeze acolo. Dacă s-ar fi împotrivit, avea el slugi puternice care l-ar fi silit, după care, trăgându-se trapa, musafirul nocturn s-ar fi prăvălit în „braţele fecioarei”, adică nişte căngi tăioase care se împreunau cu dinţii unei greble, sfârtecând tot ce era din carne şi oase. Bucăţile cădeau de la sine în puţul de dedesubt care nu era decât un ochi al Mureşului şi căra la vale tot ce-i cădea de sus, curăţind locul. Nimeni n-ar mai fi dat de cel „îmbrăţişat”. Aşa însă, auzind că musafirul său nu e de găsit, Zota se îngrijoră şi nu se mai îndoi că fuseseră descoperite scrisorile ce trebuia să le primească de la Vasile-vodă al Moldovei, prin ticălosul de olăcar, care stătuse ascuns până la sosirea prinţului. Văzându-l că voia să-i iasă în cale, însuşi contele l-a înţepat, căci a avut norocul să se fi aflat întâmplător pe acolo, dar n-a mai fost vreme să-l cerceteze pe mort, ci s-a tras mai în urmă. Nu şi-ar fi închipuit vreodată ca lucrurile să ia o asemenea întorsătură, iar acum, colac peste pupăză, fugise şi Rakoczy, pe care abia izbutise să-l atragă la castelul său.

Turba de furie, şi nu pentru că pierduse nădejdea de a mai fi cancelar al ţării, cum îi făgăduise Bethlen Ştefan, ci pentru că însuşi viaţa îi era în joc, dacă Rakoczy prindea firul. Poruncise moartea lui Felvinczi, căci nu se îndoia că în cădere avea să se facă zob, şi înlătura astfel singurul martor care ar fi putut afla de olăcar, dar nici asupra lui nu găsise blestematele acelea de scrisori, pe care nu se îndoia că le avea mortul. Nu mai era de aşteptat nici o clipă! De când îi murise soţia, cu vreo zece ani înainte, singura fiinţă de pe lume, la care ţinea mai mult ca la ochii din cap, era fiică-sa. Pentru ea trebuia să trăiască, aşa că se hotărî în pripă să-şi găsească scăpare în Moldova, ca să se întoarcă apoi cu oastea lui Vasile-vodă şi să-şi recapete averea ce acuma urma s-o piardă, de bună-seamă. Avea însă giuvaericale şi bani gheaţă, pe care le îndesă în coburii cailor şi, însoţit de numai doi slujitori credincioşi, apucară drumul Gurghiului. De acolo, pe valea Lăpuşnei, căta să-şi piardă urma în secuime, şi mai apoi peste munte.

Zorii zilei aveau să găsească pe fugari trecuţi de Idicel, căci o apucaseră de-a dreptul prin lunca Mureşului. Şi bine făcuseră, fiindcă prinţul îşi adunase împrejur toţi iobagii, cu coase şi securi, împresurând castelul. I se deschise pe dată şi află că „păsărica” îi zburase! Înciudat, puse de fură treziţi toţi curtenii şi, aşa, mahmuri cum erau, le citi scrisorile aduse de Axinte în timpul nopţii. Auziră astfel că voievodul de la Iaşi cerea castelanului de la Brâncoveneşti să facă aşa după cum le fusese înţelegerea şi să-l sprijine ca să dobândească scaunul ţării munteneşti pentru feciorul său, Ion. Îi dădea a înţelege contelui că fiicei sale, Suzana, ia-r fi stat bine ca Doamnă a ţării de peste munte, căci tânărul său vlăstar era holtei.

— Dar care să fi fost înţelegerea, alteţă? întrebă Orban.

— Moartea mea şi a voastră, a tuturor celor care ne-am lăsat ademeniţi în vicleana vânătoare. Şi asta nu-i totul! În altă scrisoare făgăduieşte oaste pentru Bethlen, ca să mă atace pe la spate chiar în toamna asta.

— Să înţelegem, aşadar, că la toamnă vom avea război în părţile de asfinţit? întrebă Gyarfas.

— Pare-se că da, luându-ne după ce scrie aici. Să nădăjduim însă că n-are să scape prea lesne din încăierarea cu prietenul nostru Matei-vodă.

— Ar trebui înştiinţat şi el cât mai curând! cuteză Orban, a cărui judecată părea mai limpede ca a altora, deşi băuse la fel.

— Negreşit! De aceea ne vom întoarce pe dată acasă. Nu-i vorbă că prin fuga gazdei nici nu mai avem a ne lua rămas-bun, aşa că ne-a uşurat plecarea. Să mergem, domnilor!

Înainte de a porni la drum, alteţa-sa a rânduit o nouă stăpânire în Brâncoveneşti, toată averea lui Zota luând-o asupra sa. Ca răsplată pentru sprijinul dat de olahi, l-a slobozit pe Vasile Buta şi tot neamul său, precum şi pe popa satului, iertându-i şi de toate birurile ce trebuiau date, ca nişte iobagi ce se aflau până atunci. Mai făgădui sătenilor şi zidirea unei biserici, iar de se arătau vrednici şi cu credinţă, avea să mântuie pe toţi de şerbie. Pe tânărul Axinte Buta l-a dus cu sine la Bălgrad, urmând a sluji în curtea prinţului, ori unde va fi trebuinţă de el.

Numai „Fecioara de oţel” a rămas şi pe mai departe, spre a fi la îndemână pentru fostul ei stăpân, când avea să fie prins. DRAGOSTE CĂZĂCEASCĂ – TIMUCIKA, golubcic moi! Scoate-ţi gărgăunii din cap! Ce fel de cazac mai eşti şi tu, câtă vreme te laşi doborât de ochii unei muieri? Nie nada.

— Nu vorbi prostii, Arkaşa, că mă mânii foc. Ruxandra nu-i o femeie ca oricare alta. Este crăiasa inimii mele. Oi, boje moi! Iar de te mai legi de ea, te trăsnesc în numele tatălui!

— O fi vreo rusalcă ce ţi-a furat minţile, de nu mai stai decât să oftezi. Cine ar zice că tu eşti vulturaşul Timuş? Zău aşa, batuşca!

Timuş Bogdanâci, căci el era „Timucika”, feciorul marelui hatman Hmelniţki, goli stacana dintr-o sorbitură, după care dădu cu ea de pământ, făcând-o ţăndări.

— Aşa să crape şi inima drăguţei tale, tătucule, de nu te-o îndrăgi pe tine! zise voios Arkadie Ivanovici Sidorenko, ataman de frunte şi cel mai bun prieten al lui Timuş.

La rândul său, nu se lăsă nici el mai prejos şi făcu la fel, după care strigă cârciumarul:

— Artiom! Strânge cioburile şi adă alte stacane, că astea s-au isprăvit.

În acea zi, de sfântul Andrei, era târg mare în Zaporoje şi chemările neguţătorilor care-şi lăudau marfa se împleteau cu râsetele codanelor ce se dădeau în scrânciob, ca la Paşti, dar şi cu răcnetele beţivanilor încăieraţi ori puşi pe sfadă. Alţii cântau de mama focului, îngânaţi de corzile cobzei nelipsite la veselie, iar câte un sugar trezit din somn făcea vacarmul şi mai de-săvârşit. Dinspre stepa rusească şuiera vântul cel aspru de miază-noapte, prevestind zăpada care întârzia să vină în iarna acestui an 1639. Ghemurile de ciulini se rostogoleau de-a valma în calea viforului, oprindu-se din când în când şi iară spulberându-se, într-o goană nebunească pe întinsa câmpie. Chiar şi apa cea leneşă a Niprului se încrunta în mii de vălurele sub suflarea tăioasă, dar în târg la Zaporoje veselia şi voia-bună nu ţineau seama de asprimea vremii.

— Poate vrei să spui că nu-s de nasul ei? se răsti deodată Timuş.

— Ai-da-de, batuşca! Ce prostii îţi mai dau prin cap? Cum să gândesc eu aşa-ceva? Ea nu-i decât fata hospodarului moldovean, iar tu eşti fala căzăcimii, feciorul marelui nostru Hmel, de al cărui paloş s-a dus vestea până-n împărăţia moscălească, pentru ca să nu mai pomenim de Ţarigrad. Strămoşii tăi se trag din tătuca Adam, după ce a fost izgonit din rai…

— De vreau, se răţoi Timuş, pot să-l fac eu pe hospodar să-mi cerşească îndurare în genunchi.

— Aşa să faci, sufleţele! Dar ce necaz ai pe el?

— Eu? Niciunul!

— Atunci zic să ne repezim până la Iaşi şi s-o furăm pe fată. Ştii, aşa, căzăceşte! Şi atunci să vezi cum are să te îmbie voievodul cu „pirostriile” de cununie.

— Măi, Arkaşa, măi! Ai mai văzut tu până azi cazac prost?

— Drept să-ţi spun, nu! se fuduli atamanul.

— Atunci du-te la fântână, scoate o ciutură cu apă şi aruncă-ţi ochii în ea după ce s-o limpezi şi ai să vezi unul! Bine, măi, cap de tărtăcuţă ce eşti! Tu crezi că aia-i Daşa, ori Nataşa de pe la noi?… Sau vreo jupâniţă oarecare, să-i ridici poalele în cap şi gata? Măăă, minte de tărâţă! E o domniţă!… Dar ce spun eu… crăiasă, măă, cap sec! Dacă ai vedea-o n-ai mai vorbi aşa, tontule!

— Nu te mânia, batuşca, doar n-am zis-o cu răutate. Noaptea, când muierea-i despuiată, seamănă una cu alta şi numai după carne o mai deosebeşti dacă-i fetişcană ori babă.

— Seamănă pe dracu! Du-te la fântână şi fă ce ţi-am spus, ori aruncă-te cu capu-n ea, că tot nu ţi-i bun de nimic. Poate doar să-ţi ţii căciula pe el!

Atamanul nu mai ştiu ce să răspundă şi, cum făcea de obicei, când prietenul lui se înfierbânta, socoti că era mai bine să tacă.

Larma bazarului pătrunse până la ei şi un câine schelălăi jalnic, izbit de cizma vreunui cazac ori călcat din nebăgare de seamă de cineva.

— Cu toate acestea, Arkaşa dragă, câte ceva ţi-a clocit şi ţie mintea, zise deodată Timus, luminându-se la faţă. Ia umple tu stacanele, ca să ne mai limpezim creierii şi să gândim cum trebuie! Ai zis ceva de „furat”, ori n-am priceput eu prea bine?

— Euuu! Doamne fereşte!

— Nu tu ai spus să mergem la Iaşi, după fată? Ce, ţi-ai băut capul?

— Păi asta nu-i hoţie, batuşca. Bărbatul cel viteaz îşi ia nevasta care-i place, chiar şi cu sila, şi asta este pe placul bunului Dumnezeu, care o blagosloveşte mai apoi cu o ploaie de plozi, dar şi pe al muierii, care se sclifoseşte la început, de ochii lumii.

Timuş îl lăsă să vorbească, fără să asculte ce spunea, şi îşi dădu el însuşi gândul pe faţă:

— Ştii tu, măi frate, că hospodarul şi-a trimis familia să prăznuiască sfintele zile ale Crăciunului la voievodul din Sandomiercz?

— Foarte bine! Acolo să pălim!

— Bine pe dracu! Nebunul de Czaplinsky-voievodul ar fi în stare să aprindă întreaga Ucraina şi să ne ia urma până aici, dacă am cuteza să ne atingem de oaspeţii lui. Nu-l cunoşti?

— Atunci, pândim la înapoiere şi… hop şi noi!

— Cam tot aşa chiteam şi eu, răspunse Timuş gânditor. Nistrul nu poate fi trecut decât pe la Hotin, care-i în calea lor. Tu, cu o ceată de voinici, loveşti alaiul domnesc, pui mâna pe domniţă şi te tragi cu ea pe Nistru la vale, până la Moghilău. Acolo am să aştept eu şi, „cum aflu de isprava voastră”, mă reped, scap fata şi i-o duc lui taică-său, teafără şi nevătămată. Să nu vă puie dracu să vă faceţi de cap cu ea! Ce zici?

— Fără s-o tăvăleşti?

— Fără!

— Atunci la ce naiba să ne mai ostenim? scuipă atamanul. O lăsăm să se ducă singură acasă, aşa cum a făcut-o mă-sa… La ce bun tot farafastâcul, batuşca? De ce s-o mai furi, numai ca s-o sâcâi şi pe ea degeaba?

— Ca s-o fac să mă iubească! răspunse Timuş strângând ulcica în pumn şi izbind-o de tăblia mesei.

— Te pomeneşti că nici nu s-o uita la tine, dacă te-o vedea aşa de tăntălău! Eu socot că dacă ţi-ar simţi vigoarea ta bărbătească, apoi…

— Du-te la fântână, Arcaşa, şi dă-te cu capul în ea, după cum ţi-am mai spus, ori lasă-mă în pace să chibzuiesc şi nu mai pune întrebările tale prosteşti. Mi s-a năzărit că ai zis ceva bun, dar văd că m-am înşelat! Totuşi, mă pot bizui pe tine?

— Mai încape vorbă?!

— Atunci îi iei pe Grişa, Steopa, Vasca şi pe care mai socoti tu şi plecaţi să vă aţineţi în preajma Hotinului. Cum or ieşi din cetate şi or coborî la Nistru, căci pe malul lui duce drumul o bucată, ştii, acolo, unde coteşte…

— Da, da! Tocmai bine, căci nu te mai poate zări nimeni din cetate.

— Văd că ai priceput şi mă bucur că nu eşti prost, frate! Ştii tu cum s-o aduci la baba Parasca la Moghilev, de partea astălaltă, că doar ai mai bătut drumul pe acolo.

— Îhî!

— Când sunteţi gata, porniţi, dar nu fără a mă-nştiinţa, şi mai ales să fie în preajma Crăciunului, după cum ţi-am zis. Anul acesta îl veţi prăznui voi cum s-o nimeri, şi nu mă plâng că aveţi să vă descurcaţi.

— Las’ pe noi, tătucule, că doar ştim să ne petrecem nu numai în zilele de sărbătoare.

— Nu cumva să-mi aduceţi toată familia, ci numai pe fată. O vreme îi lăsăm să fiarbă, dar fetii să-i spuneţi că aveţi s-o aduceţi la Zaporoje, ca s-o vindeţi roabă la tătari. Să vă purtaţi cuviincios cu ea!

— Vai de mine, Timucica, aşa mă ştii? Nici Precesta de la Kiev n-are să fie mai cinstită şi mai păzită ca domniţa ta.

— De speriat, însă, puteţi s-o faceţi, ca să fie mai bucuroasă când oi scăpa-o din ghearele voastre.

— Atunci… barem când aveţi să rămâneţi numai voi doi… ştii… mai înainte de a o duce acasă… zău… îi păcat de Dumnezeu să te creadă neputincios.

— Greu de cap mai eşti, bre Arcaşa. O ţii una şi bună, de parcă eu n-aş face-o… dar trebuie să mă port aşa cum ţi-am spus. Şi băgaţi de seamă să nu încăpeţi pe mâna hospodarului, că două copeici nu mai face pielea voastră afurisită.

Mâhnirea şi mai cu seamă îngrijorarea lui Timuş venea de la zvonul de curând sosit, cum că Vasile-vodă ar fi intrat în vorbă cu craiul Rakoczy al Ardealului să se încuscrească. Avea acela un bicisnic de fecior, pe Sigismund, care se dădea mai mult la patima cititului din cărţi decât la spadă, dar, ce-i drept, era cu mult mai chipeş decât el, feciorul hatmanului căzăcesc.

Cu toate că fuseseră plănuite la beţie, chiar de a doua zi îndrăgostitul şi-a pus gândurile în fapte şi o săptămână mai apoi se şi afla la Moghilău. Târgul era aşezat pe apa Nistrului, care tăia adânc cele două maluri, de o parte şi de cealaltă, îngustându-şi albia şi făcând mai lesnicioasă trecerea cu barca. Pa ţărmul apusean, satul Atachi nu era prea înstărit, dar acolo se aflau oştenii ce păzeau fruntariile moldovene şi, oricât ar fi fost ei de prieteni cu cazacii, nu le-ar fi îngăduit vânturarea prin ţara lor. Nici chiar dumnealui jupân Pavel Albotă, pârcălabul de Soroca, nu s-ar fi aşteptat la o asemenea încălcare, şi de aceea ochiul îl avea îndreptat mai mult spre tătari, cei veşnic puşi pe pradă. Drept pentru care povaţa lui Timuş a fost ca ceata lui Sidorenko să nu bată la ochi şi să treacă Nistrul cât mai nebăgată în seamă, prin anumite vaduri, bine ştiute de ei. Iarna, care se codise să se arate pe aceste plaiuri, chiar de sfântul Nicolae înveşmântă pământul cu straie de omăt. Apoi veniră şi sărbătorile, pe care unii le petrecură cu voie bună şi belşug, în timp ce alţii mai mult cu nădejdea unor zile mai bune în viitor.

Familia voievodului moldovean sosise la Sandomiercz încă de pe la jumătatea lui septembrie şi toată toamna a ţinut-o numai în benchetuială şi danţuri, căci aşa era obiceiul făloşilor şleahtici, să se arate mai presus de oaspeţii pe care-i primeau, ori de ce rang erau ei. Poate că ar mai fi stat şi până după Bobotează, dacă n-ar fi fost ziua numelui lui Vasile-vodă, chiar în ziua întâi a lui ghenar, şi nu se făcea să-l lase singur. Cu greu se hotărâră, cu toţii, ca în cea de-a patra zi a Crăciunului să plece spre casă, spre a nu se prea zori la drum, dar nici să ajungă cu întârziere.

Înfofolite în frumoasele blănuri de samur, jder, veveriţă ori alte sălbăticiuni ale pădurii, tinerele jupâniţe erau rumene în obrăjori, fie din pricina gerului, fie din cea a minunatei băuturi cu gust de vişină şi dulce ca mierea, pe care pania Czaplinska le-a dat-o pentru gustare, fără zgârcenie. Aşa că se urcară în sănii chicotind, trântindu-se peste fânul ce amintea de zilele îmbălsămate ale verii. Pe deasupra lui fuseseră aşternute velinţe şi scoarţe înflorate, precum şi blănuri de urs, ca să nu se simtă la drum asprimea iernii. Ba chiar şi la picioare li se puseseră pietre încinse, care aveau să dogorească, încât şi-ar fi putut scoate botinele din picioare, fără să le pese de frigul de afară.

În pocnetele de bici ale surugiilor şi clinchetul zurgălăilor de la grumazul cailor, cele două sănii se urniră, însoţite de urările de drum-bun ale celor ce rămâneau. Câţiva şleahtici mai tineri, dar semeţi nevoie mare, se încumetară a le însoţi până la Kameniţa ca să le ţie de urât călătoarelor, măcar că gerul se lăsase de îngheţa oul corbului în cuib. Vremea era frumoasă, însorită şi numai bună pârtia pentru sanie, aşa că se zbura, nu alta, pe luciul zăpezii. Câte patru armăsari albi înhămaţi la fiecare sanie, precum şi înfăţişarea bogată a veşmintelor ar fi putut lăsa credinţa, pe unde treceau, că era vorba de fiinţe din basmele noroadelor de la miazănoapte şi nu de fiinţe omeneşti obişnuite. Parcă ţi-era şi teamă că aceste năluci aveau să se topească la prima sărutare a soarelui din miazăzi.

Trecerea peste Nistru, îngheţat bocnă, s-a făcut fără nici o greutate şi, dacă n-ar fi trebuit să se hodinească telegarii, mai că s-ar fi încumetat să nu mai oprească la cetatea Hotinului. Dar nici popasul n-a fost prea lung, aşa cum se întâmplase la Kameniţa, unde rămăseseră peste noapte, ci numai de câteva ceasuri, plănuind ca pe seară să ajungă la conacul unui boier, după ce-ar fi trecut Prutul. Ziua următoare avea să-i găsească pe drumul Sucevei şi s-ar fi bucurat cu toţii de revedere, dar nu s-a întâmplat chiar aşa, căci socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din târg.

Abia apucaseră să treacă peste Prutul înmărmurit şi el de ger, că la vreo două-trei verste jupâniţele se pomeniră înconjurate de o ceată de cazaci, care răcneau de mama focului, slobozindu-şi sâneţele în văzduh. În loc să se oprească înfricoşaţi, după cum ar fi poftit atacatorii, vizitii ochiră o spărtură în rândurile lor şi, pocnind din bice, se avântară într-o goană înfricoşătoare, strecurându-se pe sub nasul lor. Cum nu se aşteptau la aşa ceva, cazacii rămaseră o vreme descumpăniţi, apoi se adunară la un loc spre a chibzui ce trebuiau să facă. Sidorenko, văzând că fugarii se depărtează, îşi sudui oamenii de toate-cele şi le porunci să se arunce în urma săniilor.

Erau vânjoşi caii leşeşti, nimic de zis, dar cei căzăceşti păreau mai hodiniţi şi în curând se apropiară din nou, făcându-le pe înspăimântatele jupâniţe să ţipe cu deznădejde. În faţă se şi zărea conacul, iar troienele erau aproape cât zidurile care-i împrejmuiau, încât mai că te-ai fi putut avânta de-a dreptul în ogradă. Răcnetele urmăritorilor parcă dăduseră aripi „armăsarilor de nea” şi, cu toată străduinţa cazacilor, nu i-au putut prinde mai înainte de a pătrunde pe poarta anume, larg deschisă care apoi pe dată se închisese, iar troncănitul zăvoarelor vestea că gazdele nu mai pofteau şi alţi musafiri.

Dacă ar fi apucat să intre o dată cu fugarii, slujitorii ar fi rupt-o la fugă încă de la primele pocnituri de sâneaţă, dar acum în faţa atamanului se ridica un zid aproape de două ori cât înălţimea omului, şi pe deasupra mai era şi înşelător, din pricina troienilor.

— Cetate adevărată! tună el. Cine dracu a mai scos-o în cale? Na, mai pătrunde acolo dacă poţi!

— Cam afurisită treabă, încuviinţă Grişa cu glas domol. Ei s-au dosit acolo la căldurică şi pot sta acolo mult şi bine, că doar au de toate, ca şoarecele în beci. Noi, în răstimp…

— Ia stai, Grişenka! îi luă vorba atamanul. Ţi-a ieşit un hulub din gură, sufletele! „Şoareci” ai zis? Ei bine, ca pe şoareci avem să-i afumăm olecuţă. Pentru asta însă va trebui să sărim gardul şi să ne apropiem de casă. Cum or simţi fumul în nări, pe dată se vor da prinşi, fiindcă jupâniţele astea sclifosite nu rabdă ca muierile noastre. În viaţa lor n-au făcut focul la cuptor, ori la vatră. Hai flăcăi! A noastră-i prada!

Drept răspuns cazacii chiuiră şi sloboziră plumbi în văzduh, stârnind lătratul furios al clinilor, ce păreau a fi destui de mulţi prin curte.

— Ia uitaţi-vă, fraţilor, la nucul acela gros de lângă casă, arătă Sidorenko. Parcă ar fi crescut anume acolo ca să putem arunca noi arcanul şi să ne săltăm peste spurcatul ăsta de zid. Care te încumeţi?

Un tinerel roşcovan, abia ieşit din copilărie, îşi săltă căciula, făcu o cruce mare până la brâu şi, murmurând un „Doamne ajută!”, răsuci frânghia care-i atârna la oblânc, apoi şfichiui văzduhul şerpuind-o în jurul unui ciot ce era mai la vedere. Un chiot de bucurie fu răsplata dibaciului aruncător care, înroşindu-se de mândrie, îşi aruncă în zăpadă cojocul şi rămase numai într-o flanelă, spre a fi mai sprinten. Se uită apoi la ataman, cerşindu-i îngăduinţa. Flăcăul era cel mai tânăr din întreaga ceată şi îl chema Paşa. Taică-său, Filotoi, pierise într-o încăierare cu tătarii şi el avea grija gospodăriei părinteşti. Ardea de dorinţa să se avânte în lume şi se rugase îndelungată vreme de Sidorenko să-l ia cu el. Şi, poate, dacă n-ar fi fost atât de dibaci la călărie şi în aruncatul laţului, mai că nu l-ar fi luat, căci prea era nevârstnic. Acuma socoti însă că nu era nici o primejdie, decât de câini, aşa că se învoi:

— Du-te, Paşa, dar nu până la copac, ci după ce-i sări gardul dă fuga să ne descui poarta, căci toţi s-au tras în casă. Oricum, nu te da prea în vileag, fii cu grijă, după aceea las’ pe noi!

Băiatul îşi mai făcu o cruce şi se avântă, dar numai ce păşi pe coama zidului, că o împuşcătură îl făcu să se răsucească şi să cadă fulgerat de cealaltă parte. Strigătul lui, scurt, nu mai lăsa nici o îndoială în privinţa sorţii care-l aştepta.

— Mânca-v-ar ciuma de ticăloşi! blestemă atamanul cu ochii scăldaţi în lacrimi. Holera şi flăcările iadului să vă înghită, nemernicilor! adăugă el scrâşnind.

— Săracul Paşa, făcu şi Grişa venind lângă Sidorenko. Asta i-a fost ursita! Socot însă că nu trebuia să-l laşi pe el, ori să fi aşteptat până s-o întuneca. Am să mă duc chiar eu…

— N-aş vrea să mai pierdem pe nimeni, pentru afurisita asta de muiere! tună atamanul. Nu ştiu ce dracu i-a căşunat lui Timucika, zor-nevoie s-o facă să se îndrăgostească de el… Uite unde am ajuns din pricina asta!

— Minte înţeleaptă şi la tătucul nostru, se băgă în vorbă Steopa. Dacă aşa a zis, atunci trebuie s-o facem! Ştie el de ce!

— N-am zis că n-o să izbutim, se uită atamanul chiorâş la Steopa. Tot ce poftesc este să nu mai moară niciunul dintre noi. Nici o domniţă, ori cât ar fi ea de frumoasă, nu face cât viaţa unui cazac!

— Noaptea vom putea sări gardul, căci nu-mi închipui că au să vegheze necontenit, îşi dădu părerea Vasca. Ai noştri au să împresoare gardul trăgând din pistoale, în vreme ce eu m-oi strecura peste creastă…

— Ba eu! se împotrivi, Grişa.

— Ba eu! Ba eu! săriră şi alţii.

— Staţi, nu vă mai dondăniţi! îi potoli atamanul. Cum aveţi să zburaţi peste gard, neghiobilor? Să faceţi ca Paşa, sărmanul! Sunt înarmaţi, ticăloşii!

— Ei, dacă ar fi vreo hrubă… gândi cu glas tare Steopa.

— De unde să ştim?

— A cui naiba îi casa asta, răsărită aşa, deodată, în calea noastră?

— Să-l ia holera, cu tot neamul lui, care o fi el! blestemă atamanul, ale cărui lacrimi încă nu se uscaseră.

— Tătucule! se auzi deodată vocea unui cazac ce se apropiase în trapul calului. Haideţi în spatele casei să vă arăt ceva, de nu cumva eu m-am îmbătat, ori am vedenii.

Cu toţii se luară după noul venit şi se opriră apoi în colţul gardului, uitându-se unde le arăta Fedia.

— La tufa aceea uscată, de colo, se află o vietate. Om, sau iepure, dar mişcă…

— O fi suflat-o vântul, îi luă vorba Grişa.

Cu toţii nu-şi mai dezlipeau privirea şi deodată văzură desluşit cum uscătura se mută câteva palme mai într-o parte.

Fără să mai zică nimic, atamanul se repezi într-acolo, urmat de întreaga ceată, lăsând de izbelişte împresurarea.

Nu găsiră decât zăpada călcată şi tăvălită, fără a-ţi putea da seama dacă era vreo urmă omenească sau de altă vietate.

— Doar n-o fi vreun ciulin zburător, ca pe la noi, prin stepă, făcu Vasca.

— Dar nici vânt nu suflă ca să-l mişte, decât numai dacă el singur…

— Ia staţi flăcăi! îi opri atamanul descălecând. Dacă s-a urnit, să-l punem iarăşi unde a fost!

Şi începu a scociorî şi răscoli zăpada cu vârful cizmei, după care trase tufa într-o parte şi dădu la iveală un chepeng.

— Asta-i hruba de care vorbeai, Steopa, frăţioare, ai un cap deştept, nu cumva să ţi-l pierzi vreodată!

— Mi s-a părut şi mie ciudat că nu este pic de omăt pe copăcel, dar nu m-am gândit să fie vreo ascunzătoare sub el, se miră Grişa.

— Ba, dacă vrei să ştii, nu poate fi decât ieşirea hrubei şi am să… vru să spună Vasca, dar atamanul nu-i îngădui.

— N-ai să te duci nicăieri, că n-am chef să crapi ca un guzgan, pe sub pământ. Mai bine iei toţi caii noştri şi te întorci în galop lângă gardul conacului. Cel de dedesubt, căci bănuiesc că este cineva care vrea să fugă după ajutoare, are să ne creadă plecaţi şi are să-şi scoată capul.

Mai bine de un ceas fură nevoiţi să aştepte, cât pe ce să îngheţe de frig, dar încăpăţânarea căzăcească se dovedi şi de astă-dată mai tare decât răbdarea celui ce se ascundea la picioarele lor. Chepengul fu tras cu grijă într-o parte şi la adăpostul tufei se ivi o căciulă brumărie ce acoperea un cap mustăcios. Cât ai clipi din ochi, un arcan i se înfăşură în jurul gâtului şi străinul fu tras la lumină, mai mult mort, sufocat de strânsoarea laţului.

Îl lăsară să-şi revină, căci se învineţise la faţă. Apoi, când îl văzură deschizând ochii, se ivi altă încurcătură.

— Care ştii româneşte? întrebă atamanul pe ortacii săi. Cu toţii dădură din umeri, dar, spre uimirea tuturora, prinsul le vorbi pe limba lor:

— Eu ştiu, boierule şi îţi spun tot ce pofteşti, dacă-mi cruţi viaţa.

Sidorenko se lumină la faţă.

— Făgăduiesc! zise el. Câţi sunt în casă?

— Patru boieri şi doi surugii leşi.

— A cui e casa?

— A dumnealui Coste Roşea, pârcălabul de Hotin.

— Este şi el acolo?

— Ba! Numai nepotul cel din Sepeniţi.

— Altcineva?

— Argaţii şi femeile, dar nu sunt în casa cea mare, ci în aşezările lor de pe lângă cuhnii ori grajduri.

— Ei au arme?

— Da’ de unde?! Numai boierii şi surugiii.

Sidorenko se uită către tovarăşii lui, dar Vasca se băgă în vorbă:

— Şi jupâniţele, câte sunt?

— Numai trei, că altele nu erau…

— Cele care au venit acum? iscodi şi Steopa.

— Da!

— Frumoase? întrebă atamanul, cu gândul la Timuş, care îşi pierduse mintea pentru fata voievodului.

— D-apăi eu cum să vă spun? Nu le-am văzut obrazul, dar îs de neam ales. Se zice că una ar fi însăşi fata măriei-sale Vasile-vodă.

— Aha! răsuflă uşurat Sidorenko. Tu unde te duceai acum?

— Să cer ajutor de la dumnealui pitarul Gheucă, vecinul.

— Mai este careva cu tine, ori a plecat pe altă cale?

— Nu mai este nimeni şi de plecat nu are pe unde, câtă vreme domniile-voastre privegheaţi gardul.

— Nu minţi? se răsti atamanul la el.

— Mă jur pe sfânta cruce că spun adevărul.

Sidorenko rămase o clipă pe gânduri în vreme ce Grişa îl întrebă pe prins:

— Hruba asta unde te scoate, dacă intri aici?

— Într-o fântână de lângă hambarul cel mare, de după poiata păsărilor.

— Aşadar, te duceai după ajutor? zâmbi atamanul, cu ochii sclipind.

— Da, boierule!

— Atunci am să te trimit eu acolo unde de bună-seamă că ai să-l capeţi! rânji el şi-i descarcă pistolul în piept.

Nenorocitul bătu aerul cu braţele şi se prăbuşi înroşind zăpada cu sânge, în vreme ce atamanul se aplecă asupra lui şi-i reteză beregata cu hangerul.

— Asta, ca să nu se mai întoarcă!

— Poate chiar el să fi fost cel dare l-a ucis pe Paşa al nostru, făcu Grişa. Păcat că n-am apucat să-l întrebăm.

— Are să-l întrebe chiar el însuşi, căci acuma sunt împreună şi are să-i ceară flăcăul socoteală, dacă aşa s-a întâmplat.

Se uitară la cel ucis, care încă se mai zbătea din când în când, în vreme ce aburi calzi se ridicau de deasupra sângelui mai înainte de a îngheţa. Unii ar fi vrut să-l acopere barem cu zăpadă, dar alţii fură de părere că n-aveau vreme pentru asta şi, oricum, ar fi fost dezgropat de jivine.

— Dumnezeu să-l ierte! zise atamanul făcând cruce asupra lui, după care se întoarse la ai săi: Acuma te poţi băga tu Grişa, dar împreună cu Mişenka. Hai flăcăi, noroc!

Cei doi se şi grăbiră să intre în hrubă, dar Sidorenko socoti să-i mai povăţuiască:

— Aveţi grijă, băieţi, cum scoateţi capul! Nu cumva să păţiţi şi voi ca prostul de aici, dădu el cu piciorul în mort. Dacă simţiţi vreo primejdie, trageţi-vă înapoi, iar de nu, fugiţi mai întâi la poartă, s-o dezăvorâţi.

— M-aş duce şi eu, zise Steopa.

— Acum, chiar că nu mai este loc, frăţioare. Lasă că nici noi n-om sta cu mâna-n sân, doar trebuie să le sărim în sprijin. Haideţi cu toţii, că aici nu mai avem ce căuta! îşi îndemnă el cetaşii.

Grişa zări curând cerul prin deschizătura fântânii, ceea ce însemna că ajunseseră la capătul drumului. Se agăţă de pietrele îngheţate şi simţi o usturime ascuţită în palme când apucă cu mâinile goale verigile de fier ce slujeau de trepte. Cu băgare de seamă îşi scoase capul şi scrută împrejurimea, care începuse a se cam înnegura din pricina amurgului apropiat, dar nu zări pe nimeni. De altfel, ceaţa le prindea bine, că nici acela care ar fi stat la pândă n-ar fi văzut mai bine decât ei. Săriră din fântână şi se lăsară pe vine, în aşteptare. Nimic!

— Tu rămâi pe loc! porunci Grişa tovarăşului său. Eu am să încerc să descui poarta.

Palmele îi amorţiseră de frig şi mai că nu şi le simţea când, târându-se pe burtă ca un şarpe, se îndreptă spre foişorul de la intrare, care se desluşea cu greu, dar numai acela putea fi. Pe când se aştepta cel mai puţin, un dulău, cum numai la stână mai văzuse, se năpusti asupra lui, lătrând furios.

— Tu eşti, bre Iftimie? se auzi o voce groasă din spatele câinelui.

Grişa bănui că cel strigat nu putea fi altul decât trimisul ce ieşise din hrubă, aşa că mormăi ceva neînţeles, prefăcându-se a fi rănit.

— Ţâba, turba naibii! se răsti omul la zăvod şi se desprinse din umbra foişorului apropiindu-se agale. Cum de nu te mai ştie?!

Grişa s-a trântit pe spate cu faţa-n sus şi, spre uimirea lui, câinele i-a dat pace, iar omul, apropiindu-se îngrijorat, se aplecă să-l cerceteze, fără nici o bănuială. Numai când cazacul şi-a înfipt mâinile în beregata slujitorului, dulăul a început să-l muşte cu furie, de unde apuca, dar Grişa nu se lăsă până când nu-l simţi pe celălalt moale ca o zdreanţă. Mai rămânea câinele şi din dosul casei se auzeau şi alţii, care s-ar fi năpustit cu toţii, dacă în răstimp cazacii din afară nu i-ar fi zădărât cu focuri de pistoale.

La rândul său, nici Mişenka nu mai rabdă să rămână în aşteptare şi sosi la vreme ca să arunce cu jungherul în dulău, dând putinţă lui Grişa să se ridice de sub mort.

— Afurisită javră! făcu el luându-şi pumnalul îndărăt. Credeam că te luptai cu omul, şi când colo…

— Acela nici n-a apucat să-şi dea seama ce se petrece cu el, răspunse Grişa. Turbatul ăsta a fost mai primejdios.

Fugiră pe vine cât putură mai repede până lângă gard, unde se împiedicară de nişte zdrenţe şi pricepură că era vorba de tovarăşul lor Paşa, sfârtecat de câinii care acuma se înverşunau în partea cealaltă, spre marele lor noroc. Curând însă începură a ţiui şi plumbii, căci împresuraţii bănuiră că ceva necurat se petrecea în ograda lor. Totuşi cei doi izbutiră să ajungă la poartă şi traseră zăvoarele. Urletele se înteţiră, aşijderea împuşcăturile, şi unul dintre plumbi îl izbi pe Grişa, tocmai când se întorsese cu faţa spre conac, voind să arate celorlalţi calea.

Prăbuşirea cazacului rămase nebăgată în seamă, căci toţi erau cu ochii spre casă, pe care atamanul poruncise s-o împresoare cât mai iute.

— Daţi foc la paie! se mai auzi vocea lui printre lătrăturile câinilor care se năpustiseră de astă-dată asupra lor.

— Ucideţi javrele, că ne sfâşie picioarele! strigă Steopa.

Pătrunseseră descălecaţi, întrucât îşi lăsaseră caii la adăpost în afara zidurilor, şi câinii îi încurcau cel mai mult, măcar că nu erau decât vreo cinci. Apoi, când ultimele schelălăieli încetară şi liniştea nu mai era tulburată decât de pocnetele împresuraţilor, se auzi vocea atamanului cerându-le celor din conac să se dea prinşi, că n-aveau să le facă nici un rău.

Se vede că vorbele îi fuseseră înţelese, fiindcă pe dată i se răspunse, în leşeşte:

— Nicicând, tâlharilor! Aveţi să daţi socoteală pentru fapta voastră! Pe toţi am să vă trag în ţeapă.

Sidorenko bănui că nu putea fi altul decât nepotul din Sepeniţi al pârcălabului, după cum aflase mai înainte, dar nici el şi nici ai lui nu înţelegeau limba, aşa că îşi văzură de treaba lor, socotind că împresuraţii n-aveau de gând să se dea legaţi cu una, cu două.

— Aduceţi paie lângă casă, dar ceva mai depărtişor, ca nu cumva să ia foc! porunci atamanul. Trebuie mult bălegar, să facem fum. Hai, flăcăi, că ne vom încălzi! Andrei, tu caută să dai peste cele două sănii şi vezi să aibă caii înhămaţi, ca să putem fugi pe dată.

În scurtă vreme, norişori de fum se întreţesură cu negura şi, cum nu sufla nici o boare, părea că întreaga ogradă avea să fie cuprinsă de izul înăbuşitor. Răgazul acesta le dădu putinţă să afle că bietul Grişa pierise, fără să-şi fi dat seama careva. Apoi mai găsiră şi hoitul lui Paşa, la locul arătat de Mişenka, şi mult se mai învolburară cazacii, cerând ca să-i ardă pe toţi cei din casă, până la unul drept răzbunare.

— Nu se poate, frăţioare! răspundea atamanul tuturor celor care cereau acest lucru. Porunca noastră este alta, şi trebuie să ascultăm. Altă dată ne vom plăti şi noi paguba. Acum nu!

Nu ţinu lungă vreme afumatul conacului, căci gingaşele domniţe prea puţin puteau răbda şi, după cum prevăzuse Sidorenko, se şi iviră în prag, tuşind şi cu ochii înlăcrimaţi.

Săniile erau trase la scară, într-una din ele aflându-se cazacii morţi, iar în cea dintâi urma să fie suită domniţa. „Dar care din cele trei o fi?!” se nedumeri atamanul.

— Le luăm pe toate, îşi dădu părerea Steopa, şi pe drum ne-om lămuri.

— Şi pe urmă le azvârlim în şanţ, nu? se burzului Sidorenko.

— Le ducem la Moghilev, ca să-şi aleagă tătucul.

— Ba să-ţi muşti limba, că, de nu i-o înfăţişăm pe crăiasa lui, ne umple pieile cu paie la toţi, şi degeaba toată munca noastră.

— Atunci care-i domniţa?

— Dracu ştie! bombăni înciudat Arkaşa, înghiţindu-şi scuipatul pe care era cât pe ce să-l arunce în faţa unor aşa de simandicoase jupâniţe. RĂSPLATA LĂCOMIEI LA SCURTĂ VREME de la sosirea lui signor Capello în Istanbul, ucigaşii au şi fost tocmiţi, căci după ce-i trecuseră aburii beţiei nu s-a mai încumetat să facă vărsare de sânge cu mâna lui, aşa cum se lăudase. Era vestit pe atunci un oarecare Zamil-bey, corsar de mare, care pentru aur sunător nu se dădea în lături să sucească gâtul cuiva şi pe uscat. Numai că avea o ciudăţenie: cu multă bucurie îi trimitea în sânul lui Alah pe dreptcredincioşii musulmani, dar nu lua viaţa unui creştin. Din astă pricină i s-au scornit tot felul de poveşti, cum că ar fi urmaşul unor prinţi bizantini de altădată şi că ţinta lui era să-i izgonească pe turci din Costantiniya. Asta îi aducea prinosul de mulţumire al grecilor, dar ceilalţi l-ar fi ridicat în ştreang, dacă ar fi putut să afle cine-i tâlharul. Nici nu cerea bani mulţi când era vorba de vreun mare dregător osmanlâu, ci numai cât să-şi acopere hrana şi cheltuiala zilei. Auzind că era vorba de o mie de scuzi pentru Curt Celebi, nu se târgui deloc, în schimb nu se învoia cu moartea lui Leon-Stridie. A trebuit o bună bucată de vreme până signor Capello să-l lămurească pe ucigaş că şi creştinul al cărui cap îl voia nu era mai bun decât turcii.

După o pândă îndelungată, căci trebuiau găsiţi cei doi împreună, într-o zi s-a ivit prilejul şi, fără prea multă tevatură, căpăţâna renegatului Celebi se rostogoli în colbul uliţei. Celălalt însă nu s-a lăsat doborât cu una, cu două, ci s-a împotrivit din răsputeri, până când era cât pe ce să fie şi el străpuns. Tocmai atunci s-a ivit o caraulă şi tâlharii au dat bir cu fugiţii, lăsându-l pe fostul domnitor ciopârţit, dar în viaţă.

— A fost un semn de la Dumnezeu, rosti cam înfricoşat Zamil-bey, când se întâlni cu signor Capello. Are să-mi fie învăţătură de minte să nu-mi calc jurământul.

— Care anume? iscodi italianul.

— Domnia-ta ţine-ţi îndărăt plata pentru cel scăpat, că eu sunt cinstit de felul meu. Dar, dacă ţi-aş spune ce mi-ai cerut, şi-ar pierde toată puterea legământul meu. Rămâi cu bine!

După ce matahala ieşi din cârciuma unde avuseseră întâlnirea, signor Capello se posomori că nu dusese treaba până la capăt şi se întreba cum avea să dea de ştire lui Brătăşanu că un duşman a rămas încă la pândă. Cel mai nimerit ar fi fost să plece cu prietenul său Gian Michele şi, după ce aveau să răstoarne domnia, mai lesne le-ar fi venit să tocmească alţi ucigaşi, căci erau îndeajuns în oraşul padişahului. Pe la jumătatea lunii noiembrie 1637, cei doi fârtaţi, Cigalla şi Capello, dornici de mărire şi unul şi altul, pătrunseră pe la vărsarea Oltului în Dunăre şi se simţiră fericiţi călcând pe pământul ţării pe care aveau s-o stăpânească. Iarna părea să se fi răzgândit să mai vină, căci o vreme minunată îi întâmpină pe călători, crescându-le inima de bucurie. Asta nu putea să însemne decât izbândă! Voia-bună le era mărită şi de frumoasa privelişte înconjurătoare, iar cum holdele toamnei încă nu fuseseră culese pe de-a-ntregul, orişicine îşi putea da seama de belşugul nemaipomenit al ţării.

Nu cunoşteau limba localnicilor, dar îmbrăcaţi ca doi călugări papistaşi n-ar fi dat de bănuit, căci mulţi dintre aceşti pribegi, vânturând ţara în lung şi în lat, chemau pe ereticii români la dreaptă supunere în faţa sanctităţii-sale papa de la Roma. Adevărat că nu prea găseau ascultare, dar nici izgoniţi nu erau şi mâncarea şi băutura o găseau cu uşurinţă prin dărnicia acestor oameni buni şi omenoşi, când aveau cu ce. Dacă se ivea foametea, măcar un codru de pâine şi o vorbă bună se afla şi atunci, la toată sărăcia.

Ajungând în curtea din Brătăşani, acelaşi vătaf se făcu a nu-i mai cunoaşte pe Capello şi i-a încuiat pe dată într-o casă ce fusese locuită până mai deunăzi de robi ţigani. Gian Michele se împotrivi, dar prietenul său îi zise că aceasta trebuia să fie vreo altă născocire de a vistiernicului şi zâmbi îngăduitor. Nici data trecută nu fusese primit mai altcum. Numai că, de astă-dată, slujitorul nu le-a mai dat nici măcar brânza cu ceapă şi nici un strop de apă, ba a mai tras şi zăvorul pe dinafară. Abia atunci băgă de seamă Capello că la ferestre fuseseră zidite de curând zăbrele groase, ca de temniţă, şi că pereţii din cărămidă arsă n-ar fi putut fi sfredeliţi. Un fior de spaimă îi trecu prin inimă: căzuseră amândoi în capcana vicleanului boier, ca doi copii fără minte, încrezându-se în vorbele lui mieroase. De aceea nu-i dăduse nici banii cât ceruse, ca nu cumva să fie risipiţi.

Prinseră a urla amândoi din toate puterile, ameninţând şi suduind, apoi milogindu-se, dar degeaba. Parcă se aflau într-un pustiu, căci nimeni nu s-a apropiat de nenorocita căsuţă, porunca boierească fiind deosebit de aspră pentru cel care ar fi cutezat s-o încalce.

Abia pe la Sân-Nicolae, când măria-sa însuşi trecu pe la moşia cumnatului, păru a-şi aminti boierul Ghinea şi de „oaspeţii” săi şi-l trimise pe Iordache să-i „cerceteze” dacă au vreo trebuinţă. Dar, cum era de aşteptat, nu dădu decât peste leşurile îngheţate ale nefericiţilor, pe care gerul ce s-a lăsat curând după aceea le-a păstrat întregi, neîngăduind răspândirea miasmelor.

Abia când gazda îşi pofti voievodul să vadă cu ochii lui cele făptuite, sărmanul Iordache păru a pricepe că toată grozăvia el o făcuse şi, îngrozit o luă la fugă peste haturi, pierzându-se în alba zare. Mai pe urmă s-a auzit cum că s-ar fi călugărit la Căldăruşani, dar nici gând să se mai fi întors vreodată.

— Ai fi putut să-i ucizi fără cazne, Ghineo, îl mustră şi Vodă. De ce câinoşenia asta?

— Le-am dat răgaz de gândire… Cu burta plină nu le-ar mai fi umblat mintea, şi cum ar mai fi putut să-şi dea seama că ţara asta nu-i de mezat ori vânzare la cochii vechi?

— Îmi plăcură vorbele tale şi drept aceea voi uita grozăvia faptei. Mărturisesc însă că mă bucur că Celebi a avut o moarte mai blândă.

— Ba, mie mi-ar fi plăcut să fi fost strânşi aici toţi patru la un loc. Şi l-aş mai fi adăugat şi pe al cincilea!

— Pe cine?

— Pe Mihnea! Fecioraşul acela din flori al răposatului Radu-Mihnea.

— Ei şi tu, frate! făcu pe supăratul voievodul. După câte am auzit, acela nu-i decât un copil. N-oi mai fi eu pe lume, când o avea râvnă de scaunul domniei-mele.

— Creşte curând, mărite stăpân! i-o întoarse Ghinea. Soiul acesta de domnişori, se arată întotdeauna cu primejdie de la Istanbul. Şi acolo este!MIREASA SCHIMBATĂ SPRE MAREA UŞURARE A ATAMANULUI, una dintre jupâniţe le cunoştea limba şi socoti că i-ar putea înspăimânta, spunându-le cine erau ele:

— Neobrăzaţilor! se răsti ea. Însoţim pe fata măriei-sale voievodul şi are să vă coste viaţa, dacă vă atingeţi de ea.

Nici n-a mai fost nevoie decât să se uite amândouă spre cea din dreapta, că Sidorenko se şi repezi şi o apucă asemenea unui sac pus pe umăr, apoi o răsturnă într-o sanie cu care venise.

— Gata, flăcăi! La drum! porunci el, cu toate că fata răcnea ca din gură de şarpe, iar celelalte două ţipau ca la foc.

Încercă el s-o domolească, dar nu fu chip şi, fiindcă nu putea să-i dea una în cap s-o adoarmă, hotărî s-o lege ca pe bărbaţi. Ceru iertare cu plecăciune pentru fapta ce avea să facă, apoi îi băgă năframa peste gură şi o înfăşură ca un arcan, ca pe o păpuşă înfăşată. Îşi lăsase armăsarul lui sireap legat la spatele saniei şi el însuşi mână sania în care se afla domniţa, cealaltă urmându-l îndeaproape.

Ţinea un picior deasupra fetei, care nu mai avea putere nici să se mai zbată, părând mai mult moartă de spaimă, iar cu celălalt se sprijinea pe tălpicea saniei şi aşa trecu în goana mare printre porţile larg deschise, urmat de întreaga ceată, chiuind şi pocnind din pistoale ca la nuntă. Singura părere de rău era pierderea celor doi tovarăşi şi, oarecum, porunca atamanului e a nu jefui nicidecum conacul acela blestemat.

Lăsaseră de mult în urmă casa pârcălabului şi Sidorenko crezu că fata nu se va mai împotrivi, aşa că-şi luă piciorul de pe ea, dar pe dată o văzu că se rostogoleşte în partea cealaltă şi cade din sanie, voit sau nu. Atamanul fu cât pe ce să scape o înjurătură urâtă, dar se ţinu la vreme. Opri caii şi îşi chemă tovarăşii s-o proptească pe jupâniţă cu un alt arcan, ca să nu mai poată scăpa.

— Am legat-o ca pe viţel, râse cazacul care-i împlinise voinţa.

— Nu cumva să-i fi făcut vreo vânătaie, că ne umple de cucuie Timucika…

Deodată însă îi trecu prin minte că era să spună o prostie, şi căută s-o dreagă:

— Tătucul nostru, Timofei Ivanici, ţine mult să fie teafără, ca să nu-i scadă preţul când o vinde-o tătarilor.

Îi aruncă pe furiş o privire cu coada ochiului, dar fata nu părea să fi înţeles spusele atamanului, în schimb cazacul cu care era se uită uluit la căpetenia lui, neştiind dacă nu cumva se îmbătase vorbind astfel.

S-ar putea că de teama celor auzite, dacă nu din pricina frigului şi a nemişcării, domniţa începu să dârdâie, clănţănindu-i dinţii, mai să-i sară din gură. Îngrijorat, Sidorenko o acoperi cu blana de urs care se afla în sanie, lăsându-i la vedere numai nasul înroşit. Mai înainte de a da bice cailor, atamanul îi mai aruncă o privire şi, zărindu-i ochii mari şi speriaţi ca ai unei ciute, îşi zise în sine: „Mare lucru de nu l-o fi fermecat pe Timucika al nostru tocmai privirea asta de rusalcă!”

Nefiind urmăriţi, lăsară caii mai domol, ba făcură şi un scurt popas după vreo câteva versete, că tare le era milă de frumoşii armăsari. Cazacii erau frânţi de osteneală, dar Sidorenko nu le dădu nici un fel de răgaz şi porunci să plece mai departe, ocolind târgul Lipscanilor, unde ar fi putut da de un adăpost. Ştia el anume un pădurar, la care traseră spre hodină, căci altfel s-ar fi prăbuşit cu toţii, şi om şi dobitoc.

Domniţa adormise, dar Sidorenko o privi multă vreme, până se încredinţa că nu era prefăcătorie, după care porunci să fie dusă pe braţe, de parcă ar fi fost moaştele sfintei Evlampia de la Rostov. O lăsă în seama nevestei pădurarului care, pentru zlotul de aur ce-l căpătase, n-avea s-o mai scape din ochi pe jupâniţă, şi ar fi fost în stare să-i sucească şi gâtul, dacă i-ar mai fi dat încă unul.

Se vede că şi pe atunci era un Dumnezeu al tâlharilor, căci ceata cazacilor nu avu de întâmpinat nici un necaz ori vreo împotrivire la trecerea Nistrului, aşa că la vremea sorocită se înfăţişară la casa lui Parasca din Moghilev. Acolo îi aştepta cu mare nerăbdare Timuş, dar nu le ieşi în întâmpinare, ci se ţinea ascuns anume, până ce fata fu băgată în casă.

— Tătucule, ţi-am adus-o! zise atamanul lăsându-se îmbrăţişat şi pupat de trei ori pe gură, după obiceiul căzăcesc. Păcat de Paşa şi de Grişa că…

— Au pierit? întrebă Timuş cu ochii înrouraţi.

— Asta le-a fost ursita! oftă Sidorenko. Ori acum, ori altă dată, tot una-i…

Tăcură o vreme cu gândul la cei morţi, după care hatmanul nu mai răbdă cu întrebarea ce-i stătea pe limbă:

— Dar ea? N-a păţit nimic?

— Doar spaima! Dar ce crede despre soarta ei nu ştiu, şi nici dacă va fi priceput, fiindcă n-a scos o vorbă tot drumul. Abia dacă a mestecat puţină zăpadă, că de bucate nici n-a vrut să se atingă. Cred că-i ruptă de foame!

— Nu cumva să dea în lingoare, ori în altă boală, să moară, de supărare… Să vie Parasca, fiindcă ştie leşeşte şi poate că o va îndupleca să mănânce.

— Du-te tu la ea, tătucule! zâmbi atamanul.

— După ce şi-o mai trage sufletul, dar mai întâi să se întremeze.

— Zău, batuşca, astea-s numai mofturi leşeşti! Acuma o ai în palmă, ce mai aştepţi?

— Să pregăteşti o sanie şi mai mare, cu merinde şi băutură, dar şi cu blănuri de urs. Iar săniile lor, cu tot ce au avut, să rămână neatinse, ca să le putem înapoia.

— Cu cai cu tot?

— De bună-seamă.

— Oi, Timucika! Dacă ai vedea ducipalii, te-ai îndrăgosti de ei, lăsând dracului muierea. Nicicând nu s-au mai văzut!

— Cum de cutezi, nerodule, să mă înfrunţi? se răsti Timuş. Aşa am zis, aşa facem, frăţioare!

— Nu da armăsarii, tătucule! se rugă Sidorenko cu lacrimi în ochi. Ce ne-am mai fuduli în târg la Zaporoje, ba chiar şi batuşca Bogdan…

— Nu cumva să audă ceva, că mă fac foc. Am hotărât!

— Prea-bine! plecă celălalt capul şi se duse dezamăgit. Nu se face să lăsăm nerăzbunată moartea celor doi, măcar aşa, mai bombăni el, dar Timuş nu-l băgă în seamă.

În tot acest timp, în care el şi ceata lui erau să-şi lase pielea pe coclaurile Moldovei, atamanul Sidorenko nu s-a îndoit o clipă că, îndată ce Timuş avea să vadă fata, n-are să se mai poată ţine să nu-şi facă pofta cu ea, aşa, în ciuda hospodarului. La armăsari însă nici nu s-a gândit că s-ar fi putut să nu le rămână lor, şi asta îl scotea din fire. Ce avea să le spună flăcăilor lui? Socoti că era mai nimerit să le îndruge o poveste, cum că, după ce vor fi lăsat fata la Iaşi, aveau să se întoarcă tot cu minunaţii telegari de zăpadă. Ba chiar îl bătea gândul ca, atunci când Timuş se va cinsti cu voievodul, el şi câţiva băieţi să şterpelească bidiviii, şi pe aci ţi-e drumul! Dar până una-alta rândui strajă la fereastra unde fusese încuiată jupâniţa şi mai puse încă doi în dreptul uşii, cu toţii având porunca să se fâţâie într-o parte şi în alta ca să poată vedea fata şi ea să se înspăimânte şi mai tare.

Baba Parasca pătrunse la ea şi se prefăcu tare îngrijorată că biata fată încăpuse pe mâna unor tâlhari de drumul mare. Vorbea leşeşte şi de bună-seamă că fusese înţeleasă, mai ales atunci când i-a şoptit la ureche că a şi trimis vorbă feciorului hatmanului Hmelniţki, care se afla prin preajmă şi-i ceruse s-o scape, parcă i s-a aprins o luminiţă în ochi.

— Eu vreau acasă, mătuşico! scânci până la urmă jupâniţa. Te-oi răsplăti, cum nici gândeşti, dacă izbuteşti a mă scapă. Ce vor cu mine?

— Apăi, de, porumbiţa mea, tânără eşti, de frumoasă… ce să mai zic? Şi, din câte am priceput eu de la ei, tătarii n-au să se zgârcească la preţ…

— Dar taica le va da de două ori mai mult, dacă m-ar duce la Iaşi. Spune-le, te rog, mătuşă!

— Nu stau de vorbă cu o amărâtă de babă ca mine! Sunt nebuni de legat şi mulţumeşte cerului că nu s-au legat de tine până acum, dar n-au să mai aibă vreme, căci soseşte el, Timucica, vulturaşul…

— Şi dacă nu vrea?

— Cine? El?! Nu-l cunoşti, draga babii! Nu suferă nedreptatea, şi nici ca o frumuseţe ca tine să fie terfelită de nişte cazaci beţivi, că…

Vorbele bătrânei îi dădură oarecare speranţă că s-ar putea să nu păţească nimic. Dar… dacă nu se zorea feciorul hatmanului? I se uscase gura şi, cum laptele aburind din cana adusă de Parasca îi gâdila nările, nu mai avu putere să se împotrivească. Sorbi cu lăcomie, simţind că i se înfierbântă măruntaiele şi prinde iar chef de viaţă. „Trebuie să-i fac să mai aştepte, ca să vină acel „Timucica”, altminteri sunt pierdută”, îşi zise ea şi înfulecă şi din piciorul de gâscă afumată ce-i fusese pus lângă un colac rumen şi cald, de parcă gazda ar fi fost o mare bogătană.

Rămase însă cu îmbucătura nemestecată, căci pe afară se auziră pocnete de pistoale şi înjurături, cazacii de strajă se făcură nevăzuţi rupând-o la fugă, iar uşa sări ţăndări şi în prag se arătă însuşi Timuş, cu spada goală, însângerată. N-avea de unde să ştie domniţa că, pentru a se înroşi arma, cocoşul Parascăi a trebuit să-şi dea viaţa.

— Milostivă pania! se înclină el, punând un genunchi la pământ după cum văzuse că făceau şleahticii. Vorbea binişor limba vecinilor de la miazănoapte, dar de astă-dată rămase cu ochii holbaţi, când fata se întoarse către el şi nu mai putu scoate o vorbă. „Nu-i ea! M-au tras pe sfoară, ticăloşii! se gândi el şi sângele i se urcă la cap. Fata din faţa lui nu era Ruxandra, dar era la fel de frumoasă şi vădit neajutorată. Nu fusese dezlegată de tot, ba picioarele încă îi mai erau cetluite de pat, încât nu se putea mişca în voie. Se apropie de ea şi, cu spada murdară cum era, îi tăie ultimele legături, după care se căzni să încropească ceva pe limba panilor, cu toate că nu prea era meşter la întortocherile ei:

— Nu v-am cunoscut până azi, nobilă pania, aşa că rogu-vă a-mi face cinstea de a mă învrednici cu numele şi cinul ce-l aveţi! izbuti el să spună, mirându-se în sinea lui de felul cum se prostise.

Acuma, avea să facă pe placul lui Arcaşa cu această gâsculiţă leşească, dar nu le-o va da şi lor, numai să-i lase să crape de ciudă! Apoi are să-i spargă capul ticălosului, pentru ne-ascultare. Era cât pe ce să-i sfâşie veşmintele ei bogate, căci nu era vreme de pierdut, când jupâniţa îi spuse cu o voce mândră:

— Nobile domn, eu sunt fata lui Vasile-vodă al Moldovei…

— Ruxandra?! bâigui Timuş, oprindu-se în loc. Nu pot…

— Nu! Eu sunt Maria! Sora mea, Ruxandra, din păcate, acuma este ostatecă la Poartă.

În faţa falnicei domniţe, Timuş se pierdu cu totul şi ieşi fără a mai spune o vorbă, tremurându-i mustaţa de ciudă. Se duse de-a dreptul la Sidorenko, pe când acesta tocmai ducea la gură o stacană cu samahoncă fiartă.

— Bine, măi, păcătosule! îl apucă el de chică, făcându-l să-şi verse băutura pe piept. Nu ţi-am spus eu s-o aduci pe Ruxandra?

— Şi n-am adus-o? se holbă atamanul, gândind că fusese păcălit de fete, la conacul pârcălabului.

— Pe soru-sa, nu pe ea!

— Am zis eu să le luăm pe toate trei şi să-şi aleagă mai apoi care i-ar fi plăcut! se băgă Steopa.

— Nu era cu ele! Ruxandra îi tocmai la Ţarigrad! răspunse hatmanul, de parcă ar fi fost moartă.

— Să ne ducem după ea? se grozăvi şi Mişonka, nelipsind nici el de la mica sindrofie.

— Să vă duceţi cu toţii la dracu! Asta vreau! Ce să fac cu fata voievodului, acuma, după ce am cărat-o până aici?

— Ce ţi-am spus eu?! sări vesel Arcaşa. Asta nu-i…

Timuş îi împinse nasul în tăblia mesei şi pe ataman îl podidi sângele, dar nu se supără, ci, ştergându-şi nasul, zise zâmbind:

— Timucica, frăţioare, degeaba te mânii pe mine. Eu n-am avut cinstea să cunosc fetele voievodului. Mi-ai poruncit să ţi-o aducem pe cea de la Sandomiercz?… Pe ea am adus-o! Dacă trebuie, ne ducem şi după cealaltă! adăugă el ştergându-şi din nou sângele cu dosul palmei.

Timuş porunci să i se pună şi lui samahoncă în cana lui Sidorenko, iar după ce o goli, îşi îmbrăţişă prietenul, mânjindu-şi la rândul său mustaţa.

— Să mă ierţi, frăţioare! gemu el. Şi vouă, fraţilor, vă cer iertăciune, că iacă, nu mai ştiu ce vreau.

— Tătucule! zise domol Arkaşa. Socoteala este bună, după cum mă duce mintea. Ai poftit fata hospodarului, numai ca să i-o duci acasă? Iată, o ai! Faci ce vrei cu ea, nu? De fericire, taică-su are să-şi cheme pe toate fetele, câte le are, şi are să te îmbie să-ţi alegi. Tu, care-ţi cunoşti aleasa, ai să pui mâna pe ea şi ai să-i zici: „Asta-i, tată socrule!” şi gata. Întocmai ca-n poveştile babelor noastre, de la gura sobei.

— Tu ai dreptate, Arkaşa, scumpule! Iar ai gândit bine, măcar că n-ai vrut. Se vede treaba că izbitura cu capul de masă ţi-a priit. Am să-l fac pe voievod să mă creadă prieten, şi atunci Ruxandra n-ar mai avea ce spune. Mă duc la Iaşi!

— Dar armăsarii nu-i mai dai… Nu-i aşa, batuşca? zâmbi rugător atamanul.

— Fire-ai tu să fii al dracului de afurisit! îi dădu un ghiont Timuş. Ai voştri să fie! Porunceşte alţii în loc!

Chiuiturile fură auzite până pe malul celălalt al Nistrului, dar străjile româneşti îşi vor fi zis că iar chefuiesc cazacii şi nu s-au înspăimântat. În schimb, pe Timuş îl săltară pe braţe şi-l aruncară în sus, care mai de care dând să-l sărute.

— Hooo! Ajunge! îi potoli el. Nu cumva aţi vrea să afle jupâniţa că sunt prietenul tâlharilor care au furat-o?

Îi dădură pace, dar atamanul nu se lăsă cu una, cu două:

— Eu tot nu mă împac cu gândul că te faci de râs, frăţioare. Asta zici că nu-i Ruxandra, poate că nici nu-i fată mare, aşa că.

— Iar baţi câmpii, măi frate. Nu te ştiam chiar aşa de iubăreţ. Mai bine să ne gătim de drum.

— Gata! Plecăm la Iaşi! zise atamanul.

— Voi nu vă veţi mai arăta în preajma jupâniţei, căreia am să-i spun că v-am şi spânzurat pentru isprava voastră.

— Iată-ne, aşadar, şi hoituri! râse Steopa.

— Bine, dar noi cunoaştem calea!… încercă Vasca.

— Aşa-i! încuviinţară şi ceilalţi.

— Apoi, să nu se creadă că noi am fost buni numai la hoţie, dar nu şi la sindrofie! zise Steopa.

Timuş îi privi încurcat şi i se rupea inima că nu putea să-i ducă cu el.

— N-am să mă las de voi, fraţilor, câte zile voi mai avea, dar dacă vă vede fata îşi va da seama că eu am pus la cale toată tărăşenia…

— Are dreptate! încuviinţă şi atamanul. Noi însă putem să ne ţinem pe de lături, ca să nu ne despărţim. Alţii au să fie în preajma domniţei.

Timuş încuviinţă şi chiar a doua zi apucă drumul Moldovei, trecând pe la Soroca, unde fu întâmpinat cu mare bucurie de pârcălab, mai ales când o văzu pe însăşi domniţa Maria cu viteazul cazac. La curtea domnească era mare tristeţe, fiindcă nimeni nu putuse afla ceva de soarta fetei şi nu-i de mirare că atunci când însuşi feciorul marelui hatman Bogdan Hmelniţki se arătă cu ea, scăpată din ghearele tâlharilor, bucuria nu mai cunoscu margini.

Măria-sa îl primi îndată pe vestitul musafir din depărtare şi, cum amândoi vorbeau leşeşte, putură să stea de vorbă între patru ochi.

— Pofteşte şi fii binevenit, scump şi drag oaspete al domniei mele! zise Vasile-vodă. Îngăduie unui tată să te îmbrăţişeze ca pe însuşi fiul său, căci mare mulţămită îţi datorez şi multă bucurie ai adus sufletului meu.

Timuş, de fapt, asta şi dorise: să câştige bunăvoinţa viitorului său socru, aşa că se lăsă îmbrăţişat cu multă smerenie.

— Povesteşte-mi, cinstite prieten, cum s-au petrecut lucrurile, fiindcă noi auzisem de nişte cazaci bezmetici…

— Nu erau de-ai noştri, măria-ta! îi luă vorba hatmanul. Îmbrăcaseră straie de-ale noastre, dar erau nişte tâlhari de rând, pe care am şi poruncit să-i atârne în ştreang. Nici un cazac adevărat n-ar fi cutezat să se lege de familia măriei-tale.

Domnitorul zâmbi mulţumit, prefăcându-se a-l crede, dar el ştia prea bine, de la iscoadele ce le avea chiar la Zaporoje, că cei din preajma feciorului lui Hmelniţki îşi cam făceau de cap, dacă nu va fi fost chiar cu încuviinţarea lui Timuş. Oricum, era încântat că-şi vedea fata acasă şi că nu pătimise decât spaimă, căci altminteri ce-ar mai fi putut spune celui care trebuia să-i fie ginere, adică semeţului cneaz Radzvil?

Una peste alta, o cinste deosebită i se dădu vestitului cazac şi pentru faptele-i vitejeşti, bine cunoscute la curtea Moldovei, iar Vodă i-a stat mereu în preajmă, câtă vreme a rămas la Iaşi.

Până la urmă, Timuş îşi luă inima în dinţi şi aduse vorba despre Ruxandra:

— Oare frumoasa domniţă se fereşte de mine, că nu vrea să se arate? vru el să afle dacă jupâniţa Maria spusese adevărul.

— Biata copilă! oftă domnul. Mi-au cerut-o păgânii ca ostatecă la serai.

— Nemernicii! scrâşni Timuş.

— Ce era să fac? ridică Vasile-vodă din umeri. A trebuit să mă supun, că dacă nu, îl voiau pe fiu-meu, Ştefăniţă, şi doar nu era să-l dau pe el.

— Fireşte!

— Am însă acolo un duşman…

— Nu cumva domniţa Ruxandra e în primejdie? sări ca ars Timuş, nemaidându-i răgaz să vorbească.

— Ea nu… adică… s-ar putea. Cine ştie ce-ar putea păţi şi biata fată…

Timuş strânse pumnii şi se aprinse la faţă, căci era tare iute la mânie.

— Cine-i? întrebă el scurt.

— Poate n-ai să crezi, zâmbi Vodă cu şiretenie. Deocamdată nu-i decât un copil, dar este singurul moştenitor în viaţă al scaunelor domneşti de la noi. Ba se poate spune că şi asupra Ardealului ar fi îndreptăţit să stăpânească…

— Ehe! Până creşte…

— Are prieteni de-ai părinţilor, care abia aşteaptă să pună gheara pe domnie, chiar aşa, fraged cum este.

— Atunci… trebuia stârpit mai de mult!

— Câte n-am încercat? Doamne! Dacă ai şti ce-am mai născocit şi cât m-am zbătut încă de la venirea lui pe lume, dar parcă îl apără Satana însuşi, ca să-mi facă mie în necaz.

— Un ucigaş plătit, şi gata!

— Am făcut şi aşa. Degeaba!

— Te scap eu de el. Unde-i?

— Asta-i, că acum nici nu mai ştiu cum să-l aflu în Vaviloul turcesc. Se ascunde cu dibăcie printre greci.

— Îi dau eu de urmă, n-ai teamă.

Vasile-vodă privi în bagdadie, ca şi cum ar fi cerut ca cerul să-i trimită gândul cel bun, apoi spuse, aşa, într-o doară:

— Mă chiar bătea gândul să i-o dau lui de soţie pe Ruxandra, şi făcându-l ginere…

— Asta nu! tună Timuş. Destul! Cum îl cheamă?

— Mihnea, ca pe taică-său. Tot ce mai ştiu despre el este că îl ocroteşte un oştean de-al răposatului voievod Radu Mihnea, care îi este şi epitrop, dacă n-o fi chiar Scaraoţchi cu înfăţişare omenească, fiindcă altfel nu pot pricepe…

— Mi-ajunge! urmă cazacul. Domniţa n-are să fie a lui! Mormăi el cu hotărâre. Dar nici a altuia! şi izbi cu pumnul într-o măsuţă de abanos, răsturnând vasul cu flori de pe ea.

Soarta lui Mihnea părea pecetluită şi singura nădejde ce mai putea fi era că în cetatea padişahului pătrundeau mai greu cazacii. Dar nu şi oamenii lor!UN OM ŞI UN LUP UN GROHĂIT FURIOS ajunse la urechile alteţei-sale Rakoczy Gyorgy şi bănui pe dată că undeva prin apropiere se dădea o luptă pe viaţă şi pe moarte între două sălbăticiuni. Patima vânătorească a prinţului îl făcu să se abată din cale şi, cu toată împotrivirea cailor, întreg alaiul îl urmă până în marginea unei poieniţe ce se deschidea pe neaşteptate înaintea lor. Chiar să fi vrut, n-ar mai fi putut să-şi înduplece dobitoacele să înainteze, aşa că se opriră şi descălecară. Abia de făcură câţiva paşi pe jos şi… nici nu le venea să creadă ce se întâmpla sub ochii lor: o namilă de lup se încăierase cu un mistreţ tânăr, ai cărui colţi erau totuşi destul de înfricoşători. Dar nu asta îi uimise, ci un fecior zvelt, cu plete surii, cam până în douăzeci şi cinci de primăveri, care-l povăţuia pe lup de unde să-şi apuce duşmanul. De necrezut! Fiara asculta de om!

Unii crezură că trebuie să fi fost vreun câine al tânărului care-l încuraja, dar cei mai mulţi se înfiorară de înfăţişarea omului, care semăna atât de bine cu a lupului. Dacă ar fi fost mai aproape şi i-ar fi zărit şi privirile lui reci şi cenuşii, nici o clipă nu s-ar mai fi îndoit că era omul-lup din basmele copilăriei.

— Apucă-l de grumaz! strigă feciorul şi pe dată fu ascultat.

Atunci, fie că alunecă, fie că se poticni de durere, mistreţul se prăvăli pe o latură, şi acesta i-a fost sfârşitul. Cu colţii lui ascuţiţi ca nişte cuţite, lupul îi muşcă setos beregata, şi guiţatul de moarte a fost semnul izbânzii.

Feciorul purta veşminte ca olahii, fără podoabe, dar curate, iar în mână ţinea o nuieluşă pe care o încrustase cu înflorituri, de puţină vreme. Se apropie de lupul care trăgea de pielea însângerată a mistreţului şi fără teamă îl mângâie pe cap, de parcă ar fi fost un câine de ogradă, zicându-i prieteneşte:

— Acuma lasă-mă pe mine să-l spintec şi pe urmă ţi-oi da şi ţie tainul ce ţi se cade.

Şi de astă-dată fiara ascultătoare se trase în lături, dar simţind mirosul vânătorilor mârâi surd, din gât. Aceştia se apropiaseră în toiul luptei, iar cum veneau şi împotriva vântului, au putut s-o facă fără să fie luaţi în seamă. Tânărul tocmai îşi trăsese un hanger de la brâu, cu gând să dea afară borhotul din burta mistreţului, aşa cum se obişnuia cu orice vânat, când auzi, deodată, fornăitul cailor înspăimântaţi. Făcând ochii roată, fu cât pe ce s-o rupă la fugă, dar se răzgândi văzând că atât prinţul cât şi însoţitorii lui erau cu toţii înarmaţi şi se temu ca nu cumva să tragă asupra lupului. Acesta, dând capul pe spate, scoase un urlet fioros, băgând şi mai rău spaima în bieţii cai.

Prinţul porunci să caute să-i liniştească, pe cât era cu putinţă, apoi, însoţit numai de grofii Orban şi Felvinczi, cu săbiile trase, cutezară să se apropie de ciudatul străin. Văzându-i, acesta înfipse jungherul în pulpa mistreţului mort, că nu cumva să fie bănuit de gânduri necurate, apoi îşi încrucişa braţele pe piept, în semn de aşteptare.

— Cine eşti? întrebă pe ungureşte Rakoczy, deşi nu credea să fie înţeles de olah. Nu cumva vei fi fiind un duh al pădurii?

Spre uimirea lui, feciorul se descoperi şi, după ce făcu o închinăciune, îi răspunse în aceeaşi limbă:

— Nu-s arătare, măria-ta, ci om ca toţi oamenii. Şi… tovarăşul ăsta al meu îi tot din carne şi oase, iar eu îl strig Lupu.

— Ai vânat fără încuviinţarea stăpânului! se răsti Orban. Tu ştii a cui este pădurea?

— Cum de nu? A măriei-sale! şi arătă cu degetul spre Rakoczy.

Cei doi grofi vrură să se repeadă la străin, dar prinţul îi opri şi urmă cu blândeţe, ca şi cum nici n-ar fi auzit spusele curteanului său:

— N-ai spus, voinicule, pe tine cum te cheamă şi de unde eşti de fel?

— Apăi, eu sunt Ion al lui Avram din Păclişa, căruia i se mai zice şi Bălgrădean.

— Asta ar veni Bolgradi Ianoş, zise tăios Felvinczi. Când aveţi să vă învăţaţi să vorbiţi ca lumea?

— Să am iertare, domnule baron, dar eu aşa am fost botezat de popa nostru, iar lui taica i-au zis Bălgrădean încă de pe vremea când s-a aflat în oastea iertatului prinţ Bethlen, şi nici atunci nu i s-a spus Bolgradi. Şi apoi de ce să mă cheme „Ianoş” câtă vreme eu am numele meu adevărat, Ion?

Principele zâmbi de cerbicia acestor olahi care nu se învoiau cu nici un chip să se lepede de limba şi credinţa lor. Scrută cu privirea pe tânărul din faţa lui şi nu-şi putu ascunde că-i plăcea înfăţişarea lui semeaţă, mai cu seamă că nici nu se gândea să-i ceară îndurare, aşa cum făceau de obicei toţi cei ce erau prinşi la vânătoare. Frumosul lup stătea lipit de piciorul lui şi nu clintea din loc, ci numai din când în când se uita la cel care vorbea, de parcă ar fi încercat să priceapă.

— Ai încălcat legea, feciorule! îşi ridică deodată vocea Rakoczy, căci îi dăduse ceva prin gând. Ai merita să pun să te ridice în furci, spre pilda celorlalţi, dar mi-e milă de tinereţea ta, aşa că n-am s-o fac. În schimb, am să-ţi iau câinele!

O tresărire de-o clipă şi un fulger trecu prin ochii olahului, care se făcură tăioşi ca spada. S-ar fi putut crede că avea să răbufnească, totuşi răspunse destul de cuviincios:

— Măria-ta poţi să-mi ridici viaţa, fiindcă îmi eşti stăpân, dar eu pe Lupu nu-l dau nimănui, de-ar fi şi bunul Dumnezeu din ceruri, căci…

— Cum? Te împotriveşti alteţei-sale, ticălosule? se zborşi contele Orban, care părea că-l duşmăneşte nespus.

Un rânjet fioros al lupului îl făcu pe conte să se mai domolească, şi fără îndoială că i-ar fi sărit în gât dacă s-ar mai fi apropiat un pas.

— Nici gând, Înălţimea-ta! răspunse liniştit Bălgrădean. Cum n-am să pot să-l dau de bunăvoia mea, şi de-o fi să pier, apoi el are să apuce singur calea codrului din care l-am smuls.

— Aşadar l-ai prins cu vreo capcană? iscodi şi Felvinczi.

— Ba nu! L-am găsit bâjbâind pe ţâţa rece a mumă-sii, care fusese săgetată de careva. Se vede că şi fraţii lui vor fi fost ucişi tot atunci şi numai acesta a fost mai norocos, să dau eu peste el, căci trebuie că se rătăcise de ai lui. Aşa i-a fost ursita! Sărăcuţul de el va fi scâncit o vreme până a dat de trupul mumei lui, fiindcă nici ochi nu făcuse încă, aşa era de mic, dar când a găsit-o, izvorul laptelui secase. Mi-a fost milă şi l-am luat cu mine. Eu l-am crescut şi i-am fost şi mamă şi tată, şi pentru asta ţinem unul la altul mai mult ca fraţii.

— Asta însă nu te îndreptăţeşte să mergi la vânătoare cu el! se năpusti Orban. Trebuie să dai socoteală!

Bălgrădean nu-l luă în seamă pe conte, ci, uitându-se în ochii prinţului, dădu din umeri a neputinţă şi mărturisi pe şleau:

— Apăi, de ce să mint, măria-ta? Se mai întâmplă şi aşa ceva. Dar nu că l-aş îndemna eu, doamne fereşte, ci simţul lui de sălbăticiune îl face să se repeadă şi uneori îşi pune viaţa în primejdie. Cum a fost şi cu mistreţul ăsta.

— Dar noi te-am auzit povăţuindu-l, pe limba voastră spurcată! nu se lăsă Orban. Să nu crezi că n-am priceput!

— Ce era să fac şi eu? răspunse tânărul uitându-se când la unul, când la altul. Doar vă spusei cât de mult îl îndrăgesc…

Principele îi asculta în tăcere şi îşi dădu seama că cei doi curteni nu vor izbuti să-l sperie pe olah, care ar fi fost în stare să-şi ucidă el însuşi lupul, decât să-l lase pe alte mâini. Chibzui că prin blândeţe ar fi avut mai mult de câştigat.

— Ascultă, Ioane! îi rosti el numele pe româneşte, anume să-l încânte. Lup, ori câine, ce-o fi, mie îmi place şi am hotărât să fie al meu…

— Dar, măria-ta… ridică glasul Bălgrădean şi cuprinse grumazul lupului cu o mână.

— Stai, că n-am isprăvit! Vă iau pe amândoi!

— Păi aşa şi suntem, prea-luminate stăpân.

— Ce vrei să spui?!

— Sunt iobagul alteţei-voastre.

— Cu atât mai bine! Ai să vii la castel şi tu şi el! arătă spre lup cu degetul.

— Nu-s bun de slugă… vru să se împotrivească Bălgrădean, dar grofii se mâniară foarte văzând cutezanţa olahului şi mai să se repeadă asupra lui şi să-l pălească.

Din nou, Rakoczy fu cel care-i împiedică şi urmă netulburat:

— Te slobod din iobăgie şi împreună cu „fratele” tău veţi fi în slujba mea. Ce zici?

Contele Felvinczi se aplecă la urechea prinţului şi mormăi răutăcios:

— Se pare că alteţa-voastră serenisimă are de gând să scoată pe toţi olanii de la datoriile ce le au faţă de nobili. Acesta ar fi al doilea, în mai puţin de o săptămână.

— Ba al treilea, dragă Vince! răspunse Rakoczy zâmbind şăgalnic. Ţine seama şi de Lupu, care nu pricepe decât limba lor.

Se întoarse apoi către Bălgrădean:

— Ei, te-ai hotărât, flăcăule?

Acesta însă rămase pe gânduri, căci bănuia să fie vreo capcană anume ca să-i ia lupul.

— Iacă, până una-alta, am să-ţi dau o dovadă de bunăvoinţă lăsându-vă vouă mistreţul, să-l faceţi pe din două. Mai pe urmă să veniţi la mine, când îi pofti, că eu nu te silesc, dar n-are să-ţi pară rău.

Curtenilor nu le venea să-şi creadă urechilor, fiindcă niciodată prinţul nu se arătase atât de blând şi nu se îndoiră că era vorba de vreo amăgire.

La rândul său, şi Bălgrădean a rămas uimit, cu ochii după ceata vânătorilor care se îndepărtau de el fără a-i face nici un rău, ba încă i se mai făgăduise şi scăparea de iobăgie.

— Ce zici tu, Lupule, de asta? se lăsă el în genunchi şi cuprinse cu amândouă mâinile grumazul puternic al fiarei. Să-l credem oare?

Apucă iarăşi jungherul şi începu a despica burta mistreţului, aşa cum făceau gospodarii atunci când tăiau porcii. Cei care aveau! Alese apoi carnea pe care putea s-o ducă, lăsându-l şi pe lup să se ghiftuiască în voie, în vreme ce el meşteri o coşarcă din nuiele de alun. Se gândise că partea ce prisosea ar fi putut s-o ascundă, printre frunze, în vreun copac şi să se întoarcă după ea. Satul nu era prea departe şi, cum ştia o scurtătură, până s-ar fi înnoptat ar fi izbutit să care toată carnea, şi tare-i mai prindea bine. Întotdeauna purta asupra lui un săculeţ cu sare, pentru că în drumurile lor adesea întâlneau câte un vânat, iar Lupu nu cunoştea opreliştile domneşti. Şi de astă-dată sără bine hălcile rămase, ca să nu se pună musca, şi le piti în copac.

Vreme de vreo patru ceasuri lipsiră, până la întoarcere, dar nu mai dădură peste nimic, măcar că însemnase locul. Hoţul n-a fost vreo jivină din pădure, ci mai curând un om, singurul care putea lua totul din copac şi să nu lase vreo urmă. Îi păru rău numai de osteneala întoarcerii, aşa că dădu din umeri şi o porniră spre casă, lupul călcându-i pe urme, ca un căţelandru ascultător.

Se înserase de-a binelea când, în apropiere de sat, Bălgrădean se pomeni înconjurat de o ceată de necunoscuţi, cu pistoalele întinse.

— Dacă nu te supui, avem poruncă să-ţi ucidem lupul! Dă-te prins şi stăpâneşte-ţi fiara. Altminteri o păţiţi amândoi!

Tânărul nu se îndoi că erau oamenii prinţului, fiindcă numai ei ştiau că avea un lup, şi nu câine. Şi mai ştiau ticăloşii că pentru a scăpa viaţa animalului ar fi fost în stare să se lase legat, fără împotrivire.

— Ce vreţi de la mine? întrebă el totuşi.

— Să ne urmezi!

— Unde?

— Ai să vezi!

— Şi lupul?

— Cheamă-l după tine şi vezi să nu faci vreo prostie, că suntem cu ochii pe el.

Neştiind ce se petrece, Lupu mârâia surd, aşa cum avea obiceiul când ceva nu-i era pe plac şi adulmeca oarecare primejdie care-i pândea pe unul din ei. Se uită la stăpân şi văzându-l netemător i se lipi de picior.

— Hai să mergem, Lupule! N-are să se întâmple nimic!

O apucară la pas către Bălgrad, şi tânărul se lămuri astfel că se lăsase prostit de vorbele cele frumoase ale prinţului. El poate că ar mai fi putut să scape cumva, căci cunoştea toate potecile pădurii, dar îi era teamă să nu tragă cu pistoalele asupra lupului.

Ajunşi în oraş, om şi animal fură duşi la o casă destul de arătoasă din preajma cetăţii, şi zăvoriţi laolaltă într-o odaie. Abia atunci îi dădu tânărului prin cap că făcuse o mare prostie lăsându-se adus aşa de lesne. Dacă i-ar fi poruncit lupului să fugă, acesta ar fi scăpat, căci nimeni n-ar fi descărcat plumbii după el, câtă vreme prinţul îl dorea atât de aprig. Se aşeză la podea şi, apucând capul animalului, începu a-i vorbi la ureche, asemenea unei făpturi omeneşti. Noroc că nu i-a văzut nimeni, căci ar fi putut jura că era un vrăjitor, şi astfel soarta i-ar fi fost pecetluită. De fapt îşi spunea lui însuşi că atunci când se va ivi cel dintâi paznic avea să-l pocnească în cap, iar urmă, pe-aci ţi-e drumul! Aşteptă încordat lângă uşă până ce, după o bună bucată de vreme, se ivi un om cu o cană de apă, îl lovi cu putere şi se repezi înainte, urmat de lup. Dar nu apucară să iasă bine din casă, că se şi auziră împuşcături, iar cineva din întuneric îl trăsni drept în creştet, încât se prăvăli ca o zdreanţă, pierzându-şi simţirea.

Bălgrădean nu putu să-şi dea seama câtă vreme zăcuse. Fereastra era larg deschisă şi de afară pătrundea un freamăt înviorător de pădure, o dată cu ciripitul nenumăratelor păsărele care umplea văzduhul din preajmă. Undeva, în depărtare, se auzea zumzetul oraşului şi bănui că fusese adus acolo în timpul nopţii, dar nu mai era cu Lupu. Trase cu tărie aerul în piept şi simţi că i se limpezeşte şi privirea, părăsindu-l şi greutatea ce-i apăsa creierul. Îşi mişcă mâinile, mai mult ca să-şi dea seama dacă fusese legat, şi se bucură când se putu da jos din pat, fără nici o oprelişte. Mai mult chiar, nici uşa nu era zăvorită şi astfel ieşi din încăpere, luând-o la întâmplare. Coborî treptele şi dădu să intre într-o odaie, unde se pomeni cu… însuşi contele Orban, care, de cum îl văzu, începu a-i zâmbi mieros.

— Ţi-ai venit în fire, prietene? întrebă el. Poate că ţi s-o fi făcut foame, ia hai să gustăm ceva!

Şi, fără să mai aştepte răspunsul lui Bălgrădean, îl trase în altă încăpere. Acolo era întinsă o masă cu tot felul de bunătăţi, care îl uluiră pe tânăr, mai cu seamă că nu se făcea din partea lui, iobag, să stea la masă cu un nobil. Ceva era ciudat, dar nu-şi dădea seama ce.

— Drept să-ţi spun, eu am cam flămânzit, zise contele şi înşfăcă o pulpă de pui, ronţăind-o cu poftă. Nu te ruşina! Ia şi tu!

Cu toată sfiala, până la urmă chiorăiala maţelor îi dădu ghes şi olahul începu şi el a înfuleca pe săturate. În răstimp, gazda îi vorbi cu gura plină:

— Să nu ţi se pară lucru de mirare că m-am purtat cam urât faţă de tine atunci, în pădure, dar ai să înţelegi mai pe urmă. Am mulţi duşmani, care mă pârăsc întruna că aş ţine cu voi, olahii, şi trebuia să vadă prinţul că nu-i adevărat. Dar numai aşa, pe faţă, fiindcă eu am gânduri mari cu voi. Apoi m-am mirat când te-am găsit bătut şi aruncat în uliţă… dar unde ţi-e lupul?

— Asta aş fi vrut s-o aflu şi eu de la domnia-ta, răspunse Bălgrădean. După ce am fost prins…

— De cine?

— Bănuiesc să fi fost porunca prinţului, ca să-mi ieie pe Lupu, că altminteri cum?!

— I-auzi! Va să zică te poftea cu vorbă bună, iar pe la dos te-a bătut şi cât pe ce să te omoare, dacă nu dădeam peste tine.

— Mulţam frumos, domnule conte! răspunse tânărul, ştergându-şi cu dosul palmei unsoarea de pe buze.

S-ar fi putut crede că mulţumise şi pentru una şi pentru alta, adică pentru mâncare şi pentru că l-a ridicat de pe uliţă.

— A făcut asta fiindcă ţinea foarte mult să aibă lupul! urmă contele.

— Păi, de vreme ce domnia-ta ştiai cine mi-a luat lupul, pentru ce m-ai întrebat unde-i?

— Ca să-mi dau seama dacă ai aflat adevărul. Nu uita că te-am găsit în preajma casei lui Felvinczi, cel mai bun prieten al prinţului nostru. Cu el împreună va fi pus totul la cale. Răzbună-te!

— Eu?! Dar nu sunt decât un iobag, ce pot să fac?

— Mai întrebi? Nu uita că ai fost chemat în slujba lui şi că poţi să ajungi lângă el. Eşti voinic, iar moartea lupului tău…

— Cuuum?! Nu pot crede, că doar a ţinut aşa de mult să-l ia palat. Asta-i scorneală…

— N-am vrut să-ţi spun totul dintr-o dată, dar până la urmă trebuie să afli că fiara a vrut să scape şi careva a tras, curmându-i zilele.

Tânărului i se învălmăşi mintea. Nu putea să-şi închipuie că bunul său Lupu ar fi mort.

— Te-am auzit ieri spunând că taică-tău a fost cândva în astea răposatului prinţ Bethlen, aşa-i?

— Da!… răspunse olahul, nedumerit de schimbarea vorbei.

— Ehei, ce vremuri! Pentru asta m-am milostivit de tine şi te-am adus aici, ca să-ţi scap viaţa.

— Nu pricep, Înălţimea-ta! dădu din umeri Bălgrădean. Orban avu grijă să-i umple iar ulcica, iar flăcăul, cu toate că nu era băutor de felul său, o dădu peste cap.

— Dragul meu! Voi, olahii, n-aveţi mândrie, dovadă că de o veşnicie sunteţi mereu smeriţi, chiar dacă cineva vă face vreun rău. N-aţi cutezat să vă ridicaţi împotriva prigonitorului, ci v-aţi plecat supus în faţa lui. Dacă ai fi avut sânge unguresc în vine, ţi-aş fi spus-o pe şleau: ţara întreagă nu mai rabdă asuprirea veneticului de Rakoczy!

Bălgrădean săltă capul, privindu-l drept în ochi. Groful, care se arătase atât de făţarnic faţă de prinţ, îi cerea acum să facă moarte de om. Ar fi făcut-o, dacă într-adevăr Lupu fusese ucis din porunca ori din cauza lui, dar aşa…?

— N-ai să mai fii iobag numai atunci când stăpânirea ţării va fi din nou în neamul Bethlenilor, şi tu ştii că fratele răposatului vine cu putere turcească împotriva scârnăviei de Rakoczy?

— Atunci, la ce să ne grăbim? Are să-l alunge, şi nu mai trebuie să vărsăm noi sânge omenesc.

— Dar de credinciosul tău, Lupu, ai uitat?

— Am să mă socotesc eu cu cei care l-au ucis, fii fără grijă domnia-ta. N-avem noi, olahii, sângele chiar atât de subţire, numai că obişnuim a chibzui îndelung înainte de a-l vărsa pe al altuia.

— Aşa să faci! se bucură Orban. Eu am să-ţi dau pistoalele…

— Mi-e îndestul jungherul. Ce să fac eu cu minunile alea?

— Foarte bine! Te vei apropia de nemernic şi, când o fi cu spatele, i-l înfigi până-n prăsele!

— De ce „cu spatele”? În plin piept, Înălţimea-ta! Să mă bucur şi eu când i s-o înceţoşa privirea. Dacă o fi să fie!

Groful nu se lăsă până nu-l aţâţă de-a binelea împotriva lui Rakoczy, ponegrindu-l în fel şi chip. Apoi îl lăsă în pace şi nici nu se mai arătă în preajma lui, lăsându-l numai cu slugile.

După o vreme tânărul îşi petrecu mâinile prin plete şi, cam năucit de băutură, dar mai ales de atâtea poveţe, se ridică anevoie. Paşii îl purtară în neştire şi se trezi pe malul Mureşului, care-l îmbia să se arunce în apa lui lină, ca în copilărie. Se dezbrăcă şi îmbrăţişarea răcoroasă a bătrânului râu îl dezmetici de tot. Mai la vale, către Vinţ, nişte muieri spălau rufe, iar pe partea cealaltă, unde apa era mai mică, copiii se zbenguiau fericiţi. Petrecu acolo mai bine de un ceas, apoi, când soarele era în crucea amiezii, se îmbrăcă şi o porni către cetate. Un dor nespus îl apucă de Lupu şi sângele i se urcă la cap, gândindu-se că vicleanul principe îl amăgise, dar încă nu era el prea bine împăcat cu cele aflate. Se hotărî să se înfăţişeze măriei-sale, să vadă ce are să zică când l-o vedea, că doar fusese chemat să-i intre în slujbă.

N-a fost prea lesne de pătruns, dar nici prea multă piedică nu i s-a pus ca să dea ochii cu prinţul, care păru tare bucuros că-l vede.

— Până la urmă tot ai venit, Ioane! zâmbi el dându-i mâna spre sărutare, semn că nu-l mai ţinea de iobag. Rău îmi pare numai după bietul lup, care nu ştiu dacă are să mai scape cu zile, măcar că s-a făcut tot ce s-a putut.

— Trăieşte? sări Bălgrădean cu o licărire de speranţă.

— Deocamdată, dar nu ştiu pentru câtă vreme. Prea a fost ciuruit. Dacă nu era tânărul acela nou-venit ca să-şi dea seama despre cine era vorba, mai că l-ar fi lăsat în uliţă, că abia mai sufla şi toţi îl luau drept câine.

Tânărul nu mai înţelegea nimic. Singurul lucru pe care-l pricepu fu acela că animalul încă mai trăia şi ceru îngăduinţa să-l vadă pe dată.

— De bună-seamă! Văzându-te, poate că se mai înzdrăveneşte. Are să te ducă Axinte la el, îi arătă el pe celălalt olah, care abia intrase în slujbă. Este acolo şi doftorul meu, dar nu prea mai are ce-i face.

Ieşiră amândoi, şi pe drum Axinte îi povesti, în puţine cuvinte, cele petrecute.

— Tare s-a mai mâniat măria-sa când a văzut ce păţise lupul şi pe loc a poruncit să-i caute pe făptaşi, dar până acuma nu le-a dat de urmă. Ţine tare mult la el!

— Atunci înseamnă că nu slujitorii lui l-au împuşcat…

— Cine poate şti? Se va fi speriat vreun târgoveţ mai priceput în ale vânatului şi a tras. Eu aşa socot.

— Măi frate… cum ai zis că te cheamă?

— Axinte.

— Dragă Axinte, eu ştiu mai multe, dar nu le pot spune decât măriei-sale, şi numai după ce voi vedea ce s-a întâmplat cu Lupu.

— Iacă, am şi ajuns. În odaia asta-i!

Deschiseră cu grijă uşa, de parcă s-ar fi temut să nu trezească pe cineva din somn, dar când îşi văzu credinciosul animal pe o laviţă, Bălgrădean nu se mai putu ţine, ci îi cuprinse grumazul cu amândouă mâinile şi se aplecă asupra lui, cu lacrimi în ochi.

— Ce-ai păţit, copilule? îl mângâie el drăgăstos, de parcă ar fi vorbit cu un om. Eu sunt, Lupule! Am venit să te duc acasă.

Auzindu-i glasul, animalul îşi deschise ochii împăienjeniţi şi dădu uşor din coadă, parcă în semn de „bun-venit”, apoi deschise botul şi încercă să lingă mâna ce-l îmbrăţişa. Aşa încremeni.

Abia izbutiră să-l despartă pe tânărul olah de leşul cald al lupului său. În cele din urmă îl luă în braţe şi ieşi cu el în pădurea dinspre Pâclişa, unde îl găsise odinioară şi unde avea de gând să-l îngroape. Axinte vru să-l însoţească, dar el nu îngădui pe nimeni, purtându-şi singur prietenul, ca pe un copil.

A doua zi, Ion Bălgrădean se înfăţişă din nou la palat şi ceru să-l vadă pe alteţa-sa. Numai că de astă-dată nu mai găsi aceeaşi îngăduinţă şi străjerii îl alungară cât colo.

— Nu cumva îi fi vreun baron, care are întâlnire cu alteţa-sa? îl luă în râs un oştean. Mergi în treabă-ţi!

— Dar m-a chemat aici, în slujbă… vru el să spună, însă nu-l lăsară.

— Nu, zău? Şi te pomeneşti că te face şi căpitan!

— Un ţărănoi iobag…

— Pe deasupra şi olah!

Poate că ar fi stat el mult şi bine, fiindcă în nici un chip oştenii nu se îndurau să-l lase să intre, dar tocmai atunci sosi contele Felvinczi. Bălgrădean ştia de la Orban că acesta era credincios prinţului, aşa că se îndreptă spre el, de cum îl văzu că descăleca. Văzându-l, contele se încruntă şi duse mâna la mânerul spadei.

— Ce pofteşti? Cum de ţi se îngăduie să umbli înarmat? privi el către hangerul de la brâul olahului.

— Înălţimea-ta, eu sunt cel cu lupul…

— Te ştiu! Din pricina asta s-au tras toate necazurile. Piei din cale, ori pun să te bată cu vergile!

Văzând că nu mai are altă cale, flăcăul îi spuse răspicat:

— Domnule conte, aş vrea să spun că am căpătat povaţă să-l ucid pe măria-sa…

— Ceee? se holbă acesta. Tu îţi dai seama ce spui? Eşti beat, ori nebun?! Puneţi mâna pe el! porunci oştenilor din preajmă.

— Mă dau prins de bunăvoie, că doar pentru asta am venit! răspunse cu dârzenie pâclişanul.

— Aşadar tu ai fost cel de azi-noapte? îl fulgeră Felvinczi cu privirea. Ai să spui tot, că de nu…

— Dar să fie de faţă şi alteţa-sa!

— Vedem noi! bodogăni contele, poruncind apoi să fie dus în sala de arme şi supravegheat.

Abia acolo află, de la paznicii lui, că în timpul nopţii cineva se apropiase de fereastra unde dormea prinţul şi descărcase două pistoale asupra lui, numai că, fiind cam departe, ori apărat de cel de sus, s-a ales numai cu câteva răni uşoare.

— A fost aceeaşi mână care mi-a ucis mie lupul! spuse cu hotărâre Bălgrădean, dar oştenii nu ştiau nimic din cele ce se întâmplase, aşa că dădură din umeri cu nepăsare.

Deodată pătrunse în încăpere însuşi alteţa-sa, urmat de vreo şase curteni înarmaţi.

— Tocmai tu, câine? se răsti el. Lup te-am crezut, şi lup eşti! Fiară! Eu te-am iertat şi tu tragi cu pistoalele asupra mea? Nemernicule!

— Măria-ta, eu nici nu ştiu să umblu cu ele! bolborosi olahul.

— Chiar tu ai spus că ai venit să-l omori! îl repezi contele Felvinczi. Acuma vrei să minţi?

— Nu mint, luminăţia-ta, numai că eu n-am vrut să umblu cu pocnitorile acelea. Am zis întotdeauna că-i mai bun jungherul.

— Aha! Va să zică recunoşti? se băgă un altul. Rakoczy păru că se mai domolise după mânia dintâi, dar mai seamă era descumpănit de mărturisirea tânărului. Olahul nu tăgăduia că vrusese să-l omoare, dar se lepăda de armele de foc şi era de crezut, aşa că altcineva încercase să-l răpună peste noapte. Dar cine?

— Spui totul de bunăvoie, ori trebuie să ne ducem la călău? întrebă el cu voce tăioasă.

Ion Bălgrădean avea o minte ascuţită, însă nu ştia să se ascundă după vorbe şi mai ales firea lui cinstită îl făcu să înţeleagă că ar fi făcut o mare prostie dacă s-ar fi lăsat ademenit de Orban, aşa că mărturisi tot ce i se întâmplase şi nu tăgădui că uneori se şi gândea să-l răzbune pe lup, dar n-ar fi cutezat nicicând să ridice mâna asupra stăpânului ţării.

Cei de faţă îl ascultară cu băgare de seamă, iar în cele din urmă Rakoczy le zise:

— Anume l-a ucis pe bietul lup nevinovat, ca să-l aţâţe pe stăpânul lui împotriva mea. Drept să spun însă, nu m-am aşteptat ca tocmai Orban să-mi fie vrăjmaş.

— Poate că minte olahul, serenisime! încercă Felvinczi.

— Nu, Vince! Am încredere în neamul acesta oropsit al olahilor, care spun adevărul chiar dacă din pricina lui îşi pun capul în primejdie. Şi acesta, de aici, cu atât mai mult, căci are în el sânge de lup, nu mă îndoiesc.

— Ca strămoşii lor hrăniţi de lupoaică, vru să se arate mai ştiutor un curtean, dar ceilalţi nu-l băgară în seamă.

Principele făcu semn ca flăcăul să fie dezlegat şi deocamdată să-l ţină pe lângă oştenii din pază, până va fi prins Orban, în căutarea căruia trimisese de îndată o roată de cătane. Curând însă avea să afle că „domnul baron Orban nu se mai întorsese acasă de când fusese cu alteţa-sa la vânătoare, pe valea Mureşului”. LICOAREA DE DRAGOSTE O DATA CU SCURGEREA ANILOR, parcă s-a mai risipit teama de vrăjmaşi şi bătrânii Lambrakis prinseră chiar a se lăuda cu nepotul al cărui tată fusese cândva în mare cinste la Bâb us-Saâdet, adică la Sublima Poartă, cum i se mai spunea pe greceşte. Băiatul crescuse, devenind un flăcăiandru de toată frumuseţea, şi parcă uitase toate năzbâtiile pe care le făcuse în copilărie. Vorbea acuma turceşte şi elineşte ca un adevărat stambuliot, iar cu italiana se descurca binişor. Din păcate nu prea avea cu cine vorbi româneşte şi începea să cam uite, căci numai la mormântul lui moş Pârvu se mai folosea de această dulce limbă a copilăriei lui. Dar şi acolo mergea numai de ziua morţilor. Se apropia de 16 ani, însă arăta cu un tânăr de douăzeci, căci începuse a-i miji mustaţa. Se isprăvise de mult cu joaca zburdalnică şi viaţa se desfăşura altfel acum. Prietenele lui, Thamar, Cleopi şi celelalte, se făcuseră adevărate femeiuşti, ba unele se şi măritaseră, în vreme ce băieţii se apucaseră de muncă, spre a fi de sprijin părinţilor.

Bătrânul dascăl Ahmed Lala îl lua adeseori pe la medresa de la Aya Sofia, unde îi uimea pe cărturarii de acolo cu marea lui ştiinţă în tainele coranului. „Cândva, spunea Lala, acest bey-oglu are să ajungă stăpân în ţara părintelui său şi dacă va avea minte îşi va îndrepta supuşii către adevărata lumină a lui Alah”. În acest fel răspundea şi celor care-l întrebau pentru ce se muncea cu acest pui de ghiaur. Dar gândurile lui Mihnea erau cu totul altele şi Ahmed Lala s-ar fi îngrozit dacă i le-ar fi ştiut. De altfel ar fi putut trage cu urechea la poveştile învăţăcelului său, care atunci când se întâlnea cu prietenii lui de altădată, în vreo zi de sărbătoare, le împuia capul cu isprăvile vitejeşti ale „măriei-sale Mihai”. Erau acelea aflate de la moş Pârvu, dar la care adăugase el şi altele, ba de la o vreme şi faptele sultanilor se împleteau pe seama viteazului domnitor român.

„Eheei, oftase odată Spiro cu amărăciune. Dacă ar fi trăit măria-sa Mihai şi pe vremea lui Mehmet cel blestemat, ticălosul nu ne-ar mai fi supus nicicând”!

„Cum de nu i-a alungat mai pe urmă”? se nedumerise şi Nikos.

„Păi nu ai auzit că i-a snopit în bătaie la Călugăreni şi la Giurgiu? lămurea Kiriakos.

Aşa îşi petreceau ei acasă la Iane Surdul, care trecuse în veşnicie fără să mai apuce să-l vadă pe Haralambos, plecat prin lume cu negustoria. Astfel rămăsese numai Thamar, care nu vrusese nici în ruptul capului să-şi lase casa părintească şi să se mute la familia Lambrakis, spre a i se purta de grijă. Este adevărat că frate-său lăsase nişte bani la un cămătar, ca să-i dea fetei oricând ar fi avut trebuinţă, dar tot singură se chema că rămăsese. Tocmai atunci îi dădea târcoale şi un străin, al cărui neam cu greu l-ai fi putut ghici, în orice chip nu era vorba de gânduri necurate, fiind şi cu vreo zece ani mai în vârstă decât ea. Mihnea aflase despre el şi nu o dată încercase să-l întâlnească spre a-l întreba ce urmăreşte, dar acesta părea a i se feri din cale. Nu-şi dădea seama că Thamar începuse să ţină la „frăţiorul Franţ” mai altcum decât înainte, şi tocmai asta era taina ei cu ciudatul musafir! Acesta se lăuda către fată că în drumurile lui prin ţara căzăcească, pe care o cunoştea foarte bine, găsise nişte licori de dragoste, care ar fi făcut minuni. Ar fi fost îndeajuns câteva picături în băutura celui ales, şi s-ar fi topit de dorul celeia care-l alesese. Thamar se codea, fiindcă îşi dădea seama că Mihnea era de neam ales şi niciodată n-avea a se însoţi cu ea, dar Cleopi o sfătuia mereu să nu se lase, aşa că într-una din zile primi sticluţa vrăjită, fără să fi dat un ban pe ea. Nu-i vorbă că, fiind săracă, peţitorii nu se prea înghesuiau la uşa ei, dar nici de la cine s-o ceară nu aveau, dacă s-ar fi găsit vreunul.

Cam astea erau faptele ce se petreceau în acea parte a oraşului unde vieţuia vlăstarul domnesc, sub oblăduirea luminatului padişah Murad-khan, cel de-al patrulea, vestit pentru întâmplările din vremea lui şi despre care se vorbea în fiecare colţ al Stambulului.

Se povestea, de pildă, după pojarul cel de pomină din toamna celui de al 1043-lea an al hegirei, adică 1633, după cum socoteau creştinii, că sultanul poruncise închiderea tuturor meyhanelelor şi la numai doi ani după aceea a hotărât şi dărî-marea lor, într-atât era de înverşunată ura sa împotriva beţivanilor. Ba cică mai umbla şi noaptea pe uliţi şi dacă dădea peste vreunul beat cu mâna lui îl strângea de gât, dovedindu-se un bun păstrător al învăţăturilor sfântului coran. Gurile rele ziceau însă că, pe ascuns, marele sultan trăgea nişte chiolhanuri de pomină, în casa lui Silahdar Mustafa-paşa, împreună cu Emirguneoglu, Yar Ali-han şi alţi cheflii, printre care nu lipsea nici signor Bianchi, din slujba dogelui şi prieten bun cu ser Giovanni Capello, prietenul familiei Cigalla din Messina. Aşa stând lucrurile, oamenii de rând se vedeau şi ei siliţi să se furişeze când vroiau să bea, şi numai ghinionul mai făcea câteodată ca să-i dibăcească temutul sultan. Chir Nikefor Lucaris, dascălul de elineşte, îndrăgea şi el licoarea lui Bachus, şi când i se urca la cap chema toate fulgerele împotriva nelegiuitului păgân, silindu-l pe paşnicul Lambrakis să nu-i mai îngăduie a ieşi noaptea pe uliţă, neştiind ce s-ar fi putut întâmpla cu zurbagiul, aşa că atunci îl culca într-un iatac anume ţinut pentru el. A doua zi se „dregea” dând pe gât o oală mare cu zeamă de varză murată, şi astfel se potolea o vreme.

Ascultând blestemele şi toate „dezvăluirile” lui chir Nikefor, Mihnea ar fi fost în stare să tragă spada şi să-i stea în ajutor, uitând chiar şi sfaturile ce i le dăduse grecul, ca întotdeauna să fie şiret precum vulpea şi înţelept ca bufniţa. Într-una din zile, neavând alt tovarăş prin preajmă, se duse de unul singur să se vânture şi prin părţile de miazăzi ale oraşului, pe care nu le prea cunoştea. Cu greu îşi putea desprinde privirile de pe minunatul zid de altădată, rămas întreg până atunci, şi îşi suci gâtul către falnicele turnuri ale temniţei Edi Kule, nu fără a se gândi cu strângere de inimă la cei ce zăceau acolo. Hoinări apoi pe malul mării Marmara, pe lângă farul Zaharidias şi Eski-sarai, trezindu-se în preajma Aya Sofiei. De acolo a pornit-o spre casă pe Divan-ioli, care era cea mai largă uliţă şi de unde s-ar fi descurcat mai uşor până la el. Arnăutul ce păzea poarta îi spuse că mătuşa Evdokia îl aştepta să treacă neîntârziat pe la ea şi că de multă vreme îl tot căutase, aşa că urcă de-a dreptul în odaia mătuşii.

— Psihi mu, ce bine că ai venit, fiindcă azi avem un oaspete de seamă şi ar fi bine să te porţi în aşa fel încât să-i fii pe plac, căci are multă putere la sărai. Anume am ţinut să treci mai întâi pe la mine, ca să-ţi spun ca nu cumva să scapi vreo vorbă din cele trăsnite ale lui chir Nikefor. Acuma-i cu unchiu-tău, în divan-cane, şi ai să te duci şi tu la ei.

— Dar cine-i?

— Un paşă.

— Chiar paşă… paşă?!

— Întocmai!

Mihnea nu se simţi câtuşi de puţin tulburat de veste, ba chiar se bucură că avea să dea faţă cu un dregător în carne şi oase. Pătrunse în camera de musafiri şi făcu plecăciunea cuvenită, după cum îl învăţase Ahmed Lala, cu mâna la inimă, la buze şi la frunte, ca un adevărat musulman.

— Aleicum! răspunse străinul, care nu era altul decât vestitul Kenaan-paşa, fostul valiu de la Buda. Ia te uită ce frumuseţe de flăcău! adăugă el încântat. Credeam că nepotul domniei-tale e vreun copilandru, dar m-am înşelat, este un bărbat în toată firea.

Mătuşa Evdokia n-avea voie să stea la taclale cu bărbaţii, dar nu se lăsă să nu tragă cu urechea printr-o gaură ascunsă în perete, aşa cum făcea întotdeauna când veneau turci pe la ei. Cuvintele paşei nu-i făcură prea mare plăcere, fiindcă prin oraş se spunea că paşei i-ar fi fost pe plac mai mult băieţii decât cadânele haremului său, dar parcă te poţi lua după gura lumii? Mai trase o vreme cu urechea, după care dădu pe la bucătărie, unde supraveghea să fie aduse pe masă tot felul de bucate, dar să nu lipsească şi acea băutură făcută din cedru, fructe şi apă de mosc, pe care musulmanii o numeau şoşab şi o îndrăgeau nespus.

— Am auzit, tinere, că i-ai încântat pe cărturarii noştri prin învăţătura ta, zise Kenaan-paşa, sorbindu-l din ochi. Până şi Kucuk Kadizade Mehmet-efendi, va’iz-ul – adică predicatorul, cum îi ziceţi voi – de la Aya Sofia îţi prezice un viitor strălucit. Nu se putea să nu trec pe la bunul meu prieten Lambrakis şi să nu te văd, mai cu seamă că vrei să îmbrăţişezi credinţa noastră.

Gazda fu cât pe ce să rămână cu îmbucătura în gât şi Mihnea îi trase doi pumni zdraveni în ceafă, spre a-i potoli tusea. Nu încăpea îndoială că vorbele paşei fuseseră pricina, dar băiatul îl dojeni:

— Vezi, unchiule, ce păţeşti, când nu mesteci ca lumea? Mereu se întâmplă aşa! făcu el spre Kenaan-paşa, ca şi cum ar fi fost ceva obişnuit.

Cum însă slujitorii intrară cu şoşabul, musafirul nu mai luă în seamă cele întâmplate şi înşfacă pe dată cupa plină, în-chinând după cuviinţă:

— Afiyethler-ola!

Sorbi încântat cu mâna pe piept, apoi îşi şterse mustăţile cu dosul palmei şi clipi şiret către tânăr:

— Ce zici? Este adevărat ce se aude?

Mihnea se prefăcu a sta pe gânduri, apoi rosti tărăgănat:

— La mintea ce o am, Înălţimea-ta, şi mai cu seamă la anii mei, învăţătura ulemalelor nu-i îndeajuns. Ca să merit această cinste ar fi nevoie şi de înţelepciunea vitejilor. Eu nu vreau să fiu un prefăcut închinător al Profetului Mahomed sal Allah u Aleih ve selen. În inima mea îl proslăvesc, dar judecata mea trebuie să priceapă şi măreţia urmaşilor lui Osman.

Chir Lambrakis ştia că după ce spuneai numele profetului trebuiau adăugate toate acele cuvinte rostite de nepotu-său şi fu mândru că le ştia aşa de bine, dar şi un ghimpe îi străpunse inima, ca nu cumva Mihnea să se lepede de credinţa strămoşească.

— Îmi plăcu răspunsul tău, cuzum. Tu nu te supăra că-ţi spun „mieluşel”, căci ştiu că Mihnea te cheamă. Poftesc însă să mă însoţeşti la sărai, unde vei da peste acei mintoşi de care te plângi că duci lipsă. Să ştii că eu nu mă-nşel niciodată şi îţi prezic cu dragă inimă că, după ce vei îmbrăţişa credinţa noastră, nimic n-are să-ţi mai stea în cale, până la rangul de mare vizir.

— Eu, luminăţia-ta, m-aş mulţumi şi cu moştenirea părintelui meu, iar de m-ar face slăvitul padişah domn în vreo ţară românească, mare folos aş aduce împărăţiei, dar şi închinătorilor sfântului coran.

Musafirul încuviinţă din cap cu mare încântare şi, mângâindu-şi barba, se întoarse către gazdă:

— Cu adevărat, prietene, ai un nepot isteţ. Se pare chiar că-i mai înţelept decât se spune şi, dacă-l laşi în seama mea, în câţiva ani ajunge bey acolo unde pofteşte.

— Cu multă plecăciune îţi mulţumesc, Înălţimea-ta! răspunse băiatul în locul unchiului, care rămase cu gura căscată.

Noroc că tuşa Evdokia n-a auzit, căci ar fi fost în stare să dea buzna peste bărbaţi şi să se împotrivească prieteniei cu vicleanul şi desfrânatul paşă, dar aşa, chir Lambrakis nu făcu decât să dea din cap.

Au mai povestit apoi de una, de alta, golind tot vasul cu şoşab, după care paşa îşi luă rămas-bun, nu fără a-l pofti pe Mihnea pe la el, ori de câte ori i-ar fi fost voia. Acesta mulţumi cu smerenie şi în sine hotărî să se ducă cât mai curând.

A doua zi trecu pe la Thamar, ca să-i ducă nişte bani, de care nu se îndoia că avea lipsă. Biata fată nu ştia ce să mai facă spre a-i fi pe plac şi când îl auzi că ar bea o cană de lapte rece pe dată îşi aminti de licoarea fermecată, socotind clipa cea mai nimerită. Îşi făcu de treabă încolo şi-ncoace, se codi şi fu cât pe ce să se lase păgubaşă, dar în cele din urmă se hotărî. Mihnea, însă, văzând-o că întârzie, se duse după ea şi o zări tocmai când picura ceva în cană. Pe dată i se strânse inima, căci nu se aştepta ca tocmai Thamar să-i vrea răul, totuşi se prefăcu a nu şti nimic şi puse mâna pe ulcică, fără a se grăbi s-o ducă la gură. Se uită în ochii ei, fata se roşi, însă din alte motive şi nu că ar fi fost vinovată, după cum credea Mihnea, care hotărî să se răzbune. Ceru cu voce duioasă ceva de mâncare, iar când fata ieşi din încăpere deşertă laptele sub masă, iar el se întinse pe un divan, de parcă ar fi murit, căci, de bună-seamă, asta urmărea Thamar. La început fata crezu că adormise, dar, după ce-l zgâlţâi şi văzu că nu se mai trezeşte, un geamăt cumplit îi sfâşie pieptul şi ieşi în uliţă strigând după ajutor. Spre uimirea lui Mihnea, se ivi chiar străinul care-i dăduse târcoale până atunci şi care o apucă de gură, ca să tacă. Aruncă o privire în treacăt şi, văzându-l pe Mihnea întins şi nemişcat, se întoarse către Thamar.

— Dacă n-ai să-ţi ţii gura, ajungi ca el! Pricepi?

— L-ai otrăvit, porcule! zbieră fata. Mi-ai zis că-i licoare e dragoste şi…

Nu mai apucă să spună nimic, fiindcă palma cea grea a străinului o izbi în plină faţă, dându-i sângele pe nas.

— Tacă-ţi gura, căţeaua dracului! De dragoste îţi arde? Lasă că te satur eu! şi dădu să-şi desfacă brâul.

Mihnea se uită printre gene şi zări pe poliţa de alături un sfeşnic din metal greoi, întinse mâna pe dată, şi îl apucă, după care făcu un salt şi-l pocni pe ticălos drept în moalele capului.

Thamar, văzându-l în viaţă, rămase încremenită.

— Adă repede ştreangul de sub grindă! porunci el fetei. Pusese un picior pe pieptul celui doborât şi-i părea nespus de rău că nu-şi luase spada cu el şi nici măcar un hanger n-avea la îndemână. Cu ajutorul fetei îl legă cobză, apoi turnă peste el o găleată cu apă, ca să-şi vină în simţiri.

— Mai ai din licoarea blestemată? o întrebă pe Thamar, care se albi de spaimă. Toarn-o toată într-o ulcică de apă sau de lapte şi vino cu ea încoace!

Se vede că prinsul îl auzise, fiindcă tresări, dar se prefăcu pe mai departe neştiutor.

— Din câte am înţeles, ticălosul te-a minţit că-ţi dă băuturi fermecate, de dragoste, dar ce nevoie aveai tu, Thamar, de aşa ceva? Ştii doar că eu te iubesc… ca un frate!

— Da, Franţ! oftă fata, ruşinată de prostia ce era s-o facă.

— Lasă că aflăm noi cine l-a pus, o mângâie el şi dădu apoi cu piciorul în coasta celui de la podea. Hai, scoală, nu te mai preface, că se vede că eşti treaz!

Neavând încotro, altminteri i-ar fi rupt vreo coastă dacă mai dădea o dată, acesta deschise ochii, căutând o scăpare.

— Ia să ne spui tu, drăguţule, cine te-a plătit să mă omori? Să nu-mi faci pe prostul, că n-am să te cred că era o licoare de dragoste.

— Nu ştiu nimic din ce spui! Fata asta m-a rugat să-i dau…

— Şi tu ţi-ai făcut pomană cu inima ei, nu-i aşa? rânji Mihnea şi-i înghionti un vârf de cizmă în burtă. Ca să ne faci dovada, pune-ţi în gând vreo zână de care să te îndrăgosteşti şi soarbe tu licoarea asta fermecată.

— Nu! tresări străinul.

— Aa! Nu-ţi place? Nu cumva ţi-o fi teamă?

— Dacă află că ţi-am spus, mă ucide!

— Cine?

— Făgăduieşte-mi viaţa şi-ţi spun.

— N-ai de ales!

Se aşternu o tăcere de mormânt şi parcă şi larma oraşului fusese înăbuşită, apoi străinul şopti îngrijorat:

— Timuş…

— Cineee? Numai de acesta n-am auzit până acum. Ce are cu mine?

— Eu atâta am poruncă, mai mult nu ştiu.

— Ei bine, ai să-ţi aminteşti! Thamar, adă toporişca din curte, să-i descleştez eu fălcile. Ori să vorbească, ori să-şi soarbă licoarea.

— Spun tot! strigă, zbătându-se cel de jos.

— Dă-i drumul!

— Batuşca… Tătucul nostru, Timuş, feciorul hatmanului Bogdan Hmelniţki, mi-a poruncit să te ucid.

— Pentru ce? Doar nu i-am făcut nimic!

— Vrei să te însori cu aleasa inimii lui.

— E ţicnit? Cum să mă-nsor eu, acolo…?! De unde până unde i-a căşunat aşa ceva? Ori poate că vrei să mă amăgeşti?

— Mă jur pe sfânta cruce că nu te mint, măcar că mă jupoaie de viu atamanul dacă află ce ţi-am spus.

— N-ai decât să nu-i spui!

— Nici n-am să mă mai întorc acolo vreodată, numai domnia-ta să mă laşi slobod să mă duc hagiu la Ierusalim…

— Ei nu, că asta-i prea de tot! Ba, te pomeneşti că mai vrei şi bani de hagialâc de la mine?

— S-ar cuveni, dacă îţi mai spun şi altele… Hai să cădem la învoială! Eu mărturisesc totul, în schimb capăt banii de drum şi ceva pe deasupra, ca să mă duc la Alep. De acolo m-oi descurca.

Mihnea cumpăni cele auzite şi îşi dădu seama că n-ar avea decât de câştigat descurcând iţele acestea cu cazacii, dar cine ştie ce dedesubturi ar mai putea fi… Îi veni atunci în minte proaspătul său prieten Kenaan-paşa şi o trimise pe Thamar să-l roage să vină până acolo, că nu era prea departe.

— Eşti cazac? întrebă tânărul, ca să mai câştige timp.

— Sunt rus, dar mă aciuasem şi eu pe la Zaporoje, unde am slugărit la un negustor grec, învăţându-i limba. Pentru aceea m-a ales tătucul, făgăduindu-mi răsplată bună.

— Şi cum ai zis că o cheamă pe aceea cu care crede el că mă însor?

— Ruxandra.

— Asta cine mai e?

— Fata hospodarului Moldovei.

— Ahaaa! se lumină Mihnea. Zii aşa? Tot Vasile-vodă în capul răutăţilor…

De necrezut, dar Kenaan-paşa veni împreună cu patru slujitori înarmaţi, şi pătrunse în încăpere tocmai când Mihnea aflase cine pusese la cale uciderea lui.

— Nu te îngrijora, prietene! zâmbi paşa. Cât despre acesta, arătă el spre străin, după faptă şi răsplată!

Apucă ulcica în care turnase Thamar otrava şi i-o întinse:

— Bea!

— Nu! se împotrivi rusul, zbătându-se în braţul unui slujitor care-l ridicase de la podea.

— Nu vrei, câine? Altul trebuia s-o bea, nu-i aşa? Ţie ţi-e frică! Te-ai pocăit şi vrei să te faci hagiu?… Ei, bine, am să te trimit eu pe dată în locuri cu mult mai frumoase!

Făcu semn altui oştean şi acesta descleştă cu hangerul fălcile nenorocitului, golindu-i întreaga cană pe gât. Îl aruncară apoi din nou pe jos, unde se mai zbătu o clipă, făcând clăbuci însângerate printre buze, apoi înţepeni.

— Aşa ai fi sfârşit şi tu, prietene! îi arătă paşa leşul.

— De fapt n-a prea fost cinstit din partea noastră că nu l-am lăsat cu viaţă, răspunse tânărul. El a mărturisit totul şi eu i-am făgăduit…

— Şi mai zici că vrei să stăpâneşti o ţară? Dacă nu făceam aşa, s-ar fi întors împotriva ta cu şi mai multă împotrivire. Să nu ierţi niciodată, dragul meu! îl povăţui cu blândeţe turcul. Slăbiciunea nu-i pentru stăpân!

Mihnea rămase pe gânduri, căci spusele lui Kenaan-paşa erau pline de tâlc. Turcii aveau un fel de a privi viaţa altcum decât fusese el învăţat s-o vadă.

— Nu te mai gândi la ce-a fost! urmă paşa, luându-l prieteneşte pe după gât. Ai viitorul în faţă, şi la el să te gândeşti. Ar trebui să mă-nsoţeşti uneori pe la serai.

— De se va putea…

— Atunci socot un bun prilej lupta cu ciridul, care se va da chiar mâine. Padişahul îngăduie privitori.

— Mi-ar place.

— Din câte spunea dascălul tău raguzan, şi tu eşti dibaci la lupte, nu-i aşa?

— La cirid, nu! mărturisi Mihnea roşind uşor.

— Tot una-i dacă ştii mânui suliţa ori spada. Dacă vrei, aş putea vorbi cu babusaade agăst să te strecoare printre acemoglanii care vor lupta cu împăratul.

— Eu, cu sultanul?!

— De ce să te fereşti? Doar nu mănâncă oameni! Nu-ţi ascund însă că este un bun mânuitor al ciridului. Şi nu uita că lupta este cu primejdie. Uneori aduce şi moarte. Dacă nu vrei, ori nu te simţi în stare, poţi să te răzgândeşti acum, nu după ce vorbesc eu la sărai.

— Vreau! rosti cu hotărâre tânărul prinţ.

— Aşa-mi placi! Cuzum, îl alintă paşa, te aştept în zori, la mine acasă.

A doua zi, la plecare erau de faţă slujitorii şi Mihnea sări în şa stârnind încântarea celor din jur pentru dibăcia lui, în timp ce greoiul paşă încălecă anevoie, înroşindu-se până în albul ochilor de atâta trudă. Străbătură la pas întortocheatele uliţe şi, trecând pe lângă Aya Sofia, opriră drept în faţa împărăteştii Bab-i humayum, unde descălecară şi slugile le luară caii, ducându-i de dârlogi, căci aşa era tipicul pentru a pătrunde în cea dintâi curte a saraiului, numită şi Birinci aulu. Se mai vedeau încă ruinele vechii biserici greceşti a sfântei Irina, iar de jur-împrejur tot felul de intrări în odăile slujbaşilor şi slujitorilor.

Mihnea fu cam dezamăgit, altfel închipuindu-şi palatul sultanului, mai ales după poveştile lui Ahmed Lala. Venea pentru prima dată aici, dar Kenaan-paşa ţinu să-i arate că el era un vechi musafir:

— Uite, acolo este platanul ienicerilor. Au obiceiul să se sune şi să facă mare tărăboi când îi nemulţumeşte ceva. Se zice că bătrânul copac ar avea peste o mie de ani.

— Dar padişahul unde stă? întrebă încet Mihnea.

— Ai răbdare, că ai să vezi. Iată, acuma trecem prin orta a doua, orta kapi, sau babu-sselam, iar dincolo e alay meidani, locul luptei voastre. Aşteaptă şi priveşte!

Ar fi vrut să întrebe şi despre haremul împărătesc, dar se păru că cei doi satârgii, care-i însoţeau în semn de cinstire, trăgeau cu urechea, aşa că tăcu.

— Uite, în partea cealaltă este „Fântâna călăului” şi cu faimoasa Ibret Sengi, „piatra prevestirii”.

— Aia ce mai este?

— Pe ea se aşează capetele osândiţilor de neam ales, ca să nu se uite puterea braţului împărătesc. De când a zăcut pe ea căpăţâna lui Barnovschi, beiul din Bogdan-ili, nu mai ţin minte să fi fost şi alta, aşa că nu te speria.

Se opriră, făcând loc pentru o ceată de oşteni care veneau să păzească rânduiala întrecerii. Apoi, după ce lăsară caii legaţi la un conovăţ, se îndreptară către arz odasî, unde se înfăţişau cu toţii, şi acolo trebuiră să-l aştepte pe babusade agăst, care urma să îl ia pe Mihnea, iar Kenaan-paşa rămânea să privească printre zăbrelele odăii de musafiri. Era destul de multă lume şi de tot felul, şi mai mari şi mai mici în rang, dar cu toţii mişunau prin preajma padişahului; doar de îi va băga în seamă într-un fel.

Mihnea fu dus într-o odaie unde se îmbrăcă la fel cu ceilalţi paji, care însă nu păreau deloc încântaţi de marea cinste ce li se făcea, de a se înfrunta cu sultanul. El n-avea de unde să ştie că luase locul altui tânăr, la care ţinea foarte mult babusade agăst şi voise să-l scape de primejdie. S-ar fi putut să fi fost şi o uneltire de-a lui Kenaan-paşa, ca să se descotorosească de el? Însă mlădiţa basarabă şi corvinească avea acum gândurile numai la sfaturile lui ser Rodolfo, care îl învăţase lupta de-a călare, ba chiar şi ciridul, dar pe care el nu-l prea băgase în seamă atunci. Îi veniră în minte şi spusele răposatului moş Pârvu despre măria-sa Mihai, care despicase în două un paşă adevărat, în bătălia de la Călugăreni. „De-ar fi să-l dobor şi eu pe sultan?” se întrebă în sine. „Aş dobândi o faimă nemaipomenită, ba i-aş lua şi tronul şi…”

Fu trezit din visare de scurtele porunci primite de la baş-bostanci, care pregătiseră jocul. Toţi luptătorii se prăbuşiră cu feţele la pământ, dar Mihnea o făcu cam încet şi cu mare nehotărâre. Turcul se uită furios la el şi-i chinui cu aceeaşi mişcare până când i se păru lui că merge mai bine. Apoi rămaseră în aşteptare şi la scurtă vreme se ivi însuşi prea luminăţia-sa Murad-khan, în veşminte de luptă, care aruncă o privire asupra tuturor. Încălecară şi toţi pajii se traseră lângă zidul saraiului, iar Mihnea avea să fie cel dintâi la înfruntare, precum fusese învoiala de mai înainte.

Padişahul însă se împotrivi şi arătă cu degetul pe un altul:

— Tu!

Dacă ar fi văzut feţele tovarăşilor săi, Mihnea ar fi fost poate mai lămurit văzând uşurarea ce li se citea pe chip şi numai el se întrista că nu fusese alesul.

Cei doi luptători începură a se roti unul după celălalt, mai bine zis acemoglanul căutând să nu stea în calea împăratului şi nicidecum să-l întâmpine. Cum era de aşteptat, fu doborât de lancea-cirid şi Murad-khan nu se arătă prea încântat, aşa că pofti să se bată cu patru deodată.

Nici de astă dată sultanul nu-l alese, şi Mihnea nu mai putea de ciudă, zicându-şi că n-avea să se mai întâlnească niciodată cu asemenea prilej. Acuma însă, fiind mai mulţi, pajii dădură de furcă împăratului, care îi prăvăli pe rând, dar nu chiar aşa de lesne ca pe celălalt, părând a fi ceva mai mulţumit.

— Hai! Care te mai încumeţi? întrebă el către cei ce avuseseră norocul să scape până atunci.

Atât a aşteptat Mihnea, care se şi năpusti, de teamă să nu i-o ia altul înainte. Văzându-l atât de dornic de luptă, Murad-khan rânji de plăcere, arătându-şi dinţii lui cei albi ca fildeşul.

— Aferim! Adevărat vulturaş! zise el, mai mult pentru sine.

Îşi îmboldi armăsarul, săltându-l în două picioare, după care se aruncă într-un galop nebun, aruncând ciridul, care zbârnâia prin văzduh ca un bondar. Strunindu-şi bidiviul în loc, Mihnea se feri din calea lui, dar nu fără a-şi arunca şi el lancea asupra sultanului, ca şi cum ar fi fost un duşman oarecare.

Un murmur de spaimă străbătu rândurile pajilor încremeniţi de spaimă lângă zid, însă Murad se dovedi la fel de agil şi se dădu într-o parte, scăpând neatins.

— Îmi placi, flăcăule! strigă el voios, aplecându-se după cirid.

Mihnea nu-l slăbi din ochi şi bine făcu, fiindcă sultanul, fără să se mai ridice în şa, aruncă fulgerător arma asupra tână-rului:

— Ţine!

Puterea şi iuţeala aruncării au făcut ca Mihnea să nu se mai poată feri şi braţul stâng îi fu atins. Sângele ţâşni, dar el nu se înspăimânta, ci ridicându-şi la rându-i ciridul îl aruncă în platoşa sultanului, cu aceeaşi agerime.

De astă dată se auzi un strigăt de spaimă, căci nimeni nu cutezase până acum să-l pălească pe urmaşul profetului pe pă-mânt. Asta nu putea să sfârşească decât cu un ştreang de gât în fundul Bosforului, şi bostangii se şi pregăteau să se repeadă asupra lui Mihnea.

— Aferim! râse iarăşi Murad, pe care înfruntarea îl înfierbântase. Opreşte-te să-ţi lege braţul şi apoi ne luptăm mai departe! Cum te cheamă?

— Mihnea, prealuminate stăpân! răspunse el mândru, deşi pierderea sângelui îi dădea o ameţeală şi pocnituri în urechi.

— Eşti ghiaur?

— Sunt feciorul lui Radu Mihnea…

— Aaa! Fosta noastră slugă de credinţă. Mi-aduc aminte de el, dar se pare că eşti mai îndrăzneţ.

Îşi şterse cu mâna sudoarea de pe obraji şi se întoarse către babusade agăst:

— Cum de nu am dat până acum de acest acemoglan? Bietul om se şi vedea osândit, căci dacă i-ar fi mărturisit adevărul, două parale nu mai făcea viaţa lui. Sultanul însă se apropie de rănitul alb ca varul şi, văzându-l că suferă în tăcere, îi plăcu şi mai mult. Porunci să fie înfăşat cu grijă, şi cu vorbe blânde îi spuse:

— Văd că nu ţi-a fost frică. Ai vrut tu să mi te împotriveşti, sau te-a pus babusade agăst?

— Cinstea de a încrucişa ciridul cu cel mai viteaz dintre oştenii lumii a biruit spaima din mine. Înfrângerea este o laudă pentru mine şi tot neamul meu, chiar dacă ar fi fost să-mi fi dat şi viaţa, nebiruitul meu stăpân.

Murad-khan, asemenea înaintaşilor săi, avea slăbiciune la laude, iar tânărul izbutise să-i meşterească asemenea cuvinte care-i făceau numai plăcere, aşa că îl iscodi iar:

— Eşti paj, ori ostatec?

— Niciuna, nici alta.

— Atunci, cum ai pătruns aici?

— M-am strecurat printre slujitorii prea luminăţiei-tale, arzând de dorinţa da a vedea în luptă nu numai pe urmaşul slăvitului Profet, ci şi pe al lui Ahile, ori Alexandru cel Mare…

Cu asta câştigă de tot inima sultanului, căci se ştia de toată lumea cât de mult îi îndrăgea pe eroii de altădată.

— Eşti isteţ şi asta te face să mă linguşeşti, însă mărturisind adevărul capeţi iertarea mea. Dar babusade agăst, care nu a vegheat cum trebuie ca să nu pătrundă străini în sărai, vrednic este de „casa repaosului”.

Rănitul abia apucă să mai vadă cum doi gealaţi îl înşfăcară pe nefericitul slujbaş şi îi înfăşurară ştreangul negru de mătase în jurul grumazului, fiind acum de aşteptat ca acesta să dea în vileag şi pe Kenaan-paşa, însă nu-i mai dădură răgaz, în acelaşi timp Mihnea simţi că întreaga curte începe a se învirti împrejurul lui, cu oameni şi cai laolaltă, dar se forţă să nu cadă câtă vreme mai era sultanul de faţă. Ca prin vis, îl mai auzi:

— Tu să te vindeci cât mai curând, şi să mai vii pe aici. Nu-i nevoie să te strecori pe furiş. Acum nu mai am chef!

Întoarse spatele şi mai înainte de a intra în casă porunci unui dregător să-i dea lui Mihnea o pungă. Norocul acestuia că şi-a pierdut simţirea, căci poate ar fi dat înapoi banii, şi asta i-ar fi adus pieirea.

Kenaan-paşa s-a grăbit să iasă cât mai repede din curtea saraiului, aşa că tânărul fu aşezat pe un divan până când îşi mai veni în fire, şi asta se întâmplă abia pe la chindie. Nu avea nici calul, aşa că o luă pe jos, însoţit de doi paici împărăteşti. De altfel nici n-ar fi fost în stare să călărească. Mai bine de două săptămâni au trecut până i s-a vindecat tăietura de la mână, care se dovedise a nu fi fost chiar aşa de uşoară, timp în care niciodată Kenaan-paşa n-a trecut pe la el să-l vadă.

Apoi fu poftit de către poetul Cevri, prietenul padişahu-lui, care văzuse şi el ciridul şi era doritor să stea de vorbă cu tânărul care de bună-seamă că avea să ajungă un om de vază. Fu nespus de măgulit auzind din gura lui Mihnea câteva dintre versurile făcute de el, învăţate de la Ahmed Lala, şi astfel se închegă-o strânsă prietenie între cei doi. Mai mult, Mihnea se dovedi a fi cunoscător şi al poeziilor scrise de însuşi Murad-khan în clipele de răgaz, când se lăsa furat de muze. Toate acestea ajunseră la urechea marelui stăpân, care se bucură nespus.

Murad-khan mai avea şi alţi prieteni, ca prinţul persan Emirguneoglu, veneţianul Bianchi, cu care mergeau la Silahdar Mustafa-paşa, pe malul Haliriului, unde cu adevărat făceau chiolhanurile despre care auzise şi Mihnea şi unde începu a fi poftit şi el! Devenise unul dintre tovarăşii de taină ai sultanului.

De „cirid” nici nu mai fu vorba, căci Murad se va fi temut să nu păţească vreo ruşine, mai cu seamă că începuse a-i tremura braţul, din pricina licorii lui Bachus. Ceea ce nu înţelegea băiatul era fereala lui Kenaan-paşa de a se mai întâlni cu el, cu toate că îl căuta mereu pe acasă, dar nu era de găsit. Nici prietenii lui greci, din copilărie, nu se mai arătau aşa de bucuroşi când îl vedeau, ba unii plecaseră prin lume pentru a-şi câştiga pâinea şi le pierduse urma. Mâhnit, i se mărturisi lui Ahmed Lala, care, deşi împovărat de ani, avea mintea întreagă. Acesta îl povăţui să urmeze calea pe care o apucase, căci asta era menirea lui în lume. Ca stăpânitor de popoare, nu trebuia să se bizuie pe prieteni. Chir Lucaris se săvârşise din viaţă, dar nu mai înainte de a-l sfătui cu limbă de moarte să-i stârpească pe toţi păgânii şi să se încoroneze bazileu al tuturor grecilor.

Numai ser Rodolfo, încă în plină putere, se ţinea tare fudul după înfruntarea de la sărai şi căuta să-l desăvârşească pe învăţăcelul său în măiestria armelor, punând tot sufletul pentru ca Mihnea să cunoască toată arta apărării, dar şi atacul.

Totodată, Mihnea legase prietenie cu feluriţi slujbaşi veneţieni, genovezi ori frânci, chipurile, ca să le deprindă graiul, dar mai cu seamă pentru a se trage de la capcanele întinse de Ahmed Lala, cu ulemalele lui de la Aya Sofia.

Un an mai târziu şi mătuşa Evdokia puse mâinile pe piept, în iatacul ei şi nu într-o monastire, aşa cum ar fi poftit uneori. Mihnea a vărsat lacrimi amare după această ultimă rudă de sânge ce o mai avusese şi o aşeză cu toată cinstea cuvenită în cimitirul unde îşi avea locul de veci şi chir Lambrakis, iar la doi paşi, mormântul sărmanului moş Pârvu, care începuse a fi năpădit de buruieni. A fost pentru cea din urmă oară când i-au mai călcat paşii pe acolo, cu toate că-şi făgăduise să treacă din nou cât se va putea mai des. Altele erau acuma grijile şi necazurile lui, dar şi bucuriile vieţii, căci ajunsese un bărbat de toată frumuseţea, făcând să sângereze multe inimi. NESĂBUINŢA INIMII A TREBUIT SA TREACĂ O VREME MAI ÎNDELUNGATĂ, pentru ca alteţa-sa serenisimă să capete din nou încredere în Ion al lui Avram din Pâclişa, zis şi Bălgrădean. Asta s-a întâmplat mai cu seamă după înfruntarea de la Salonta, petrecută în toamna aceluiaşi an, când Bethlen Ştefan, împreună cu toţi nemulţumiţii, dar mai cu seamă cu sprijin turcesc, a căutat să pătrundă în ţară. În toiul luptei, fugarul Orban îl zări pe principele Rakoczy şi îndată i se furişă în preajmă, pitit după hoitul unui cal. Avea pistoalele încărcate, de bună-seamă că aceleaşi pe care le mai descărcase o dată fără noroc asupra lui, însă de astă-dată doar prin vreo minune avea să-i mai scape. Vârtejul încăierării îl ducea drept în cătarea armelor, dar trebuia să-l lase să se apropie, căci prinţul nu părea a-şi da seama de primejdie. Când se văzură era prea târziu şi soarta lui ar fi fost pecetluită, dacă n-ar fi sărit un lungan de ostaş, asemenea unui lup, prăvălindu-se cu mâna goală asupra contelui. Iar acesta nu era altul decât Ion Bălgrădean!

Vânjos din fire, olahul izbuti să-i răsucească mâna până ce ţeava pistolului i se înfipse în propriul piept şi, cu toată împotrivirea deznădăjduită a lui Orban, plumbul ucigător îl străpunse. Se vede că în răstimp Ion învăţase cum să folosească arma. Alţi osteni îi săriră în ajutor, dar de sub fecior nu mai fu scos decât leşul celui ce fusese contele Orban.

Nu era vreme de mulţumire, însă zâmbetul voios aruncat de stăpânul ţării fu semn pentru tânăr că nu mai era supărat pe el şi că îşi căpătase din nou încrederea. Ruşinea bănuielii fusese spălată, căci îşi pusese pielea în joc ca să-şi apere prinţul.

— Ai sărit ca un adevărat lup, Ioane! îi strigă prinţul cu glas prietenesc, şi se avântă mai departe în luptă.

Mai pe urmă vrăjmaşii fură puşi pe fugă, iar prinşii, legaţi ca berbecii pe lângă căruţe, îşi aşteptau soarta. Biruinţa n-a fost prea lesne, dar a dovedit prinţului că se putea bizui pe unii oameni de mare credinţă şi, contrar aşteptărilor, aceştia nu erau dintre marii nobili ai ţării, în afara câtorva.

Trecu pe lângă cei care îi juraseră credinţă cândva şi se uită cu silă la chipurile lor speriate. Deodată însă se opri pe loc şi ridică de chică pe unul ce părea a-şi pleca privirile.

— Domnilor! zise prinţul. Dacă nu mă-nşel, acesta nu-i altul decât însuşi contele Zota, binevoitoarea noastră gazdă de vânătoare. Văd eu bine oare?

Fugarul nu răspunse, ba închise şi ochii, neputând răbda privirea principelui.

— Pe acesta, care nu-mi face cinstea să stea de vorbă cu mine, să-l legaţi în altă parte, de unul singur. Ceilalţi să fie duşi pe jos la Bălgrad, ca să-i vadă toată ţara şi să se ruşineze pentru fapta lor, dacă or mai fi în stare. V-aţi vândut turcilor, numai ca să vă fie bine vouă, nemernicilor! Nu meritaţi nici măcar să vă ucid!

Oştenii îi îndepliniră porunca, după care prinţul se îndreptă spre Zota. Era cu un cap mai înalt ca el şi, cum acela se încăpăţâna să rămână aplecat, porunci să i se pună o suliţă sub bărbie, silindu-l să-i stea în faţă.

— Vrei, nu vrei, eu tot trebuie să-ţi spun că mi-a fost dor de tine, dragă Zota, zise batjocoritor prinţul. Dar mai cu seamă „fecioarei” pe care ai părăsit-o în noaptea în care ai vrut să mă laşi în braţele ei. Acuma te vrea pe tine! Mă înţelegi?

Celălalt rămase la fel de tăcut.

— Nu-i nimic! urmă Rakoczy. Nu te întreb despre cealaltă fecioară, scumpa de Jujica, pe care, de bună-seamă că ai lăsat-o la Iaşi, dar nu mă dumeresc cum ai putut să ajungi tu în acest cap de ţară, câtă vreme fugiseşi în partea cealaltă? Asta înseamnă că ai mulţi prieteni, care te-au ajutat să te strecori?

— Vă pierdeţi vremea cu el, alteţă, se băgă bătrânul grof Gyarfas, care nu se îndurase să stea deoparte când ţara era în primejdie. Porunciţi să i se taie capul, şi gata!

— Nu, Lazăr-baci, răspunse prinţul prietenos. Ar fi prea puţin faţă de cât merită. Ceilalţi au luptat deschis împotriva mea şi n-am să-i ucid pentru asta, dar acesta a vrut să mă răpună pe întuneric şi prin vicleşug.

— Aşa-i! încuviinţară toţi cei de faţă. Să fie schingiuit!

Nici de astă-dată, nu tresări vreun muşchi pe faţa celui vinovat, de parcă n-ar fi fost vorba de el, aşa că-l lăsară sub paza oştenilor şi plecară.

Oştirea biruitoare fu întâmpinată cu flori şi bucurie, pretutindeni pe unde trecea la întoarcere, dar parcă la Aiud primirea a fost mai altfel ca în alte părţi. Cel puţin aşa i-a rămas în minte lui Ion Avram Bălgrădean, care avea numele de ostaş şi nimeni nu-i mai zicea altfel. Şi asta din pricina acelei fetişcane cu păr cânepiu care i s-a agăţat de braţ, după ce i-a dat un colac rumen şi o ploscă de vinars. Nu-i vorbă că şi de gâtul lui Axinte Buta, tovarăşul lui de rând şi bun prieten, se afla o alta, căci aşa făceau toate, mergând în pas cu ei o vreme, după care îi sărutau şi rămâneau pe loc.

Porunca alteţei-sale a fost ca atunci când treceau prin sate ori târguri toţi oştenii să descalece, ducând caii de dârlogi, şi numai ofiţerii şi sergenţii rămâneau călare. Poate că anume o făcuse, pentru ca ţara să se bucure din plin şi să-i îmbrăţişeze pe vitejii care scăpaseră Ardealul de turci.

— Care ţi-e numele, fată frumoasă? o întrebă Bălgrădean pe codană, după ce dăduse pe gât o duşcă de rachiu şi molfăia colacul aburind.

— Maria! Dar pe tine?

— Ion.

— Eşti olah?

— Da, şi ce-i cu asta?

— Nimic, răspunse fata şi se strânse mai tare lângă el. Vorbeşti bine limba noastră şi de asta m-am mirat.

Amândoi simţiră un fior prin vine şi păşeau tăcuţi, neştiind ce să-şi mai spună. Trecuseră de zidurile cetăţii, urcând dâmbul pe drumul Gârbovei şi abia acolo, în vârf, se opri flăcăul ca să-şi ia rămas-bun.

— Am să te aştept să mai treci pe la noi, şopti ea îmbujorându-se.

— Negreşit am să mă-ntorc, Marie, răspunse el şi se aplecă spre buzele pârguite.

N-a fost numai atât, căci îmbrăţişându-se acolo, în văzul tuturor celor care făceau la fel, Ion a uitat de cal şi acesta şi-a văzut de drum. Abia după ce trecu şi ultimul oştean, râzând de ei, Ion se trezi parcă dintr-un vis şi dădu să plece, dar ia calul de unde nu-i!

— Nu-i bai! râse Maria. S-o fi dus cu ceilalţi laolaltă, numai că tu n-ai să mai mergi călare.

— Am picioare bune! zise feciorul, bătându-şi pulpele cu palma.

— Ba nu! se împotrivi fata. Ai să vii la noi acasă, fiindcă frate-meu, Miklos, tot are drum cu căruţa la Bălgrad şi are să te ducă şi pe tine cu ceilalţi.

— Mai are pe cineva?

— Doi străini, pe care tata îi ştie, dar eu nu i-am văzut prea bine.

Vorbeau de parcă s-ar fi cunoscut de când lumea şi oşteanul abia se mai dezlipea de ea, aşa că primi bucuros să-i cunoască familia. Acasă însă nu mai fu primit cu aceeaşi bucurie, mai ales de Zoltan-baci, tatăl fetei, care se cam încruntă văzându-l. După o vreme, aflând ce s-a întâmplat cu el, bătrânul se mai lumină la faţă, ba se arătă chiar bucuros de un gând ce-i venise:

— Oşteanule, acum, fiindcă tot ai rămas la noi, te-oi ruga şi eu să mă sprijini cu ceva.

— Bucuros! încuviinţă Bălgrădean.

— Sunt aici doi străini de prin Moldova, doi fraţi. Şi cum eu am fost cândva în oaste pe acolo, am stat o vreme la tatăl lor, aşa că acuma trebuie să le fac şi eu un bine.

— Despre ce-i vorba?

— Tinerii au ceva treabă în cetate şi se temeau că nu au să pătrundă prea lesne, dar, dacă tu ai să-i iei cu tine, n-or mai avea nici un necaz.

— Cu dragă inimă!

— Pe urmă s-or descurca acolo singuri! Poţi să zici că nici n-ai ştiut cine sunt, ci au intrat întâmplător o dată cu tine.

— Da’ de ce? Lasă, Zoltan-baci, că n-or să-i oprească, se fuduli el, ca şi cum ar fi fost barem hotnog.

Mai înainte de plecare se aşezară la o masă, unde fură aduse bucatele de prânz, cu toate că era prea devreme, dar se vede că cei doi călători nu ştiau unde aveau să cineze.

Oşteanul îi scrută din priviri şi văzu că era vorba de un moldovean, de felul lui de prin Ţara de Sus, după cum îi era graiul molcom şi tărăgănat. Mititel de stat, dar uscăţiv şi vânjos, încât ar fi fost înşelat cel ce s-ar fi încumetat să se ia cu el la trântă. Pletele încârlionţate şi mustaţa răsucită haiduceşte îl făceau să pară mai bătrân decât era, în schimb fratele său, căci aşa-i zisese, era cu totul altfel. Bălai la păr şi fără pic de mustăcioară, se vedea cât-colo că era tare cruduţ, iar ochii aducând a culoarea frunzei de primăvară îl făceau să semene mai curând cu o fată decât cu un băieţandru, după cum îl arătau veşmintele.

— Eu sunt Vasile Dupoiul şi acesta-i frate-meu Grigore, zise străinul strângând mâna oşteanului.

Bălgrădean vru să-i mângâie ciuful băiatului, dar acesta se trase speriat.

— E cam fricos de felul lui, zise Dupoiul, că a pătimit cam multe. A fost vreme îndelungată rob la tătari şi abia l-am scăpat. Din asta însă şi-a pierdut graiul. Pricepe tot, dar nu scoate o vorbă.

— Să nu te temi, Grigore, zise Bălgrădean uitându-se cu milă la el. S-au mai întâmplat asemenea nenorociri şi altora, dar de la o vreme s-au vindecat. Încearcă să nu te laşi, că ai viaţa înainte!

Tânărul oştean se simţea foarte bine în casa aceea, cu toate că Maria nu mai stătea acum lângă el, ci, ca o bună gospodină, se îngrijea de toate şi aşa află Bălgrădean că Zoltan-baci era văduv de pe vremea când fata abia se săltase din copilărie şi că ea ducea greul.

Mâncară pe săturate, iar când bătrânul făcu un semn, Miklos se duse să înhame caii la căruţă, urmând să plece neîntârziat, căci pe la cel dântâi cântat al cocoşilor ar fi trebuit să ajungă la Bălgrad, în cetate.

Pe drum, moldoveanul s-a dovedit mai vorbăreţ decât părea şi i-a îndrugat verzi şi uscate, felurite întâmplări de prin ţara lui, în vreme ce Miklos, care înţelegea mai greu româneşte, nu scotea o vorbă. Părea tare morocănos şi nu prea încântat de drumul ce aveau să-l străbată. Grigore îşi pusese capul pe umărul fratelui său, iar acesta îi prinse drăgăstos frumoasele lui mâini şi aşa rămaseră înlănţuiţi, până ce ochii băiatului începură a clipi a somn.

— Dar nu mi-ai spus, cinstite drumeţ, cum de te-ai pripăşit pe meleagurile noastre? Mergi la cineva anume? iscodi Bălgrădean.

Mutul păru că se trezeşte deodată din somn şi, strângând mâna lui frăţâne-său, arătă către marginea pădurii.

— Da, da! un căprior, zise acesta.

Se uitară cu toţii şi văzură o turmă întreagă mai în umbra codrului, iar ţapul părea a le păzi, câtă vreme caprele păşteau, pe ici, pe colo, verdeaţa începuse a rugini şi blana lor roşcată avea ceva din culoarea frunzelor, încât cu greu le-ai fi putut desluşi din grabă. Undeva, în înaltul cerului, un şir de păsări călătoare se îndreptau către miazăzi, scoţând ţipete ascuţite, de parcă şi-ar fi luat rămas-bun pe limba lor.

— De fapt ne ducem prin părţile Argeşului, începu deodată Vasile Dupoiul, vrând să răspundă întrebării de mai înainte. Avem noi un unchi, sau moş, cum se zice pe la noi, frate de-al mamii, care are un petec de moşie pe la Bogaţi, dacă ştii domnia-ta, oştene.

— N-am de unde. Eu n-am fost niciodată peste munte, cu toate că şi pe acolo trăiesc români, dar n-am avut la cine merge. Sunt din Pâclişa, la doi paşi de Bălgrad, şi dacă nu era să ajung pe la Salonta acuma, cu bătaia, apăi nici ţara Ardealului n-aveam cum să aflu cât îi de mare.

— Am auzit şi eu că a fost mare vărsare de sânge acolo.

— Şi da şi nu! Ce ştiu eu să spun, că n-am mai văzut alta?

— Aţi ucis mulţi duşmani?

— N-a stat nimeni să-i numere.

— Dar prinşi?

— Destui.

— Cei care au trecut legaţi de căruţe?

— Îhî!

— Poate să mă înşel, dar parcă am văzut şi unul singur păzit de patru cătane la fiecare colţ al carului. Nu cumva acela o fi fost însuşi Bethlen?

— A, nu! Eu nu-l cunosc, însă am auzit că ar fi un conte de pe valea Mureşului, care ar fi vrut să-l ucidă pe prinţ astă-vară şi pentru aceea a fost osândit la nu ştiu ce fel de cazne, chiar la el în castel.

— Nu mai spune! se miră Dupoiul.

În schimb mutul făcuse ochii mari şi asculta cu nesaţ cele auzite, dar din păcate Bălgrădean se opri, iar când îşi urmă povestea, Grigore nu-l mai băgă în seamă. Se întoarse iarăşi numai când auzi cum fusese îndemnat şi el să-l ucidă pe Rakoczy şi cum se făcuse că-l împuşcase pe baron. Isprăvind ce avea de spus, se lăsă din nou tăcere. De la o vreme oşteanul încercă, pe ungureşte, să-l descoase pe Miklos ceva despre Maria, dar nu izbuti, căci feciorul era tare supărat, şi nici despre cei doi străini nu vru să spună nimic. Se părea chiar că se ferea de ei, cu toate că nu ştiau ungureşte, ori aşa ziceau. Un ghimpe ce s-a înfipt în inima lui Bălgrădean, care bănui ceva necurat cu moldovenii. Hotărî să fie cu mai multă băgare de seamă şi mai ales să-şi ţină gura.

După amiază sosiră în poarta monastirii papistăşeşti de la Teiuş şi hotărâră să facă popas, aşa cum obişnuiau toţi drumeţii, ca să mai dea răgaz cailor să răsufle, dar şi pentru hodina oamenilor. Cine poftea se putea ruga în liniştea vechii biserici din curte, iar cei însetaţi găseau un vinişor scos atunci din beci, după cum era şi milostenia pentru săraci pe care o lăsa călătorul în cutia milelor. Oşteanul cunoştea destul de bine locul, fiind aproape de satul său, şi de multe ori în peregrinările lui cu Lupu se oprise şi la fraţii călugări. Se tolăni într-o căpiţă de fân abia strânsă şi, amintindu-şi de frumoasele nopţi de vară când dormea sub cerul spuzit de stele, îl apucă un dor de acel câine credincios şi cu greu îşi înăbuşi un oftat. Apoi rămase cu mâinile sub cap şi cu ochii aţintiţi către munţii Râmetului, care se zăreau înneguraţi în lumina soarelui de toamnă aurie. Deodată se auziră vorbe dinspre biserică şi, cum el era în dosul căpiţei, nu zărea pe nimeni, însă nu se îndoi o clipă că Dupoiul vorbea cu o femeie. Glasul moldoveanului îl cunoştea, dar străina vorbea cam prost româneşte şi se părea că-l certa chiar.

— Eu spus la tine nu vorbeşte mult; şi tu…

— N-a priceput nimic! se dezvinovăţi Dupoiul.

— Tu de ce întrebat de conte Zota.

— Nici măcar nu i-am pomenit numele!

Bălgrădean avu o bănuială şi, uşurel ca să nu fie simţit, se lăsă să alunece până se făcu una cu pământul, apoi se răsturnă pe burtă şi încercă să vadă cine era femeia. Rămase uimit văzându-i numai pe cei doi fraţi. „Aşadar, mutul Grigore e o frumuşică unguroaică”, îşi zise el înciudat că nu-şi dăduse seama până atunci. Prea erau frumoase mâinile „băiatului”. Era deci o poveste întreagă, cusută cu aţă albă, şi de bună-seamă că nu florile mărului îi ceruse tatăl Mariei să-i bage în cetate, acum înţelegea şi supărarea lui Miklos, care ştia ceva şi nu-i era pe plac. Cu el trebuia să plănuiască ce era de făcut pentru ca cei doi să nu poată pleca mai departe, iar în răstimp să trimită după cătane la cetate şi să-i ia ca din oală. Cu stareţul ar fi vorbit să-i dea vreun olăcar, dar nici prea multe să nu afle.

Se duse pe furiş la Miklos şi-l luă de-a dreptul:

— Ei, frate, rău îmi pare de tinereţea ta, dar mâine pe vremea asta ai să atârni într-un ştreang, sus „la furci”.

— Parcă eu vreau? Dar ce să fac, dacă tata mi-a poruncit?

— Ce?

— Să-i las în cetate şi să mă-ntorc cât mai curând.

— Atunci pentru ce te temi?

Flăcăul se uită jur-împrejur, apoi îşi duse palma la gură, şoptind:

— Jur că mutu-i fată.

— Maria ştie ceva?

— Nu! Ba încă tata a suduit-o că de ce te-a adus tocmai atunci în ograda noastră. Ea cam face de capul ei, dar tata se fereşte de ea, când vin străini pe la noi.

— Şi vin mulţi?

— Astă-vară au fost, însă acuma numai cei doi. Bălgrădean rămase o clipă pe gânduri, apoi îi puse o mână pe umăr şi spuse:

— Dragă Miklos, află că eu ţin la Maria şi poate că ne-om face şogori, aşa că n-aş vrea să nu ajungi la nunta noastră.

— Ce să fac?

— Ascultă tu aici şi are să fie bine. Scoate crucea de la căruţă, după care să te duci la străini să te tânguieşti că trebuie să mergi la covaci, în sat, ca să ţi-o dreagă. Noi vom rămâne pe loc, chipurile, să te aşteptăm. Tu însă, cum treci de cotitura drumului, pui cuiul la loc, la osie, sări pe capră şi dai bice cailor până la voi acasă. Nu uita să-i spui Mariei că o sărut şi că, dacă ne-or îngădui popii, până-n Crăciun facem nunta. Cât despre taică-tău, n-ai decât să-i îndrugi că au dat cătanele peste voi şi i-au luat pe străini. Tu abia ai izbutit să scapi. Ai înţeles?

— Îhî!

— No, atunci fă ce ţi-am spus şi pleacă! Drum bun!

Mulţumit că fusese ascultat de Miklos, nu-i mai rămânea decât să lămurească şi pe stareţ că oaspeţii lui nu erau decât nişte iscoade şi că alteţa-sa ar fi fost tare mulţumit să afle că au fost prinse cu sprijinul supuşilor săi preacredincioşi. Se-nţelege că acesta primi bucuros şi se grăbi să trimită vorbă pe un călugăr, care ştia călări ca un husar.

Când auzi trapul pierzându-se în depărtare, Bălgrădean se apropie de cei doi „fraţi”, prefăcându-se a nu şti nimic de cele întâmplate la căruţă.

— Vai de mine! se prefăcu el. Pentru ce nu mi-aţi spus şi mie? Fierarul de aici a murit astă-vară şi abia la Sântimbru dacă o da peste vreunul.

— Ce să facem atunci? se îngrijoră Dupoiul. Oare vom putea înnopta aici?

— De bună-seamă! N-aveţi nici o grijă. Numai că va trebui să dormiţi amândoi într-o chilioară, zâmbi oşteanul uitându-se cu coada ochiului la „mut”.

— N-ar fi pentru prima oară.

Bălgrădean chibzui că n-ar fi fost rău să-l mai descoase la un vinars îndulcit. Şi nici nu-i fu prea greu, căci moldoveanul, după ce-şi „culcase frăţiorul” într-o chilie, prinse chef de băutură. După ce goliră o carafă, privirile i se făcură cam tulburi şi, cu ochii înlăcrimaţi, dădu să-l pupe pe oştean, oftând din greu.

— Să trăieşti, frate Ioane, şi să dea Dumnezeu să n-ai parte de necazurile mele…

— Dar ce-ai păţit?

— Iacă, ţie ţi-oi spune, că eşti român de-al meu şi n-ai să mă dai de gol. Iubesc! Dar ce spun eu? Sunt nebun după ea! Fac tot ce îmi porunceşte!

— Cine?!

— Ia, fetişcana asta, care-i cu mine.

— Păi, ziceai că-i frate…

— Da’ de unde?! Ce, nu ţi-ai dat seama? E nespus de frumoasă şi mi-a zdrobit inima. Mă poartă după ea ca pe un câine. Taică-său era cel legat în căruţa cu cătane.

— Contele?

— Chiar el! Să nu crezi că eu sunt vreun sărăntoc, că-s neam boieresc, dar din pricina ei mi-am vândut totul, şi iată-mă pribegind prin lume. Nu ştiu cum are să facă să-l scape pe bătrân şi să ştii că n-am minţit că vrem să-l ducem la Bogaţi, la moşu-meu. Mă topesc cu totul când se uită galeş la mine, dar mă şi îngrozesc când strigă şi mă ceartă. Mi-e teamă să n-o pierd. Mi-a făgăduit că se mărită cu mine dacă izbutim să-l scoatem pe conte. Poate ai să mă ajuţi cumva…

— Cum o cheamă?

— Suzana.

Pe Bălgrădean îl cuprinse mila de sărmanul îndrăgostit, care-şi pierduse capul de pe acum. Ce voiau ei era o mare prostie, dar mai ales acuma, după ce dăduse de ştire la cetate, nu mai aveau nici o scăpare. Se simţi ruşinat că se grăbise, fiindcă bietul om îşi pusese multă nădejde în el şi-i mărturisise totul, iar el… „Asta se cheamă vânzare!” scrâşni Bălgrădean, căci nu era dintre aceia care să uneltească pe ascuns. După părerea lui, cine lupta împotriva iscoadelor avea dreptul să facă asemenea lor, dar de data aceasta era vorba de o fată care-şi bătea joc de cel care o iubea…

— Contele trebuie să fie întemniţat la poarta cetăţii şi nu văd eu cum aţi putea izbuti voi să-l scoateţi de acolo şi să mai şi fugiţi, zise într-o vreme Bălgrădean. De iertare nici vorbă, oricât ar fi de frumoşi ochii Suzanei.

— Are asupra ei nişte otravă foarte puternică.

— Doar n-are cum să-i ucidă pe toţi paznicii!

— Ei, spune şi tu! făcu dezamăgit Dupoiul golind un alt pahar.

Oşteanul rămase cu privirea în gol, apoi o luminiţă îi scânteie în cenuşiul ochilor. Puse mâinile pe umerii moldoveanului şi-i zise cu hotărâre:

— Ascultă-mă, frate Dupoiule. Nu mai avem vreme de pierdut. Până a nu-mi spune toată tărăşenia asta, eu am bănuit ceva necurat şi l-am alungat pe Miklos.

— Tu? se încruntă moldoveanul.

— Da! Dar să vezi că am făcut şi altă prostie: am dat de veste la cetate şi peste câteva ceasuri au să vină cătanele să vă lege.

— Ai făcut tu asta?! se răsti Dupoiul. Iudă!

Dădu să se ridice, dar Bălgrădean îl apucă, silindu-l să-l asculte.

— Dacă v-aş fi lăsat în pace, acuma aţi fi zăcut lângă conte şi nu ştiu, zău, ce-ar fi spus principele. Eu am făcut-o, tot eu am s-o dreg!

— Cum?

— Te duci şi o aduci pe Suzana la zidul din spatele bisericii, unde sunt nişte bârne. Cu ajutorul lor sărim peste gard tustrei şi ne pierdem urma în pădure.

— Acuma, noaptea?!

— Cunosc toate potecile, nu-ţi fie teamă! Pe o scurtătură am să vă scot în sat la mine, unde aveţi să vă ascundeţi o vreme, iar eu am să iscodesc ce se mai petrece pe la Bălgrad şi vă dau de ştire. Pe urmă vom mai vedea. Hai, du-te după ea!

Dupoiul se ridică, dar celălalt îi apucă mâna.

— Pentru ce v-a ajutat Zoltan-baci?

— Este dintre oamenii contelui. Mai mult, habar n-am!

— Bine! Dă fuga! Eu vă aştept acolo, şi vezi să nu daţi peste vreun călugăr. Cât mai pe furiş!

Cum era de aşteptat, Suzana făcea nazuri şi abia a târât-o până la gard, cât pe ce să strige după ajutor, fiindcă Dupoiul duhnea a vinars şi nu mai avea încredere în el.

Bălgrădean i-o spuse pe şleau:

— Să ştii că vă ajut fiindcă nu vreau să-l văd pe omul acesta, care te iubeşte, atârnând în ştreang! Şi încă ceva: nu care cumva să îţi mai aduci aminte că ai trecut prin Aiud! Pricepi, doamnă contesă? Dacă mă asculţi, vă scap eu pe amândoi şi vă trec peste munte.

— Dar pe tata?

— Asta nu mai ştiu! Am să văd ce-oi putea face, dar numai dacă îmi făgăduiţi că veţi părăsi ţara Ardealului şi că n-aveţi să vă mai întoarceţi vreodată. Dar luaţi aminte că până a nu pleca din satul meu popa are să vă pună cununiile pe cap. Altfel nu mă bag, şi faceţi cum vreţi!

Bietul Vasile Dupoiul nu înţelegea o boabă din cele ce vorbeau ei, pe limba contesei, dar se bucură nespus când o văzu pe Suzana înduplecându-se să sară zidul.

Oştenii de la Bălgrad sosiră abia a doua zi pe la prânzişor, căci nu se prea zoriseră şi nu se îndoiră nici o clipă că popii fuseseră bătaia de joc a unor trăsniţi, căci nu dăduseră nici măcar peste căruţaş şi nici nu ştia nimeni de unde venise.

Dar cel mai uluit fu Axinte Buta, care-şi întâlni prietenul după două zile, teafăr şi nevătămat. Fiindcă îi venise numai calul, se îngrijorase crezându-l lovit în vreo groapă şi chiar avea de gând să dea de ştire maimarilor lor ca să-l caute.

— Am fost şi eu la una, râse Bălgrădean.

— Bine că n-ai păţit nimic, dar era să se afle că nu eşti, findcă nu ştiu ce nebun şi-a bătut joc de popii din Teiuş şi aceştia au cerut oşteni să prindă nişte iscoade.

— Şi i-au găsit?

— Aici, lângă Bălgrad? Prostii popeşti!

— Dar cu prinşii din bătaie ce s-a mai întâmplat?

— S-a răstit alteţa-sa la ei, i-a suduit şi le-a dat drumul, spunându-le că i se făcuse scârbă să-i mai vadă. S-au împrăştiat ca potârnichile, nevenindu-le a crede că n-au păţit nimic.

— Toţi?

— Numai fostul meu stăpân n-a mai apucat să se bucure de mila prinţului.

— Nu cumva a fugit mai înainte?

— Ba da, însă pe lumea cealaltă. L-au găsit ţeapăn ieri-dimineaţă, în temniţă.

— Bine a făcut! răspunse Bălgrădean şi începu să ţopăie de bucurie, sucindu-l şi pe Axinte în fel şi chip, încât acesta crezu că prietenul său păţise ceva la cap pe unde fusese. LAZĂR BORLOVAN GREU AU MAI TRECUT CEI DINTÂI ANI DE MUŞTRU pentru fecioraşul dezrădăcinat din plaiurile bănăţene. Încercase să fugă de la oaste, căci dorul de casă îi sfâşia inima, însă de fiecare dată a fost prins şi nemiloase pedepse a avut de ispăşit. De la o vreme începuse a se obişnui cu noua lui viaţă, şi astfel, atunci când fusese lăsat mai slobod, nici nu se mai gândea să se întoarcă acasă, la Bozovici. Nu-i vorbă că se afla „pe la dracu-n praznic”, undeva pe malurile Rinului, fiindcă împăratul o ţinea tot într-o bătălie cu felurite neamuri ale Europei încă din 1618, şi nici gând de împăcare. Se bătuse cu îndârjire la Nordlingen, Wittstock pe Doose şi în alte locuri, pe care nici nu le mai ţinea minte din pricina ciudăţeniei numelui lor, cu toate că acuma vorbea nemţeşte „ca pe apă”. De fiecare dată însă, fie că se luptau cu şvedul, fie cu frâncul, ori cu alţii, ca un făcut trebuia să dea dosul şi s-o rupă la fugă sfârâindu-i călcâile, laolaltă cu toţi ai lui. Domnul căpitan Erwin Schmidthuber, comandantul companiei, îi suduia de mama focului pe cei care mai scăpau cu viaţă, dar mai apoi îi lăuda, zicându-le: „Tot mai bine să-ţi vadă vrăjmaşul curul, decât să te zgâieşti cu ochii ţepeni la bunul Dumnezeu din ceruri!” Ba uneori le mai dădea şi rachiu, dacă avea de unde. De la o vreme se zvonise că şvezii izbutiseră să-i alunge pe oştenii împăratului, mai din toată Europa, şi asta după ce-şi băgaseră coada şi frâncii, iar domnul căpitan tuna şi fulgera împotriva tuturora, cu osebire asupra propriilor lui oameni, socotindu-i vinovaţi de nevolnicia întregii oştiri. Altcum nu era om rău, mânca şi bea cot la cot cu soldaţii, în timp ce alţi ofiţeri se ţineau cu nasul pe sus şi numai când şuierau plumbii şi spârcuiau şrapnelele se amestecau printre ei, mai mult ca să se dosească.

Fiindcă regimentul lor fusese „tocat ca un cârnat bavarez”, înălţimea-sa domnul colonel Knapps Friederich a primit îngă-guinţa să-i ducă la Zvolen, prin părţile slovace ale împărăţiei, într-o vale împădurită şi cu oameni nu prea avuţi. Bucuria a fost numai de partea oştenilor, nădăjduind că aveau să-şi mai tragă sufletul după atâta fugă, că localnicii, de altfel, n-aveau ochi să-i vadă. Acolo, Lazăr s-a întâlnit cu un almăjan de-al lui, din Pârlipeţ. Era proaspăt prins la oaste şi suferea asemenea lui odinioară, aşa că bozoviceanul, acum deşcă bătrână, prinse milă de el. Recrutul îi dădu vestea despre cele întâmplate pe plaiurile lor şi Lazăr află despre cumplita moarte a părinţilor săi. La început rămase împietrit, neputând stoarce nici o lacrimă, dar mai apoi izbucni în plâns ca un copil. Abia către seară şi-a mai ogoit durerea şi norocul lui că nu l-a găsit aşa domnul căpitan, că l-ar fi făcut de râs. Apoi, după o vreme începu a uita, zicându-şi: „morţii cu morţii şi vii cu vii”, dar rămase bun prieten cu pârlipeţianul lui, putând vorbi cu el în graiul de acasă.

Altminteri, pentru faptele lui vitejeşti, Lazăr ajunsese sergent şi însuşi domnul colonel Knapps îi dăduse galoanele cele noi. Se fudulea cu ele, cu toate că domnul căpitan Schmidthuber spunea în gura mare că toţi soldaţii au să ajungă sergenţi, înainte de a crăpa în fruntea celorlalţi. Aceştia mureau cu duiumul şi trebuiau alţi proşti să-i înlocuiască. În schimb domnul feldwebel nu-l mai croia cu rânca peste buci, ca pe un răcan de rând, şi tot era un câştig.

Într-una din zile, pârlipeţeanul plecă cu o ceată să izgonească nişte zurbagii unguri ce se împotriveau cu armele, înălţimii-sale împăratul. Era o treabă uşoară, răzvrătiţii nefiind prea mulţi, dar tânărul nu s-a mai întors din încăierare. Tovarăşii lui de arme spuseseră că l-ar fi văzut prăbuşindu-se rănit, ori poate şi mort, fiindcă mai căzuseră vreo doi, dar Lazăr ştia prea bine că, şi dacă ar fi fugit oşteanul, ceilalţi nu l-ar fi dat de gol. Oricum, îi părea rău după el ca după un frate mort. Îşi făgădui că avea să treacă odată prin satul lui să vadă dacă scăpase cu adevărat, sau poate că sărmanul zăcea ţeapăn prin vreo groapă, acoperit cu pământul săpat de ghiulele, fără să aibă o cruce la căpătâi. Asta era soarta oşteanului!

Primăvara anului 1644 îl găsise tot la Zvolen, dar o dată cu ea regimentul căpătase porunca de plecare spre ţara ungurească mai către miazăzi. Acolo izbutiseră ardelenii lui Kemeny Ianoş, un viteaz a cărui faimă trecuse de mult fruntariile ţării, să izgonească pe oştenii împărăteşti şi acuma le ţâţâia fundul celor de la Viena ca nu cumva ostile şvezilor să se unească cu cele transilvănene. Cum întreaga Boemie şi Moravie era bântuită de ei, lesne le-ar fi venit mai apoi să împresoare cetatea împărătească. „Băgaţi bine în capetele voastre păduchioase, le spusese la plecare domnul căpitan, că de nu ne tăiem drum prin carne de ardelean, ca să răzbim la Pojon, în pusta ungurească ne vor putrezi ciolanele. Căpcăunul de Kemeny are să vă jupoaie de vii, trântorilor, dacă nu vă veţi arăta şoimi în bătălie. Şi, să fiu înţeles bine, nu vă cer aripi ca să puteţi fugi mai repede, asemenea lor, ci numai bărbăţia zburătoarei! Aţi priceput, dobitocilor?… Aşadar, copiii mei, înainte cu Dumnezeu şi gloria veşnică să vă acopere, vitejilor!” Aşa de înflorat era felul de a vorbi al domnului căpitan. Sudălmile şi ameninţările nu lipseau niciodată şi se împleteau în gura lui cu cele mai duioase mângâieri. Oştenii îl cunoşteau prea bine, şi pentru asta ţineau la el! Din spusele ofiţerului înţeleseră mai curând că o nouă fugă avea să aibă loc, şi nu-şi mai băteau mintea încotro s-o mai apuce. Undeva tot aveau să se oprească, dar de biruit pe Kemeny, nici vorbă!

În sunetele fluierelor şi darabanelor, regimentul s-a pus în mişcare, sub privirile bucuroase ale locuitorilor, care le urau în gura-mare să se ducă „unde şi-a dus mutu’ iapa”, dar asta pe limba lor, aşa că, nepricepând, oştenii erau tare încântaţi că îndărătnicii slovaci se arătau binevoitori până la urmă. Prin satele prin care treceau ori pe la răscruci de drumuri se împreunau cu alte cete, căci porunca fusese dată pentru întreaga oaste din Slovacia. Nimeni însă nu-i îmbia nici măcar cu o cană de apă.

Ţărănimea stătea la fereală şi doar câinii furioşi se arătau la drum. E drept că şi soldaţii când prindeau vreo orătanie ori altă necuvântătoare bună de mâncat nu se dădeau în lături de a pune stăpânire pe ea, ca să-şi mai astâmpere goliciunea maţelor. Lazăr mărşăluia cu acel gol în pântece pe care-l avea mereu oşteanul împăratului, fiindcă bucata de pâine neagră şi mucedă nu ţinea de foame, măcar că o dumica alene, ca să i se pară mai multă. Încercând să uite de pârdalnica foame îşi lăsa gândurile să-i zboare aiurea, dar mereu i se arăta în faţa ochilor slana lată de o palmă de pe vremea când era acasă şi nu ştia ce-i grija. Ba, dacă trăgea aerul în piept, simţea şi mirosul iute al afumăturii! „La ce dracu m-oi bate eu acuma cu Kemeny?” se întreba el în gând. E drept că jurase credinţă împăratului, dar popa ce fusese de faţă atunci era unul papistăşesc, ori luteran, şi din tot ce bălmăjise pe nemţeşte n-a înţeles o iotă. „Totuşi, era un om cu har preoţesc şi Dumnezeu, drăguţul, îl şi însemnă la catastif de îndată ce-l aude. Cel de sus ştie nemţeşte, şi nu-i de şagă, ca atunci când este vreun popă român, căruia nu-i pricepe limba, că de aia nu ne prea ascultă rugăciunile noastre. Mai bine să nu mă supăr cu nimeni, nici în cer nici pe pământ.” De la o vreme un gând chinuitor i se înfipse în creştet. „Dar dacă aş fugi? Dacă vom izbuti să-l alungăm pe Kemeny ar trebui să mă duc în oastea lui, că de ne bate el pe noi ar putea spune că m-am dat de partea celui mai tare. Aşa am să fac!” Ardeleanul era vestit şi a lupta sub porunca lui era o mare cinste. Nici vorbă de asemenea ghenerali în oastea împăratului.

Înfloriseră toţi pomii de pe colinele ce străjuiau pusta ungurească la miazănoapte, iar ploaia de gâze zburda printre ei, făcându-i să fremete de viaţă. Rândunicile săgetau văzduhul, iar câte o ciocârlie se avânta în înaltul cerului, de credeai că va părăsi păcătosul nostru pământ pentru vecie. Oricum, bietele vieţuitoare nu puteau şti cu ce ţel se târau oamenii ce poposiseră acum pe coasta unui deal din preajmă. Era un povârniş mai drept, parcă făcut anume pentru lăcaşurile săpate de tunari, ca să-şi adăpostească acolo uneltele aducătoare de moarte. Împletiseră nuiele cu proptele şi adunaseră ghiulele purcoi pe lângă tunuri, spre a le fi mai la îndemână. Apoi se aşezară în aşteptarea vrăjmaşului, dar se pomeniră mai întâi cu pifanii împărăteşti, chiar în nasul lor. Către latura dinspre stânga se căsca o râpă surpată de ploi şi de vântul care muşca din coasta dealului, prăvălind pământul până la malul pârâiaşului care se strecura la poalele lui.

Grenadirii domnului căpitan Schmidthuber, ca de altfel întreaga pedestrime, împânziseră dealul, coborându-se şi la vale, unde dădură peste călăreţi. De fapt nu se dăduse o singură poruncă şi oştenii se vânzoleau de colo-colo, după cum le trăsnea prin cap domnilor ofiţeri cu ranguri mari. Numai tunarii rămâneau ţanţoşi pe locurile lor, uitându-se batjocoritor la cei din jur. Era a cincea zi din luna lui florar a anului 1644, iar soarele fierbinte învăluia cu razele lui binefăcătoare pe oştenii istoviţi, abia scăpaţi de vitregia iernii. Asemenea vreme nu prea te îmbia la bătaie şi mulţi erau aceia care picoteau cu gândurile rătăcind departe, în lume. Căpătaseră porţia de rachiu, după cum era obiceiul dinaintea încăierărilor, dar de vreo două zile nu puseseră mâncare caldă în gură, căci, bună, ori rea, tot se chema că îmbucau ceva.

Domnul căpitan Schmidthuber îşi rândui oamenii în preajma pârâului, cu toată împotrivirea călăreţilor, care cereau să-i trimită pe toţi sus, pe deal, ca să nu-i încurce pe ei. Nici nu vru să audă şi, cum era cunoscut ca un mare încăpăţânat, fu lăsat, în pace de gingaşii ofiţeri de cavalerie, care nu se mai înjosiră să stea de vorbă cu „mocofanul”. Acesta îşi văzu de treabă şi trecând pe la fiecare oştean îi spuse ce avea de făcut, după care se caţără pe surpătură spre a-şi arunca privirea asupra satului Dregelypalank, aflat în mâna duşmanului. Se întoarse apoi către oamenii lui şi răcni:

— Copii! Ce vedeţi voi, acolo, nu-i decât un sat împuţit, dar pentru noi este mai frumos ca Praga, ori Parisul. Unde-s ţărani e şi mâncare! De vă învredniciţi, al vostru este, lihniţilor! Puteţi să vă umpleţi burţile cu bunătăţi până veţi crăpa! Başca muierile! Dar nu uitaţi, şoimilor, că acolo mai sunt şi ardelenii. Să nu cumva să vă scăpaţi pe voi de teamă, că apoi mai mâncaţi pe dracu! Aţi priceput, bandă de tâlhari?

Deşi strigase cât l-a ţinut gâtlejul, doar cei de lângă el părură a-i fi auzit îndemnurile, ceilalţi nici nu-l băgară în seamă, rămânând tăcuţi pe mai departe. Numai bine că sergentul Lazăr Borlovan găsi prilej să-l iscodească:

— Domnule căpitan, am auzit că acolo, în vale, la Kemeny, ar fi şi români. Drept îi? Noi din…

— Mai întâi, sergent, tu n-ai voie să-i zici „Kemeny”, că n-a mâncat fasolea din cazan cu tine şi nici n-aţi împărţit păduchii laolaltă. Ai înţeles! El este „domnu’ general” şi mai apoi să ştii că este un mare ticălos, care a adunat sub steagurile lui toată pleava, aşa că sunt şi români. Ai auzit tu de ei? Pe naiba! Aceia sunt mai ai dracului decât căpcăunii din Ardeal, că-s aduşi de dincolo de munţi. Se bagă în încăierare ca chiorii şi au colţi ca de lup, cu care-şi sfâşie duşmanul, adică pe tine, dobitocule. Vezi să nu-ţi scape!

— Aşa am să fac, domnule căpitan!

— Bravo, sergent! Tu de ce neam eşti?

— Român, domnule căpitan! răspunse Lazăr cu mândrie. Schmidthuber trase o înjurătură şi-i porunci să plece cât mai repede ca să nu-i tragă o cizmă în boaşe, spre învăţare de minte, ca să nu-şi mai bată joc de ofiţerul lui.

De fapt bănăţeanul nu vrusese decât să-şi spună păsul, căci atât el cât şi alţii din companie, mai cu seamă ardelenii, nu prea se îndemnau să se bată cu cei de acelaşi sânge, dar nu se putea înţelege cu trăsnitul de Schmidthuber, aşa că-l lăsă în plata domnului.

Trâmbiţele răsunară dinspre sat şi în răpăitul tobelor oştirea transilvană intră în luptă. Venea mai întâi pedestrimea, în bună rânduială, de parcă s-ar fi aflat la muştru şi nu la război. Pe dată prinseră a trosni tunurile, învăluindu-se în nori de fum care acoperiră coasta dealului. Unde muşcau ghiulelele pământul, ţărâna împroşcată orbea pe cei din jur şi nu puţini cădeau seceraţi de schije, locul lor fiind luat de alţii, din spate, şi rândurile înaintau fără preget.

— Nu se tem! scrâşni Schmidthuber. Vin de parcă ar fi poftiţi la vreun ospăţ. Să nu vă lăsaţi, feţii mei. Să ştiţi că vă spânzur, până la unul, dacă vă lăsaţi căsăpiţi de ei! strigă el în gura mare.

Curând începu adevărata înfruntare şi, cu toate că soldaţii împăratului aveau locurile cele mai bune, ardelenii începură a-i împinge la deal, înspre tunuri. Atunci s-a dat poruncă să iasă călărimea, spre a-i sili să bată îndărăt şi în acest chip se goli valea, iar ceata lui Lazăr Borlovan rămase proptită chiar pe buza râpii, neavând unde se mai duce.

Din locul unde se afla, sergentul scrută câmpia pe unde năvăleau husarii şi îşi dădu seama de primejdia ce i-ar fi păscut de s-ar fi aflat în calea lor, aşa că porunci să rămână pe loc, în aşteptare. Văzu tot atunci că în fruntea pedestrimii erau căpeteniile călare, dintre care cel mai falnic trebuie să fi fost însuşi „domnu’ general” Kemeny şi Lazăr nu-şi mai desprinse privirile de la el.

Cu toate că husarii învăluiseră oastea împărătească pe margini, Kemeny se avântă de unul singur pe povârniş şi, vrând să se tragă din faţa tunurilor, ajunse chiar pe marginea surpăturii, de care nu ştia. Un pas greşit al calului şi acesta se prăvăli în râpă, cu călăreţ cu tot, în mijlocul oştenilor lui Lazăr. Bănăţeanul văzuse primejdia şi tocmai voia să-i strige să se ferească, însă nu mai avu când. În schimb se auzi vocea domnului căpitan, care se ivi sus, pe culme:

— Prinde-l sergent, că-i Kemeny! Leagă-l şi ţine-l…

Dar nu mai apucă să spună nimic, fiindcă un plumb i se înfipse în gâtlej şi-l prăvăli la rându-i în vale, numai că fără suflare.

Pretutindeni se auzeau strigăte de „Vowarts, Jesus-Maria”, sau „Ucide”, încât nici nu-ţi puteai da seama care erau mai tari.

Ardelenii se înghesuiau să pătrundă în vale, iar din spate se îmbulzeau soldaţii împăratului. De soarta lui Kemeny nu mai ştia nimeni, căci puţinii însoţitori ce-l urmaseră pe deal fuseseră doborâţi şi acuma zăcea neputincios cu piciorul prins sub calul care-şi frânsese gâtul. Numai Lazăr era în preajma lui, şi nici el nu ştia ce să facă. Dacă ar fi fost altcineva, s-ar fi repezit să-l străpungă, ori să-i ceară să se dea prins, dar acuma îl avea în faţă pe „domnu’ general” şi… Trebui ca însuşi Kemeny să-l facă să priceapă, prin semne, că voia să fie scos de sub leşul calului.

Ca la poruncă sergentul îl trase cu băgare de seamă, apoi îl susţinu până se aşeză pe o buturugă şi, încremenind în faţa lui, răcni ca la mustru:

— Înălţimea-voastră, eu sunt sergentul Borlovan Lazăr din al 23-lea regiment de grenadiri al majestăţii-sale împăratul.

Cu toată durerea ce o simţea prin mădulare, Kemeny nu se putut ţine să nu zâmbească, deşi nu înţelesese ce-i îndrugase pe nemţeşte oşteanul. Bănui însă că-i cere sabia şi-i răspunse pe ungureşte:

— Ba nu, fecior! Ai să mă duci la generalul tău şi numai aceluia îi voi încredinţa spada mea. Ai înţeles?

De data asta Lazăr fu în încurcătură şi, fără să-şi dea seama, o luă pe româneşte:

— No, acu ce naiba mă fac? N-am priceput nimic.

Generalul râse de astă-dată de-a binelea şi-i răspunse în aceeaşi limbă:

— De ce nu spus că tu eşti olah? Ungureşte nu ştii?

— Nu, domnule general!

— Ce căutat tu aici! Tu ardelean! Trebuie fii cu mine!

Nu prea vorbea el bine limba iobagilor săi, dar se mai descurca, şi iată că la necaz i se dovedise de folos. Se afla în mâinile duşmanilor şi era îndeajuns ca acest olah să-l dea pe mâna unui ofiţer sau gradat, şi totul s-ar fi sfârşit. Ai lui nici gând să mai răzbească până aici. Văzând faţa deschisă şi mai ales privirea supusă din ochii lui Lazăr, îi dădu prin cap că ar mai putea încerca, prin vicleşug, să scape.

— Cum de nu lupţi în oastea mea? Acolo fraţi la tine! Tu nu trebuit fii oştean la împărat! îi vorbi el blând, punându-i mâna pe umăr.

— Soarta, măria-ta! M-au prins la băutură şi am jurat credinţă.

— Asta jurământ nu fost bun, că silit la tine. La mine este popă de la voi şi dezleagă să vii acasă. Spune, ca facem?

— Ce porunciţi, Înălţimea-voastră! răcni iarăşi Lazăr, fără să se clintească, după cum cerea regulamentul ostăşesc.

— Atunci, fain! răsuflă uşurat Kemeny. Tu scoţi pe mine la capul văii, unde luptă ardelenii. Apoi laşi la dracu împăratul şi intri în slujbă la mine. Acolo loc la tine!

— Am înţeles, luminăţia-voastră! răspunse scurt Lazăr.

— Să mergem! hotărî Kemeny, ridicându-se de pe bolovan. De întreabă careva la tine, spui că eu prins şi poruncă este să duci pe mine la general al vostru. Cum spune la el?

— Eu nu-l ştiu, Înălţimea-ta, că maimarele nostru îi domnul colonel Knapps, dar altul…

— Nu-i bai! Spui cum vrei tu, numai să nu laşi să ia pe mine altcineva. Cal este?

— Nu avem, domnule general, că noi suntem grenadiri.

Kemeny zâmbi de sârgul ostăşesc cu care-i răspundea tânărul.

Vacarmul bătăliei, care se cam îndepărtase într-un timp, acuma se apropia din nou şi curând văioaga se umplu de soldaţi împărăteşti, care-şi căutau scăparea prin fugă. Lazăr îl trase pe general lângă un copac găunos, iar el se aşeză în faţă, de parcă l-ar fi păzit.

Un locotenent subţirel, trecând pe lângă ei, îi zise:

— Ucide-l naibii pe grof şi fugi cu oamenii tăi, sergent, că te prind ungurii te ucid.

— Am înţeles, Înălţimea-voastră, răspunse bănăţeanul salutând, dar nu se clinti.

Alţi fugari dădură peste ei şi puţin a lipsit să nu fie amândoi ucişi cu săbiile, văzând cerbicia cu care se îndârjea Lazăr să-l apere pe prins.

„Am porunca domnului colonel să-l grijesc ca pe ochii din cap pe domnul baron”, răspundea el oricui îl întreba.

— La dracu! răcni o namilă de bavarez, plin de sânge din cap până-n picioare. Dă-i maţele afară şi fugi cât vezi cu ochii, că nu mai apucă colonelul să-l vadă viu pe ăsta!

Vrând să-i arate cum să facă, sângerosul oştean se repezi cu sabia, dar, poticnindu-se în genunchi, se prăbuşi din pricina plumbului tras de Lazăr. Ceilalţi se opriră înmărmuriţi şi răcniră: „Trădare!”, îmbiindu-se care mai de care să-i ucidă pe amândoi. Şi nu se ştie cum ar fi făcut faţă Lazăr atâtor furioşi, dacă nu s-ar fi auzit deodată înspăimântătorul strigăt: „Vin husarii!” Pe dată dădură bir cu fugiţii, lăsându-i în plata domnului şi pe sergent şi pe groful lui, neîndoindu-se, că cel dintâi avea să-şi plătească prostia sub lăncile călăreţilor ardeleni.

Dar cum aceştia se iviră, Kemeny le făcu semne şi începu să strige chemându-i la el. Curând fură înconjuraţi şi un husar era cât pe ce să-l străpungă pe Lazăr, crezând că de adevărat le prinsese căpetenia.

— Feciorul acesta mi-a scăpat viaţa! se împotrivi generalul, îndepărtându-i lancea. Nu care cumva să vă atingeţi de el!

Călăreţii se uitară nedumeriţi la sergentul „neamţ” care încremenise, aşa cum se cerea la regulament când în faţa ta erau numai domni ofiţeri.

— Să fie dus în cortul meu, până isprăvim lupta! urmă Kemeny. Mie aduceţi-mi un cal şi să nu ne pierdem vremea!

Husarii îl dădură pe Lazăr în seama unor oşteni, cărora în fugă le spuseră porunca generalului de a fi dus la cortul lui. Aceştia, ca nu cumva să le scape, îl legară fedeleş şi-l aruncară pe jos la intrare. Acolo a zăcut vreme de patru ceasuri, până ce, biruitor, Kemeny s-a înapoiat. Oştirea împăratului fusese spulberată, dar s-a mâniat cumplit văzându-şi binefăcătorul cetluit ca un tâlhar. El singur i-a tăiat legăturile şi în văzul tuturor l-a îmbrăţişat.

— Tu iartă pe mine! i-a zis el pe româneşte, după care s-a întors către ai lui, spunându-le ungureşte: Acest olah s-a dovedit cu multă credinţă pentru plaiurile unde s-a născut şi, când el era mai tare, n-a pregetat să treacă de partea noastră, unde-i locul lui firesc. Pentru fapta lui vitejească îl răsplătesc de faţă cu toată lumea şi-l fac hotnog în oastea mea. Aşa am hotărât!

Câteva mormăieli nu prea arătau mulţumire în rândul oştenilor, dar Lazăr nu pricepuse nimic şi, după ce i se spuse pe limba lui, dădu să sărute mâna generalului drept mulţumită, stârnind zâmbete batjocoritoare în jur. Dar privirea tăioasă a lui Kemeny îi făcu pe îndrăzneţi să-şi plece capul.

Mai târziu, în drum spre casă, Kemeny află că tânărul olah nu era altul decât feciorul acelui Marcu, vestit dregător al răposatului Grazziani, ce fusese domn al Moldovei. Vestea făcu ocolul taberei şi chiar şi cei mai porniţi împotriva lui fură nevoiţi să se încline atunci când generalul îi făgădui să-l facă, în curând căpitan. Astfel bănăţeanul nimeri în mijlocul unor ofiţeri a căror limbă n-o înţelegea, în schimb cea mai mare parte din ei ştiau româneşte, chiar dacă asta nu prea le era pe plac.

Războiul împotriva împărăţiei nu s-a isprăvit cu biruinţa de la Dregelypalank, ci întreaga vară a acelui an a durat izgonirea oştenilor nemţi din Ungaria de Sus, Kemeny devenind astfel adevăratul ei stăpân. Dar numai după încă patru ani avea să se aştearnă liniştea şi pacea pe meleagurile europene răscolite de luptele dintre creştini, spre marea îngrijorare a pagânilor.

Când toată lumea a răsuflat uşurată şi generalul a trebuit să se întoarcă în Ardeal, se înţelege că l-a luat cu sine şi pe bănăţean. Îl îndrăgise pentru mintea lui ascuţită, dar şi că în mai multe rânduri îşi pusese pieptul lui la bătaie ca să-l apere şi nu o dată fusese rănit, dovedind astfel că-şi merita pe deplin cinstea de căpitan. Cum nu mai avea pe nimeni la Bozovici, Lazăr şi-a urmat noul stăpân, dar nu mai înainte de a trece prin satul său, de unde luă o straiţă cu pământ ca să-l împrăştie peste sfoara de moşie ce i-o dăruise prinţul Rakoczy, atunci când auzi de faptele sale vitejeşti. Apoi, când în scaunul ţării s-a urcat feciorul ce purta acelaşi nume, fu nevoit să se mute şi el la Bălgrad, căci Ianoş Kemeny era nu numai cel dintâi general al ţării, dar şi prieten bun al prinţului. Acesta îi dădu sub poruncă numai români, măcar că acuma se descurca binişor şi pe ungureşte, dar voia să-l trimită în Moldova, la Vasile-vodă, cu o treabă de mare taină. Din suita lui Kemeny mai făceau parte şi hotnogii Bălgrădean şi Buta, care fuseseră aleşi anume pentru credinţa lor. Se zvonea că de acolo aveau să aducă o mireasă pentru un frate de-al lui Rakoczy şi erau chiar dezamăgiţi că nu era vorba de vreo încăierare cu turcii, ci poate cu… cazacii!PEŢITORII NEÎNCETATELE ÎNFRUNTĂRI CU ŞLEAHTICII păreau a-l face pe Timuş să mai uite de focul inimii, dar n-a fost chiar aşa. În răstimp, fata cea mare a hospodarului a nuntit cu cneazul Radzwil, iar Ruxandra s-a întors de la Istanbul. De fapt nici acolo nu fusese ţinută în prea mare străşnicie, căci stătuse în casa părintelui ei, chiar în apropierea mării, pe lângă saraiul cel nou – yeni sarai, cum îi spuneau turcii. Putea să se ducă oriunde i-ar fi fost voia, numai să nu iasă pe porţile oraşului, dar domniţa nu obişnuia să se îndepărteze de frumoasa grădină unde visa deseori la meleagurile ei îndepărtate.

Încrezându-se în spusele voievodului, Timuş fu cât pe ce să se ducă el însuşi la Ţarigrad şi să împlânte pumnalul în ticălosul pribeag, care ar fi vrut să se însoare cu aleasa inimii lui. Fiind însă încurcat în luptele cu şleahticii s-a înduplecat să-l trimită pe rusul ce încăpuse pe mâinile lui Kenaan-paşa şi sfârşise în Bosfor. Hatmanul nu ştia însă de cruda soartă a omului său, ci aflase că tânărul „rival” era în mare prietenie cu însuşi sultanul. Din păcate încă nu-i ajunsese vestea despre înapoierea domniţei Ruxandra la Iaşi, aşa că se hotărî să meargă el în bârlogul turcului şi s-o scoată de acolo. Porunci să-i fie adus Şevach, singurul telal evreu, care se bucura de oarecare trecere în ochii lui şi de care se slujea uneori.

— Măi Iuda! îl apucă hatmanul pe după gât, de parcă ar fi fost un bun prieten. Am trebuinţă de bani, dar mai ales de o călăuză deşteaptă ca tine, ca să mă strecor la Ţarigrad.

— Măria-ta în gura lupului, ori n-am priceput eu prea bine?! se miră evreul. Mai bine aruncă-te în Nipru şi ai să fii mai în câştig, căci moartea are să-ţi vină cu mai multă uşurinţă. Turcii au să te taie bucăţică cu bucăţică şi să te săreze ca să nu te împuţi până îi muri, după care au să-ţi pună pielea pe băţ.

— Cum de îndrăzneşti să-mi cobeşti asemenea cazne, tică-losule?! se înfurie Timuş.

— Doamne fereşte… departe de mine asemenea gânduri! Eu am spus numai ce-ai să păţeşti, dacă măria-ta te-ai duce acolo.

— Păi tu de ce crezi că am nevoie de cineva priceput şi dat dracului, ca tine? Să mă ascundă! Neamul vostru îi împrăştiat în toată lumea şi nu se poate să nu ai tu pe cineva, care să mă sprijine în ce am eu de gând.

— Am zis că nu? Totuşi, dacă nu ţi-i cu supărare, aş putea să aflu şi eu despre ce este vorba?

— Vino tu cu banii, şi pe drum voi avea timp să-ţi spun tot oful inimii mele.

— Iacă, asta n-oi face-o, măria-ta! se împotrivi Şevach. Ştiu că ai să mă spânzuri, sau cine poate ghici ce alte schingiuiri am să sufăr şi cei şase copii au să-mi rămână orfani pe drumuri, şi-aşa, şi-aşa… Dar când i-ar vedea cazacii, după ce eu te-oi duce la pierzanie, ei ce vor mai păţi? Nu de alta, dar cine a mai pomenit cazac să poată sta mascat mai lungă vreme în Ţarigrad?

— Deci nu vrei, porcule! După ce ne-ai supt tot sângele şi aurul, te scapi pe tine de frică dacă te roagă omul să-l ajuţi la nevoie? Aşteaptă tu, scârnăvie…

— Stai, măria-ta, că de pomană te mânii! încercă evreul să-l domolească. Dacă am zis că nu merg cu un cazac, asta nu înseamnă că nu pot să mă duc eu singur şi să împlinesc tot ce mi-ai porunci.

Timuş se uită chiorâş la el gata să-i treacă furia, căci în isteţimea şi viclenia jidovului avea deplină încredere.

— Măi, Şevach, ai fi tu în stare să faci asta pentru mine?

— Mă duc şi-n iad, dar tot singurel, căci ce să cauţi măria-ta acolo, unde-i ca şi la Ţarigrad?

— Se pare că nu eşti chiar aşa de al dracului, iudo! rânji Timuş. Numai că prea fierbi omul până-i faci un bine. Nu v-ar mai răbda bunul Dumnezeu, pe care voi l-aţi vândut şi răstignit, dar tu poate ai să capeţi îndurarea sfântului Petre, că ai inimă bună, mai ales minte, tâlharule.

Îi spuse apoi tot ce avea pe suflet, mai cu seamă despre robia domniţei Ruxandra la păgâni şi-i ceru să facă şi ce nu s-ar fi putut, numai s-o scoată de acolo. Pomeni şi de pribeagul fecior de domn, la care se gândise hospodarul Moldovei să şi-l facă ginere şi l-a îndemnat a nu mai pregeta să-l ucidă.

— Aşa ţi-a spus Vasile-vodă? întrebă Şevach cam neîncrezător.

— Pui la îndoială spusele mele? Cine să ştie mai bine ca el?

— Oi, vei, dar cum poţi crede cuvintele acelui vulpoi?

— Bagă de seamă cum vorbeşti, târâtură!

— Asta-i o mare laudă, măria-ta. Înseamnă deşteptăciune şi domnul Moldovei nu duce lipsă de aşa ceva, numai că nu trebuie să te încrezi orbeşte în spusa lui.

— Poate că ai şi tu dreptate. Totuşi este limpede că ţâncul urmăreşte scaunul lui tătâne-său, iar Vodă i-ar da fata ca să-l potolească şi să-l supună ca ginere.

— Păi dacă-i pribeag şi hoinar, muiere pe cap îi mai lipeşte? se nedumeri Şevach. Afurisită treabă, mai cu seamă că tocmirea unui ucigaş înseamnă o adevărată avere pentru un pârlit ca mine, se mai văicări evreul.

— Nu te plâng eu pe tine! Dacă te-aş scutura, numai aur ar ieşi din tine! Cu spada, ori otrava, fă ce-i şti, numai să mă scapi de acel Mihnea şi pe fată s-o aduci teafără la Iaşi, deocamdată. Dacă izbuteşti asta, te umplu de avere, iar de nu, îţi scot maţele şi ţi le bag pe gât. Aşa să ştii!

— Ar însemna să nu mai viu nicicând, fără isprava ce mi-o cere măria-ta, numai că eu poftesc să mor de bătrâneţe, printre ai mei, şi să mă hrănesc cu pâine, nu cu maţele mele. Am să fac tot ce porunceşti, numai că până atunci am şi eu o rugăminte: să îngădui pe vărul nevesti-mii, Moshe ben Avrum, să ţină o mică dugheană în Zaporoje. Nu-i mare lucru de capul lui, dar are o droaie de copii…

— Bine! Asta se poate! Însă şi pe tine am să te răsplătesc, dacă faci treabă bună.

— Să te audă bunul Dumnezeu din ceruri, măria-ta, şi să-ţi dea şi ţinere de minte, că până atunci îi lungă vreme şi eu am să-ţi aduc o socoteală de toţi banii ce-i voi cheltui. Nu de alta, dar acuma sunt silit să mă împrumut…

— Lasă, nu te mai văicări atâta! Ştiu eu că ai s-o scoţi la capăt cu toate. Acuma nu mai pierde vremea, şi vezi de fă treabă ca lumea! Dar Şevach lipsi mai puţin decât s-ar fi aşteptat hatmanul, care se trezi cu el pe nepusă masă, după numai o lună de zile.

— Ai făcut ceva? îl întâmpină Timuş, nerăbdător.

— Tot ce-ar fi trebuit.

— Ai scăpat domniţa?

— N-am avut cum, fiindcă de acum trei luni se află la Iaşi Dar nici acolo n-a dus-o prea rău. Ce robie?… Ce ostatecă…?

— Să mă fi minţit oare hospodarul?!

— Nu de tot. Jupâniţa a fost la Ţarigrad, ca zălog, dar nu la sărai.

— Dar pe acel ticălos l-ai ucis?

— De ce sa moară, când îi atât de tânăr şi frumos?

— Tu îţi baţi joc de mine, câine? ridica Timuş pumnul.

Şevach se dădu speriat înapoi şi întinse braţele în semn de iertare.

— N-ai spus măria-ta că nu trebuie să se însoare cu domniţa Ruxandra? Nici n-are să fie nuntă! Băiatul n-a gândit vreodată la aşa ceva. Mai mult chiar, din câte am aflat, ar cam da târcoale unei surori de-a sultanului, aşa că nici gând să mai vie la Iaşi, câtă vreme ar putea ajunge mare dregător la Poartă. Pentru ce să mai fi dat atunci banii de pomană? Ar fi fost numai o risipă în vânt, aşa că l-am lăsat în pace.

— Cum s-ar zice, n-ai făcut nimic! Te pomeneşti că mai vrei şi răsplată pentru asta?

— Dar ce, eu am dorit să mă plimb pe la Ţarigrad? De asta îmi ardea mie?

— Te-ai întâlnit cu neamurile tale cele spurcate şi aţi mai pus la cale alte blestemăţii, îl repezi Timuş.

— Atâta bine să văd, dacă am rude în afară de Zaporoje. Am bănuit eu că n-am să mă îmbogăţesc…

— Bine, bine! Lasă că ai să capeţi! făcu din mână hatmanul.

— Cu atât mai bine, căci o să mai ai trebuinţă, măria-ta, şi de un olăcar la Iaşi, ori în Lehia.

— Pentru ce?!

— Vasile-vodă a căutat să-ţi facă duşmani la Ţarigrad, punându-te împotriva beiului pribeag. Acesta este foarte îndrăgit la Poartă şi, ucigându-l, ai fi stârnit ura tuturor prietenilor tânărulul. În răstimp, hospodarul îşi caută ginere prin Lehia.

— Cuuum?! De unde ştii?

— De la un alt văr de-al nevesti-mi, Dumnezeu s-o ţie, care are multe neamuri şi unul ştie una, altul alta, şi aşa se leagă toate.

Timuş începu a-şi muşca buza, semn că mânia îi dădea târcoale şi atunci simţea nevoia de băutură, ca să se astâmpere, Şevach îl cunoştea prea bine, aşa că se uită speriat primprejur, ca să vadă cum ar fi putut să plece la vreme. Spre uimirea lui, hatmanul strânse pumnii, oftă şi rosti domol, de parcă ar fi fost un copilandru vinovat de vreo năzbâtie.

— Tu ce-ai face în locul meu? Faţa evreului se lumină pe dată. Scăpase!

— Ce poate să facă un flăcău tânăr şi viteaz ca măria-ta? răspunse el repede. Să te duci la Iaşi şi s-o ceri de nevastă! Ce alta ai vrea? Să mă duc prin Lehia de astă-dată, dacă hospodarul îţi va mai îndruga altă poveste?

— Tu crezi că el a minţit anume?

— Să fii sănătos, măria-ta, câte îndrugă regii şi prinţii…

— Nelegiuitule! sări Timuş. Eu…

— Da’ ce, măria-ta eşti rege? Eşti mai presus decât ei! Ca hatman al vitejilor cazaci, te înfăţişezi voievodului şi-i ceri fata. Scurt şi fără tertipuri. Ţi-o dă? Bine! Nu? O înşfaci pe codană şi pe aci ţi-e drumul!

— Măi, frăţioare, tu ştii că ai dreptate? Ce-mi trebuie mie ocolişuri, câtă vreme ar trebui să mă port căzăceşte. Măi, iudă, ai merita să te pup, că m-oi clăti mai apoi cu rachiu! izbucni Timuş voios nevoie mare.

Scotoci într-o ladă, de unde scoase două pungi pe care le tinse lui Şevach, fără să-l mai sărute.

— Te plătesc pentru sfatul ce mi-ai dat şi nu că te-ai vânturat pe la Ţarigrad, unde n-ai făcut nici o brânză.

— Zii, măria ta, că-mi dai pentru ce-i pofti, numai bani să fie, râse evreul înşfăcând aurul. Dumnezeu să te răsplătească înmiit şi eu, robul nevrednic al măriei-tale, mă leg cu jurământ să te slujesc orişicând îmi vei cere.

— Cu plată, nu? rânji Timuş.

— Altminteri se poate, stăpâne? făcu mieros Şevach. Doar unu-i vulturaşul nostru cel milostiv, faima cazacilor…

Rămas singur, Timuş simţi nevoia să-şi „clătească mintea” ca să poată gândi, aşa că apucă o ploscă cu samahoncă şi trase cu sete. Ieşi apoi în cerdac, de unde putea să cuprindă cu privirea întreaga aşezare a cazacilor de la gurile Niprului. Încercă să-şi închipuie cum ar arăta frumoasa domniţă alături de el… Trebuia să-şi facă o casă mare şi frumoasă, chiar pe malul apei, într-un zăvoi unde păsările aveau să le încânte auzul din primăvară până toamna târziu. Şi apoi, unde se mai găseau atâtea privighetori, cinteze şi mierle, ca pe la ei? Avea dreptate jidovul, sfătuindu-l să se ducă de-a dreptul, căci vicleanul moldovean ar fi fost în stare să-l păcălească din nou. Va încărca patru căruţe numai cu daruri pentru mireasă şi socri, ca să le arate că nu era cu nimic mai prejos ca ei, căci iscoadele de la Iaşi îi povestiseră deseori despre pohfala cu care se înconjura hospodarul. N-avea să i se înfăţişeze ca un cazac pârlit. Gândurile îi fură însă oprite de ivirea unui oştean, care se prăvăli gâfâind la picioarele lui. Se vedea cât-colo că străbătuse cale lungă şi că vestea nu îngăduia zăbavă, căci venea din cetatea de scaun a Moldovei.

— Ce s-a întâmplat? întrebă îngrijorat Timuş. Nu cumva a murit jupâniţa…

— Mai rău, tătucule! Până să ajung eu aici, cred că la Iaşi au şi sosit peţitorii lui Rakoczy. PRIETENII PADIŞAHULUI CU TRECEREA ANILOR, TÂNĂRUL MIHNEA s-a desăvârşit în mânuirea armelor şi ser Rodolfo l-a sfătuit să-şi cumpere spada aceea veneţiană, căruia Kenaan-paşa i-a zis „yulyii”, dar prinţul tot „năpârca” îi zicea, pe limba lui. De atunci năzuia după o încăierare adevărată şi începu să iasă noaptea, doar de va da peste una pe lângă ruinele vechiului oraş de altădată. Nu peste multă vreme, avu noroc să audă zăngănit de săbii şi văzu bătăuşii căutând să se ascundă pe după zidurile dărăpănate, ca să cadă în spatele celui atacat. Nu mai încăpea îndoială că tâlharii năpădiseră patru împotriva unuia singur. Acesta se ţinea destul de bine cu iataganul şi ticăloşii nu prea se înghesuiau să se apropie, decât pe la spate. Era vădit că nu va putea ţine piept duşmanilor prea multă vreme, aşa că Mihnea îi sări în ajutor, fără să se mai întrebe de partea cui era dreptatea.

— Şacalilor! Nemernicilor! Aşa ştiţi să vă bateţi? Ia poftim!

Nu atât faptul că se văzură loviţi pe neaşteptate, cât mai ales iscusinţa noului venit îi băgă în sperieţi pe tâlhari. Străinul parcă ar fi fost un vrăjitor, aşa făcea să le arunce spada din mână, ba îi mai şi înţepa din când şi când, de parcă n-ar fi vrut decât să-i facă de ruşine. În mintea lor nu se îndoiră că însuşi şeitan sărise în ajutorul celui pe care voiau să-l ucidă, aşa că fugiră înspăimântaţi, pierzându-se pe întortocheatele uliţi.

— Eşti teafăr, efendi? întrebă Mihnea apropiindu-se de necunoscut.

— Mulţumită domniei-tale, răspunse acesta. Dar ce văd? Eşti tânărul nostru prieten… Mihaly, parcă.

— Mihnea! răspunse beyul şi se aplecă asupra lui, ca să-l vadă mai bine. Şi domnia-ta nu eşti altul decât însuşi Emirguneoglu, de nu mă-nşel. Ia te uită ce întâmplare! Ce-ai păţit?

— Cât pe ce să mă omoare.

— Hoţi?

— Tot una! Ucigaşii şahului Persiei, care ar da oricât să mă trimită în sânul lui Alah slăvitul. Din pricina domniei-tale nu au izbutit decât să-mi cresteze braţul, aşa că-ţi vor purta pică, bagă de seamă.

— Să poftească! se fuduli Mihnea şfichiuind văzduhul. Abia îi aştept! Dar… ce ai? Văd că abia te ţii pe picioare. Ai pierdut mult sânge. Unde-i rana? Ori mai bine să te duc acasă?

Emirguneoglu se învoi bucuros, dar Mihnea îşi dădu seama că slăbiciunea rănitului se datora nu numai încăierării, ci şi mirosului de butoi ce răbufnea din el. Totuşi nu-l lăsă singur şi, cu chiu, cu vai, ajunseră la emir. Acesta se rugă de el să rămână şi peste noapte, căci s-ar fi putut ca ucigaşii să-l mai calce o dată şi nu se putea încrede pe deplin în slujitorii ce-i avea. Aşa se face că Mihnea adormi în culcuş străin. Poate că din pricina asta a avut şi visul acela ciudat, în care sultanul însuşi o aducea pe sora lui Hanzade, de mână, ca să i-o dea de soţie. Apoi se făcea că în fruntea unei oştiri strălucitoare a alungat nişte oameni urâţi şi păroşi, dintr-o ţară a cărui rege a şi ajuns…

În dimineaţa următoare fu poftit de un rob la patul gazdei, care nu se putuse ridica din pricina rănii căpătate peste noapte.

— Am ţinut mult să-ţi mulţumesc încă o dată pentru că mi-ai scăpat viaţa şi, fiindcă un imbrohor m-a poftit să-l urmez la sărai, am să te rog să mă însoţeşti. Trebuie să afle şi sultanul, iar tu ai să fii martor.

Tânărul ştia că acasă la el treburile mergeau de la sine, prin iscusinţa lui Modzali-vătaful, iar o întâlnire cu padişahul nu putea decât să-i fie folositoare, aşa că se învoi.

Rămase uimit de uşurinţa cu care pătrunseră chiar în iatacul padişahului, iar acesta îi primi de parcă ar fi fost un om de rând. Totuşi, cei doi se ploconiră până la podea, sărutându-i poala veşmântului, după care Emirguneoglu îşi povesti păţania.

— Fii pe pace! Am să-i jupoi de vii pe vinovaţi.

— De n-ar fi fost tânărul nostru bey să mă scape, nu m-aş mai fi înfăţişat astăzi luminăţiei-tale.

— Îl cunosc! făcu sultanul zâmbind binevoitor. Socoteam că este unul dintre prietenii noştri, dar, după câte am auzit, ţine mai mult la iubita mea mamă. Nu-i aşa?

Mihnea înghiţi un nod, fiindcă nu ştia câte va fi aflat împăratul, aşa că rămase tăcut, în aşteptare.

— Apoi, mai am de îndeplinit o datorie faţă de el, căci a fost printre puţinii care au cutezat să mă înfrunte. Ce zici?

— Este un mare viteaz, se băgă emirul. A dovedit-o şi sub ochii mei.

— Dacă şi tu o spui, râse Murad, care era tare voios în dimineaţa aceea, atunci vă cred pe amândoi. Numai că ar trebui să-l răsplătim cum se cuvine. Vrei bani?

— Am, prea-bunul meu stăpân, răspunse de astă-dată Mihnea.

Apoi îşi luă inima-n dinţi şi o spuse răspicat:

— Dacă marea bunătate a strălucirii-tale, umbră a lui Alah pe pământ, se revarsă asupra mea, atunci fă ca să capăt ceea ce mi se cuvine.

— Ce anume?!

— Eu sunt feciorul acelui Radu Mihnea, care ţi-a fost cu mare credinţă până la moarte, şi aş fi îndreptăţit la moştenirea lui.

— Te pomeneşti că vrei vreuna din cele trei ţări a ulacilor? Am ghicit?

— După credinţa ce ţi-o port, luminăţia-ta, stăpânul stăpânilor, socot că am dreptul asupra tuturor, mai ales că sunt şi de spiţă basarabă, şi corvină, şi cu sânge muşatin.

— Nu ştiu despre ce este vorba, se băgă iar Emirguneoglu, dar, dacă el spune, aşa trebuie să fie. Mă rog şi eu pentru el!

Sultanul încetă a zâmbi şi îşi netezi barba, aşa cum avea obiceiul când se afla în încurcătură. Rosti apoi domol:

— Ce vrei tu, nu-i cu putinţă. Ulacii sunt nişte trăsniţi, care nu pot sta laolaltă. A mai vrut un bey să-i strângă, dar până la urmă l-au ucis.

— Da! se băgă Mihnea, fără să-şi dea seama că-i lua vorba. Numai că austriecii au fost ucigaşii, şi dacă l-ar fi lăsat în viaţă azi ar fi fost acolo o ţară puternică.

— Dar nu şi supusă mie, beyule! ridică vocea padişahul. Tot mai bine să rămână despărţite. Tu n-ai decât să te hotărăşti pentru una din ele şi să-i spui sadrazamului că asta-i voinţa mea, să te căftănească domn.

Se înţelege că nu a putut pleca pe dată, iar atunci când s-a dus la marele vizir ca să-i spună porunca padişahului acesta nu mai era la sărai. Nu s-a îngrijorat şi şi-a zis că avea să vină în altă zi, dar o săptămână încheiată nu izbuti să dea de el. Apoi i s-a mai închis şi poarta în nas, nemaifiind lăsat să intre după cum îi era voia. Kenaan-paşa îi spuse că toată pricina era aurul împins la palatul marelui vizir de cei doi domnitori de peste Dunăre, ori iţele ţesute de oamenii lui Rakoczy. Nu-i mai rămânea decât nădejdea în noul său prieten, Emirguneoglu, care ar fi putut să-l ducă iarăşi la sultan şi să i se plângă. Acesta îi spuse că padişahul hotărâse ca în cea de a 24-a zi a lui Sevval ul-mukerem să-şi adune prietenii în casa lui Silahdar Mustafa-paşa, pe la care nu mai trecuse de mult. Asta însemna 8 februarie 1640, zi ce avea să rămână de pomină, dar Mihnea nu putea acum să ştie.

Mare fu bucuria revederii, nelipsind nici Bianchi, nici Yar Ali-han şi, se înţelege, nici emirul, cu tânărul său prieten. Padişahul însă era tare schimbat în rău, lipsindu-i cu totul veselia chefliului de altădată.

Se întinsese masă mare, cu bucatele cele mai alese, dar şi cu vestitele băuturi de atunci. Ispita fu prea mare şi, cu toate că Murad se ţinu cât putu, în cele din urmă nu se rabdă să nu guste din pocalele care-i făceau cu ochiul. În scurtă vreme se chercheli, ba îi reveni şi roşeaţa obrazului şi, după cum îi era obiceiul, se făcu tare darnic:

— Pe tine, scumpule Bianchi, te fac stăpânul Veneţiei! hotărî el, cu toate că n-ar fi putut să poruncească în cetatea sfântului Marcu, nici dacă ar fi fost treaz. Ţie, urmă el apucându-l pe după gât pe emir, am să-ţi dau întreaga Persie, cu şah cu tot. Fă ce vrei cu el!

Nici Mihnea nu fu uitat la această „pomană de beţiv”:

— Tu ai să fii beylerbeyul celor trei ţări… cum naiba se chemau odinioară…?

— Dacia! răspunse Mihnea pe dată.

— Aşa! Tu ai să fii stăpânul lor, dar supus cu credinţă sultanului, care are să fie… Silahdar!

Cât erau de ameţiţi, toţi făcură ochii mari auzind aceste vorbe, dar mai cu seamă Mihnea, care-şi închipuise într-o vreme că aiurelile sultanului ar fi putut prinde viaţă.

— Ce vă holbaţi la mine? se răsti Murad-khan. Eu poruncesc şi poftesc ca Silahdar să fie sultan, de îndată ce mor eu! bătu el cu pumnul în masă. Toată seminţia lui Osman îi putredă şi trebuie să crape toţi cei din neamul lui. Eu am să vă las, că-mi simt sfârşitul…

— Nu se poate, mult iubitul meu stăpân, sări gudurându-se Silahdar-paşa.

— Ba da! Aşa am hotărât, aşa să faceţi! Vreau să-mi aduceţi chiar aici leşul frăţiorului meu Ibrahim, ca să nu-ţi mai stea ţie în cale, sultanule, ce-mi vei urma mâine dimineaţă! Aduceţi călăul ca să poruncesc chiar eu moartea lui!

Începuse să se înfurie şi vinele tâmplelor i se umflaseră mai să-i plesnească, iar dacă i-ar fi stat careva împotrivă, în acea clipă, îşi primejduia capul. De altfel chiar gazda avea să-i facă placul, surâzându-i gândul de a pune mâna pe putere. Şi nu întâmplător îi venise asta în minte sultanului beat, căci i s-a şoptit din vreme, de către însuşi Silahdar-paşa, că el ar putea fi singurul lui urmaş de nădejde. Aşa că pe dată a şi trimis la sărai după gâdele Kara Ali, ca să se înfăţişeze degrabă padişahului.

Dintre toţi cei de faţă, nu numai gazda îşi păstrase mintea limpede, ci şi tânărul bey ulac, care îşi zise că sosise clipa să se arate ascultător poveţilor lui Kosem. Nu atât pentru ea, dar, dacă murea împăratul, celălalt ar fi înlăturat-o pe valide şi atunci cu greu şi-ar mai fi împlinit dorinţa lui atât de arzătoare. Dacă nu mai era Murad şi mamă-sa ar fi scăpat datorită lui, atunci de bună-seamă că izbânda ar fi fost de partea lor.

Socotind în minte cele de mai sus, Mihnea se furişă tiptil din casă, încalecă pe cel dintâi cal găsit la îndemână şi într-un galop nebun se duse la sărai. La poartă arătă inelul sultanului şi i s-a îngăduit intrarea fără nici o piedică. Apoi şi darussade îi deschise uşile şi astfel putu să ajungă în faţa lui Kosem, pe care o sculase din somn.

— Arde saraiul? A izbucnit ciuma? întrebă ea nemulţumită. Ce s-a întâmplat?

— Prea-luminată şi înţeleaptă mea stăpână! căzu Mihnea în genunchi. N-aş fi cutezat, dacă n-ar fi în primejdie viaţa slăvitului nostru sultan. Acum este la Silahdar…

— Atunci îi beat! făcu scârbită Kosem.

Totuşi îl ascultă pe Mihnea şi, când acesta isprăvi în câteva cuvinte, sultana clătină capul zicând:

— Toţi cei de acolo nu fac nici două parale, dar ticălosul de Silahdar ar fi în stare să ne joace vreun renghi. Bine ai făcut că mi-ai dat de ştire!

Miji ochii somnoroşi, căutând să-l străpungă cu privirea printre gene, dar tânărul nu clinti. Răspunse doar:

— Călăul s-ar putea să fie pe drum…

— Că bine zici! Dă fuga şi opreşte-l! Spune-i că am poruncit eu să mă aştepte în arz odasi.

Tânărul se răsuci pe călcâie şi o luă la fugă, sub ochii uluiţi ai paznicilor, şi chiar la poarta cea mare Kara Ali era pe cale să încalece, ca să împlinească porunca sultanului.

— Cellat efendi, gâfâi Mihnea. Prea-slăvita noastră stăpână, Kosem-sultana, pofteşte să-ţi vadă faţa acum, pe dată, în arz odasi.

Gealatul se uită nedumerit către trimisul lui Silahdar-paşa, apoi la Mihnea şi spuse:

— Nu mai înţeleg cine mă cheamă…

— Ba-i limpede Luminăţia-sa padişahul a sosit acasă, unde se află acuma împreună cu valide şi pofteşte să te vadă numaidecât.

Slujitorul lui Silahdar-paşa nu prea ştia despre ce era vorba şi la rândul lui fu uimit că sultanul ajunsese mai repede decât el, căci îl ştia că rămăsese la stăpânul lui. Dădu din umeri şi astfel Kara Ali nu mai pregetă, ci se duse cu Mihnea.

În arz odasi intră însă numai singur, şi i se păru că cineva trăsese un zăvor pe dinafară. Oricât era de călău, simţi un fior, mai ales că, atunci când bătu cu pumnii în uşă, nu-i răspunse nimeni.

Acasă la Silahdar-paşa pregătirile erau în toi, căci acesta trimisese vorbă pe la toţi prietenii lui să se adune în grabă mare, şi aproape întreaga ogradă era plină de oşteni. Sultanul, istovit de băutură, se trântise cu capul pe masă, nevrând să se întindă în pat, iar cei din jur se uitau cam neliniştiţi la gazdă. Deodată Murad îşi săltă tot corpul şi răcni ca un leu:

— Acum! Aici! Vreau leşul lui Ibrahim! Ce mai aşteptaţi? N-am poruncit eu să…

Se clătină şi apoi căzu ca un buştean. Cei care se repeziră să-l sprijine se opriră înspăimântaţi, căci marele sultan murise.

— Suntem pierduţi! îngăimă Aii Yar-han. Să fugim!

— Nu încă! Mai rămâneţi! porunci Silahdar, fulgerându-i cu privirea. Dar unde-i tânărul ghiaur? se uită el în jur.

— O fi la umblătoare, răspunse Emirguneoglu, care, deşi abia se mai ţinea pe picioare, parcă mai înţelegea câte ceva.

— Căutaţi-l! se răsti gazda la ei. Nu cumva să ne fi vândut! Când a plecat din odaie?

Toţi dădură din umeri, dar niciunul nu se îndupleca să se mişte după el. Nu pentru multă vreme, căci se înapoie slujitorul trimis după gealat şi le spuse că beyul însuşi îl dusese pe Kara Aii la Kosem.

— Nemernicul! scrâşni Silahdar-paşa. Dar şi mai prost am fost eu, că l-am îngăduit între noi. Cine l-a adus aici?

— Sultanul, bâigui Bianchi.

— Acum putem fugi? întrebă Aii Yar-han, ai cărui aburi de beţie i se risipeau de teamă. Scorpia ne mănâncă de vii pe toţi!

Fără să mai scoată o vorbă, fiecare căută să se facă nevăzut, iar cei din curte, de cum auziră câte ceva, o şi luară la picior, ca nu cumva să fie găsiţi în preajmă. Bostangii nu mai găsiră decât leşul sultanului, pe care-l ridicară şi-l duseră la picioarele validelei. Aceasta îl privi fără să scoată măcar o lacrimă, după care săltă capul şi rosti rar:

— Padişahul nu este mort! Un împărat nu moare niciodată! Trăiască împăratul! Viaţă lungă să hărăzească slăvitul Alah, măritului nostru sultan Ibrahim-khan!SOCRU CU DE-A SILA DUMNEALUI KEMENY IANOS, sfetnicul de taină al alteţei-sale serenisime Rakoczy Gyorgy, se afla de vreo două săptămâni la Iaşi, însă, cu toate că ceva se zvonise, Timuş află adevărul abia la Soroca. Nu putea crede că nu venise în peţit, însă inima îi era muşcată ca de un şarpe chiar dacă pârcălabul cetăţii îi spusese cu totul altceva. Tot acolo află că printre însoţitorii ungurului se aflau şi câţiva oşteni tineri, mai cu seamă un căpitan bănăţean, care cerceta prin târg să dea peste vreun bătrân care să fi luptat la Ţuţora, sub Gaşpar Grazziani. „De ce oare”? îşi muncea mintea Timuş.

Fiindcă îi luase pe vechii lui prieteni, în frunte cu atamanul Sidorenko, la un popas se strânseră cu toţii să hotărască ce să facă, întrucât erau prea puţini ca să se apuce de bătaie.

— Prin vicleşug, tătucule, îşi dădu părerea Arkaşa.

— Ar fi trebuit să-l iau cu mine pe iuda acela de Şevach, zise Timuş. El ne-ar fi scos din încurcătură.

— Păi, dacă ungureanul lui Kemeny caută pe unul de la Ţuţora, n-are decât să mă găsească pe mine! făcu Ivanco Druşin, un cazac căruia începuseră a-i albi tâmplele.

— Da’ ce, tu ai fost acolo? îl repezi Timuş. Nici nu erai pe lume atunci.

— Parcă el are să ştie? Îl ademenesc eu, că doar n-are să mă caute de dinţi. Lasă pe mine!

— Şi pe urmă?! întrebă neîncrezător Timuş.

— Văd eu ce caută ei la Iaşi, că doar nu de florile mărului vor fi venit.

— Afurisită treabă! scuipă Sidorenko.

Neavând altceva mai bun de făcut, se învoiră cu părerea lui Druşin şi, de cum ajunseră la Iaşi, se şi puseră în căutarea lui Lazăr Borlovan, căci el s-a dovedit a fi căpitanul lui Kemeny, despre care era vorba. Numai că împreună cu el se mai afla şi hotnogul Ion Bălgrădean, cu care legase o strânsă prietenie, aşa că oamenii lui Timuş trebuiră să-i atragă pe amândoi în capcană.

Treaba n-a fost prea grea, fiindcă bănăţeanul se arătă bucuros de întâlnirea cu „cazacul cel bătrân”. Din păcate însă, când să plece fu chemat la Kemeny şi, ca să nu-i scape cumva, îl trimise pe Bălgrădean să-i ţină de vorbă până ce avea să vină şi el. Întâlnirea urma să aibă loc în casa unui moldovean care putea vorbi căzăceşte şi unde îl aşteptau Sidorenko şi încă vreo patru cazaci.

De cum păşi pragul, Bălgrădean fu pocnit pe la spate şi se prăbuşi în nas la picioarele atamanului.

— Nu-i bine, tătucule! îl dojeni Druşin. Trebuia să-l fi luat cu vorbă bună.

— N-ai teamă! De frica schingiuirii, omul spune şi ce nu vrea! De ce să ne pierdem vremea cu el?

— Dar nici măcar nu-i căpitanul pe care-l voiai, zise şi Vania, care-l adusese.

Sidorenko căscă ochii şi izbucni:

— Atunci pe cine dracu ai adus?

— Pe un oştean de-al lui.

— Dar nu aşa ne-a fost vorba, se înfurie mai rău atamanul. Bălgrădean începu a da semne că-şi vine în simţire şi Druşin îl arătă cu degetul, după care spuse lui Arkaşa:

— Vom spune că l-am asemuit cu cineva şi poate că-l păcălim.

— În răstimp îi vine şi căpitanul şi ne găseşte cu ăsta la podea, nu se lăsă Vania.

Pe dată se repeziră să-l ridice pe un scaun şi porunciră gazdei să le aducă nişte rachiu tare cu care-l frecară pe tâmple, dar îl şi siliră să bea. Văzându-l că deschide ochii, moldoveanul îi zâmbi mieros:

— Să ierţi, domnia-ta, că, iacă, te-au asemuit cu cineva şi… aşa s-a întâmplat, dar nu cu răutate.

— Ce să zic? făcu Bălgrădean frecându-şi ceafa. Dacă aşa se primesc oaspeţii pe la dumneavoastră…

— Aracan de mine, se tângui gazda! Cum poţi să spui mata aşa ceva? Iacă, flăcăii ăştia sunt cam iuţi din fire şi unul dintre ei avea ceva socoteală mai veche cu un ardelean, iar acuma i s-a părut că domnia-ta ai fi. Fără să mai spună şi celorlalţi, te-a pocnit, mai înainte ca să poată fi ţinut. De altfel l-au şi izgonit de aici şi cei care sunt faţă se căiesc de cele petrecute.

Acuma, fie că lovitura n-a fost prea puternică, fie că rachiul era gustos ca cel de pe valea Mureşului, Bălgrădean îi iertă pe cazaci şi, atunci când sosi, Borlovan îi găsi pe toţi cinstindu-se de parcă ar fi fost prieteni de când lumea.

— Fraţilor! zise deodată Sidorenko, după ce şi Borlovan se aghesmuise. Vă văd oameni cinstiţi şi noi nu ştim să umblăm cu prefăcătorii, aşa că vom spune pe şleau ce vrem să aflăm de la voi.

— Eu socoteam că noi eram aceia care trebuia să întrebăm, răspunse Bălgrădean, dar căpitanul îi făcu semn să-l lase pe el.

— Tot aşa de cinstit o să vă răspundem. Dar mai întâi am pofti să ştim cine sunteţi?!

Cazacii se uitară unii la alţii şi îşi dădură seama că ardelenii habar n-aveau de sosirea lor în Iaşi. Druşin socoti atunci să se arate mai viclean şi răspunse el pentru toţi:

— Suntem oşteni în slujba dumnealui pan Stanislas Podolski, voievodul de Winiţa.

— Păreţi mai curând cazaci! se băgă Bălgrădean.

— Asta şi suntem! se fuduli Sidorenko.

— Dar ce-aţi vrea să aflaţi? întrebă Borlovan.

— Cu ce treburi pe la Iaşi? Nu cumva în peţit la fata lui Vodă?

— Noi? Da’ ce? Suntem de nasul ei? râse Bălgrădean şi mai dădu de duşcă o stacană.

— Poate… Kemeny? rânji Druşin.

— Fii pe pace, îi însurat! dădu din mână Bălgrădean, care părea mai vorbăreţ, în vreme ce bănăţeanul asculta cu băgare de seamă. Gazda abia mai prididea cu tălmăcirea.

— Deci nu-i rost de nuntă? îşi pierdu răbdarea Sidorenko. Ce s-o mai lungim, asta vrem a şti!

— D-apoi, nu vă fie cu supărare, dar domniile-voastre credeţi că luminăţia-sa domnul general Kemeny nu are altă treabă decât să se ţină de peţit? Haida de!

— Ce mai calea-valea? se băgă şi Vania. Tătucul nostru-i îndrăgostit foc de fata lui Vodă. Asta-i!

— Să fie sănătos! râse Bălgrădean şi închină din nou, căci tare se mai simţea voios.

Băură cu toţii, după care nu prea mai ştiură cum să se iscodească, până când Borlovan se lumină la faţă şi spuse:

— Ce-aţi zice voi dacă însuşi stăpânul nostru, Kemeny, i-ar cere fata lui Vodă, pentru voi?

— Cum aşa?! se nedumeriră cu toţii.

— Nu pot să vă spun, dar aveţi încredere, căci mi-a dat ceva prin cap…

— Şi mie, dar mai înainte de a veni domnia-ta, domnule căpitan, îi luă vorba Bălgrădean.

Gazda trebui să-i desluşească mai amănunţit cele petrecute, căci hotnogul începuse a clipi cam des a somn. Borlovan îl apucă de braţ şi, mulţumind pentru găzduire, plecară amândoi, fără a mai fi însoţiţi. Se vedea cât-colo că Bălgrădean abia de mai putea călca.

Nu acelaşi lucru l-ar mai fi spus cazacii când, după ce trecură peste câteva uliţe, tânărul oştean se înţepeni pe picioare, încât şi Borlovan se uită la el nedumerit.

— Nu eşti beat?! se miră el.

— Dintr-atât? râse celălalt.

— Atunci?!

— Nu-i lucru curat la mijloc! Nu pentru mine era lovitura aceea la cap, ci pentru domnia-ta.

— Crezi?!

— Păi, ce-ar fi avut cu mine? Şi încă ceva: ăştia trebuie să fie cazaci de-ai lui Timuş, care a sosit la Iaşi.

— Au vrut să ne păcălească.

— S-au crezut deştepţi, dar le arăt eu lor!

— Cum?

— Domnia-ta să faci ce te-ai legat. Îl rogi pe domnul general să pună o vorbă bună pentru stăpânul lor…

— Timuş?

— Da’ de unde! Pan Stanislas Podolski, voievodul de Winiţa. Nu aşa au spus chiar ei?

Borlovan izbucni în râs.

— Eşti dat naibii, măi frate! Mi-ar place să văd ce-ar zice aceşti isteţi când Kemeny i-ar vorbi lui Vodă despre leah!

Sfătuit de Bălgrădean, căpitanul Lazăr nu-i spuse tot adevărul stăpânului său, în vreme ce cazacii se întrebau la rându-le: „Dar, de fapt, ce-am aflat?”

Ducându-se de-a dreptul la Kemeny, ca să-i istorisească întâlnirea, însă fără să-i spună şi de bănuiala că era vorba de oamenii lui Timuş, bănăţeanul află de la general că Vodă îi poftise la un ospăţ, la care urma să vină şi hatmanul.

— Cel mai bun prilej ca să-i atrag pe cazaci de partea noastră! îi spuse vesel Kemeny. Eu, care am venit să pregătesc războiul împotriva Lehiei, mă întâlnesc, cum nu se poate mai nimerit, la voievodul Moldovei tocmai cu oamenii de care avem nevoie.

Căpitanul Borlovan îi pomenise că stăpânul cazacilor, „voievodul de la Winiţa”, era îndrăgostit de fata lui Vasile-vodă, dar parcă nu-i venise la îndemână să-şi dea el cu părerea că acela n-ar fi altul decât Timuş. Kemeny însă o luă de bună şi adăugă:

— Dacă şi voievodul acela leah îi face pe plac lui Lupu, şi ne ajută, atunci pot spune că Lehia va fi stăpânită de prinţul nostru şi n-am venit aici degeaba.

Ospăţul fu pe potriva feţelor boiereşti, dar mai cu seamă a musafirilor. Vel-logofătul Gheorghe Ştefan, vel-vornicul Iordache Cantacuzino şi alţii la fel de simandicoşi se înfăţişară înveşmântaţi în stofe scumpe şi împodobiţi ca la curtea împăratului Persiei, atât de mult aur şi atâtea preţioase pietre străluceau în lumina făcliilor de ceară curată şi plăcut mirositoare. Aşa ţinea Vasile-vodă la ighemoniconul domnesc. Şi ca să fie şi mai mare pohfala, vorbeau între ei leşeşte, cei care ştiau, cu deosebire oaspeţii străini. Cu toate acestea Timuş părea că nu-şi găseşte locul şi arareori răspundea la vreo întrebare. Cum era obiceiul, partea femeiască nu se afla acolo, ci în iatacul doamnei, unde ronţăiau acadele şi râdeau din orice li se părea de haz.

Mai către sfârşitul petrecerii, Kemeny socoti că n-ar fi rău să aducă vorba şi de viitorul ginere al lui Vodă şi rosti, închinând un pocal de vin:

— Am auzit, măria-ta, că-ţi dai fata după pan Podolski de la Winiţa, şi asta mă bucură, căci îmi place tânărul. Să fie într-un ceas bun!

De fapt, generalul nu-l văzuse niciodată pe acel voievod şi nici nu ştia dacă era tânăr ori bătrân, dar mai presus de toate nu s-a gândit la ce va spune Timuş, care înţelesese pe dată. Cel mai uluit fu însă domnitorul, care se uită nedumerit la Kemeny şi, bănuind a fi ceva meşteşugit anume în vorbirea sa, răspunse cam în doi peri:

— De! Ştiu şi eu? Cazacul însă rămase cu gura căscată, de parcă ar fi văzut o arătare. Apoi se ridică furtunos de la masă şi, fără să scoată o vorbă, părăsi încăperea. Nu-şi adusese tovarăşii, ca să nu se dea în petec, dar şi aşa tulburarea lui fu văzută de toţi mesenii.

— Ceva nu i-a fost pe plac, zise Vodă, puţin cam îngrijorat.

— I s-o fi făcut greaţă de la mâncare, măria-ta, râse vel-vornicul Gheorghe Ştefan, care era în dreapta lui Kemeny.

— Da’ de unde! dădu din cap Vodă. Tare mi-e că s-a mâniat pentru cele auzite de la dumnealui pan generalul. Se ştie doar că lui tare îi cam place de Ruxandra mea, măcar că-i un cazac.

— Dar nu un oarecare, spuse Kemeny, căruia îi păru rău că-l luase gura pe dinainte. E feciorul lui Bogdan Hmelniţki, măria-ta.

— Tocmai de asta mă tem! răspunse scurt voievodul.

Ridicându-se atât de vijelios, Timuş nu se opri decât între ai lui şi, apucându-l pe ataman de gât, îl scutură de credeai că voia să-i smulgă capul.

— Bine, măi, vită cufurită! răcni el. Mi-ai împuiat capul că ungureanul are să pună o vorbă bună pentru mine şi…

— Şi n-a făcut-o?! se miră Druşin, în locul lui Sidorenko, care n-ar fi putut răspunde.

— A pomenit de nu ştiu ce leah din Winiţa, ticăloşilor! Beţivanilor! şi lăsându-l pe ataman se opinti să-i tragă o cizmă în fund celuilalt. Porcilor!

— Nu se poate, batuşca! gâfâi Sidorenko. Îl spintec pe măgarul de căpitan!

— El singur a zis c-o face, se băgă şi Druşin.

— A făcut pe dracu! Şi-a bătut joc de voi, dar mai ales de mine.

— Îi crap capul!

— Ba să faceţi bine să vă ţesălaţi şi să vă spălaţi rapănul de pe mâini şi să daţi cu ce-ţi şti ca să nu mai duhniţi a cal, după care vă înfăţişaţi voievodului şi-i cereţi fata de nevastă pentru mine. Vedeţi că vă trimit în peţit, cum s-ar zice, şi să vă purtaţi cum trebuie!

— Aşa te vreau, sufleţele! sări bucuros atamanul şi-l sărută pe obraz. Acum mai vii de-acasă! Ce să mai umblăm cu tot felul de ocolişuri leşeşti?

— Nu care cumva să mă răzgândesc eu şi s-o peţesc „căză-ceşte”! mormăi el înciudat, după care ceru de băut.

O ţinură apoi într-un chiolhan mai toată noaptea şi abia către ziuă îi trimise la culcare, încât chipeşii „peţitori” aveau să mai fie şi mahmuri, numai buni de pus pe ceartă.

Când s-au deşteptat, şi-au turnat câte o cofă cu apă în cap, s-au pieptănat şi s-au stropit cu „marafeturi levantine” de miroseau de la o poştă a ambră şi mosc. Apoi îşi puseră câte o floare la ureche, altele în piept, dădură o duşcă de rachiu tare ca să se dreagă şi, făcându-şi o cruce mare, porniră către palatul hospodarului, ţanţoşi de parcă ei ar fi fost gineri.

Când ajunseră acolo, care nu le fu mirarea văzând că nu se isprăvise petrecerea de cu seară. Adevărat că unii zăceau pe sub mese, horcăind cu nădejde, dar alţii, mai în virtute, în frunte cu vel-logofătul Ştefan, se strânseseră ciotcă în jurul voievodului şi al oaspetelui său, care abia se ţinea să nu adoarmă stând în jilţ.

Cazacii pătrunseră fără a ţine seama de împotrivirea seimenilor arnăuţi şi dădură buzna în mijlocul odăii. Se închinară cu smerenie, întinzând mâna dreaptă în faţă, după cum era datina la ei, şi Sidorenko începu, cu voce cam dogită de băutură:

— Cu sănătate şi bucurie am venit în casa măriei-tale, hospodarule, şi ne rugăm Celui de Sus să te dăruiască numai cu fericire şi viaţă îndelungată!

— Mulţumesc, voinicilor, răspunse vesel Vodă, închipuindu-şi că fuseseră trimişi de Timuş să-şi ceară iertare pentru purtarea lui. Cu ce vânt pe la noi?

— Cu veste bună, prea-milostive, căci viteazul şi neasemuitul nostru Timuş Bogdanici, feciorul marelui hatman al Ucrainei, fala creştinătăţii, îţi face cinstea să te aibă de socru.

Se lăsă o tăcere de mormânt şi numai rânjetul din colţul gurii vel-vornicului arăta că-i fuseseră pe plac vorbele cazacilor. Voievodul, în schimb, îşi muşcă buza până la sânge din pricina neobrăzării cazacilor, şi tocmai de faţă cu Kemeny. Ca să nu le mai dea răgaz să spună şi altele, se ridică furios şi, arătând uşa cu degetul, răcni:

— Afară! Strajă, dă-i afară pe nespălaţii ăştia. Căpitane Pădureţ, poftesc să-i duci până la Nistru, chiar acum, şi să-i azvârli din ţara domniei mele, ca pe nişte otrepe ce sunt!

Trimişii hatmanului îşi traseră spadele şi, fără să le pese de ameninţare, întoarseră spatele, după care ieşiră plini de trufie printre seimenii ce se uitau la ei prostiţi.

Kemeny, căruia îi sărise somnul, zise într-un târziu, privind către cei plecaţi:

— De acuma, măria-ta, toate drumurile Moldovei nu mai pot duce decât spre Asfinţit. Gata cu Răsăritul!

— Aşa a fost dintotdeauna, cinstite oaspete, răspunse Vodă mai domolit. Măcar că vrem noi au ba, întotdeauna munţii ne-au unit!

Izgoniţi cu ruşine din Iaşi, cazacii nu mai zăboviră şi pe dată încălecară către casă, nu fără a fi însoţiţi din depărtare de oştenii lui Pădureţ. Aceştia răsuflară uşuraţi când îi văzură dincolo de Nistru şi se întoarseră tot într-un galop ca să dea seama de împlinirea datoriei. De fapt Timuş nici nu-i băgase în seamă, ci a trecut pe unde a vrut, fără să fie supărat cu ceva.

De cum se văzu la Praguri, îl înştiinţa pe marele hatman de ruşinea întâmpinată la Iaşi şi căpătă încuviinţarea să se răzbune. Făcu strigare la oaste şi vreo zece mii de cazaci se năpustiră asupra Moldovei ca lăcustele, pârjolind totul în cale. Nici tătarii nu mai făcuseră asemenea prăpăd ca furioşii cazaci. Băgaseră spaima în toată suflarea şi bieţii oameni fugeau deznădăjduiţi care încotro vedea cu ochii, numai să scape cu viaţă.

Kemeny şi ai lui părăsiseră Moldova mai înainte, iar voievodul, auzind de prădăciunea căzăcească, îşi strânse pe fugă tot ce putu şi, luându-şi doamna şi întreaga familie, se trase la adăpostul zidurilor Sucevei. Târgul Iaşului fu dat pradă focului, jafului şi siluirilor de tot felul. Cazacii aveau îngăduinţa să facă orice, şi nu era trebuinţă să li se arate cum.

Lui Arkadie Sidorenko îi rămăsese gândul la frumoasa biserică a sfinţilor trei ierarhi, zidită de curând şi care strălucea la soare aidoma unei nestemate.

— Este aur curat, tătucule! îi spuse el lui Timuş.

— Fugi, batuşca, cu prostiile! Nu-i decât piatră vopsită!

— Nicidecum! se împotrivi atamanul. O tăiem în bucăţi şi o împărţim la toată căzăcimea, căci e îndeajuns.

Timuş dădu nepăsător din umeri şi Sidorenko o luă drept îngăduinţă de a o prăda, căci de biserici nu se prea legau ei, ci numai de odoarele din ele. Dar hatmanul îl opri:

— Mai întâi sparge numai o bucată din ea şi, dacă o fi cum spui tu, a voastră să fie, dacă nu, daţi-i pace, că-i mare păcat de aşa frumuseţe s-o facem una cu pământul de pomană.

Pe dată alergă la oamenii săi şi una-două fură cioplite câteva înflorituri de la ferestre, de care nu se puteau îndoi că n-ar fi fost de aur. Mare le fu însă dezamăgirea când dădură de moloz şi piatră.

— Ptiu! scuipă Sidorenko înciudat. Asta e ca o muiere sulemenită în obraz, dar bătrână pe sub fustă.

— Dar dacă am topi pojghiţa de aur de pe ea?! întrebă unul.

— Să ştii că ai dreptate, se lumină atamanul. Să facem un foc zdravăn împrejurul ei şi n-avem decât să ne aplecăm să culegem avuţia. Nu de alta, dar să nu se spună că a trecut cazacul pe lângă aur şi i-a dat cu piciorul. Hai, vulturaşilor, adunaţi vreascuri!

Curând, ruguri uriaşe înconjurară biserica, însă, în afara fumului care a înnegrit pereţii, nici urmă de ceea ce căutau. Mare le mai fu dezamăgirea şi numai câte unii mai răscoliră printre pietrele încinse, doar-doar de-ar găsi ceva, însă zadarnic.

Apoi întregul târg, afumat şi prădat, fu părăsit, căci Timuş porunci urmărirea vicleanului hospodar „până-n pânzele albe”. Vestea aceasta ajunse şi în bătrâna cetate a Sucevei şi mare spaimă se băgă în cei adăpostiţi acolo, fiindcă puţina oaste moldovenească, strânsă în pripă, n-ar fi putut face faţă năvălirii.

Cazacii ajunseră astfel în faţa zidurilor şi aproape că nu le veni a crede, văzând porţile larg deschise. Mai curând se gândiră la o capcană, dar însuşi voievodul îi întâmpină, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimica între ei. Mai mult chiar, îl îmbrăţişa pe hatman ca pe un oaspete aşteptat, după care îl pofti în spătăria cea mică, unde măria-sa avea obiceiul să ţină sfaturi de taină. Acolo îi lămuri lui Timuş pentru ce se purtase astfel cu trimişii lui, care prea se sumeţiseră de faţă cu ungureanul Kemeny, şi asta nu i-a fost pe plac.

— Eu le-am poruncit să fie cuviincioşi, se dezvinovăţi Timuş.

— Nu pot să zic ba, dar n-au nimerit ceasul potrivit şi n-au ştiut să se poarte. Domnia-mea am poruncit atunci să fie izgoniţi numai cei pe care i-ai trimis în peţit, dar nu şi pe tine, fiule, zâmbi cu înţeles Vodă, tutuindu-l.

Cazacul se uită la el neîncrezător, după care întrebă:

— Atunci, îmi dai fata?

— De bună-seamă! Cine n-ar fi mândru cu un asemenea ginere?

— Dar voievodul de Winiţa?! nu se lăsă Timuş.

— Nu ştiu de unde s-a iscat bazaconia asta, dar acela îi un bătrân coclit şi de mult şi-a luat gândul de la partea femeiască.

— El, poate, dar vreun fecior, nepot…

— Nici vorbă!

— De unde până unde a scos-o Kemeny, dacă n-ar fi fost ceva la mijloc? Şi mai ales pentru ce ai încuviinţat, dând din cap?

— Doar n-ai fi vrut să-i spun că nimeni nu-mi cere fata? Tu n-ai spus nimic până atunci! De unde să-ţi ghicesc gândul?

— Să fie într-un ceas bun, tată-socrule! chiui Timuş şi-l săltă în braţe, cât era de greu Vasile-vodă.

Se răsuci cu el, mai să se prăvălească la podea, după care ieşiră amândoi să dea vestea cea bună. Apoi se duseră în odaia cea mare a spătăriei, unde îi aşteptau îngrijoraţi boierii veliţi. Aceştia se ridicară pe dată din jilţuri şi îşi îndreptară întrebător – Să vă gătiţi de nuntă, boieri dumneavoastră, zise voievodul prefăcându-se a fi tare bucuros. Să fie înştiinţaţi şi musafirii noştri din afară, şi să fie poftiţi în cetate cu toată cinstea!

De bună-seamă că jaful şi jalea aduse în ţară de „oaspeţii” lui Vodă nu puteau fi trecute cu vederea de către moldoveni, dar nu mai aveau ce face. Se aşternură mese întinse pe tot cuprinsul cetăţii, pentru cazaci, ca şi pentru localnici, care se veseleau împreună cu străinii, de parcă ar fi fost chiar nunta. Boierii şi feţele căzăceşti mai simandicoase însă chefuiau în sala de ospeţe a măriei-sale, şi nu s-ar putea spune că nu cu aceeaşi veselie, uitându-se tot necazul de până atunci.

— Dragul meu ginere! zise deodată Vasile-vodă, luându-l pe după gât pe Timuş. Acuma, că suntem neamuri, îţi cer să te îngrijeşti de întreaga noastră familie.

— Ce vrei să spui, măria-ta, tată-socrule?

— Fiindcă tot eşti aici cu oastea, ce-ar fi să ne repezim să-l izgonim pe afurisitul de Matei din Târgovişte? Dacă apucăm să-l punem în locul lui pe Ştefăniţă al meu, m-oi descurca eu la Poartă! Ce zici?

— Dar, după câte ştiu eu, coconul este numai un copil, şi încă nu prea răsărit…

— Aşa-i, dar adevăratul stăpân tot eu o să fiu, şi socot că a cam venit timpul ca cele două ţărişoare, de aceeaşi limbă şi credinţă, să nu mai rămână dezbinate, ci să fie una. Cea de-a treia, Ardealul, are să ni se alăture, dacă Rakoczy ajunge crai al Lehiei şi noi avem să-l ajutăm.

Timuş rămase pe gânduri, după care răspunse încet:

— Iacă, am stat şi am chibzuit, tată-socrule, că mai lesne ar fi să căpătăm moşie de la leşi, ori ruteni, care bucuroşi ţi s-or supune…

— Nu-i tot una! se împotrivi domnul. Oamenii ăştia sunt fraţi de o parte şi de alta a muntelui, şi nu aiurea, cu alţii. Nu poţi sili la ham un bou cu un cal!

— Atunci să-ţi fie pe voia măriei-tale, numai că mai înainte aş pofti să nuntim, şi pe urmă om mai vedea! răspunse Timuş, care se temea ca nu cumva hospodarul să-l ducă cu vorba.

Ecaterina-doamna, soaţa lui Vodă, se ţinea tare semeaţă şi nici nu vru să audă de petrecere în altă parte, decât la Iaşi, aşa că aveau multe de rânduit pe urmele cazacilor. Aceştia se traseră potoliţi în corturi, ca nişte mieluşei, dar abia aşteptau să se repeadă şi asupra celeilalte ţări româneşti, despre care le pomenise ceva tătucul Timuş şi unde aveau să se căpătuiască, înapoindu-se la Zaporoje putrezi de bogaţi.

Într-o zi însă Timuş avu iarăşi o bănuială şi, chemându-şi prietenii mai apropiaţi, li se mărturisi:

— Nu ştiu ce mă face să cred că ceva încă este necurat! Mă tot gândesc la Kemeny. De unde să fi ştiut el de voievodul de la Winiţa, şi pentru ce a făcut legătura cu Ruxandra mea?

Druşin se plesni cu palma peste frunte, după care izbucni în râs.

— Te-ai ţicnit? Eu mă plâng şi nu pricep, iar tu…

— Aşa-i, batuşca, se alătură şi Sidorenko, luminându-se la faţă. Ivanco are dreptate să râdă. Noi suntem vinovaţi de tot ce s-a întâmplat.

— Cum aşa?!

— Păi, atunci, la Iaşi, când ne-am întilnit cu căpitanul ungureanului, noi l-am minţit că suntem în slujba lui Podolski, iar el, săracul, de bună-credinţă, aşa îi va fi cerut lui Kemeny, să vorbească de stăpânul nostru care este îndrăgostit de fata hospodarului…

— Capete de harbuz ce sunteţi! se răsti râzând la ei Timuş. Trăsniţi prieteni mi-a mai hărăzit Cel de Sus!

— Tu ţi i-ai ales, batuşca, dar Dumnezeu să ţi-i ţină, că tare te mai iubesc.

Nici prin cap nu le putea trece cazacilor că toată încurcătura se datora ardeleanului acela înalt şi suriu la plete, Bălgrădean, care se răzbunase, căci nu suferise să-l creadă a fi prost. CRUNTA KOSEM AUZIND SPUSELE VALIDELEI, toată suflarea adunată în pripă în alay meydani începu a striga spre a-şi arăta bucuria pentru noul stăpân, cu toate că acesta nu se afla de faţă. Trăind mereu cu frica în sân că ar fi putut fi ucis, se încuiase pe dinăuntru într-o cuşcă cu gratii de fier, ca să nu poată pătrunde ucigaşii la el. Acest trai de fiară sălbatică a sfârşit prin a-i tulbura minţile şi mulţi ştiau aceasta, dar la fel de bine erau încredinţaţi că nu Ibrahim-khan avea să fie stăpânul, ci tot Kosem, ca şi până atunci.

Darussade se dusese până la el şi, ploconându-i-se cu umilinţă, începu a-i vorbi:

— Prea-strălucitule padişah, stăpân al sultanilor şi umbra bunului Alah pe acest pământ, binevoieşte să te înfăţişezi robilor tăi, spre a-ţi jura credinţa ce se cuvine unui sultan ce ne eşti.

— Minţi, javră râioasă! Ucigaşule! Nu vreau să ies! Nu vreau să mor, că eu n-am făcut nimic. Vreau să mă fac derviş, aşa să-i spui slăvitului nostru sultan.

— Dar tu ne eşti stăpânul, fiindcă fratele prea strălucirii-tale se află în grădinile lui Alah de acuma…

— Mie daţi-mi pace! Am spus că nu-mi trebuie! Aici vreau să trăiesc! bătu din picior noul împărat.

A fost nevoie să vină însăşi mama lui, Kosem, dar şi în faţa ei se înverşuna că nu se învoieşte să fie sultan şi că totul nu era decât o capcană de-a lui Murad. Atunci valideaua a poruncit să fie adus la cuşcă leşul fostului padişah.

— Iată-ţi fratele, fiule! Ce mai poţi spune, când îl vezi fără suflare la picioarele tale?

Ibrahim privi neîncrezător la mort, apoi o sclipire de judecată îi apăru în ochi, pentru scurtă vreme. Întinse mâna printre zăbrele şi trase mortul de mustaţă. Văzând că nu mişcă, îl apucă şi de nas, după care începu a bate din palme ca un copil, ţopăind prin cuşcă:

— A murit! A murit! Ha, ha, ha, eu sunt padişah… da, da, padişah! Ha, ha, ha!

Mihnea, care se afla în preajmă, îl privea cu amărăciune pe acest nou stăpân, în care nu-şi mai putea pune nici o nădejde de a mai căpăta domnia. Ce păcat că fostul sultan a pierit prea curând. Şi doar cu câteva ceasuri mai devreme răposatul îl făcuse „beylerbey al celor trei ţări româneşti”.

— Să fie azvârlit hoitul în Bosfor, ca hrană robilor peşti! porunci Ibrahim, încumetându-se să iasă din cuşcă.

— Ba nu, slăvite padişah, zise tăios Kosem. Se va face îngropăciune legiuită, după datină şi rang, pentru bunul tău frate, care, cu limbă de moarte, te-a lăsat urmaşul lui.

— Aşa a zis el?! A vrut asta?! se miră sultanul.

— Vezi-bine, stăpâne, altfel cum îţi închipui că ţi s-ar fi închinat mulţimea?

— Ei, da! Să fie după cum ai spus, îngădui el cu multă umilinţă. Eu nu-i vreau răul!

Ar mai fi adăugat poate şi altele bietul nebun, de nu l-ar fi scuturat de mânecă maică-sa, care era tare nemulţumită de felul cum se purta. Era ultimul urmaş al seminţiei lui Osman, care nu trebuia să se piardă în vânt, iar grijulia lui mamă se gândea că-i va aduce cât mai multe femei zdravene, ca să rodească din nou, cu fală, stirpea străbună.

Aşa s-a şi întâmplat, căci în fiecare zi de Djuma, sau vineri, cum îi spuneau creştinii, i se aducea în aşternutul împărătesc câte o altă carâye, în afara nevestelor nigahli, adică legiuite. Strădania nu i-a fost în zadar şi fericirea de a zămisli sămânţa lui Osman căzu pe frumoasa Turhan, faţă de care se revărsă întreaga grijă a validelei.

Degeaba încercase tânărul Mihnea să-i pomenească sultanei Kosem şi despre oful său, căci ea nu avea ochi decât pentru haremul feciorului său. De treburile împărăţiei acuma se ţinea mai mult marele vizir Kemankeş Kara Mustafa, care nu-l prea avea la inimă pe pribeagul domnişor. Pricina însă nu putea fi alta decât tot pungile cu aur ale domnitorilor români şi, cu toată averea pe care o avea, Mihnea nu se putea ţine în pas cu ei.

Când socoti că treburile se mai rânduiseră, marele vizir se înfăţişă cu o plângere la Kosem:

— Slăvită şi prea-luminată stăpână, iartă cutezanţa nevrednicului tău rob, dar nu mai aflu altă cale a mă descurca, în afara înţelepciunii strălucirii-tale.

— Vorbeşte! zise măgulită sultana.

— Măritul nostru padişah, Alah să-i hărăzească numai zile senine şi îmbelşugate, nu mai părăseşte haremul şi treburile împărăţiei lâncezesc. Solii altor împăraţi ar pofti să i se închine, dar n-au cui, şi multe altele, iar mai presus de toate acei tovarăşi de petrecere ai marelui Murad-khan…

— Păi, mai trăiesc?! se miră Kosem.

— Tocmai pentru asta am şi venit la picioarele strălucirii-tale, stăpână.

— De vreme ce n-ai făcut nimic până acum, ce mai aştepţi! Surghiuneşte-i în Alep, Rhodos, ori în „casa repaosului”, unde ar fi cel mai nimerit, dar nu cumva să-ţi scape!

Marele vizir se ploconi în semn că a înţeles, dar, după ce îşi drese glasul, adăugă:

— Printre acei nemernici, luminăţia-ta, se afla şi tânărul pribeag ce dă târcoale pe aici şi n-am cutezat s-o fac fără să…

— De Mihnea-i vorba?

— Da, milostivă hatun. A fost nedezlipit de Emirguneoglu şi ceilalţi, care au sucit mintea bietului nostru stăpân răposat.

— Te-nşeli, Mustafa-paşa! Acest „pribeag”, cum îi spui tu, este prea-credincioasa mea slugă şi poftesc a nu i se clinti nici măcar un fir de păr din cap. Te fac răspunzător, dacă păţeşte ceva!

— Prea-bine, slăvită! se grăbi să încuviinţeze dregătorul plecându-şi din nou fruntea. N-am ştiut până acum, dar de azi înainte voi avea grijă eu însumi!

— Şi să nu uiţi că poate veni la mine ori de câte ori pofteşte, ziua sau noaptea, şi nu care cumva să-l împiedici!

— Nici n-aş cuteza, hatun valide, făcu marele vizir căutând să nu i se vadă nemulţumirea pe faţă.

Venise cu gândul să capete încuviinţarea uciderii acelui domnişor care le făcea griji voievozilor români, prietenii lui, dar nimerise cum nu se putea mai rău, căci de acum înainte trebuia să se îngrijească de viaţa lui. Nu bănuise că acesta nu era decât iscoada validelei, şi nu era bine să i se stârnească mânia cumplitei Mahpeyker, dacă voia să îmbătrânească în tihnă. MEDELNICERUL DUPĂ CE POPA ONU DIN PÂCLIŞA le-a pus cununiile pe cap şi cu glas tremurat le-a cântat „Isaiia dănţuieşte”, Vasile Dupoiul s-a crezut cel mai fericit om de pe pământ. Naş a fost Ion Bălgrădean, care ţinuse cu tot dinadinsul s-o facă pe grofoaică să-şi ţină făgăduiala, după care i-a dus tot pe ascuns până în ţinuturile secuieşti, de unde le-a fost îndeajuns de lesne să treacă munţii în Moldova.

Acolo vremurile erau cam tulburi şi curtea domnească se afla la Suceava, unde poposiră şi cei doi soţi în drumul lor către Moldova. Dacă despre boiernaş se ştia că fusese cu ani în urmă medelnicer şi nu prea băgat în seamă, fata contelui Zota era îndeajuns de cunoscută şi îndeosebi Ecaterina-doamna a fost cea care a ţinut s-o mai vadă prin preajmă-i. Suzana i se înfăşa singură, căci soţul ei nu-i era deloc pe plac trufaşei prinţese, cu toate că neamul Dupoiul îşi avea vechimea până în vremea lui Alexandru-vodă cel Bun, cum puţini boieri veliţi s-ar fi putut lăuda pe atunci. Nu-i vorbă că nici lui nu-i plăcuse soaţa lui Vodă şi nici nu vedea cu ochi buni prea desele poftiri ale Suzanei la curte, dar n-avea ce face.

Rangul de medelnicer pe care îl avea nu era de lepădat, dar tânărul Vasile nu se împăuna niciodată cu el, căci aşa îi era firea şi nu s-ar putea spune că nu era îndrăgit de mulţi oameni cinstiţi din Moldova. Purtarea doamnei lui Vasile-vodă fu cunoscută în scurtă vreme şi mulţi erau aceia care ţineau partea medelnicerului. Unul dintre aceştia a fost şi dumnealui vel-paharnicul Neculai Mogâldea, care îl opri într-o zi şi-i zise de-a dreptul:

— Mă mir de domnia-ta, boier Dupoiul, că te laşi încălcat în picioare de muierea arbănaşului.

Nici măcar nu-i pomenise numele lui Vasile-vodă, ci îl luase drept un arnăut oarecare, cum de altfel îi era obârşia.

— Eu n-am nimic cu ea, răspunse tânărul dând din umeri. Nici măcar nu m-a văzut vreodată şi nici eu n-am poftă să mă înfăţoşez la curte. Nu aştept decât să vină un frate de-al meu, căruia i-am trimis vorbă, şi ne-om duce acasă. Afurisit să fie cine o mai călca prin Suceava!

— Vai de mine, boierule! se împotrivi paharnicul Mogâldea. Da’ de ce să fugi? Neamul domniei-tale a fost vestit odinioară, şi de nu mă-nşel te-nrudeşti şi cu dumnealui Albotă-pârcălab de la Hotin, nu-i aşa?

— Asta-i drept, dar eu nu vreau să cerşesc nimănui slujbă. Puţintel cam sfios, nu se îmbulzea ca alţii să ajungă vreun dregător mai însemnat, ci se mulţumea dacă era lăsat în ale lui, dar iată că Ecaterina-doamna se băga acuma, silindu-l s-o urască.

— Lasă, pan Vasile, că o veni şi vremea noastră! făcu marele dregător. Deocamdată se sumeţeşte Vodă după biruinţa de luna trecută la Popricani, dar n-are să mai dăinuiască vreme îndelungată.

— Eu cu Vodă n-am nimic… încercă Dupoiul să spună, dar celălalt nu-i dădu răgaz.

— Are el cu domnia-ta, şi cu noi toţi! Numai logofătul Ştefan ne-ar aduce dreptatea pentru toţi, şi nu numai pentru boieri ca noi. În loc să se înţeleagă cu fraţii noştri munteni, cum au făcut toţi ceilalţi domni din vechime, el pofteşte să-l izgonească pe Matei-vodă şi nu m-ar mira să şi-l aducă chiar pe ginere-său, cazacul, şi nu pe nevolnicul lui fecior, după cum spune.

— Oare chiar aşa să fie?!

— Te mai îndoieşti? Norocul nostru că au mâncat bătaie la Finta, mai zilele trecute, că altminteri cine ştie ce se mai întâmpla?

— Dar, după câte ştiu eu, cazacii au plecat din ţară.

— De curând şi pentru scurtă vreme, pan Vasile. I-au pălit nogaii în lipsă şi s-au repezit să-i alunge de la Praguri, dar după aceea să vezi că iar au să se întoarcă! Unde mai găsesc ei traiul dulce din Moldova? Cazaci ne trebuie nouă? Să plece cu Vodă cu tot. N-au decât să şi-l facă hatman la ei acolo! Noi avem pe domnul nostru, pe Ştefan-vodă!

Ochii medelnicerului străluciră la auzul numelui, căci nu era moldovean din Ţara de Sus care să nu aibă vie în minte pomenirea marelui voievod de odinioară.

— Apăi, aşa s-ar cuveni! răspunse gânditor Dupoiul.

— Iacă, pentru aceea te-am oprit şi te poftesc să-mi cinsteşti casa, trecând să vorbim mai pe-ndelete ce-ar trebui să facem. Rămâi sănătos, şi nu uita că te aştept când îi vrea.

Întâlnirea cu vel-paharnicul Mogâldea parcă l-a trezit din nepăsare pe tânărul vlăstar boieresc, mai ales că acesta ştiuse să-i răscolească în adâncul sufletului. Chiar a doua zi s-au întâlnit din nou şi fu cinstit cum se cuvine de către gazdă, ceea ce a făcut şi mai mult ca să se hotărască a trece pe partea celor ce-l voiau domn pe fostul logofăt Gheorghe Ştefan.

— Zici că n-ai cum să ne ajuţi, boierule? întrebă deodată gazda. Apăi, numai să-ţi strângi toate neamurile şi prietenii din codrii de către Dorna şi faci o oaste pe potriva celei pe care ar strânge-o arbănaşul. Unde mai pui la socoteală că ar fi şi mai viteji!

— De, ştiu şi eu, dar parcă nu m-aş încumeta să mă iau la bătaie, că nu-mi stă în fire.

— S-o găsi şi pentru domnia-ta ce să faci! Avem nevoie şi de capete mai luminate…

Apoi se înţeleseră cum să strângă oamenii la Solea, unde urma să vină şi dumnealui Ivaşco Balş, pârcălab de Dorohoi, şi mai încolo, ca un puhoi de munte se vor revărsa din miazănoapte asupra Sucevei, când Ştefan-vodă avea să intre iar, cu oaste ardelenească, în ţară.

— Ce să mă fac cu nevasta? se întrebă încurcat tânărul. Dacă o iau cu mine, mi-e teamă să nu afle Doamna.

— Poate să stea la noi, dacă vrei, dar, după cum ai spus, n-ar fi rău să rămână şi pe mai departe în preajma Doamnei. Ar fi şi mai ocrotită. Iar de nu, să meargă cu ai mei la ceva neamuri de pe la Panciu, unde vor rămâne până se vor limpezi lucrurile, căci în vara asta s-o schimba domnia după cum vrem noi.

Suzana păru chiar încântată să rămână singură la curte, dar soţul, cu gândul la ale lui, n-a băgat de seamă şi se despărţi de ea cu inima deloc uşoară. Îşi zise însă că până la toamnă nu mai era mult şi atunci alta le va fi viaţa, sub noua stăpânire. Era hotărât să lupte şi, cu toate că nu era războinic de felul său, în încăierarea de la Sârca, în miezul verii, s-a bătut ca un leu, fiind lăudat de toţi cei din preajmă. Ba şi măria-sa Ştefan-vodă, biruitor, îl îmbrăţişa în văzul tuturor.

Dar, cu toate că Vasile-vodă fugise peste Nistru, familia i-a rămas la Suceava, însă bucuria medelnicerului fu umbrită de vestea întoarcerii lui Timuş, care împresură cetatea, chipurile, ca s-o apere. În zilele ce au urmat după înscăunarea lui Ştefan-vodă, a tot încercat Dupoiul să-şi scoată nevasta de acolo, dar n-a fost chip, căci nimeni nu izbutea să intre dincolo de ziduri, iar acuma, că veniseră cazacii, ar fi fost şi mai greu. N-avea decât să mai aştepte!

Iată însă că pe la jumătatea lui septembrie Timuş se afla tot acolo şi, cum i se cam urâse să tot păzească cetatea socrului său, i se făcu poftă de femei. Gurile rele spun că ar fi râvnit la însăşi Ecaterina-doamna, că tare mai era frumoasă şi încă, tânără, Ruxandra nefiindu-i fiică, dar că aşa va fi fost, ori ba, este mai greu de spus. S-ar putea ca dânsa să fi strâns cele douăsprezece fete, care de care mai tinere şi mai frumoase, pe care le trimise hatmanului să facă ce o vrea cu ele. Şi cum Suzana era de o gingăşie fără seamăn, Doamna s-a gândit s-o trimită şi pe ea, dar, bănuind că nu se va învoi, a amăgit-o, ca pe toate de altfel, cum că Timuş avea să le scoată din împresurare şi să le trimită pe la casele lor. Multe erau fetele boierilor ce trecuseră de partea noului domn. Zănatecul hatman le opri pe toate în cortul său şi se puse a le batjocori, dar n-a apucat să se bucure pe deplin de prada dobândită atât de uşor, căci o ghiulea rătăcită a nimerit peste ei, ucigând pe toţi cei care se aflau acolo. Aşa pieri, fără faimă, cel care se încununase de slavă în luptele cu păgânii, dar, din păcate, îşi găsi sfârşitul şi fata contelui Zota, frumoasa nevastă a medelnicerului Dupoiul, fără ca el să afle prea curând. Abia după trei săptămâni, când cetatea căzu în mâinile lui Ştefan-vodă şi Doamna se dădu prinsă, află şi sărmanul soţ de cumplita moarte a Suzanei.

Oamenii vorbeau vrute şi nevrute despre întâmplarea care i-a făcut pe cazaci să se răzleţească, părăsind ţara, dar se mai scorneau şi altele. Aşa, de pildă, se spunea că, pe vremea când era vel-logofăt la arbănaş, ar fi siluit-o pe dumneaei jupâneasa Ilisafta logofeteasa, şi chiar într-un rădvan, dar parcă poţi şti? De astă-dată se zvonea că şi noul domn ar fi poftit să se răzbune la fel când i-a încăput în mână nevasta lui Vasile-vodă, dar cică aceasta l-ar fi pălmuit, i-ar fi zis „dulău fără obraz” şi ar fi scăpat basma curată. Vorbe proaste de-ale târgoveţilor! Medelnicerul însă tare ar fi vrut s-o sfâşie în bucăţi pe ticăloasa care a făcut să fie necinstite fecioarele ce-i fuseseră încredinţate şi fetele şi nevestele care o slujiseră cu credinţă. Era îndurerat că nici măcar trupul sfârtecat al Suzanei nu fu găsit, ca să-l dea odihnei pământului.

Mai toată toamna şi începutul iernii a umblat nefericitul soţ ca năuc, de colo-colo. Apoi, pe la câşlegi fu chemat de măria-sa şi vreme îndelungată s-au tot şuşotit numai ei doi, după care Dupoiul apucă iarăşi calea Ardealului, de astă-dată fără a se mai ascunde, căci era solul domnului Moldovei.

La Bălgrad îl căută pe binefăcătorul său, Ion Bălgrădean, rămas hotnog, cu toată vitejia pe care o arătase în mai multe lupte, ori în slujbe de taină făcute prinţului. După ce i se jelui de moartea Suzanei, căci îl ţinea pe Bălgrădean de naş, îi spuse câte ceva şi despre călătoria lui, având să treacă iarăşi muntele, dar de astă-dată către miazăzi, la Târgovişte.

— Dacă îţi mai aduci aminte, ţi-am vorbit de un moş de-al meu de prin Argeş, îi zise Dupoiul.

— Da! Cum să nu?

— La el mă duc, să mă întâlnesc cu un boier muntean şi, dacă ai vrea să mă însoţeşti, cu mare folos te-ai alege. Prinţul tău nu prea te-a copleşit cu dărnicia.

— Să-ţi spun drept, finule, nu pot zice că n-aş fi ajuns căpitan, dar aşa cum vor ei, şi eu nu am poftă să le fac pe plac.

— Cum adică?

— Cer să-mi schimb numele în Bolgrady Janoş, că, vezi-Doamne eu ca olah nu mă pot încumeta aşa sus.

— Asta-i bună! bătu cu pumnul în masă Dupoiul. La vreme, te pomeneşti că au să-i boteze altcum pe toţi românii din ţara Ardealului, şi asta nu prea văd eu cum au s-o facă, dar mai ales pentru ce?

— Ca să ne lăsăm legea şi limba, făcându-ne unguri.

— Nu, că nu pot crede…

— Din păcate chiar aşa-i! Am avut un prieten, bănăţean de felul lui, pe care nu-l mai cheamă Borlovan, ca pe taică-său, ci Borlovany şi i-au dat şi un petec de moşie, ca la grofi. Ei bine, află că în casa lui nu se mai vorbeşte decât ungureşte, ba şi popa cel românesc ar fi fost izgonit.

— Să nu faci asta, naşule! Mai bine hai cu mine.

— Nu te teme, că nu m-oi lepăda nicicând de-ai mei, dar de plecat, deocamdată nu pot. Mai la primăvară, nu zic ba.

Dupoiul mai rămase acolo preţ de o săptămână, după care îşi luă rămas bun de la naşul său şi, cu tot viforul de afară, o porni neîntârziat la drum. Nu se zărea nici la doi paşi prin valurile de ninsoare care se năpusteau asupra lui şi a călăuzei, înţepându-le obrazul cu mii de ace nevăzute. Abia trecură de Sebeş şi, vrând-nevrând, se opriră ca să lase viforniţa să se mai potolească. Apoi, când se ivi soarele, după vreo patru zile de şedere, purceseră mai departe spre Sibiu, printr-o lume ce părea de basm. Razele lipsite de căldură dădeau strălucire fiecărui colţişor de pe pământ şi troienele de omăt puteai să juri că erau munţi de diamante ori de argint. De pe crengile copacilor se scutura din când în când zăpada, împrăştiind în văzduh steluţe jucăuşe, care piereau în faţa ochilor, ori se topeau atingând răsuflarea omenească. Câte un corb trecea zorit, croncănind după tovarăşii săi, iar din depărtare se auzea uneori lătrat de câini, însă nici o dâră de fum care să arate apropierea vreunui sat oarecare. Medelnicerul nu se mai sătura de asemenea privelişte, care îi amintea de plaiurile lui de acasă, şi un dor sfâşietor îl apucă de răposata lui nevastă. Călăuza ar fi putut crede că lăcrimează din pricina gerului, dar numai el ştia adevărata pricină.

Părăsind Sibiul, o luară către Cisnădie şi de acolo în valea Oltului, nădăjduind ca de Bunavestire să ajungă la Bogaţi, unde unchiul Savu Cheoaşcă îşi aştepta nepotul de bună-seamă cu veşti, dar şi cu acel boier muntean, despre care nu ştia decât că-l cheamă Hrizea. Iată însă că, în preajma monastirii de la Cozia, o ceată de seimeni îl opriră şi, aflând că vine din Ardeal şi că vrea să ajungă la Târgovişte, căpetenia lor, un iuzbaşă înalt şi spătos, rânji:

— Apoi, boierule, te-om duce noi mai repede decât crezi, numai să ne dai scrisorile lui Rakoczy.

— N-am nimic! Eu am trecut pe la Sibiu că mi-a fost calea mai dreaptă.

— Lasă c-om vedea noi! Ia dezbrăcaţi-l, flăcăi! se răsti oşteanul.

Îl scotociră peste tot, până la piele, după care îi aruncară alte veşminte mai ponosite, ale lui fiind împărţite între oşteni. Tare îi mai păru rău după frumoasele lui cizme din piele de viţel, dar iuzbaşa îi zise batjocoritor:

— Nu ţi-s cu trebuinţă, boierule, că doară n-avem să te lăsăm să mergi pe jos. Ia urcă domnia-ta în căruţa ceia!

Neavând încotro, Dupoiul împlini porunca, dar se burzului când începură să-l lege.

— Aveţi să daţi socoteală pentru faptele voastre! îi ameninţă el.

— Cui? Lui Vodă, nu-i aşa? râse unul.

— După ce l-o lua Scaraoţchi! adăugă altul.

Medelnicerul auzise câte ceva despre zurbaua lefegiilor, dar acuma îşi dădea seama de adevăr. Ferecat în fundul carului, ca un răufăcător de rând, simţea hurducăturile în fiecare clipă. Barem să fi fost o sanie, căci încă mai era pârtie, însă la ieşirea din munte venise primăvara şi seimenii nu voiau să se mai încurce la drum cu tălpicile. După două zile de chin ajunseră şi în cetatea de scaun a Târgoviştei, dar nu fu dus la palatul domnesc, după cum nădăjduia sărmanul prins, ci în deal, la monastire, şi încuiat într-o chilie. Era o larmă şi o neorânduială pretutindeni, care mai de care dădea porunci şi nimeni nu le împlinea.

La mai bine de o săptămână, vreme în care fusese hrănit numai cu fiertură de hrişcă şi fasole, slăbit şi ostenit, Dupoiul fu scos în lumina soarelui primăvăratic ce alinta dealurile din preajmă cu razele lui călduţe. L-au băgat laolaltă cu încă vreo patru nenorociţi ca el, dar despre care nu te puteai îndoi că erau boieri veliţi. De fapt auzi pe unul dintre lefegii răstindu-se:

— Hei, vel-vistiernice! Tot nu ţi-a venit mintea la cap? Dă-ne banii pitiţi şi te alegi numai cu o bătaie zdravănă.

— Ticăloşilor! se răsti boierul Ghinea Brătăşanu, căci el era prinsul. Banii sunt ai ţării…

— Dar noi nu suntem tot ai ei? îi luă vorba iuzbaşa care îl adusese pe Dupoiul. Tu vorbeşti de dreptate, şi pe noi ne ţii flămânzi?

— Ce ne mai pierdem vremea, fraţilor? se băgă unul mai pipernicit, dar încins cu o spadă scumpă, luată de la vreun căpitan de roşiori. Să-i tragem lângă râpă şi să-i ciuruim!

— Ba să le facem vânt aşa, de vii, să-şi rupă ciolanele.

— Nu, că pot să scape şi vor fugi…

— Mai ales vulpoiul de Brătăşanu! se împotrivi slăbănogul. Dupoiul îşi dădu seama că-i sosise şi lui ceasul de pe urmă, când privi către tovarăşii de suferinţă, care fuseseră învineţiţi în bătaie. Auzise de marele vistiernic Ghinea Brătăşanu, cumnatul lui Matei-vodă, şi-l vedea acuma zgribulind numai în cămaşă şi izmene, dar nu se ruga să i se cruţe viaţa şi nici nu se văicărea ca celălalt boier, despre care înţelese că-l chema Vărzaru. Nu mai avea cum să scape şi prin minte îi treceau fel de fel de gânduri, cum ar face să ajungă la acel boier Hrizea spusele măriei-sale, Ştefan-vodă. Tresări când fu apucat de contăş şi tras mai într-o parte.

— Cu ăsta ce-i? întrebă sfrijitul, care părea a fi printre căpetenii.

— Eu l-am prins! se sumeţi iuzbaşa. Venea de la Rakoczy cu vorbă către Vodă. Cine ştie ce potlogării are a-i spune.

— Să-i găurim pielea! răcniră vreo câţiva, ridicând sâneţele.

Unii trăgeau de el să-l ducă pe marginea râpei, alţii se împotriveau, în vreme ce plumbii îi doborâră pe boierii prinşi, care se rostogoliră de-a-nboulea până la picioarele dealului.

Dupoiul se smuci din mâna celui care-l trăgea şi se lipi de căpetenia cu spadă de roşior.

— Nu ştiu ce aveţi cu mine, că eu sunt moldovean şi nu mă amestec în treburile voastre, vorbi el cu repeziciune. N-am venit la Vodă şi nici n-am trecut pe la Rakoczy. Altele sunt treburile mele la voi.

— Care? întrebă acesta.

— Iacă, domniei-tale ţi-oi spune, că te văd a fi mai înţelept decât ceilalţi.

Sudălmi şi înjurături izbucniră din rândul oştenilor, încât căpetenia trase un foc de pistol cerând să se facă tăcere.

— Lăsaţi-l să vorbească, şi pe urmă n-aveţi decât să-l trimiteţi pe lumea cealaltă! răcni el.

— Minte!

— Tăceţi, bre!

— La moarte!

— Să-i dăm brânci şi să tragem după el la ţintă, zise unul şi cât pe ce să i se facă pe plac, dacă nu s-ar fi băgat iarăşi seimenul acela slăbănog.

— Trebuia să mă întâlnesc cu un boier la un unchi de-al meu, din Bogaţi.

Pe dată se făcu tăcere!

— Nu cumva Cheoaşcă îl cheamă pe acela? întrebă unul.

— Sunt nepotul lui!

— Un moldovean?!

— Ei, da! Ce-i de mirare? Nu tot români suntem? se sumeţi Dupoiul, prinzând puţină inimă.

— Aşa-i! încuviinţară vreo câţiva. Ce-aveţi cu el? Daţi-i pace!

— Dar boierul cine-i? nu se lăsă pipernicitul. Dupoiul pregetă o clipă, după care spuse:

— Nu-l cunosc! Nu l-am văzut nicicând.

— Care-i numele?

— Hrizea!

— Hrizea?! se mirară mai mulţi. Auziţi, bre?RĂZVRĂTIREA SEIMENILOR DE LA LEORDENI, dacă apucai spre munte pe valea Glâmbocului, la o bună fugă de cal ai fi dat peste satul Bogaţi, aşezare de oameni înstăriţi, după cum o arată şi numele. Avuţia şi-o datorau muncii de fiecare zi pe dealurile din împrejurimi, dar şi slujbei în oastea domnească, pe care orice flăcău din sat era mândru s-o împlinească. Nu era deci de mirare că în fruntea tuturor se afla gospodăria fostului căpitan de darabani Savu Cheoaşcă. O namilă de om cât un munte, care băgase groaza în duşmanii înfruntaţi în bătălie, iar prietenii domniei-sale spuneau, în glumă, că nu se făcuse roşior fiindcă nici un cal nu l-ar fi putut ţine în şa. În schimb, ginere-său, Gheorghe, se făcuse iuzbaşa de călăreţi, nefiind la fel de voinic, dar nici mai puţin viteaz decât socru-său. Bărbat în floarea vârstei, cu mustaţa răsucită către în sus, era ascultat de către săteni, dovedind a avea şi multă înţelepciune, dar şi simţire gospodărească. Venise din Valea Caselor, un sat de prin împrejurimi, şi se aciuise în Bogaţi, unde îi uluise pe localnici cu ştiubeiele lui de albine. După el se mai luaseră şi alţii, aşa încât satul avea o frumoasă prisacă, dacă ai fi luat-o laolaltă, şi s-ar mai fi putut întinde, de n-ar fi fost teama unora de înţepăturile veninoase. Iuzbaşa Gheorghe stătea o bună parte din an şi la Târgovişte, în slujba domniei, dar făcea ce făcea şi dădea şi pe acasă destul de des.

Numele lui Cheoaşcă era tare cunoscut în rândul lefegiilor, de orice neam vor fi fost, şi din pricina asta în curtea lui era veşnic un du-te-vino cu foşti tovarăşi de arme, care găseau la el întotdeauna o bucată de pâine şi o cană de rachiu. Greu se mai despărţise de el măria-sa Matei-vodă, luptaseră împreună încă de la bătălia de lângă monastirea Plumbuita, când a izbutit să apuce domnia, şi n-a lipsit nici la Ojogeni, Nenişor, ori Finta, dar bătrânul oştean s-a rugat cu atâta căldură să-l lase cu ale lui, încât domnitorul s-a îndurat, dar nu mai înainte de a-i făgădui că avea să răspundă la orice chemare, căci doar era numai peste deal de cetatea de scaun.

La începutul primăverii din anul 1654, iarna încă mai era stăpână prin ţara Argeşului şi puţine erau semnele că avea să se ducă înspre miazănoapte, de unde venise. Drumeagul ce ţinea malul Glâmbocului se împletea cu albia pârâului, care pe vremea secetei din vară seca cu desăvârşire. În schimb primăvara şi toamna se umfla şi se sumeţea asemenea unui râu în lege, aruncându-şi apele în Argeş ca să i le ducă hăt-departe, până-n Dunăre. Deocamdată încă mai era cuminte şi susura liniştit sub pojghiţa de gheaţă, mâncată ici şi colo de şuvoaie mai repezi. Câte o codobatură pândea la ochiurile de apă bătând voios din coadă, dar nu arareori dădeai peste zurliile de vrăbii gureşe, care se scăldau de mama focului, în vreme ce omul se înfiora de frig văzându-le.

Un pâlc de călăreţi înainta sub cerul plumburiu. Gerul nu mai avea tărie şi uşurinţa cu care gheaţa trosnea sub copitele cailor vestea apropierea primăverii. Oamenii purtau dolmane bine îmblănite şi căciuli din piei de oaie ori vulpe, numai cel din frunte avea pe cap o mândreţe de blană de samur şi panaş de egreta prins printr-o agrafă bătută cu nestemate. Se vedea cât-colo că era un boier de soi, şi nimeni n-ar fi spus altfel despre dumnealui vel-spătarul Hrizea ot Bogdanei. Alături de el călărea iuzbaşa Gheorghe, ginerele lui Savu Cheoaşcă, spre a cărui casă se îndreptau acum. Acesta avea dulama de roşiori, căptuşită bogat cu blană de vulpe, cum de altfel îi era şi căciula, pe care strălucea un smarald cât o alună de mare. Ceilalţi erau slujitori boiereşti ce-şi însoţeau stăpânul şi se ţineau în urma celor doi din frunte.

Iuzbaşa povestea spătarului peripeţiile vărului său moldovean şi Hrizea cu greu îşi ascunse mulţumirea auzind că răzvrătiţii îl lăsaseră în pace numai când au aflat că trebuie să se întâl-nească cu el. Pentru aceasta se ducea acuma la Bogaţi, ca nu cumva străinul să întâmpine şi alte primejdii, şi mai ales că pentru nimic în lume nu l-ar fi primit la Bogdanei, unde se mai rătăcea şi câte o iscoadă. Pe lângă asta, mai avea de vorbit şi cu căpitanul Cheoaşcă, fiindcă prea se întindea răzmeriţa printre lefegii şi el ştia bine că aceştia ascultau de poveţele bătrânului oştean.

— Să ştii, Gheorghiţă, că nu m-am prea bucurat de vestea morţii lui Brătăşanu. Eu, dacă aş fi fost acolo, i-aş fi împiedicat.

Îi spunea „Gheorghiţă” deoarece îi botezase fecioraşul ce-i purta numele şi se legase şi pentru cel de-al doilea, care era pe cale să vină pe lume. Iuzbaşa însă îi spunea „cumetre” numai arareori, şi atunci când nu se aflau decât ei doi la vreun pahar cu vin, altminteri era tare cuviincios.

— Eu n-am fost de faţă.

— Dar nici n-ai fi putut să-i opreşti, dădu din cap a părere de rău Hrizea. Părea el un om lacom, dar strângea bani pentru vistieria ţării, care acuma se va secătui până la fund.

— Poate că dacă şi-ar mai fi desfăcut băierile pungii nu l-ar mai fi urât atâta lefegii, dar aşa… îi tot ameninţa că va să cheme pe ardeleni să-i cuminţească, şi asta n-au mai răbdat. Au mai răpus şi pe alţii…

— De Vărzaru nu-mi pare rău şi nici de ceilalţi care au dat socoteală cu viaţa, dar de vel-vistiernicul Ghinea, ce să mai zic, păcat!

Câte o adiere de vânt ori vreo zburătoare a pădurii făcea să se scuture zăpada îngreuiată de pe crenguţele mai firave, dar nimeni nu le lua în seamă. În depărtare se auzea desluşit cântatul cocoşilor, ba şi lătrături răzleţe ori vreun muget de vită care-şi chema odrasla ce zburda prin zăpada cea apoasă.

Satul nu era departe şi curând se iviră acoperişurile de şindrilă ori de coceni, iar ici-colo câte un petec de zăpadă care se topea în fumul ce se strecura din pod. Nu făceau oamenii hogeaguri pentru ca să nu plătească fumăritul birarilor, căci şi aşa aveau destule altele, că abia o mai scoteau la capăt. Băşicile de porc de la ferestre nu lăsau destulă lumină şi mulţi se uitau ca la o minune la geamurile de sticlă străvezie aduse de peste munte de la Porumbacu şi care împodobeau casa lui Cheoaşcă. De altfel, aceasta avea şi o împrejmuire trainică, din gard de nuiele împletite, şi acareturi prin toată ograda, iar argaţii nu mai pridideau cu treaba cât era ziua de mare. Dar nici dumnealui, căpitanul, nu se dădea înapoi să pună mâna pe furcă ori lopată, lucrând adesea cot la cot cu ei. Cei doi zăvozi, flocoşi ca nişte urşi, erau legaţi de obicei şi numai noaptea erau lăsaţi în voia lor, ca să nu se apropie vreun răufăcător. Însă şi aşa, priponiţi, lătrau cu atâta furie încât făceau să tresalte caii care pătrunseră pe poarta cea larg deschisă anume pentru ei.

— Bine ai venit, domnia-ta, vel-spătare! îl întâmpină gazda cu căciula în mână.

Dădu să-l ajute la descălecat, dar acesta sări singur şi zise cu voie bună:

— Încă nu, Savule! Dacă aş fi voievod, mai treacă-meargă, dar aşa, trebuie să mă bizui numai pe puterea mea. Bine te-am găsit!

Îşi strânseră mâinile şi se îmbrăţişară, după care boierii intrară în casa cea mare, iar însoţitorii se îndreptară cu nerăbdare pe la cuhnii, de unde se auzi pe data chicotitul slujnicuţelor şi râsetele vesele ale oaspeţilor.

— Iacă, boier Hrizeo, acesta-i nepotu-meu, medelnicerul din Moldova! arătă gazda pe Vasile Dupoiul, care se mai întremase în cele câteva zile de când sosise la Bogaţi, după peripeţiile avute până atunci.

— Bucuros să-i cunosc pe toţi prietenii tăi, Savule, dar mai cu seamă neamurile, fie ele şi din celălalt capăt de ţară, căci numai una este draga de ea, măcar că stăpânirea-i felurită.

— Eu aşijderea mă-nchin domniei-tale, făcu medelnicerul plecându-şi capul. Şi pot spune că mult adevăr şi tâlc sunt în cuvintele astea, dar că relele pot fi îndreptate, făcând să fie pretutindeni numai românii stăpâni.

— He, he! râse Hrizea. Văd eu că şi moldovenii gândesc ca noi, şi asta-i bine.

— Ba şi ardelenii şi bănăţenii şi tot ce-i suflare românească… se băgă şi Gheorghe, dar vel-spătarul îi luă vorba – Mai domol, Gheorghiţă, că ce vrei tu e prea mult. Nu avem un alt Mihai-vodă în vremea noastră.

— S-o găsi! răspunse moldoveanul. Ţara toată aşteaptă să-l urmeze, cum a vrut să zică vărul Gheorghe.

Vel-spătarul Hrizea se simţea nespus de bine, ca întotdeauna când venea la Bogaţi şi, fără să mai aştepte să fie poftit, se tolăni în jilţul cel mare din capul mesei, care i se cuvenea.

— Nu-l văz pe finu-meu Gheorghe, cel mic?! făcu el deodată, căutând cu privirea împrejur. Şi nici cumătră Miorica nu-i, pe unde umblă? întrebă oaspetele.

— Apăi, i-am trimis la naşul Floricăi din Suseni. El are casa mai pitită pe după deal, lângă pădure, şi-i mai la fereală din calea răutăţilor. Nu de alta, dar cum trec pe aici tot felul de vântură-lume, dând din pistoale şi sâneţe, să nu se fi speriat cumva, şi fiind cu burta mare…

— Bine făcuşi, Savule! încuviinţă Hrizea. Dar n-are să fie nici o încăierare prin părţile astea şi nădăjduiesc că nici prin altă parte, căci oştenii au să se potolească în cele din urmă.

— Dacă ar fi lăsaţi în pace! zise Dupoiul.

— Ce vrei să spui, boierule?! se miră spătarul.

— Apăi, Vasile pentru asta a venit aici, că are a povesti lucruri de seamă. Noi ne-om trage în altă odaie.

— Ba rămâi, moşule! se împotrivi Dupoiul. Nici de Gheorghe nu mă feresc. De altfel nici prea multe nu sunt vorbele, dar dumnealui, vel-spătarul, are să priceapă lesne.

— Ce anume?

Medelnicerul îşi drese glasul, sorbi din ulcica de rachiu ce fusese aşezată în faţa fiecăruia şi începu:

— Măria-sa, Ştefan-vodă al nostru, gândeşte că domnul de Târgovişte n-o avea prea multe zile.

— Asta aşa-i! dădu din cap Cheoaşcă.

— Mulţi au să-i râvnească locul şi mare gâlceavă va fi, spre bucuria turcilor, care au să scoată bani buni din mezatul tronului.

— Şi de astă-dată ai dreptate! încuviinţă gazda.

— Mai presus de toate, mazilul Vasile Lupu, care-i acuma la Stambul, măcar că-i la Edi Kule, trage iţele şi pofteşte să vină el, că pe fiu-său l-ar aşeza în Moldova.

— Dar este întemniţat! zise Hrizea.

— Ce dacă? Unelteşte cu banii lui şi are destui, aşa că prea greu nu-i va fi, urmă medelnicerul. Tocmai pentru aceea m-a trimis voievodul nostru la domnia-ta, ca să-ţi spun că trebuie făcut domn Constandin Şerban…

— Cam aşa gândeam şi noi, îi luă vorba Hrizea.

— Nu însă şi Ivaşco Cătineanul, care primeşte întruna pungi cu aur ca să răzvrătească pe lefegii şi astfel turcii vor năpădi ţara şi singurul domn de încredere ce l-ar avea la în-demână ar fi cel care a dat banii, adică mazilul nostru din temniţă.

— Asta n-am mai crezut-o! dădu Hrizea cu pumnul în masă. De aceea se împotriveşte lui Constandin? Ca să vezi!

— Măria-sa, domnul nostru, se leagă să-l sprijine la craiul Rakoczy, dar domniile-voastre să-l alegeţi aici numaidecât şi, după datină, să daţi şi banii turcului.

Vestea că Ivaşco era aţâţătorul, în numele domnului mazil, i-a cam pus pe gânduri.

— Să-i sucim gâtul! zise iuzbaşa Gheorghe în cele din urmă.

— Bine ar fi! încuviinţă Hrizea, cam dodeind. Dar dacă-i facem de petrecanie şi se află, cumva, ne ridicăm în cap pe toţi seimenii şi dorobanţii. Nu degeaba le tot dă el parale.

— Să-l pârâm, lui Vodă, îşi dădu părerea ginerele lui Cheoaşcă.

— Degeaba! Nici măcar nu se mai poate da jos din pat, atât de neputincios a ajuns bătrânul voievod.

— N-am decât să-l pălesc noaptea pe uliţă! nu se lăsă Gheorghe, care nu se împăca nicidecum cu vânzătorii.

— Nu umblă singur. Mai mult chiar, poţi să cazi şi tu.

Lătrături furioase ale zăvozilor îi atraseră pe toţi la fereastră, unde văzură un călăreţ lăsându-şi fugarul înspumat în seama unui ţigănuş, iar el o apucă zorit pe trepte.

— Ce s-a întâmplat, Trifule? întrebă Hrizea, care-l cunoştea.

— A murit măria-sa vodă-Matei! răspunse acesta. Constandin-vodă Şerban nu crezuse de la început vorbele paicului, rămas cu capul plecat a închinăciune. Tocmai isprăvise de prânzit şi, după obiceiul pe care-l avea de pe vremea când era boier, dădu de duşcă o cană cu vin roşu de Drăgăşani, ca să capete „puterea ursului”. E drept că vestea nu era chiar aşa de neaşteptată, fiindcă se cam obişnuise cu neobrăzaţii lefegii, seimeni şi darabani care se răzvrăteau prea lesne de la o bucată de vreme încoace. Se mai uită o dată la copilul de casă ce-i adusese vestea, apoi tuşi ca să-şi dreagă vocea.

— Bine! făcu Vodă, ştergându-şi mustăţile cu dosul palmei Am să mă duc eu la ei!

Îşi umflă obrajii şi pufni de câteva ori, după care adăugă:

— Dar mai întâi să poftească boierii Hrizea şi Pană Filipescu. Socot că au sosit la curte.

Începu apoi a se învârti prin încăpere, păşind rar şi înfoindu-şi pieptul, bodogănind vorbe fără şir, de parcă ar fi avut pe cineva cu el. Tare îi mai părea rău că nu pusese mâna pe Ivaşco Cătineanul, fugit acum la paşa din Vidin, de unde îi tot aţâţa pe oştenii mai zurbagii. Nu ţinuse seama de povaţa voievodului Gheorghe Ştefan din Moldova să nu se lase pe-o ureche în privinţa tartorului celui bătrân închis la Edi Kule, şi acuma vedea câtă dreptate avusese. Când a apucat scaunul ţării, întreaga oştire a băut de bucurie, trei zile şi trei nopţi, cinstindu-şi voievodul, şi el a crezut că ar fi îndeajuns ca să se bucure de dragostea tuturor. Era bun prieten cu domnitorul moldovean şi amândoi cu principele Rakoczy, din al cărui cuvânt nu prea ieşea, şi nu-şi temea tronul, numai că mazilul arbănaş nu contenea cu umbletele, făcându-i atâtea necazuri. Răzmeriţa de acuma se datora tot banilor daţi de Ivaşco Cătineanul şi acesta îi căpăta de pe malurile Bosforului, fără nici o îndoială.

Cam astea erau gândurile măriei-sale în aşteptarea celor doi sfetnici, iar cum sudălmile şi zarva de sub ferestre părea să se întindă, îşi luă inima în dinţi şi se urcă în turnul Chindiei, ca să fie mai sus de mulţimea năbădăioasă. Lângă sine îl chemă numai pe iuzbaşa Gheorghe, ginerele lui Savu Cheoaşcă şi cumătrul lui Hrizea, în care se încredea ca într-unul de-ai casei. Cu toate acestea, dosiţi privirilor celor din curte, se aflau patru panţâri nemţi cu sâneţele gata pregătite pentru aprindere, dacă ar fi fost trebuinţă.

De cum se ivi în cerdacul turnului larma crescu, încât nu se mai auzeau nici măcar sudălmile celor mai cutezători.

— Auzişi şi tu, Gheorghe? întrebă Vodă întorcându-se către însoţitorul lui. Mi se pare mie, ori chiar mă ocărăsc?

Acesta duse mâna pâlnie la ureche şi ascultă, după care dădu din mâini a neputinţă.

— Cam greu de spus, măria-ta, rosti el. Strigă mai mult sârbeşte şi eu nu pricep.

— Sârbeşte ai zis?! şi ochii domnitorului străluciră de bucurie. Ei, lasă că-i voi juca eu! îşi frecă el mâinile. Mergi de-i adă aici pe Gâdea, Băncilă, Jaghe şi alţi câţiva cetaşi pe care-i socoteşti tu mai potoliţi, dar numai români să fie. Apoi vezi de Hrizea şi Pană, de ce întârzie!

— Am înţeles, măria-ta! răspunse iuzbaşa şi o porni val-vârtej la vale, pe treptele turnului.

Vodă se uită încă o dată, cu scârbă, la vacarmul din curte, după care coborî şi el, oprindu-se numai în spătăria de lângă biserică. Rămase o clipă locului, apoi se duse întins în încăperile doamnei Bălaşa şi-i spuse repezit:

— Strânge scule şi tot ce mai avem de preţ, că trebuie să plecăm neîntârziat.

— Vai de mine! Vin turcii? se sperie doamna.

— Poate ar fi mai bine, dar din păcate smintiţii de lefegii, care-mi mănâncă pâinea…

— S-au răsculat din nou?

— Ca de obicei de la o vreme, dar am să-i pun eu cu botul pe labe. Până atunci n-ar fi rău ca domnia-ta, doamnă, să-ţi iei coconii şi să vă duceţi cu toţii la vărul domniei-mele, Neagoe Săcuianu, peste Olt. Să fiţi mai aproape de Sibiu!

— Nu cumva te bate gândul să laşi ţara de izbelişte, măria-ta?

— Asta n-am s-o fac! Fii fără teamă! Cu toate că vicleanul mazil, Vasile Lupu, tare s-ar mai bucura. N-am să-i fac placul!

— Of, doamne! Iarăşi el? Nu l-ar mai răbda pământul! suspină Bălaşa-doamna.

— D-apăi cine altul? Nu vezi că n-are astâmpăr? Dar astea nu-s treburi muiereşti. Ia copiii şi pleacă neîntârziat, iar paza am să mă îngrijesc să fie numai din oşteni credincioşi.

O sărută pe frunte, îi făcu cu ochiul zâmbind a încurajare şi se întoarse din nou în spătărie, unde îi găsi de astă-dată pe cei doi boieri chemaţi.

— În sfârşit! Bine că vă găseşte omul, cu toate că nu prea lesne.

— Fuserăm printre oşteni ca să-i potolim, preamilostive, se închină vel-spătarul Hrizea.

— Şi?

— Nimic! dădu din umeri şi Pană.

— Atunci, ce-i de făcut?

Un fecior de casă intră să-l vestească de sosirea cetaşilor chemaţi, dar nici nu mai avu vreme să răspundă, fiindcă se ivi iuzbaşa Gheorghe, mai mult împins de cei din spate.

— Iacă, măria-ta, făcu el cam ruşinat. N-am putut să scap de ei.

— Păi, uitaşi că am poruncit să-mi aduci pe câţi or încăpea? se uită domnul cu înţeles în ochii iuzbaşei.

— Aşa-i, măria-ta, numai că-s prea mulţi şi…

— N-am ce face, câtă vreme ei n-au vrut să mă asculte din cerdacul turnului Chindiei, am fost silit să-i poftesc la domnia mea, mai cu seamă pe aceia care ne cunosc limba ţării. Asta am poftit, vitejilor!

Oştenii se cam fâstâciră, fiindcă se aşteptau să fie izgoniţi şi veniseră cu chef de harţag, dar voievodul le arătă atâta bunăvoinţă încât nu mai ştiau dacă trebuiau să mai rămână ori să-i lase doar pe fruntaşii lor la sfat cu Vodă.

Constandin-vodă îşi dădu seama de aceasta şi pe dată vorbi către cetaşi:

— Ia spune tu, Gâdeo, care li-i supărarea flăcăilor!

— De! Ştiu şi eu? bâigui acesta. Să spuie ei înşişi, că doar pentru aceea se năpustiră încoace!

— Vrem leafa! cuteză unul.

— Ne mor copiii de foame…

— Suntem flămânzi…

— Şi zdrenţăroşi…

— Ho, ho! Ajunge! se băgă boierul Pană Filipescu. Măria-sa a auzit asta de fiecare dată până acum. Au nu vă dă îndeajuns Ivaşco Cătineanul?

Oştenii se uitară nedumeriţi unii la alţii.

— Prealuminate stăpân, urmă boierul cu glas tare. Trimite vorbă lui Siavuş-paşa, şi numai cu un buluc de beşlii îi împrăştie pe toţi zurbagiii…

— Să nu faci asta, doamne! se împotrivi Hrizea. Nu că le-aş lua partea, dar trebuie ascultate şi păsurile lor. De trai bun nu se răzvrăteşte nimeni!

— Aşa-i, măria-ta! încuviinţară oştenii sorbindu-l din ochi pe vel-spătar.

— Te dai cu ei, spătare, şi rău faci că le cauţi în coarne! Au să ţi se urce în cap! Nu le da ascultare, măria-ta! zise Pană.

Voievodul păru a cumpăni adânc ce avea să răspundă, cu toate că-i venise în minte încă din turnul Chindiei, dar se pre-făcu a fi numai ochi şi urechi la necazurile oştenilor.

— Iacă, vitejilor, ce cugetă domnia mea: câtă vreme ţara era în luptă cu megieşul moldovean, răposatul Matei-vodă a avut nevoie de oaste. Acuma-i pace între ţările noastre surori şi nicicând n-are să mai fie vreo zavistie, dacă om avea cap. Oastea însă ne cam prisoseşte, mai ales cea străină de ţară, aşa că n-avem decât a le mulţămi de slujba de până acum şi ducă-se unde le-a fi voia!

Câţiva încercară să murmure, dar voievodul urmă netulburat:

— Lefurile lor se vor plăti celor rămaşi şi vor fi îndestule ca să nu mai rabde de foame românii noştri. Ba le dăm iertare şi de văcărit şi oierit.

— Prea mult, măria-ta, sări boierul Pană. Le ajunge iertarea de bir, dar leafa pentru ce s-o mai capete, câtă vreme este pace în toată ţara?

Gâdea îl fulgeră cu privirea şi vru să zică ceva, însă i-o luă înainte vel-spătarul Hrizea.

— Mă iartă, mărite doamne, dar am băga zânzania între ei şi…

— Cu atât mai bine! rânji Pană Filipescu. Au să-şi vadă de lungul nasului.

— Nu! zâmbi Vodă cu ochii la oşteni. Eu îi îndrăgesc, dar poftesc să nu mai fie decât oaste românească. Ce ziceţi, n-am gândit bine?

— Ba da! încuviinţară unii, dar alţii clătinară din cap a neîncredere.

— Atunci, vitejilor, trageţi-vă pe la ortalele voastre şi aşteptaţi să vi se plătească dreptul!

— Să trăieşti, măria-ta! se auzi, ici-colo, dar cei mai mulţi plecară bombănind.

Zarva însă se potoli şi în scurtă vreme se goli şi curtea, spre marea uşurare a voievodului care trecu iar pe la Bălaşa-doamna, ca s-o liniştească.

— Nu mai plecăm? întrebă ea de cum îl văzu.

— Dimpotrivă! Acuma se poate.

— Dar nu se mai aude gura răzvrătiţilor…

— Cine ştie până când? N-am cum să-i potolesc. Am încercat eu cumva, dar să vedem ce-o ieşi. Mergi, doamnă, după cum am hotărât, căci înţelept este a nu te pune cu prostimea, ci să pândeşti ceasul când poţi s-o îngenunchezi. Aşa voi face!

Doamna Bălaşa se supuse şi până în seară se şi afla împreună cu copiii în drumul Râmnicului. În răstimp cei doi sfetnici ai voievodului, care erau veri-primari, cu toate că avuseseră păreri diferite, au plecat pe uliţă urmându-şi ciondăneala.

— Aşa nu se mai poate, vere Pană, zise deodată Hrizea, luându-i vorba din gură. Ne risipim oastea în faţa turcului, ori a lui Rakoczy.

— Tu nu vezi că nu sunt bani şi cu nebunii ăştia nu te poţi pune? Dau buzna peste Vodă, ca la ei acasă. După ce-or isprăvi cu el, ne vine şi nouă rândul. Asta ţi-ar place?

— Fie vorba între noi, vere, că nici n-a încercat măria-sa să le asculte păsurile.

— Păi, n-a stat la taclale cu ei sub ochii tăi? Noi ne certam şi mocofanii se uitau la noi. Ce să faci cu liota asta?

— S-o pui să lupte.

— Împotriva cui?

— A turcului.

— Te-ai ţâcnit! Cu neisprăviţii noştri să înfruntăm ienicerii? Haida de, vere, mă faci să râd! Cred că ai băut pe nemâncate, zâmbi Pană bâtându-l prieteneşte pe umăr. De ce n-o faci tu?

— Cine ştie? răspunse acesta cam în doi peri. S-ar putea!

Chiar în aceeaşi seară, vel-spătarul Hrizea se duse la cumătru-său Gheorghe, care-şi încropise gospodărie şi în Târgovişte, nu departe de malul Ialomiţei, în dreptul bisericii cele noi, Stelea, ridicată de mazilul domn Vasile Lupu, pe socoteala lui. Fusese atunci un semn de împăcăciune, căci şi răposatul Matei-vodă zidise la Soveja, în Moldova dar scurtă a fost înţelegerea dintre ei.

În casa iuzbaşei, Hrizea dădu peste mai mulţi ostaşi, de parcă ar fi fost strânşi la o sindrofie, căci toţi aveau băutură dinainte, dar minţile limpezi.

— Bine ai venit, boier Hrizeo, îl întâmpină gazda şi cu toţii se ridicară în cinstea noului sosit. Tocmai despre domnia-ta vorbeam cu toţii.

— Atunci, de aia voi fi sughiţat eu întruna şi nu mă dumiream! râse spătarul. Bine v-am găsit, vitejilor! şi începu a le strânge mâna fiecăruia în parte. Ia te uită că e şi dumnealui, boierul Dupoiul, făcu el văzându-l. Asta înseamnă că nu-i lucru de şagă!

Moldoveanul îi zâmbi cu toată faţa, căci îi plăcuse aprigul boier muntean, şi zise, cu graiul lui domol:

— Iacă, mă aflu aici la văru-meu Gheorghe, de vreo săptămână, şi întâmplător am aflat de porunca măriei-sale. Eu socot că nu-i cea mai potrivită.

— Nu-i bună! întăriră şi alţii.

— Nici eu n-am zis altfel, dar ce-i de făcut? îl întrebă Hrizea.

Se aflau acolo, pe lângă sârbi şi bulgari, bănăţeni, ardeleni, ba chiar şi moldoveni, şi cu toţii ar fi trebuit să-şi ia catrafusele şi să plece.

— Au noi nu tot români suntem? sări un bănăţean uscăţiv. Ca să nu mai spun că unii dintre noi ne-am înrudit cu sârbii şi bulgarii, căci împreună ne-am dat viaţa şi la Ojogeni şi Nenişori, şi la Finta.

— Asta-i adevărat, boierule, întări gazda. Iacă, Radivoi de colo, îi ginere lui Jaghe, care a tăcut ca prostul în faţa măriei-sale.

— De ce n-ai vorbit tu? sări acesta.

— Nu eu am neamuri străine, ci tu. Pe tine te-o durea dacă ţi-o duce fata la dracu-n praznic şi i s-o distruge gospodăria de o are aici, în târg.

Cu toţii prinseră a vorbi, care mai de care, încât ai fi putut crede că se luaseră la harţă.

— Staţi, oameni buni! ridică Dupoiul amândouă braţele în sus. Cu gura nu vă faceţi dreptate niciodată!

— Numai cu sabia! adăugă zâmbind gânditor spătarul. Dar eu socot că ar trebui să mergeţi încă o dată la măria-sa şi să-i spuneţi cu glas domol ce necazuri aveţi şi că nu-i cu putinţă alungarea celor ce nu sunt din astă parte a ţării şi nici a străinilor de neam, dacă sunt de aceeaşi credinţă. Şi de nu şi-o pleca urechea nici acum, Dumnezeu să vă lumineze!

Nu mai aşteptară până a doua zi, ci chiar în aceeaşi noapte o porniră către palat, strângându-se în cale şi alţii, încât mulţimea făcliilor umplu curtea domnească de lumină, speriindu-l pe domn că ar fi luat foc. Hrizea însă nu se duse cu ei, măcar că tare s-ar fi bucurat cu toţii, ci poftindu-l pe Dupoiul la el, la moşie, plecară împreună la Bogdanei. Aici medelnicerul a fost încântat de călduroasa primire a jupânesei Frăsina, care a vărsat o găleată de lacrimi auzind cum a rămas văduv musafirul lor. Se mai ţinea ca în vremea tinereţii, cu toate că avea fată mare, azi-mâine de măritat, başca trei fecioraşi, cel mai mic numai de opt anişori. Bărbatu-său ţinea la ea ca de la început şi nu-i mai puţin adevărat că apriga femeie s-ar fi luptat şi cu dinţii, ca Hrizea al ei să ajungă cineva în ţara asta.

După vreo două zile începură să ajungă şi pe la ei blestemăţiile lefegiilor din Târgovişte. Nimeni nu putea gândi că Hrizea fusese cel care-i aţâţase, mai ales că se arătă a fi îngrijorat.

— Mare primejdie! zise el într-o zi, pe când se ospătau la masă. Ce se poate întâmpla dacă nu se pune frâu destrăbălării?

— Cine să-i oprească? întrebă Dupoiul.

— Dumnealui! îşi arătă Frăsina bărbatul. O vorbuliţă să le spună, şi-l vor asculta orbeşte.

— La ce bun? dădu din mână scârbit Hrizea. L-am sfătuit pe Vodă de atâtea ori să-şi plece capul mai puţin în faţa ardeleanului şi să mai asculte şi necazurile oastei, căci, bună-rea, se cheamă că-i a ţării şi alta n-avem. Nu cred eu că nu ştie unde sunt galbenii rămaşi după Brătăşanu, dar e cam hapsân şi nu-i bine!

— Strânge bani albi pentru zile negre, dar mi-e că nu le mai apucă, zise Frăsina.

— Poate că ar fi trebuinţă de un domn nou, gândi tare Dupoiul, după ce sorbi cu nesaţ dintr-o ulcea cu vin de Pietroasele.

— El! îşi arătă din nou bărbatul, jupâneasa Frăsina.

— Ai înnebunit, de-bună seamă! răspunse gazda. Cum vrei tu ca să râvnesc locul unui os domnesc miruit de mitropolitul ţării şi uns domn pe vecie? Flăcările iadului m-ar înghiţi…

— Ei, n-o fi chiar aşa, zise împăciuitor moldoveanul. Iacă, la noi s-a făcut arbănaşul domn şi nu l-a înghiţit gheena, ba încă trăieşte bine-sănătos.

— Bine nu se poate spune, acolo unde este acuma. Tot un blestem trebuie să fie.

— Dar nici rău, câtă vreme poate unelti după plac.

— Vezi, Hrizeo, că şi dumnealui, boierul străin, gândeşte ca mine? se bucură Frăsina. Ce mai aştepţi?

— I s-a făcut să ajungă doamna ţării, dar nu ştie că săraca doamnă Bălaşa ar da orice să aibă parte de liniştea ei…

Zicând acestea vel-spătarul se uitase numai către oaspete, ca şi cum jupâneasa nici n-ar trebui luată în seamă, căci se ruşina să creadă străinul că se lăsa mânat de o fustă în treburile lui.

— De altminteri, ce ţi-e scris în frunte ţi-e pus şi, dacă o fi să fie asta soarta mea, n-am să mă dau în lături, adăugă el, spre marea bucurie a nevesti-si.

După vreo două zile, medelnicerul însoţi o ceată de seimeni la Bogaţi, unde începură a se cam strânge fugarii mai deocheaţi din Târgovişte.

Către sfârşitul primăverii se vesti că domnul Moldovei împreună cu craiul Rakoczy porniseră cu oaste asupra ţării ca să taie răul din rădăcină, căci Constandin-vodă se dovedise neputincios. Ce-i putură auzi atunci urechile măriei-sale ar fi înroşit şi obrazul unui sfânt, căci nu era zi lăsată de la Dumnezeu să nu se adune sub fereastră şi să-l înjure în gura-mare. îâl părăsiseră şi boierii, chipurile, ca să-şi vadă de muncile câmpului, vremea fiind prielnică, dar domnitorul ştia că teama de seimeni îi ţinea departe de Târgovişte. Nici chiar Hrizea, ori Pană Filipescu, pe care-i socotea mai credincioşi, nu se arătaseră de vreo lună şi mai bine.

Iată însă, că, spre uimirea tuturor, Constandin-vodă porunci pregătirea oastei pentru a se împotrivi celor care îi veneau în ajutor. De necrezut, dar aşa era! Numai că nu de bunăvoia măriei-sale hotărî războiul, ci fiindcă oştenii i-o cereau.

Auzind despre ce era vorba, vel-spătarul Hrizea îşi lăsă toate treburile gospodăriei şi se înfăţişă pe dată cu steagul lui de călăreţi, cu care era dator poruncii domneşti. Domnul se bucură nespus văzându-l şi era cât pe ce să-i spună ceva de mare taină, dar se răzgândi, fiindcă marele spătar se cam încurcase cu oştenii de rând şi mai ales cu matahala de Cheoaşcă. Acesta îşi adusese tot neamul sub arme, ba până şi pe nepotu-său din Moldova îl târâse după el, căci încă nu se îndurase să se întoarcă de pe unde a venit. În schimb boierul Pană Filipescu trimisese, vorbă că lingoarea îl ţintuise la pat. „Ehe! Pe mulţi am să vă ţintuiesc eu!” îşi spuse Vodă. Nu lăsă însă să-i scape nici un cuvânt şi se arăta pretutindeni numai o voie-bună, poftindu-şi toţi căpitanii la sfat ca să le asculte părerea, ceea ce nu se mai întâmplase niciodată până atunci în ţară. Ba îi întrebă şi unde ar trebui înfruntat duşmanul.

— Cum „unde”, măria-ta? se miră căpitanul Buligă de la tunuri. Se înţelege că la Şoplea, pe valea Teleajenului.

— Da! Da! încuviinţară zeci de glasuri.

— De ce tocmai acolo? se încruntă Vodă.

— Păi, măria-ta uitaşi că acolo am biruit noi în vreo două rânduri? Acolo ţine Dumnezeu cu noi! îl lămuri scurt, căpitanul Cheoaşcă şi ceilalţi i se uniră în părere.

— Cum rămâne cu povestea ulciorului care nu merge de multe ori la apă? se auzi şi glasul boierului Dupoiul, dar fu huiduit pe dată şi numai vreo câţiva se cam îngrijorară de cele amintite.

Vel-spătarul Hrizea nu scoase o vorbă, aşteptând să-l audă pe Vodă, dar văzând că acesta pregetă, se ridică şi spuse:

— Are să mai meargă şi de astă-dată, chit că pe viitor vom căra apă în pumni!

Un ropot de urale şi tropăit de picioare însoţiră spusele lui, iar pe faţa voievodului trecu o uşoară umbră de mâhnire. Hrizea era îndrăgit de oşteni şi putea fi primejdios pentru ce gânduri avea.

— Facă-se voia voastră, vitejilor! încuviinţă domnul prefăcându-se bucuros. Iacă, dumnealui Hrizea, vel-spătar, are să vă ducă la izbândă. Mergeţi, aşadar, cu el în funte!

Alte strigăte de bucurie izbucniră şi, când se mai potoliră, izbi vocea uriaşului Cheoaşcă:

— Ba nu, măria-ta! Ai să vii cu noi, că ne eşti stăpân şi aşa se cuvine, că noi o să ne dăm viaţa ca să te apărăm!

— Cu noi… cu noi! se auziră iarăşi vocile învăpăiate şi cerc de seimeni se strânse în jurul Voievodului.

Lui Hrizea îi venea să râdă, căci vicleşugul domnitorului fusese ghicit de isteţul căpitan şi, fără voia lui, Constandin-vodă se văzu târât în bătălie, însă îşi dădu seama că nu trebuia să mai aibă încredere în boierul de la Bogdanei.

Vasile Dupoiul, medelnicerul lui Ştefan-vodă, ajunse în ceata unchiului, care avea să se înfrunte cu domnitorul său moldovean, dar nu mai putea da înapoi. Privi însă în jurul lui şi îşi zise cu mâhnire: „Cam zdrenţăroasă oastea asta, a lui Papuc, dar e tare înflăcărată. Poate că izbândim. O doresc din suflet!” Măria-sa Constandin-vodă se aşeză la umbra cortului, în preajma unui lăstăriş, căci era grozavă zăpuşeală, atunci, în luna lui cireşar a anului 1655. Abia plecase Hrizea cu căpitanii săi şi tare s-ar mai fi dedat somnului. Închise ochii şi încercă să fure barem un pui de somn, când auzi din vale o mare larmă şi sudălmi de parcă s-ar fi încăierat tâlharii lui de oşteni.

— Ce s-a întâmplat? întrebă Vodă pe iuzbaşa Gheorghe, care rămase mai departe pe lângă domn, dar nici în acesta nu se mai încredea, cu toate că era cel mai potolit şi cuviincios dintre oşteni.

— Se pare că păcătoşii ăia de bivoli, arătă Gheorghe, râzând cu poftă, au dat de apa Teleajenului şi s-au tăvălit cu carele după ei.

Vodă îşi aruncă ochii şi se veseli la rându-i, chiar şi după ce îşi dădu seama de urmare:

— S-a dus dracului toată pulberea din butoaiele răsturnate în mocirlă.

Se bucura de parcă ar fi fost vorba de iarba de puşcă a vrăjmaşului. Nu acelaşi lucru se poate spune şi despre iuzbaşa care, fără a mai cere încuviinţarea, se repezi să dea o mână de ajutor, ca de altfel întreaga oştire de pe deal. Nepăsătorii bivoli erau însă aşa de fericiţi încât nici sub nemiloasele lovituri ce le căpătau nu se îndurau să se despartă de răcoarea apei. Răbdau ciomegele, de parcă nu spinarea lor ar fi fost la bătaie, dar nici gând să se clintească din loc.

Vodă râse ce râse şi, cum rămăsese numai cu slugerul Moi-nea, se întoarse spre el:

— Oare nu-i tocmai binevenită întâmplarea, Moineo?

— Fără îndoială, măria-ta. N-a mai rămas decât străjerul de colo, arătă el spre un oştean care era cu ochii la ce se petrecea în vale.

— Fă-i seama şi haide! porunci Constandin-vodă, îndreptându-se către cei doi cai înşeuaţi, gata de drum.

Slugerul se apropie de oşteanul care n-avea ochi decât pentru bivolii din mocirlă.

— Izbutesc oare? îl întrebă.

Apoi, fără să mai aştepte răspunsul, îl doborî cu palma peste gură şi-l înţepă de mai multe ori, la nimereală. Bietul om se zbătu şi gemu, dar braţele vânjoase ale lui Moinea îl ţinură strâns, cu toate că se mânjea de sânge din cap până-n picioare. Când puterile i se sleiră, leşul fu aruncat la pământ iar slugerul se duse lângă voievod şi, apucând caii de dârlogi, pe furiş se strecurară amândoi prin văioaga din apropiere, care îl ascundea de privirile celor din vale.

Abia pe înserate izbutiră oştenii să tragă carele, dar se nămoliseră de parcă erau arătări din altă lume. Nici gând să clintească bivolii, aşa că le-au tăiat şleaurile slobozind carele, după care traseră butoaiele cu spinarea. Multă pulbere n-a mai fost bună de nimic, spre marea furie a căpitanului Buligă, care înjura şi blestema în gura mare.

Iuzbaşa Gheorghe se întoarse şi el la fel de murdar, spălat numai în pripă cu puţina apă a Teleajenului, şi când dădu peste leşul străjerului pricepu ce se întâmplase. Trase pistoalele de la brâu şi slobozi două focuri în văzduh. Curând se adunară mai mulţi descărcându-şi mânia în fel şi chip, dar mai cu seamă asupra calpacului pe care Vodă îl uitase în graba plecării.

Vel-spătarul Hrizea sosi gâfâind, neştiind ce se întâmplase cu domnitorul, şi nu fu prea mirat aflând de fuga lui. Atunci iuzbaşa Gheorghe ridică de pe jos calpacul, îl scutură cu grijă, îl potrivi pe capul lui Hrizea şi răcni:

— Trăiască măria-sa Hrizea-vodă, domnul nostru!

— Trăiască! Trăiască! răsunară deodată strigătele tuturor, iar cei de lângă el îl săltară pe umeri, ca să-l vadă toată oastea.

Luat pe negândite, Hrizea nu scoase o vorbă, dar nici nu se împotrivi. Îi părea rău că nu era de faţă şi Frăsina, ca să-şi vadă visul cu ochii.

— Vă mulţumesc, dragii mei! răspundea el cu lacrimi în ochi. N-am să înşel încrederea voastră, o jur!

De cum îl lăsară la pământ, noul domn se apucă să facă rânduială numind căpitani noi, printre care pe iuzbaşa Gheorghe şi pe medelnicerul moldovean, Dupoiul. Porunci apoi să i se înfăţişeze căpitanul Buligă, care sosi înnămolit ca un bivol, şi-l întrebă dacă nu cumva tunurile lui erau aşezate prea sus pe deal.

— Pot bate până la Gherghiţa, se fuduli el. N-ai teamă, măria-ta!

— Fie precum spui, căpitane, îngădui Hrizea încântat că auzea pe cel dintâi care-i vorbise ca unui adevărat voievod.

Adună la sfat pe cele mai de frunte dintre căpetenii şi hotărâră să facă o învăluire prin spate, dar până atunci întreaga oaste avea să se odihnească, fiindcă era sleită de putere. Norocul lor a fost că abia după vreo două zile se iviră meseii şi trabanţii principelui Rakoczy, care ridicară tabără pe malul celălalt al Teleajenului, chiar faţă-n faţă. Apoi ieşi un sol călare, cu o năframă albă în vârful lancei, şi strigă din toţi rărunchii:

— Seimeni şi darabani! Măria-sa craiul Rakoczy făgăduieşte viaţa şi iertare celui care lasă arma şi vă ia în slujba luminăţiei-sale, cu leafă mare. Voi n-aveţi alta de făcut, decât să-l daţi legat pe Hrizea şi să vă trageţi nesmintiţi la casele voastre.

— Ba să ni-l daţi voi pe crai, şi vă lăsăm să vă întoarceţi de unde aţi venit! răspunse Cheoaşcă, în hazul întregii oştiri.

Vocea căpitanului răsună pe întreaga vale şi un zumzet de încuviinţare străbătu rândurile, după care o ploaie de pietre zbură către oşteanul ardelean.

Cinci zile la rând aşteptară unii în faţa celorlalţi şi în fiecare zi se arăta câte un sol de la prinţ, prin care era cerut Hrizea „înşelătorul”, dar răzvrătiţii nici nu mai aşteptau să isprăvească ce avea de spus trimisul, că o grindină de bulgări şi sudălmi îl izgoneau de lângă malul apei.

La vreo săptămână sosi şi Ştefan-vodă cu moldovenii lui, iar pe la jumătatea lunii se ivi însuşi Constandin-vodă cu puţintică oaste ce o putuse strânge în pripă, mai mulţi fiind ienicerii daţi de către Siavuş-paşa de la Silistra. Huiduielile nu mai conteniră vreme de mai multe ceasuri şi domnul nici nu cuteza să se arate mai la vedere.

Abia în cea de-a douăzeci şi şasea zi de cireşar se dezlănţui cumplita bătălie din dreptul satului Şoplea, sub un soare ucigător. Tunurile căpitanului Buligă au tras până li s-au înroşit ţevile, dar în van, fiindcă temerea lui Hrizea fusese întemeiată, ele fiind prea în vârful dealului. Nefiind primejdie dinspre partea lor, pedestraşii saşi ai căpitanului Gaudy învăluiră colina, chiar prin văioaga prin care scăpase Constandin-vodă, în vreme ce trabanţii lui Kemeny, alături de care lupta şi proaspătul baron Borlovany, îi atacară din faţă.

Văzând că nu pot ţine piept năvălitorilor, căpitanul Cheoaşcă se repezi la tunurile lui Buligă, care nu le mai erau de nici un folos şi, opintindu-se, izbuti să rostogolească vreo două asupra vrăjmaşilor. Şi căpitanul Gheorghe şi Dupoiul încercară să facă aşijderea, însă nu izbutiră, şi poate că nu s-ar fi dat bătuţi în cele din urmă, dacă tocmai atunci nu l-ar fi văzut pe viteazul căpitan Cheoaşcă bătând aerul cu braţele şi prăbuşindu-se, ca un stejar bătrân. Amândoi se repeziră lângă el, dar nu-i mai putură fi de nici un folos, căci viaţa i se scursese o dată cu ghiuleaua ce-i spărsese coşul pieptului. De altfel nu mai era nimic de făcut şi însuşi Hrizea-vodă, oprindu-se o clipă lângă leşul lui Buligă, răsturnat peste un tun, răcni din răsputeri:

— Fugiţi, fraţilor, care cum veţi şti. Nu vă daţi prinşi, că vă spânzură. Scape cine cum poate!

Gâdea, Gheorghe şi Dupoiul făcură pe dată zid din trupurile lor ca să-şi apere voievodul. Aşa izbutiră să-şi croiască drum până dădură de nişte cai fără stăpân. Încălecară în grabă şi apucară drumul Brăilei, care era în stăpânirea turcilor.

— De ce acolo? se nedumeri Dupoiul.

— Fiindcă nu mai avem unde în altă parte, îl lămuri Hrizea.

— Ne vor închide, adăugă posomorit căpitanul Gheorghe.

— Cum ne-o fi soarta, cumetre, căută Hrizea să-i mai înveselească. Cumva ne vom întoarce noi, căci turcul e mai de înţeles. Ehei, acuma ar fi fost bun sărmanul Duţescu, îşi aminti el cu tristeţe.

Îi venise în minte chipul iscusitului său tovarăş de altădată, pe care îl pierduse de multă vreme. Oarecum se simţea şi el vinovat de moartea căpitanului, căci el îl trimisese în Ada-Kaleh. Nu-i vorbă că scăpase teafăr atuncea, dar ticălosul de Ferhad-pasa a aflat ce plănuise împreună cu bănăţeanul Sâvu şi s-a răzbunat pe el. Pe ascuns au venit gealaţii lui şi l-au strâns de gât pe când dormea şi i-au lăsat lădiţa cu pietre la căpătâi, ca să afle şi alţii pentru ce fusese pedepsit. Poate că, dacă ar fi fost acuma cu ei, i-ar fi dat prin cap vreun gând bun de scăpare, dar aşa, s-au lăsat legaţi de mâini şi de picioare şi trimişi la Silistra. Nu mai aşteptau decât moartea. LICĂRIRI ÎN FURTUNĂ PE LA ÎNCEPUTUL ANULUI 1648 nemulţumirile supuşilor sultanului începură să răbufnească. Atât musulmanii cât şi creştinii atacau pe cine le cădea în mână, întărindu-se acel zvon că dacă se împlineau cele două veacuri de ocupaţie creştină, în 1653, Dumnezeu se va milostivi şi va învia din nou faima vechiului Bizanţ. Toate acestea ajungeau la urechile pribeagului prinţ Mihnea şi izgonirea turcilor ar fi trebuit să-l bucure, căci în acest fel scăpau şi românii de jug păgân, dar, de altă parte, în lipsa padişahului, cine l-ar mai fi sprijinit el însuşi?

Cam aceste gânduri le împărtăşea bunei lui prietene, Ioana Gândescu, de acelaşi neam cu el, dar aciuată pe malurile Bosforului încă din copilărie. Ea era faimoasa voyvoda kizi, un fel de Şeherezadă a celor „o mie şi una de nopţi”, căci la rându-i povestea sultanului Ibrahim tot felul de poveşti şi acesta ţinea mult la ea. Nu întâmplător domnişorul pribeag i se afla în preajmă, căci se legase o prietenie frăţească între ei.

— Ah, cât de rău îmi pare că a murit Murad-khan, zise el. Aşa, beţiv, cum era, puteai să te bizui pe el, dar Ibrahim nu se gândeşte deloc la treburile ţării.

— Din păcate, aşa este, oftă fata. Asta îi va aduce pieirea, şi nu prea întârziată.

— Ce se va întâmpla cu tine şi ai tăi?

— Cred că urmaşii lui ne vor gâtui.

— Hai, mai bine, să alungăm gândurile negre. Mai va fi până atunci, o încuraja tânărul.

Din nefericire, prevestirile fetei aveau să se îndeplinească mai repede decât se aşteptau, căci tocmai atunci năvăli în odaie sora ei mai mică, Ilinca, tânguindu-se de zor:

— Nenorocire! Vai nouă!

— Ce s-a întâmplat? sări Mihnea speriat.

— Mare răzmeriţă. Ulemalele şi paşalele adunate în geamia Fatâh l-au înlocuit pe marele vizir Hezapare.

— Ei şi? făcu Ioana.

— Ba s-ar putea spune că-i o veste bună, adăugă Mihnea.

— Staţi să vedeţi, urmă Ilinca. L-au pus în loc pe Derviş Mehmet-paşa.

— După câte ştiu eu, acesta nu-i aşa de lacom… vru să-şi spună Ioana părerea, dar soră-sa n-o lăsă.

— Altu-i necazul! Mulţimea a cerut socoteală de cheltuielile padişahului şi acesta nici n-a vrut să stea de vorbă cu trimişii răsculaţilor. Atunci, oamenii şeyhulislamului şi gloata au cerut lui Kosem să-l aducă pe Mehmet, feciorul cel mai mare al sultanului, ca să-l facă împărat.

— Acela n-are decât vreo şapte ani! se nedumeri Ioana.

— Tot Mahpeyker va fi stăpâna, dădu s-o lămurească Mihnea.

— Numai că valide ajunge Turhan, şi atunci să vezi râcă între cele două femei…

— Ai dreptate… Bătrâna valide ce-a zis? o întrebă Mihnea pe Ilinca.

— Că nimeni nu s-a încoronat la geamie, aşa că i-a poftit pe răzvrătiţi la sărai.

— Atunci, n-am vreme de pierdut! sări tânărul.

— Să nu păţeşti ceva! se îngrijoră Ioana, fără să se gândească la ea însăşi.

— Ba dimpotrivă, aş pofti să mi se întâmple ceva. Dar bun! adăugă el râzând şi le părăsi pe cele două surori.

Sosind în fuga mare la moschee, dădu peste Tarhonci Ahmed-paşa, cu care se ţinea prieten, dar cel mai mult se bucură de întâlnirea cu bătrânul şeyhulislam Abdurrahim Efendi, fratele dascălului lui Turk Ahmed Lala.

— Fii binevenit, fiule! îl îmbrăţişa molahul. Iacă, am socotit în ceasurile acestea de cumpănă că pe tronul slăvitului Osman-gazî este mai nimerit un copil, dar cu mintea întreagă şi cu sfetnici buni, decât un sultan diliu şi înconjurat de şarlatani.

— Nici că se putea mai bine gândit, încuviinţă Mihnea, dar schimbarea să fie fără vărsare de sânge.

— Se-nţelege, şi pentru asta ar fi bine să-l însoţeşti pe Bektaş-aga la sultana valide şi să dai fuga să ne spui în ce ape se scaldă. Nu trebuie să ne băgăm cu toţii în gura lupului. Tu eşti ghiaur şi n-are să te ia în seamă.

Chiar să fi vrut să nu se ducă, Mihnea n-avea de ales, dar socotea că era cu mult mai bine să fie în preajma celor ce vor conduce ţara după înlocuirea lui Ibrahim. Rămase cam fâstâcit când a văzut-o pe crunta Kosem înveşmântată în negru şi însoţită de un hadâm de culoarea abanosului. Părea mâhnită de cele ce se întâmplau, a încuviinţat schimbarea, însă a cerut ca fiul ei să fie lăsat cu zile. Poate că a şi lăcrimat, dar sub felegea nu s-a putut băga de seamă.

Schimbarea padişahilor s-a făcut în faţa porţii Bab-i Saadet, unde fu scos tronul lui Osman şi, în uralele celor de faţă, cel de-al patrulea Mehmet se aşeză în el. Prin ferestruicile ascunse de verdeaţă, cele două femei-mame, Kosem şi Turban, iscodeau fără să ştie una de cealaltă. Era în cea de a optsprezecea zi a lunii lui Sa’ban ul-muazam din anul 1058 al Hegyrei, când frumosul băieţel zâmbea nevinovat supuşilor săi, printre care se afla şi beyul acela pribeag cu care se jucase de vreo câteva ori în trecut.

În acelaşi timp, în odaia lui Ibrahim pătrunseră cu sila muftiul Abdulaziz însoţit de oşteni şi, după ce-l mustrară cu vorbe de ocară, îi cerură fostului stăpân să-i urmeze în curte.

— Netrebnicilor! răcni acesta la ei. Nu merg nicăieri! Am să vă ucid pe toţi, ticăloşilor. Cum aţi cutezat să vă atingeţi de padişahul vostru?

— Nu mai eşti tu! îl bruftului muftiul.

În cele din urmă îndărătnicul fu ridicat pe sus şi târât la picioarele tronului.

— Se cuvine a te închina prea luminăţiei-sale Mehmet-khan, îl povăţui cu glas blând şeyhulislamul.

Copilul-împărat nu-l văzuse de multe ori pe tatăl său, iar când s-au întâlnit n-a auzit nici o vorbă bună din gura lui, aşa că se uită speriat când îl privi, iar acesta spumega de furie:

— Am să-l agăţ în cârlige şi pe el şi pe târfa de mă-sa! Pe toţi am să vă jupoi de vii, nemernicilor. Să vină gealatul!

La un semn al muftiului, câţiva bostanci îl înşfăcară pe cel căruia i se supuneau fără cârtire numai cu câteva clipe mai înainte şi-l duseră târâş la Sercelar zindari, cum i se spunea „închisorii vrăbiilor”. Cam în bătaie de joc, Bektaş-aga porunci să fie aduse lângă el şi două roabe, după care fură zidite uşile şi ferestrele, lăsând numai o mică deschizătură pentru hrană şi apă.

Tulburările păreau să se fi potolit după o vreme, când Mihnea se pomeni poftit în taină la bătrâna valide. Se făcuse un bărbat chipeş şi multe inimi feciorelnice suspinau după el. Nu părea a fi un neadevăr că se încurcase cu o soţie de-a lui Kenaan-paşa, ori cu sora sultanului, frumoasa Hanzade. Dar nu pentru atâta lucru ar fi putut să fie chemat, adică să dea socoteală, aşa că se cam îngrijoră, dar totuşi se înfăţişă temutei sultane.

— Eu cunosc gândurile tale de domnie şi sunt în stare să te ajut, dacă izbuteşti să te faci iubit de Turhan-sultan.

— Dar… vru să se împotrivească tânărul pribeag.

— Nimic! Aşa cum i-ai sucit mintea lui Hanzade şi altora, vei putea şi cu Turhan, că femeie este. Abia atunci ai să ajungi bey la Targoşta, dacă nu cumva îţi va plăcea mai mult la Alep.

Mihnea sărută poala veşmântului validelei şi piecă destul de speriat, căci bănuia urzeala lui Kosem ca s-o doboare pe Turhan, făcând-o de râs ca ibovnică a lui. Dar ce se va alege de el?

Apoi s-a auzit că cineva ar fi vrut să-l scoată din temniţă pe Ibrahim. Dacă va fi fost aşa sau nu, greu de spus. Oricum, marele vizir Derviş Mehmet-paşa, în înţelegere cu şeyhulislamul, l-a silit pe gealatul Kara Ali să-l sugrume, după ce au dărâmat zidul.

Frumosul prinţ a izbutit să ajungă în preajma lui Turhan-sultana şi, după câte se auzea, aceasta nu s-ar fi împotrivit farmecelor bărbăteşti ale pribeagului, numai că bătrâna valide n-a mai putut folosi nimic din ceea ce plănuise. În zorii unei dimineţi pe când se îngâna ziua cu noaptea, câţiva hadâmi şi albi şi negri pătrunseră în iatacul ei şi, fără să-i dea răgaz să se mai dezmeticească, o târâră în curte, unde o aşteptau bostancii. Biata femeie nu apucase să pună pe ea nici un veşmânt ca lumea şi mai mult goală fu trântită la pământ, iar oştenii o izbiră cu picioarele. Urletele ei de ajutor fură înăbuşite de o matahală de arap care o gâtui fără nici o milă, lăsând-o să se zbată în mâinile lui vânjoase spre hazul celor de faţă. Apoi, când nu mai rămăsese decât o zdreanţă omenească din cea care fusese cândva „Faţa lunii” (Mahpeyker), copiliţa creştină Anastasia de altădată şi mai apoi atotputernica Kosem fu azvârlită ca hrană peştilor din Bosfor, asemenea unei roabe.

Mai târziu avea să se spună că moartea fostei validele Kosem s-ar fi datorat în bună parte şi lui Mihnea, căci acesta îi mărturisise noii sale iubite ce urmărea soacră-sa, iar Turhan n-a stat pe gânduri să se apere. Pribeagul ajunsese să fie temut de mulţi dintre curteni şi nu puţini îi căutau prietenia, dar în sufletul său era mâhnit, căci sultana nu s-ar fi împăcat cu gândul să-l trimită departe de ea, peste Dunăre, cum îi ajunsese la ureche dorinţa lui Mihnea. Dragostea validelei îl ţinea departe de orice amestec în treburile ţării, şi el nu asta voia. Dar nici să ajungă mare vizir nu-i surâdea, cu toate că îndrăgostita femeie nu s-ar fi dat în lături să-l ridice în cel mai mare rang al împărăţiei.

Iată însă că o nouă licărire de nădejde se ivi în sufletul tânărului când, în cea de-a şasea zi din Muharem ul-haram, anul 1067 al Hegyrei, adică 26 septembrie 1656, cum scria bailul Veneţiei către doge, a fost făcut mare vizir Koprulu Mehmet-paşa. Se ştia prea-bine că noul sadrazam era un duşman înverşunat al prinţului Rakoczy, adevăratul stăpân al ţărilor române, căci atât Gheorghe Ştefan cât şi Constantin Şerban nu-i ieşeau din voie. Plecând ardeleanul, oare nu i-ar fi putut lua locul?

O singură strângere de inimă ar mai fi avut, întrucât în haremul vizirului se afla şi prinţesa Hanzade şi se temea ca nu cumva acestuia să nu-i fie pe plac zvonul că a fost cândva iubitul prinţesei. Nu-i vorbă că şi cu Kenaan-paşa se cam stricase, aflând că acesta ar fi vrut de fapt să-l ucidă în mai multe împrejurări, care i-au dat de gândit, mai ales când i le spunea însăşi frumoasa Atiche, una din favoritele paşei.

Totuşi întâlnirea cu sadrazamul n-a putut fi înlăturată, dar, spre marea-i uşurare, s-a desfăşurat cam pe placul lui.

— Ce părere ai, beyule, despre Rakoczy? l-a întrebat paşa de-a dreptul.

— Un mare ticălos! răspunse scurt Mihnea.

— Aferim, zâmbi Kopriilu, sfredelindu-l cu privirea. De ce nu-l suferi?

— Îi vântură mintea la mărire şi neascultare. Vrea să ajungă craiul Lehistanului.

— Şi ce-ţi pasă ţie?

— I-ar târi şi pe ulaci alături de el, iar aceştia sunt neamul meu.

— Hm! mormăi din ce în ce mai mulţumit marele vizir. Tu ce ai face în locul meu?

— L-aş lipsi de sprijinul celor doi voievozi şi aş pune în locul lor un om de credinţă.

— Unul singur?! se miră paşa. Asta ar însemna să le unesc puterea ulacilor.

— Nu, dacă domnul ar fi credincios Porţii.

— Tu ai fi acela?

— De ce nu?

Marele vizir păru a chibzui cele auzite, dar după cum se uita nu părea încântat.

— Te cam bate gândul blestematului de Mihaly, cel care a cutezat să le strângă pe toate trei într-o singură ţară, şi nu-i bine, beyule. Să zicem că tu ai fi de bună credinţă, dar cei ce vor veni după tine?… Ar însemna să pierdem chelarul împărăţiei, căci zurbagiii de ulaci s-ar sumeţi dacă ar fi toţi laolaltă.

Mihnea nu răspunse şi plecă privirea, dându-şi seama că prea se zorise să-şi dezvăluie gândul. Acuma s-ar fi putut să piardă tot. Însă marele vizir trecu peste cele spuse şi urmă liniştit:

— La Yaş am găsit eu omul potrivit şi, dacă mă încred în tine, înseamnă că şi la Targoşta am un credincios.

— Se-nţelege preaslăvite! se grăbi Mihnea să îngenuncheze, de parcă l-ar fi căftănit pe dată domn. Jur credinţă desăvârşită.

— Şi ascultare fără crâcnire! adăugă sadrazamul.

— Întocmai!

— Atunci vreau capul lui Rakoczy, când ai să ajungi domn. Nu cumva să uiţi că acesta îi preţul căftănirii tale.

— Aşa voi face!

Paşa zâmbi ciudat şi bătu din palme. Când intră paicul, zise:

— La Edi Kule cu el! şi-l arătă pe Mihnea, care înmărmuri. CĂI BĂTUTE DEGEABA MARE DEZNĂDEJDE Îi CUPRINSE PE FUGARI, căci la Silistra era Siavuş-paşa atotputernic şi ei ştiau prea bine că acesta îl ajutase pe Constandin-vodă, aşa că nu se puteau aştepta la mila lui. Dar uimirea lor nu mai cunoscu margini când se văzură dezlegaţi şi, după ce-şi primeniră veşmintele cu altele, curate fură poftiţi de către însuşi silihdarul, ca nişte oaspeţi de seamă. Foarte adevărat că paşa a ţinut să facă deosebirea de rang şi numai pe trecătorul domn de răscoală îl ţinu la masa lui, dar nici ceilalţi n-au fost ţinuţi mai prejos. Însă în preajma turcului se afla un domnişor pribeag, pe nume Radu, care se dădea drept fecior al fostului domnitor Leon-vodă Tomşa, şi Siavuş-paşa ţinea să se laude cu obraze alese la curtea lui. Multă vreme n-avea să ţină această purtare a seraskerului, fiindcă după un chiolhan de pomină, care ţinu vreo trei zile, la Dridov, pe malul Prahovei, cei trei prinţi biruitori îşi aduseră aminte de răzvrătitul fugar. Constandin-vodă se socoti cel mai potrivit să i se dea lui prinşii, aşa că în vreo trei rânduri îi trimise paşei solie cu daruri bogate, dar acesta nu se învoia nicicum, mai ales că domnul îi cerea pe toţi pribegii laolaltă. Tânărul Radu nu fusese în răscoală şi ceruse sprijinul cu multă vreme mai înainte, cât despre Hrizea, Siavuş-paşa îl ţinea drept domn adevărat, din care pricină nu se socotea îndreptăţit „să facă de capul lui” nimic. Făgăduise că va cere părerea Porţii, dar aceasta întârzia să şi-o spună. De fapt fălosul dregător nici nu se gândea să amestece pe cei de la sărai, dar nădăjduia că cei pe care pusese mâna din întâmplare ar fi putut să-i aducă bani buni, şi nu s-a înşelat. Când, voievodul, care se zgârcea să-şi plătească oştenii, a numărat douăzeci şi cinci de mii de ducaţi de aur, la strălucirea lor, Siavuş-paşa a uitat de toate. Pe dată prinşii au fost cetluiţi din nou în fiare, dar acum şi pribeagul domnişor Radu, după care i-a trimis pe jos la Dridov, unde încă mai chefuiau biruitorii.

Mare bucurie pe Constandin-vodă, când dădu ochii cu fostul său vel-spătar. Îl scuipă în plin obraz, rânjindu-i:

— Te sumeţeşti să-mi iei locul, Iudo? Am să-ţi fac pielea nojiţe de opinci pentru mocofanii tăi, câine!

I se urcase furia la cap şi dădu să-l pălească cu topuzul, dar însuşi craiul Rakoczy se împotrivi:

— Pe acesta îl vreau eu!

De voie, de nevoie, Constandin-vodă înghiţi în sec spre a nu spune o vorbă de ocară, apoi, după ce se mai potoli, cu glas smerit îl întrebă pe principe dacă măcar pe Radu ar putea să-l atârne în ştreang. Acesta se uită la flăcăiaşul care tremura ca varga, cu toată zăpuşeala verii. Era frumos şi gingaş ca o fată dar nu se făcea să-şi mânie prea rău tovarăşul de luptă, mai ales că acesta dăduse bani grei pentru răscumpărarea lor de la turci.

— Să fim iertători, măria-ta! zâmbi prieteneşte Rakoczy închinându-i un pocal. Mai bine retează-i vârful nasului şi lasă-l să meargă în plata domnului, că nu ţi-o primejdui nicicând domnia. Pe Hrizea însă îl vreau nevătămat!

„Aha! Are să-l chinuiască acolo, la Bălgrad, cum se pricep ei mai bine. Nu-i rău! Merită, ticălosul!” îşi zise voievodul. Apoi îşi trase hangerul de la brâu şi, făcând semn oştenilor ce ţineau braţele tânărului pribeag, cu o mişcare fulgerătoare îi tăie nasul, umplându-i faţa de sânge.

— Acum, m-am răcorit! făcu el. Puteţi să-i daţi drumul să se ducă unde o pofti, dar nu în ţara domniei mele. Ai auzit, flăcăiaşule? De te mai prind, nu mai am ce-ţi tăia decât capul! Lipseşti din ochii mei!

Veni apoi rândul celorlalţi prinşi, şi de cum îi văzu pe căpitanii Gheorghe şi Dupoiul îi crescu din nou furia, dând să-i ia la bătaie. Dar de data aceasta îl întâmpină Ştefan-vodă, cutezând să i se aşeze în faţă.

— Nu cumva pe aceştia îi pofteşti măria-ta? zâmbi el strâmb către celălalt tovarăş de luptă.

— Ca oaspete al măriei-tale, se cuvine să-mi îngădui şi mie să aleg pe cine-mi place. Şi apoi nu uita că unul dintre ei e supusul domniei mele!

Vorbele voievodului moldovean nu-i prea fură pe plac, dar prietenia lui era mai presus de toate, aşa că nu voia să o piardă.

— Mă rog, ia-i! făcu din mână Constandin-vodă.

Îndată fură duşi cei doi veri şi daţi pe seama oştenilor moldoveni, iar domnul muntean nu se alese decât cu un vârf de nas, care-l costase douăzeci şi cinci de mii de ducaţi de aur. Cam scump! Măcar dacă ar fi putut să-l aibă pe căpitanul Gâdea, care fugise şi el cu ceilalţi, dar acesta se turcise şi paşa nu l-a mai dat înapoi. Rămânând iarăşi numai petrecăreţii meseni, cele întâmplate fură date uitării şi voia bună se întinse în rândurila tuturor oştenilor, care se înfruptau mai puţin, dar erau la fel de bucuroşi de izbândă.

A doua zi, măria-sa Ştefan-vodă pofti să stea de vorbă cu fostul său medelnicer numai între patru ochi, aşa că-i fu adus în cort legat-cobză.

— Ai cam încurcat-o, boierule! zâmbi el către Dupoiul. Şi aici să te dezleg nu pot acuma. Ce să fac dacă te-ai apucat de răzmeriţe pe unde te-am trimis? râse Vodă cu bunăvoinţă.

— Ba am ajuns şi căpitan de răscoală, măria-ta! răspunse Dupoiul, fără să pară deloc speriat de mustrarea domnească.

— Nădăjduiesc că nu te-a simţit nimeni?

— Nici chiar neamurile mele, necum Hrizea sau ceilalţi.

— Atunci îi bine! N-a prea ieşit precum am vrut, dar, oricum, se cheamă că vecinul meu nu mai are oaste, nici bună, nici rea. Curând are să vină vremea să unim ţărişoarele astea, căci nu vor mai găsi ei domn în Târgovişte şi…

— Am auzit că ar mai fi unul prin Istambul, măria-ta, îi luă vorba Dupoiul, cu destulă cutezanţă.

— Arbănaşul, ori fecioraşul lui? întrebă batjocoritor Vodă.

— Pe lângă aceia, doamne! Băiatul cel mic al răposatului Radu-vodă Mihnea.

— Om vedea noi! mormăi Ştefan-vodă. Nu-l îngăduie craiul!

Totuşi o umbră de îngrijorare se strecură pe faţa voievodului, dar îi trecu la fel de repede cum îi venise.

— Deocamdată ai să te duci în Moldova, tot aşa, legat, ca să nu dăm de bănuit. Apoi, de cum ajungi la Crăciuna ai să treci muntele şi caută să-l scoţi pe Hrizea din mâinile lui Rakoczy. Mai cu seamă fă-l să poftească iarăşi domnia. Nu uita ce-am vorbit!

— Prea-bine, milostive stăpân, dar am şi eu o rugăminte…

— Spune!

— Porunceşte, măria-ta, ca văru-meu Gheorghe să vină cu mine.

— I-ai spus ceva?

— Nimic, dar e cumătru cu Hrizea şi are să se bucure şi unul şi celălalt când s-or întâlni. Apoi îi neam de-al meu!

— Bine! încuviinţă Vodă. Până la Crăciuna însă are să fie şi el legat, cum am hotărât. Acolo veţi fugi şi treaba domniei-tale cum te-i descurca în Ardeal.

Până în seară, cei doi veri zăceau ca doi berbeci duşi la înjunghiere într-un car pe drumul spre Moldova. Ajunşi la Crăciuna, pârcălabul citi răvaşul trimis de voievod prin miaşul călăraşilor de Galaţi, care-i adusese pe prinşi şi-i luă cu el deoparte. Rămaşi numai între ei, acesta le tăie legăturile şi, sub ochii uimiţi ai căpitanului Gheorghe, le aşternu o masă îmbelşugată. Cât pe ce să-i rămână îmbucătura în gât, când mai văzu că-i dădu lui Dupoiul şi o pungă cu bani, care nu păreau a fi puţini.

— Visez, oare? se frecă el la ochi.

— Ţi-oi spune mai multe pe drum, dar acuma va trebui să ne furişăm cât mai nebăgaţi în seamă, ca să trecem muntele.

— În Ardeal?

— Îhî!

Nu la fel se purtă craiul Rakoczy cu prinsul său, de care părea să fi uitat. Când să intre peste hotarul ţării, generalul Kemeny îi aduse aminte de Hrizea şi-l povăţui să nu se mai încurce cu el, ci să-l tragă în ţeapă chiar acolo.

— Ar trebui ca alteţa-voastră să facă asta cât mai repede şi fără tărăboi, căci Hrizea a fost tare îndrăgit de seimeni şi darabani. Chinuindu-l…

— Dar cine ţi-a spus ţie, dragă Ianos, că am asemenea gând? Ai să vezi ce fac cu el!

Într-adevăr, ajungând la Bălgrad, Hrizea fu slobozit şi găzduit în casa unui bogătaş grec, care se purtă cu el ca şi cu un oaspete de seamă. Sărmanul de el nici nu se mai mira de câte i se întâmplau de la o vreme. Ba cetluit în fiare, ba cinstit la masă ca un voievod, ori ameninţat mai apoi cu moartea. Era mai îngrijorat de soarta familiei lui, pe care o trimisese înainte de bătălie la Sibiu şi nu mai ştia nimic de atunci. Plângându-se gazdei sale, fu întâmpinat cu o neaşteptată înţelegere:

— De ce nu trimiţi, domnia-ta, vorbă să vie aici, că doar îs numai la doi paşi?

— Mi-e oare îngăduit?

— De ce nu? Cine să se împotrivească unor lucruri fireşti?

Două săptămâni mai târziu putu să-şi îmbrăţişeze soaţa şi fiii în ospitaliera casă a grecului, dar asta îl cam puse pe gânduri, căci nu putea crede că nu i se va cere nimic în schimb. Prea era mare bunăvoinţa.

— O fi vreun om cumsecade, îşi dădu cu părerea Frăsina.

— Mai curând sunt o nadă pentru cineva, dacă nu o ameninţare pentru vodă-Constandin.

— Mai ştii?!

— Numai că eu aş vrea să se lămurească lucrurile şi, cum nu avem bani, poate m-ar lua în slujba lui. L-aş sluji cu credinţă.

— Am auzit că au şi fost năimiţi, cu leafă bună, peste cinci sute din foştii noştri seimeni şi darabani.

— Se poate. Doar înainte de luptă le-a făgăduit celor care trec de partea lui, însă pe atunci aveau un stăpân, câtă vreme azi năpădesc Ardealul.

— Mai curând are să-i ducă în Lehia, căci se spune că un mare război va porni împotriva acesteia…

Hrizea nu aflase nimica până acum, dar spusele femeii îl cam puseră pe gânduri. Dădu din cap a părere de rău şi zise:

— Nu face bine dacă se încaieră cu creştinii, în loc să stea în faţă turcilor. Eu însă n-am căderea să-i judec faptele, că m-a scăpat de la moarte…

— Şi tot mulţumită lui, ne aflăm iarăşi laolaltă.

— Dar departe de casă! oftă Hrizea.

— Oricum, suntem printre românii noştri, răspunse jupâneasa. Ce ne-am fi făcut dacă ar fi trebuit să-ţi luăm urma prin Alep, ori cine ştie unde prin Anatolia? Să nu cârtim împotriva soartei, care ne-a fost prielnică până acum.

Soţul zâmbi cu amărăciune, căci vorbele nevestei nu prea erau potrivite după câte pătimiseră şi nici o licărire de noroc nu se întrezărea. Rău n-o duceau câtă vreme erau împreună, ba li se îngăduia să le vină şi prietenii, ca foştii lui căpitani Gheorghe şi Dupoiul. Întâlnirea cu ei a fost o mare mângâiere şi mai în fiecare zi stăteau la sfat, punând ţara la cale, de multe ori fiind de faţă şi localnicul Ion Bălgrădean, naşul medelnicerului moldovean. Lui Hrizea îi plăcu tânărul acela suriu şi dintr-o bucată, iar când auzi primejdia de a-şi lăsa legea românească, dacă ar fi vrut să se ridice în rang, îi spuse de-a dreptul:

— Ar trebui să ni te alături nouă. Nicicum să nu te lepezi de obârşia noastră veche, cu care ne mândrim. Dacă mai ajung o dată în fruntea unei oaste româneşti, acolo ţi-e locul!

— Ba să ajungi iarăşi domn, măria-ta! îi ură Dupoiul. Ţara înarmată te-a făcut, şi nu trebuie să dai înapoi.

— Deocamdată astea sunt numai vise, prieteni, oftă Hrizea Eu numai că nu sunt ferecat în lanţuri, ca mai înainte, dar nici în oraş nu prea am cum să mă mişc fără însoţitori de-ai prinţului. Bine cel puţin că nu dorm cu mine în odaie. Cât despre bani, ce să vă mai spun? Dacă am avut câte ceva până acum, am cam dat de fundul sacului.

— Oare gazda măriei-tale nu te-ar putea ajuta? întrebă Bălgrădean. La noi este cunoscut ca un mare bogătaş şi cămătar lacom. Poate se ispiteşte să-ţi împrumute ceva bani.

După povaţa ardeleanului, Hrizea aduse vorba grecului şi acesta nu-i răspunse nici da, nici nu, cerând răgaz de gândire vreo câteva zile. În răstimp sosiră câţiva oşteni care-l duseră la palat, unde prinţul îl primi cu cinstea cuvenită unui boier de neam mare, dar nu ca voievod.

— Poate n-ai aflat că mulţi mă sfătuiesc să-ţi tai capul, boierule, îi zise Rakoczy, zâmbindu-i cu prietenie. Cică astfel aş scăpa de grija domniei-tale, dar şi de o cheltuială.

— Cum vă este voia, alteţă, căci eu nu sunt decât un neputincios prins în mâna voastră, care aţi avut bunăvoinţa să mă lăsaţi cu viaţă, şi asta n-am s-o uit…

— Vezi, tocmai pentru aceia va trebui să-ţi arăţi mulţumirea şi să mă ajuţi în războiul pe care-l pregătesc. Cred că ai auzit de asta, nu?

— Da, într-adevăr, şi cu dragă inimă îmi pun braţul în slujba alteţei-voastre.

— Nu numai de braţ am trebuinţă, ci mai ales de bani.

— Dar eu, sărmanul, n-am o leţcaie…

— Poţi face rost! Şi asta cât mai curând! Când îmi aduci o sută de mii de ducaţi?

Hrizea rămase năucit. Atâţia bani n-ar fi izbutit să-i dea, nici dacă şi-ar fi vândut toate moşiile din ţară, cu conace şi acareturi, dar printre străini?!

— Alteţa-voastră ilustrisimă… Nădăjduiesc să nu fi priceput bine tălmaciul, căci o sută de mii…

— Ba-i bine! Săptămâna cealaltă te aşteaptă trezorierul meu să-i aduci. I-am şi dat poruncă!

Hrizea fu scos de la Rakoczy susţinut de oşteni, căci începuse a se învârti încăperea cu el, şi când ajunse acasă le povesti alor lui, încă nedumerit dacă nu cumva se înşela.

Jupâneasa mea zicea că-i „om cumsecade”… Pentru asta s-a purtat frumos, ca să mă jupoaie. Asta-i omenia lui!

— Măria-ta, zise Gheorghe. Dacă îmi este îngăduit, aş întreba şi eu: câţi bani i-ai cerut grecului?

Hrizea îl privi o clipă, după care se lovi cu palma peste frunte.

— Ai dreptate, Gheorghiţă! Taman o sută de mii… ticălosul! Pentru aceea mi-a cerut răgazul, ca să se ducă la Rakoczy să-i spună. Nemernicul!

— Acuma ţi i-ar da, măria-ta! zâmbi cu înţelesuri Bălgrădean.

— Liftă spurcată! sări şi Dupoiul. Ar trebui strâns de gât!

— Tocmai asta n-o putem face! răspunse Hrizea, dar nu se ţinu să nu suduie în gura mare.

— Trebuie să fugi, măria-ta! zise deodată Bălgrădean. Eu îl ştiu pe Rakoczy destul de bine. Dacă i-a intrat ceva în cap, nu se lasă. Are să te facă să iei banii grecului, ca să-i dai lui.

— Unde să mă duc?!

— Acasă! Adunăm pe toţi cei care vor să ne urmeze, şi sunt destui de mulţi! se lumină Gheorghe. S-or mai strânge şi pe drum, numai să ne vadă că plecăm.

— Ca să nu mai spun că dincolo de munte au să treacă de partea măriei-tale toţi nemulţumiţii, fie oşteni, fie boieri, adăugă Dupoiul.

— E lucru cam cu primejdie, dădu din cap a îndoială Bălgrădean. Nu zic că n-au să vină oşteni, dar vom fi prea puţini…

— Asta înseamnă că vii cu noi? îi luă vorba Hrizea.

— Cu dragă inimă, dar nu aşa, la întâmplare. Să chibzuim dacă e bine să treci munţii în gura lupului, cum s-ar zice. Măria-ta ar trebui să pândeşti în preajmă, prin ţara Făgăraşului, şi numai când este adunată oaste, în bună rânduială, să porneşti făţiş la luptă.

— Dacă nu-i măria-sa de faţă, oştenii n-au să ne urmeze! zise Gheorghe. Deocamdată nu-s ei prea mulţi, dar, dacă au să-şi vadă voievodul, se vor îmbulzi să-l urmeze.

— Cam pe câţi te bizui, cumetre Gheorghe? întrebă Hrizea.

— Pentru început, cam la vreo două sute.

— Socot că n-ar fi rău să-i trecem pe aceştia pe la Câineni şi să-i adăpostim la vreo monastire din Oltenia. La Bistriţa, de pildă, al cărei egumen îmi este ceva neam mai îndepărtat şi n-are să ne vândă nimănui. Şi mai apoi, se cheamă că vom fi în ţară unde vom putea strânge oaste. Afară de asta, eu aş putea să merg cu o parte din oameni la conacul clucerului Cârstea Cornă-ţeanul, nu departe de Câineni, şi de acolo aş putea iscodi mai lesne ce se petrece peste Olt.

Toţi încuviinţară gândurile lui Hrizea, mai puţin Bălgrădean, care dădu iarăşi din cap a îndoială:

— Mai curând aş zice ca măria-ta să rămâi în Ardeal, fie şi la saşi, unde ai găsi bani cu împrumut; iar când s-or strânge vreo două-trei mii de oşteni…

— Ba nu, dragul meu, se împotrivi Hrizea. Rakoczy va pleca împreună cu oastea în Lehia şi n-are să-l mai poată sprijini pe Constandin-vodă. Cât despre oştenii lui Vodă, e de-ajuns să trimit câţiva oameni printre ei şi ni se vor alătura pe dată.

— Mă rog, aşa să fie! mormăi Bălgrădean. Cum ne-o fi norocul! Nu mai zic nimic!

— Noi ni-l facem, Ioane, păcătosul ăsta de noroc! îl bătu Hrizea voios pe umăr. Eu am să încerc să-l duc cu vorba pe Rakoczy şi să-i cer alt soroc, răstimp în care am putea fugi pe furiş. Ce credeţi?

Erau tare încântaţi de cele plănuite şi chiar şi bănuitorul Bălgrădean, păru a se îndupleca. De aceea la începutul săptămânii ce a urmat, Hrizea n-a mai aşteptat să fie chemat la palat, ci s-a înfăţişat de capul său. Rakoczy însă nu-l primi, ci-i trimise vorbă să lase banii şi să plece unde îi va fi voia.

— Nu i-ai adus?! se miră tezatirarul. Eu n-am ce-ţi face, boierule, dar bine nu va fi. Aşteaptă porunca alteţei-sale.

Hrizea crezu că avea să fie chemat de astă-dată ca să fie mustrat, cu toate că îşi pusese în gând să mai ceară îngăduinţă cel puţin o lună de zile. Avea să asculte cu umilinţă toate cele ce i se vor spune, din păcate n-a mai apucat, fiindcă oştenii înarmaţi l-au înconjurat pe dată şi aproape că nici nu şi-a dat seama când a fost întemniţat. ÎNFRICOŞĂTOAREA PREVESTIRE ODAIA ÎN CARE FUSESE ZĂVORlT MIHNEA nu era chiar aşa de înspăimântătoare, ba, la drept vorbind, nici nu semăna a temniţă, încât aproape nu-i venea a crede că se afla la faimoasa Edi kule. De la temnicer aflase că în acelaşi loc zăcuse ani de-a rândul şi fostul domn al Moldovei, Vasile Lupu, duşmanul său de moarte, dar că fusese slobozit de curând la casele lui din oraş. Asta nu i-a mai fost pe plac, apoi, dacă şi el ar fi rămas vreme îndelungată în prinsoare, tinereţea i s-ar fi risipit în vânt şi toate planurile lui de mărire prăbuşite.

— Văd că vorbeşti româneşte, zise el către temnicer. Cum te cheamă?

— Păun, măria-ta, răspunse slujitorul.

— De mult n-am mai auzit vorbindu-se pe limba noastră. Stai în oraş?

— Şi da şi nu.

— Eşti şi tu, cumva, osândit?

— Ba am venit de bunăvoie, ca să te slujesc pe măria-ta.

— Pentru ce îmi spui întruna aşa? se miră Mihnea.

— Fiindcă ai să fii domn al Munteniei, măria-ta.

— Chiar crezi? Nu vezi că sunt întemniţat aici?

— Aşa se pare, dar noi am aflat că sadrazamul te-a pus numai la încercare. Azi-mâine te va căftăni voievod.

— Ia stai! Auzit-am oare bine că ai zis „noi”? Ce să înţeleg?

Păun îşi muşcă buza, căindu-se că se cam grăbise cu vorba, dar nu mai putea da înapoi, aşa că-i mărturisi „stăpânului” său câte ceva, dar fără să numească pe careva dintre dregători.

— Vezi, măria-ta, eu nu sunt în stare să te lămuresc, însă au să vină maimarii mei de la Târgovişte şi atunci…

— Cine-s aceia?

— Nici eu nu-i ştiu.

— Minţi!

— Tot ce se poate, zâmbi slujitorul.

După felul cum îi răspundea, Mihnea pricepu că n-avea să scoată mare lucru de la el, dar şi că nu era ceea ce voia să pară. De mirare că izbutise să se bage în temniţă, ca să fie în preajma lui, şi nu numai ca să-l slujească…

— Totuşi, dacă sadrazamul nutreşte alte gânduri faţă de mine? iscodi Mihnea.

— Am fi aflat şi te-am fi scăpat. Avem un om de nădejde la sărai, care ştie tot ce se petrece.

— Pe acesta îl pot afla?

— Cred că da. Este marele dragoman Nikusios Panaiotakis. Şi va trebui să-ţi mai spun şi despre cămătarul Costas Petridis, care va da banii pentru înscăunarea măriei-tale.

— Chiar aşa? Toate le-aţi pregătit, fără să fiu întrebat?

— Nu ne îndoim de măria-ta, căci eşti nepotul lui Lambrakis…

— Dar fiul lui Radu Mihnea, din stirpea Basarabilor şi Corvineştilor?

— Sângele elen îşi va spune cuvântul până la urmă, zâmbi iar Păun. Noi nu ne înşelăm niciodată.

— Aşa credeţi VOI, întări Mihnea cam înciudat.

Slujitorul nu răspunse, ci rămase tăcut o vreme, dându-i răgaz prinsului să se învârtă prin odaie. Mai pe urmă, domolindu-se, Mihnea se puse la o măsuţă şi-l pofti pe Păun să se aşeze în faţa lui.

— Nu se cade, doamne, se împotrivi acesta.

— Să lăsăm masca, prietene! Cred că de fapt nu eşti slugă şi încep să mă îndoiesc chiar că eşti român. Nu-i aşa?

Faţa lui Păun se lumină şi cu acelaşi zâmbet şăgalnic primi să şadă.

— După câte văd, nu voi mai avea ce ascunde, câtă vreme măria-ta ai început să ghiceşti. Într-adevăr mă cheamă Pavos, adică păun pe româneşte, şi deocamdată, cu voia măriei-tale, aşa voi rămâne o vreme.

— Atunci socot că ştii ce mi se cere în schimbul prieteniei voastre?

— Tot neamul nostru o ştie! Vrem să facem din nou împărăţia Bizanţului şi, după părerea areopagului…

— Aşadar, este şi aşa ceva? îl opri Mihnea. Cine conduce sfatul acesta?

— Iar m-a luat gura pe dinainte, râse Păun, însă tot va trebui să afli că măria-ta eşti cel mai nimerit ca bazileu al nostru.

De astă-dată râse Mihnea batjocoritor şi se ridică în picioare, prefăcându-se înveselit.

— Nici prin cap nu mi-ar fi dat asta, omule! zise el. Dacă am dorit ceva în viaţă, a fost să fac din nou Dacia, ori barem ţara voievodului Mihai al nostru, şi nu să mă amestec cu voi.

— Asta vrem şi noi, răspunse încet Păun, rămânând pe scaun.

— Păi nu spuneai…

— Pentru început ne trebuie o Dacie puternică, şi cu ajutorul ei vom izgoni pe osmanlâi din Balcani.

— Cum s-ar zice… începutul de drum să-l facem împreună?

— Ba împreună până la capăt, doamne! Noi nu ne dăm înapoi de la nimic.

— Şi dacă nu primesc însoţirea voastră?

— Temniţa asta are şi încăperi lipsite de lumina zilei, şi despre care se uită cu uşurinţă.

— O ameninţare?

— Nu! O prevestire.

— Dar ce va zice Koprulu?

— Va afla că ai sărit peste ziduri şi ţi-ai pierdut urma. În loc să se înfurie, Mihnea simţea dorinţa să vorbească şi mai mult, mai cu seamă că unele plănuiri greceşti i-ar fi fost pe plac. Să se fi văzut mai întâi pe tron, că pe urmă avea el să facă după cum îi va fi voia. Totuşi vru să-şi dea seama ce ar face grecii dacă şi-ar încălca învoiala mai apoi, aşa că zise zâmbind:

— O dată ajuns domn al Daciei, cine mă va împiedica să vă dau în vileag la Poartă şi să mă scap de voi?

— Te-am ucide, măria-ta, când nici nu te aştepţi.

— Tu ai face-o?

— Dacă-i poruncă…

— Hm! După cum văd, nu prea am de ales. Cel mult să-i mărturisesc totul marelui vizir, când mă va chema pentru căftănire.

— Nu te-aş sfătui, doamne, câtă vreme ai avea în noi numai prieteni de nădejde.

Din nou se făcu tăcere, căci Mihnea nu mai ştia ce să spună şi, în afara căpeteniilor din umbră, dibuise gândurile grecilor. Cam începuse să se şi împace cu gândul unei asemenea întovărăşiri, numai să se vadă scăpat din blestemata de temniţă. Nu păru prea încântat când auzi că va trebui să ia cu sine, în Muntenia, cât mai mulţi greci, fiindcă se ştia că românii nu-i aveau la inimă, de când se aciuaseră pe la ei, sufocându-i. Apoi s-au scurs mai multe săptămâni, în care Mihnea îşi pierduse răbdarea şi ar fi fost în stare să jure supunere totală acelui „areopag”, numai să se vadă liber. În răstimp pusese la cale cu Păun o seamă de lucruri şi s-au sfătuit ce purtări va avea faţă de turci, de îndată ce va fi slobozit şi mai pe urmă la Târgovişte.

Nu-i mai vedea cu ochi răi pe cei care se amestecau peste el, ci îi socotea de pe acuma prieteni, când se pomeni chemat la marele vizir. Fu scos din temniţă de parcă era un oaspete de seamă, aducându-i-se chiar calul lui de acasă, şi întovărăşit asemenea unui dregător, ceea ce era un semn bun pentru Mihnea.

Pătrunse în arz odasi şi îngenunche în faţa lui Koprulu-paşa, ducându-şi mâna dreaptă la inimă.

— Ridică-te, beyule! zise acesta mângâind şiragul de mătănii ce-l avea în mâini. Ai avut vreme destulă să chibzuieşti la cele ce am vorbit mai zilele trecute?

Mihnea ar fi vrut să-i răspundă că trecuseră mai multe luni, cât zăcuse la Edi Kule, dar se răzgândi şi încuviinţă tăcut din cap.

— Nădăjduiesc să ţii minte că din temniţă te-am scos ca să te fac domn şi, dacă n-ai să-mi fii slugă credincioasă, te voi aduce îndărăt, dar cu mult mai jos decât ai fost. Cred că pricepi!

— Da, stăpâne!

— Atunci îţi va fi bine, mai cu seamă că tot ce vei face va fi numai ca să-mi trimiţi aici capul lui Rakoczy. Apoi, să nu asupreşti prea mult raialele împărăţiei, căci bani ai destui, dar nici să întârzi cu haraciul, fiindcă haznaua este goală mereu. Cât despre bazaconiile acelea cu ţara mare a ulacilor, să nu-ţi mai vină în minte!

— Nici nu mai ştiu de ele, luminăţia-ta!

— Se vede că ţi-a priit şederea la Edi Kule, şi asta nu-i rău deloc. Acuma te vei duce acasă şi să nu pleci nicăieri, fiindcă foarte curând trebuie să te înfăţişezi preastrălucitului padişah, ca să-i săruţi papucul şi să capeţi firmanul de domnie.

— Prea-bine! încuviinţă Mihnea. Dar… am îngăduinţa să primesc oaspeţi?

— Pe cine?!

— Dacă s-or ivi… cumva, bâigui prinţul, dându-şi seama că întrebarea nu era binevenită.

— Nimeni să nu-ţi calce pragul! Chiar dacă ar fi sultanul însuşi, ori… mama lui, adăugă vizirul, după ce se oprise o clipă. Cred că mă înţelegi că cei de la sărai nu trebuie să afle nimic despre tine şi mai ales pe unde ai umblat în acest timp.

— Mă gândeam la nişte cămătari, cu care va trebui să mă învoiesc pentru bani de cheltuială…

— Ei bine, aceia sunt slugi şi n-am nimic împotrivă, dacă socoţi că moştenirile tale nu-s destule.

Se vedea cât-colo că marele vizir nu voia să se mai întâlnească cu Turhan-sultana, dar n-avea nimic de spus dacă făcea rost de bani cât mai mulţi.

— Şi mai ales nu uita că eu te-am făcut domn! adăugă paşa. JERTFA CEA MARE ABIA DUPA VREO DOUĂ SĂPTĂMÂNI de la plecarea prinţului la război cu leşii, Bălgrădean izbuti să dea de urma lui Hrizea. Acuma stăpânea ţara un fost român, Acaţiu Barcsay, şi se gândea că ar mai putea nădăjdui, dar Frăsina îşi dădea cu pumnii în cap că nu apucaseră să fugă din vreme.

— Cine ştie când are să se mai întoarcă Rakoczy de pe acolo, se căina ea. Uite că toamna e pe ducă şi noi tot pribegi şi amărâţi suntem.

Nu mai avea pe lângă ea decât pe ginerele lui Cheoaşcă, credinciosul lor cumătru Gheorghe-căpitanul, şi pe ardeleanul Bălgrădean. Cel de al treilea prieten, Vasile Dupoiul, de cum auzise cele întâmplate a şi apucat calea Moldovei, făgăduind sprijinul lui Ştefan-vodă. Numai că războiul îi cam încurcase iţele şi se vede că din pricina asta întârzia să se întoarcă cu vreo veste. Iarna pândea să năpădească plaiurile ardelene şi să acopere pământul cu mantia ei de omăt, iar sărmana femeie mai că-şi pierduse orice nădejde, când, în ultima săptămână din postul Crăciunului, Bălgrădean veni tot într-un suflet să-i spună:

— Barcsay s-a învoit să-l îngăduie pe soţul domniei-tale, cinstită jupâneasă. Se pare că în prima zi a sfintei sărbători avem să-l vedem.

— Înseamnă că stăpânul de astăzi încă mai are ceva simţire de român, se bucură căpitanul Gheorghe, care era de faţă.

— Mai curând cred că s-o fi temut să nu moară în temniţă, până să se întoarcă prinţul! răspunse batjocoritor Bălgrădean.

Cunoştea el prea bine ce fel de oameni erau aceia care se lepădau de neamul lor, dar apoi nu mai suflă o vorbă, căci află că însuşi baronul Borlovany se rugase pentru Hrizea.

Aşteptară nerăbdători vesela prăznuire şi, cu adevărat, Hrizea fu adus în lanţuri la biserica ortodoxă de lângă malul Mureşului. Avea pletele şi barba pieptănate cu îngrijire, era curat îmbrăcat, dar zornăitul fiarelor de la mâini şi de la picioare o făcu pe Frăsina să hohotească în plâns. Pe dată fu urmată de copii şi de mai toate muierile din sfântul lăcaş, de parcă ar fi fost la o înmormântare. Vru să-l îmbrăţişeze pe nefericitul ei bărbat, dar Bălgrădean o ţinu de mâini, şoptindu-i:

— Nu cumva să ne dăm în vileag simţămintele, mai ales plănuirile noastre, ca să nu-l mai lase şi altădată. Mai bine să ne arătăm înfricoşaţi şi supuşi, bucuroşi de mica înlesnire, că pe urmă vom mai vedea noi ce va fi.

Povaţa îi fu ascultată şi se dovedi de folos, căci şi în celelalte duminici ori sărbători Hrizea fu adus în faţa altarului de lemn zugrăvit cu chipuri prelungi şi schivnice, ca să-şi uşureze sufletul. Cu vremea începu a se mai împlini la obraz, de când îi vedea pe ai săi, şi nu o dată le zâmbea încurajator. Nici paznicii nu mai erau aceiaşi şi se făceau a nu băga de seamă că cei din familia prinsului îl ţineau de mâini, pe ascuns, în vremea slujbei. Lanţurile însă îi rămâneau, ca o nedorită podoabă.

Prin preajma Bobotezei, pe un ger de crăpau ouăle de corb în cuib, sosi la Bălgrad şi Vasile Dupoiul. Înfrigurat şi ostenit după lunga lui călătorie, la o ulcică de vinars fiert şi îndulcit cu miere de albine, îşi dădu drumul la gură:

— Iacă, cinstită jupâneasa Frăsina şi tu, vere Gheorghe, şi tu, năşicule, aflaţi de la mine că eu nu sunt ce par a fi…

— Săracul! şopti Bălgrădean la urechea căpitanului Gheorghe. Se vede că l-a ciupit rău frigul.

— Ori ţuica! fu de părere Gheorghe, căci simţea şi el băutura furnicându-i prin vine.

— Zău că nu vă mint! urmă moldoveanul. Cu toate că n-ar trebui să vă spun, eu mă încred în voi. Bănuiţi oare cum am cutezat să mă duc la domnul Moldovei? Fiindcă eu sunt solul lui de taină…

— Asta o ştiai de mai înainte, ori abia acum ai aflat-o? zâmbi Bălgrădean.

— Nu râde, năşicule, că spun adevărul gol-goluţ. De nu era măria-sa, niciunul dintre noi n-am mai fi fost aici. Uite, vărul Gheorghe a fost de faţă. Nu-i aşa?

— Te pomeneşti că şi pe Hrizea l-a scos din ghiarele lui Costandin-vodă? se băgă Frăsina.

— Asta n-aş putea-o spune. Dar Ştefan-vodă al nostru nu-l înghite pe domnul muntean, fiindcă acesta prea îşi bagă nasul unde nu-i fierbe oala. Pofteşte să-i scoată din ţară pe Cantacuzineştii moldoveni, ba chiar şi pe doamna lui Vasile Lupu, şi asta nu-i pe placul măriei-sale. Eu anume am fost trimis să-l sprijin pe voievodul nostru Hrizea, şi încă voi mai face-o. Ba ne-a mai dat Vodă şi ceva bani…

— Când? Unde? sări Frăsina.

— Aici, în Bălgrad, la un cămătar…

— Nu cumva să fie grecul cu pricina?! se îngrijoră Gheorghe.

— Socot că nu. Am însă la mine scrisoarea către el. Ia să vedem!

Dupoiul mai dădu peste cap o ulcică, după care se scotoci la sân şi dădu la iveală un sul de hârtie semnat de Ştefan-vodă şi pecetluit. Acum începu a crede şi Bălgrădean că nu beţia vorbea prin gura moldoveanului, şi o licărire de bucurie i se ivi în ochi.

— Atunci se schimbă vorba! zise el. Barcsay a năimit o sumedenie de seimeni fugiţi de dincolo şi le-a dat muschete saxone, nou-nouţe.

— Eu îi cam cunosc pe toţi noii veniţi, se lăudă Gheorghe, şi de bună-seamă că cei mai mulţi au auzit de mine, aşa că mă încumet să-i atrag de partea noastră.

Căldura din încăpere, scrisoarea domnitorului moldovean, dar şi vinarsul, toate laolaltă le aprinseseră obrajii. Jupâneasa Frăsina poruncise şi bucate de masă mare, de parcă ar fi prăznuit din nou Crăciunul.

— Nu ne mai rămâne decât să facem cumva să-l scăpăm pe bietul nostru voievod! continuă Gheorghe. Când o veni la biserică, dăm buzna peste paznici, îl scoatem din lanţuri şi fugim cu toţii. Ne trebuie însă oameni hotărâţi şi cutezători!

Dupoiul se gândi o vreme, apoi glăsui molcom, cum îi era obiceiul:

— Dacă îmi aduc eu bine aminte, năşicule, cândva te aveai în mare prietenie cu acel Borlovany, de care am mai vorbit. Ce-ar fi să te duci la el şi să-i ceri de-a dreptul să-l sloboadă? Nu cred eu să-i fi uitat pe românii lui, câtă vreme a făcut tot ce-a putut ca să îndulcească traiul prinsului. Este o zicală că „sângele apă nu se face” şi poate s-o potrivi.

— De, ştiu eu?! Voi încerca! răspunse Bălgrădean, care nu mai părea aşa de pornit împotriva bănăţeanului.

Chiar a doua zi îşi făcu drum pe la casa lui din oraş şi fu primit cu mare bucurie de Lazăr, care-l îmbrăţişa în amintirea zilelor de altădată.

— Ce bine-mi pare c-ai venit pe la mine, frate Ioane. Auzit-am că-mi porţi duşmănie fiindcă mi-am pocit numele, dar ce era să fac? Să mă apuc să bat iar drumurile Europei, ca odinioară? Pe atunci eram cătană, dar şi tânăr. Acum m-am tras şi eu la hodină.

— Dar ai ajuns domn, şi…

— Mi-s baron, şi ce-i cu asta? Aşa s-ar fi cuvenit să fie şi alţi români, nu numai dintre ai lor. Singurul necaz este că mi-au sluţit frumosul meu nume, dar n-au decât să-mi zică la urma urmei cum or vrea, eu tot aşa m-oi chema pentru prieteni şi tot omul care am fost mi-s şi acuma.

Îl împinse pe musafir într-un jilţ şi urmă în frumosul grai bănăţean:

— Şezi, şi spune ce necaz te aduce la mine. Nu cumva te-i fi hotărât şi tu să capeţi un rang mai mare? Ştii bine că prinţul s-ar învoi bucuros, că doar nu te-a uitat, numai că tu te-ai cam dat la o parte.

— N-am venit cu gânduri de mărire, domnule baron…

— Nu mă lua aşa, Ioane, ce naiba? Doar îţi spusei că pentru prieteni eu tot român am rămas, şi fac ce pot pentru ei.

— Tocmai că vroiam să-ţi mulţămesc pentru cele făptuite spre binele năpăstuitului Hrizea.

— Nu cumva eşti de partea lui?!

— Ba da!

— Cum aşa?

— E un om cinstit, boier cu dragoste de ţară, şi nu os domnesc pripăşit pe la Stambul. Şi mai apoi, oastea l-a făcut domn, deci e un mădular al norodului. El ar putea să facă multe pentru neamul nostru, dacă ne vom alătura cu toţii, din toate părţile.

— Ţara noastră „dodoloaţă”! oftă cu amărăciune Lazăr. Bietul taica, mult şi-a dorit-o. Dar parcă numai el? Poate că a făcut rău viteazul Mihai, când ne-a arătat că este cu putinţă, căci uite cum ne frământăm, tot neamul, ca peştele pe uscat.

— Trebuie să găsim cutezătorul s-o înceapă, că noi vom întregi-o!

— Socoţi tu că Hrizea-i cel mai potrivit?

— Dacă nu el, altul, dar nu ne este îngăduit să aşteptăm, ca jidovii venirea lui Mesia, şi să ne plângem în rugăciuni.

— Drept ai, Ioane! Cu arma-n mână se dobândeşte ţara. Şi uite, mai că am să cred în Hrizea, măcar că eu nutream altfel de gânduri.

— Care anume?

— Prinţul Transilvaniei are să fie silit să ţină seama de mulţimea noastră, şi bucuros ne va strânge pe toţi laolaltă.

— Ca să ne schimbe mai apoi numele? Asta niciodată! Să nu te mânii pe mine, însă nu pot să cred în el!

— Să fie mai de temei Hrizea al tău?

— El şi oastea românească pe care o vom încropi-o aici, în inima Ardealului, căci lefegii pe care-i năimim sunt în mare parte români, iar dintre sârbi şi bulgari ne vor însoţi numai aceia care simt alături de noi şi se vor bate pentru un loc tihnit în ţara noastră, nu pentru bani.

— Totdeauna ai fost visător, Ioane dragă, şi asta nu-i rău. Oricum, poţi să te bizui şi pe braţul meu, când o veni vremea.

— Tocmai pentru aceea mă aflu aici! Va trebui să ne ajuţi să-l scăpăm pe Hrizea, căci numai slobod poate să strângă oastea cea mare. Domnia-ta eşti prieten cu baronul Barcsay, zi-i să-i dea drumul, că poate, cât nu-i prinţul acasă.

— S-ar mânia cumplit Rakoczy dacă ar afla şi nu ştiu dacă Barcsay nu şi-ar pierde capul. Tu nu ştii câţi duşmani are el chiar la curte, căci grofii nu-i iartă obârşia românească. Mai bine să nu-l amestecăm pe el, fiind şi temător din fire. Pot să fac să fie schimbaţi paznicii cu seimeni de-ai voştri, dar aceştia să nu se dea pe faţă, ba să se poarte şi mai aprig cu prinsul. Apoi, când socotiţi voi, fugiţi cu paznici şi căruţă, iar lui Hrizea îi veţi scoate lanţurile pe drum.

— Aşa să facem! se bucură Bălgrădean. Eu îţi mulţumesc, în numele tuturor românilor, şi poate că ni te vei alătura şi domnia-ta, la vremea potrivită.

— Mai încape vorbă, Ioane?! îl mustră din deget Lazăr. Eu tot bănăţean mi-s, oricum mi-ar poci ei numele.

Vestea cea bună fu dusă într-un suflet la toţi cei ai lui Hrizea şi pe dată se înţeleseră să nu mai aştepte, ca nu cumva să se întoarcă pe nepregătite Rakoczy şi să le dea totul peste cap. Sărbătoarea Bunei-Vestiri în acel an al mântuirii 1657 cădea într-o vineri şi numai ortodocşii o prăznuiau în 25 martie, aşa că era tocmai potrivită ca Hrizea să se ceară la biserică fără bănuială. Paznicii erau de acuma numai dintre cei aleşi de căpitanul Gheorghe, oameni de credinţă, şi nu le mai rămânea decât să înfăptuiască ce-au gândit de atâta vreme.

Venise primăvara şi soarele topea cele de pe urmă petece de zăpadă rămase prin cotloanele mai dosnice ale dealurilor din apropiere. Aburi calzi se ridicau din pământul reavăn, iar către răsărit, deasupra luncii Sebeşului, berzele se învârteau în înaltul cerului, mai înainte de a se duce fiecare pe la cuibul ei din anul trecut. Fiind zi de sărbătoare, nici un plugar nu se ivise pe câmp. Clopotele chemau la rugăciune, dar vesteau totodată şi sosirea primăverii, nefiind astfel de mirare că mulţimea credincioşilor umpluse mica biserică de la marginea oraşului. De mirare era mulţimea oştenilor lefegii, mai mulţi ca de trei sute, încât târgoveţii se uitau cu nedumerire cât de mare praznic era pentru ereticii olahi. Jupâneasa Frăsina, era împreună cu copiii într-o căruţă uşoară, trasă de patru cai focoşi ce fornăiau nerăbdători, aşteptând îndemnul de plecare. De o parte şi de alta se aflau Dupoiul şi Gheorghe, împreună cu seimenii ce se descoperiseră, căci popa, văzând mulţimea, a slujit afară, sub cerul liber şi însorit.

Ochii tuturor erau îndreptaţi către uliţa ce ducea la cetate şi pe unde de obicei era adus Hrizea, care de astă-dată însă întârzia să se arate. Îngrijorarea îi cuprinse pe cei înţeleşi, iar palmele asudate ale jupânesei se frecau una de alta, în vreme ce inima îi bătea, mai să-i spargă coşul pieptului. În cele din urmă auzi huruitul roţilor unei căruţe, apoi fu cât pe ce să moară de spaimă văzând că în fruntea pazei nu era Bălgrădean, aşa cum fusese vorba, şi nici cel înlănţuit nu era Hrizea! A fost prea mult pentru biata femeie, care simţi că totul se învârte cu ea, până ce îşi pierdu simţirea. N-a mai auzit porunca lui Gheorghe, de plecare, şi nici hurducăitul de pe caldarâmul uliţei n-a putut s-o trezească. Abia într-un târziu, când Bălgradul rămăsese mult în urmă, se pomeni că lângă ea se află nimeni altul decât… Hrizea.

— Doamne, sfinte! bâigui femeia, frecându-se la ochi. Am început să am vedenii. Tu eşti oare, cu adevărat?!

— Dar cine ai fi vrut? Nu pe mine mă aşteptai? râse Hrizea cu poftă, de parcă acum ar fi venit, de la vreo cumetrie. Sunt eu în carne şi oase, cu spada la cingătoare, iar aceştia sunt copiii noştri, adăugă el îmbrăţişându-i.

Frăsina se ridică pe dată şi-i sări de gât, acoperindu-l de sărutări, dar şi de lacrimi.

— Trăieşti! Ce bine! Am scăpat de necazuri…

— Deocamdată nu, însă vom birui noi peste toate! o mângâie Hrizea. Cât pe ce să ne împotmolim la mal, căci Bălgrădean trebui să se înfăţişeze la Barcsay şi, cum nu mai puteam adăsta, şi-a pus în loc un prieten, Axinte parcă zicea că îl cheamă. Acesta însă, Dumnezeu să-l binecuvânteze, n-a mai aşteptat să ajungem la biserică, ci mi-a spart lanţurile şi punând pe altul în locul meu s-a prefăcut că nu se petrecuse nimic, pornind mai departe. Asta, zicea el, anume ca să câştigăm timp şi ca să nu bată la ochi răuvoitorilor. Să dea sfântul să se fi descurcat, că bun om mai este.

— Dar Bălgrădean? se uită Frăsina împrejur.

— Ne va ajunge el din urmă.

Se strânseră de mână ca în prima tinereţe, apoi de la o vreme Hrizea coborî din căruţă, spre a merge călare în fruntea celorlalţi. Ocoliră Sebeşul pe după dealurile de la miazăzi şi, tot aşa, pe ascuns, ajunseră în preajma satului Orlat, unde făcură cel dintâi popas. Nu fuseseră stingheriţi până acuma şi de aceea se îngrijorară văzând un pâlc de călăreţi ce goneau după ei. Hrizea îi linişti, căci nu erau decât vreo zece oşteni, care nu puteau avea gânduri rele, fiind aşa de puţini. Aşa a şi fost, căci noii sosiţi erau dintre seimenii întârziaţi, care s-au zorit tăind de-a dreptul prin satele săseşti.

— Abia scăparăm, măria-ta! se închină unul înalt şi spătos, care se dovedise a fi cunoscător al locurilor şi-i călăuzise pe ceilalţi.

— S-a întâmplat ceva?

— Din păcate, da! Ardeleanul acela…

— Bălgrădean? sări Frăsina.

— Aşa îl chema.

— Ce-a păţit? întrebă Hrizea cu o umbră de îngrijorare în priviri. El nu mai vine?

Se strânseră curând şi alţi oşteni împreună cu căpeteniile lor, nelipsind nici căpitanul Gheorghe, nici Dupoiul. Mai cu seamă acesta din urmă ceru să afle cu de-amănuntul cele petrecute.

— Apoi, să vedeţi, eram împreună cu el încă vreo patru de-ai noştri şi ne-am repezit la poarta cea mare a cetăţii, chipurile, cu porunca să fie închisă de îndată, că în oraş ar fi fost răzmeriţă. În acest fel nimeni n-a mai putut să iasă de acolo, ca să vă prindă.

— Am priceput! Deştept băiat! nu se putu ţine Hrizea să nu-l laude. Zii mai departe!

— Poate că însuşi Barcsay o fi dat porunca asta, fiindcă la el fusese chemat mai înainte, fu de părere Dupoiul.

— Nu ştiu! dădu din umeri oşteanul. Totul ar fi mers bine, de nu se ivea un căpitan ungur, care răcnea din toţi rărunchii: „Vânzare, vânzare!” După el venea mulţimea târgoveţilor înfuriaţi şi în vârful unei suliţe am zărit capul sărmanului Axinte.

— Cine-i acela? întrebă căpitanul Gheorghe.

— Cel care l-a înlocuit pe Bălgrădean şi mi-a dat drumul, răspunse Hrizea. Mai bine de venea cu noi!

Povestitorul tuşi spre a-şi drege glasul, după care urmă:

— Ticălosul acela îi tăiase capul, căci se afla la biserică, nu ştiu de cine pus, dar când a văzut schimbarea osândiţilor n-a mai cercetat nimic, ci pe loc a scos spada, săvârşind ticăloşia. Iacă, băieţii aceştia, care sunt cu mine, au fost de faţă, şi de la ei ştiu.

— Dar Bălgrădean? întrebă Dupoiul.

— S-a împotrivit cât a putut ca să nu fie deschise porţile. Apoi, se iviseră şi alţi ofiţeri unguri, au întrebat de la cine-i porunca să rămână închişi înăuntru câtă vreme norodul nu se arată răzvrătit, ci vestea o trădare. Bălgrădean s-a strecurat, ca să nu stea de vorbă cu ei, şi împreună am fugit pe portiţa cea mică dinspre dealul furcilor. Eu am zis s-o luăm la vale, pe malul apei, până om găsi vreun vad, dar el a ţinut-o una şi bună că împreună cu mulţimea românilor ce fugea înspăimântată din oraş vom izbuti mai lesne să scăpăm nebăgaţi în seamă.

— Era lume multă? iscodi Hrizea.

— Mai toţi aceia care fuseseră la biserică, aşa că ne-am vârât lângă ei, dar un păcătos de oştean se găsise să facă el rânduială la trecerea podului peste Mureş, ca să nu ne înghesuim, şi astfel am fost ajunşi din urmă de blestematul căpitan.

— Cel care l-a tăiat pe Axinte? întrebă jupâneasa.

— Da! Era pornit rău împotriva noastră şi când l-a zărit pe Bălgrădean, că era cam înăltuţ săracul, pe dată l-au împresurat şi l-au izbit peste obraz umplându-l de sânge. Apoi, fără nici o judecată, i-au pus ştreangul de gât şi l-au săltat deasupra apei, legat de o grindă a podului.

— Doamne, cât mai iubea el Mureşul şi uite unde i-a fost dat să sfârşească! suspină Dupoiul ştergându-şi lacrimile.

— Ticălosul! scrâşni Hrizea. Trebuie să-l ţinem minte şi, de ne va cădea vreodată în mână, chinurile iadului i se vor părea prea uşoare, faţă de ce am să-i fac.

Jupâneasa Frăsina izbucni în hohote de plâns şi nu puţini erau şi bărbaţii care aveau lacrimi pe obraz. Hrizea se gândi dacă n-ar fi trebuit să poruncească o slujbă pentru sufletul răposatului, dar căpitanul Gheorghe îi aduse aminte că nu aveau vreme de pierdut.

— Am să zidesc o biserică întru pomenirea martirilor! zise Hrizea. Dumnezeu să-i ierte, căci şi-au dat viaţa ca să o scape pe a noastră.

De undeva, dintre oşteni, s-a ivit o luminare aprinsă şi cu evlavie au adus-o la căruţa unde bocea Frăsina, care, văzând-o, parcă se mai potoli. Porniră pe dată mai departe, hotărând odihna după ce vor trece de Sibiu, căci, după norişorul de fum şi bubuitura auzită din dreptul zidurilor, sibienii nu se arătau bucuroşi de oaspeţi.

— Dacă nu mă-nşel, zise căpitanul Gheorghe arătând culmea unui deal din apropiere, acolo suntem pândiţi de nişte puşcaşi, care nu au gânduri binevoitoare cu noi.

— Ai dreptate! încuviinţă Hrizea, dar nu-s mulţi.

— Îngăduie, măria-ta, să mă reped asupra lor, şi pe urmă dăm iama în Sibiu. Să ne răzbunăm şi noi pentru moartea lui Bălgrădean şi…

— Alungă-i pe cei de colo, frate Gheorghiţă, dar de la oraş ia-ţi gândul, că nu-i chiar aşa de lesne. Pe urmă nici n-aş vrea să mă stric cu saşii, că poate vom avea nevoie de ei mai târziu, aşa că ne vom furişa pe la poalele muntelui, până dăm de apa Oltului.

N-a fost trebuinţă să dea o luptă adevărată, căci lefegiii sibieni o luară la fugă de îndată ce le vâjâiră plumbii pe la urechi, aşa că oastea lui Hrizea îşi văzu de drum. Nici la Gura Râului nu scăpară de dovezile de „dragoste” ale celor din cetatea Cisnădioara, care traseră asupra lor vreo câteva ghiulele, dar fără nici o pagubă. Se adăpostiră în codri şi nimeni nu cuteză să-i stingherească, iar a doua zi intrară pe valea Oltului, cu chiote de bucurie.

— De-am avea acelaşi noroc de până acum, în trei zile ajungem la Bogaţi! zise voios căpitanul Gheorghe, care ducea dorul celor de acasă.

— Sărmanul Cheoaşcă! zâmbi cu amărăciune Hrizea. Cum ne-ar mai fi întâmpinat el, dacă ar mai fi trăit? Noi însă avem să urmăm calea ce-am plănuit, iar mai pe urmă vom ajunge şi pe la tine, cumetre.

Se opriră lângă un pârâu ce venea din munte şi se vărsa cu vijelie în Olt, iar Hrizea porunci sfat cu toate căpeteniile ce le avea.

— Eu am tocmit carte pentru preacuviosul Sarapavon, egumenul de la Bistriţa, le arătă el scrisoarea. Să vă încredeţi în sfinţiia-sa, fiindcă este de-al nostru şi nu suferă pe străini în ţară. El are să vă ţină până către sfintele Paşti, chiar şi mai mult.

— Oare va avea cu ce să ne hrănească? se codi căpitanul Gheorghe, care tot ar mai fi vrut să se ducă pe plaiurile argeşene.

— Fără grijă! O scoateţi voi la capăt, numai să nu vă puneţi pe chiolhanuri.

— Ziceam şi eu aşa…

— Lasă, frate, că ajungem noi pe urmă şi la Bogaţi, i-o reteză Hrizea în auzul tuturor. Şi eu poftesc să-mi îmbrăţişez finuţii şi pe cumătra Miorica, dar mai întâi să rânduim ţara.

Căpitanul se înroşi ca o fată mare, dar pe dată râse şi zise fără mânie:

— Aşa vom face, măria-ta! Vremea e înaintea noastră.

— Atunci, ne-am înţeles! urmă Hrizea zâmbind. Mie să-mi daţi vreo zece oameni, aleşi pe sprânceană, cu care am să mă duc la dumnealui clucerul Cârstea Cornăţeanul din Socol. Mult bine i-am făcut odinioară şi a venit vremea să mi-l întoarcă. N-am să zăbovesc la el, decât până voi căpăta răspuns la scrisoarea ce-o voi trimite lui văru-meu, Pană Filipescu. După cum vedeţi, nu ascund nimic de voi.

Cu toate acestea, cei de faţă simţiră o strângere de inimă la despărţire şi prevestiri negre le întunecară sufletul, mai cu seamă că pe deasupra lor se tot vânturau nişte corbi uriaşi, croncănind a piază-rea.

Tare mai era frumoasă valea Oltului la început de primăvară. Ici şi colo, tufele, de un verde crud, se trezeau la viaţă, desfăcându-se din gingaşii muguri, o dată cu florile. Acestea învăluiau poeniţele cu haina lor fermecată, făcându-le să strălucească în razele de soare. Numai brazii cei falnici păreau neschimbaţi şi doar către vârful ramurilor dădeau semne că primenesc şi ei, ca întreaga fire. De multe ori, la rădăcina lor, adăpostite de căldura primăverii, se mai găseau petece de zăpadă murdară şi atât de moale încât se topea văzând cu ochii.

Mai presus de toate, frumuseţea locurilor o purtau apele cele întunecate ale Oltului, care se învolburau când dădeau peste stâncile din vaduri, ori încremeneau făcându-se oglindă pentru munţii de pe mal.

Hrizea-vodă, căci aşa se cuvine a i se spune, câtă vreme era însoţit de o adevărată oaste, rămăsese numai cu cei zece oşteni şi căruţa în care se afla familia lui. Călărea alături, străduindu-se să sufle într-o frunzuliţă prea mică pentru a cânta, schimbând câte o vorbă cu ai lui sau cu oştenii.

— S-a mai întors norocul şi de partea noastră, jupâneasa Frăsina, făcu el cu ochiul spre nevastă-sa.

— Era şi vremea! oftă aceasta. Uite că am început a încărunţi, şi noi tot pe drumuri suntem. Mai că am şi uitat cum arată casa noastră de la Bogdanei.

— Mai bine, căci vei locui în palatul domnesc, câtă vreme am pornit pe calea aceasta. Moşia Bogdăneilor, de mnult voiam a-ţi spune că m-am gândit s-o trec pe numele finului nostru Bogdan, căci pentru aceea i-am dat şi numele, ca să se lege de ea.

— Mă bucură ce aud, că mie tare mi-s dragi alde Miorica şi Gheorghe. Mai rar aşa oameni de credinţă, şi în acest fel nu ne înstrăinăm moşia.

— Noi vom avea destul, căci întreaga ţară va fi a noastră, dacă cel de sus va fi pe gândul meu!

— Să te audă Domnul! se închină femeia. Prea multe ai îndurat şi numai tu eşti vrednic să scoţi moşia străbunilor la liman. Aşa să ştii!

O ursoaică, cu doi pui ca doi cocoloşi de lână ce se zbenguiau în urma ei, se ivi pe malul celălalt şi cu toţii se opriră să se uite. Tăvălelile ursuleţilor stârniră râsetele copiilor şi voia-bună a celor mari, numai că deodată ursoaica-mamă se opri mârâind ameninţător, iar caii fornăiau înspăimântaţi, simţind mirosul de sălbăticiune. Cu greu îi stăpâniră, până când îmblăniţii puişori se pierdură în pădure, pe urmele mamei lor.

— Semn bun, măria-ta! zise voios un oştean. Ursul prevesteşte numai noroc.

— Nu şi dacă îţi iese în cale şi tu eşti cu mâna goală! răspunse Hrizea, făcându-i pe toţi să râdă. Cu una, cu alta, vremea trecu şi se pomeniră în faţa porţilor conacului clucerului Cârstea, care se arătă nespus de bucuros de un asemenea oaspete. Porunci odăile cele mai frumoase pentru noii veniţi şi se rugă de iertare că nevasta şi copiii tocmai plecaseră la nişte neamuri prin preajma Băileştilor, ca să sărbătorească împreună Paştele.

— Nu cumva, din pricina noastră, să nu pleci şi domnia-ta, boier-clucere! zise Hrizea.

— Vai de mine! Ce vorbe sunt astea? se prefăcu supărată gazda cea binevoitoare. Eu n-aveam asemenea gânduri şi nici să vă las de izbelişte…

— Ştiai că venim?! se miră Hrizea.

— Da’ de unde? Am zis şi eu aşa, fiindcă vă văzui aici de faţă. Dacă aş fi fost ghicitor şi aflam, aş fi oprit-o pe nevastă-mea şi pruncii, să facem Paştele împreună, dar aşa rămân doar eu.

— Nădăjduim să nu zăbovim până atunci, cinstite clucere! zise Hrizea, care începuse a se îndoi de vorbăria goală a gazdei.

Însă masa îmbelşugată şi stropită cu vin de Dealu Mare îl făcu să uite orice bănuială şi seara la culcare îşi spuse gândurile jupânesei, care totuşi nu se arătase prea încântată de prietenul bărbatului ei.

— Mi se pare că are o faţă cam vicleană, şopti ea, când auzi părerea cea bună a lui Hrizea.

— Da’ de unde! Te-nşeli! Are să mă ajute să trimit olăcarii mei numai la boierii potrivnici lui Costandin-vodă. Aşa a făgăduit. Şi să mai ştii tu, mărită doamnă, că n-am să mă opresc numai la Târgovişte.

— Ce vrei să spui? Unde să mai mergem?

— Nu! Nu m-ai înţeles! Eu am să mă întorc peste munte, asemenea răposatului Mihai-vodă sân Pătraşcu. Şi în Moldova de asemenea.

— Bărbate, tu ai băut cam mult, făcu nevasta punându-i mâna pe frunte. Lasă gărgăunii ăştia pe seama lui Rakoczy, ori altora!

— N-am mai spus la nimeni, Frăsina dragă, dar să ştii că să vreau nu mai pot da îndărăt. Tot norodul, neamul nostru rumânesc, te împinge spre înfăptuirea ţării celei mari, iar eu nu mă voi împotrivi.

— Să nu mai spui cuiva, că eu n-aş vrea să mori şi tu ca măria-sa Mihai, mai înainte de a fi înfăptuit ceva.

Hrizea râse din toată inima de temerea nevestei şi o îmbrăţişă cu dragoste.

A doua zi, boierul Cârstea îl întâmpină cu zâmbetul pe buze:

— Am şi poruncit merinde pentru oştenii măriei-tale, să plece la drum. Numai mă mir că vrei să rămâi singur, după că ai atât de puţintică oaste.

— N-avea grijă, boier-clucere, căci am trimis la monastirea Bistriţa mai bine de trei sute de seimeni.

— Ahaa! Aşa da! Eu credeam că venişi numai cu ce văzui. Deci ai oameni, şi bănuiesc că şi arme?

— Ei, vezi, domniei-tale ţi-oi spune adevărul. Muschete avem şi încă foarte bune, numai că pulberea şi plumbii ne cam lipsesc, dar găsim noi până la urmă.

— Da! Da! încuviinţă slugerul. Puneţi mâna pe vreo pulberărie şi… şi vor veni toţi oştenii domneşti la picioarele măriei-tale. Socot că aşa se cuvine a-ţi spune, căci ai purtat comanacul domnesc la Şoplea, în bătălie.

— Cum o vrea ţara, boierule. Dar să ştii că, orice s-ar întâmpla, eu n-am să uit că domnia-ta ai fost cel dintâi care mi-ai întins mâna la intrarea în ţară. Răsplata îţi va fi pe potrivă!

— Te bizui cumva şi pe alţi boieri?

— Mai întâi pe văru-meu, Pană Filipescu, şi pe toţi nemulţumiţii de domnia lui Costandin-vodă. Doar la ei am trimis scrisorile mele, nu?

— De bună-seamă! se grăbi să răspundă gazda. Numai că la Pană, nu ţin minte să se fi dus careva.

— Ei, asta-i! Aici îmi trebuie cineva priceput şi eu aştept să-mi vină careva dintre ai mei de la Bistriţa, că nu numai în scris trebuie să afle, ci şi prin viu grai.

Clucerul Cârstea privi în jur cu îngrijorare, după care şopti la urechea lui Hrizea:

— Dacă te încrezi în mine, măria-ta, eu mă încumet să-i duc boierului Filipescu tot ce pofteşti.

— Ai face-o?

— Mai încape vorbă? De vreme ce m-am pornit pe calea asta…

— În veci n-am să te uit, pan Cârsteo! Mulţămirea mea n-are să aibă margine, când o fi să te răsplătesc.

— Nu pentru asta o fac, se sfii boierul. Cândva am fost şi eu la necaz şi…

— Să lăsăm asta, prietene. Iacă, am scrisoarea pregătită şi dacă vrei poţi să şi pleci, iar noi ne vom duce la Bistriţa, până te-i întoarce.

— Nici gând, măria-ta! Aşa nu mă mai învoiesc. Cum să vă alung eu din casa mea, doamne-fereşte? Aici să rămâneţi, până mă voi întoarce cu răspunsul. Doar eşti stăpânul meu, măria-ta. Nu cumva să pleci, să-mi faci ruşinea asta!

— Bine, bine! se învoi Hrizea. Nu voiam să te stingheresc, dar poate că-i şi mai bine precum spui. Aici am să aştept.

— Numai să nu te îngrijorezi, măria-ta, dacă oi mai întârzia cumva, căci drumul e greu şi desfundat primăvara, nu ca aici, la munte. Şi mai apoi va trebui să-i iau urma ca să vorbesc numai cu el…

— Negreşit! Fă după cum crezi de cuviinţă.

Însoţit de urările de izbândă şi drum bun, clucerul Cârstea încălecă şi curând se pierdu din vedere, spre bucuria Frăsinei, care totuşi nu-l suferea pentru prea marea lui linguşire.

— Aşa-s toţi boierii care simt apropierea puterii, se dau de ceasul morţii să-ţi fie cât mai pe plac, pentru a dobândi slujbe.

— Nişte lingăi! spuse scârbită jupâneasa.

Trecură apoi vreo două zile fără nici o veste, şi în cea de a treia se pomeniră cu douăzeci de seimeni, trimişi de la monastire. Printre ei era şi seimenul acela voinic ce fusese cu Bălgrădean. El aduse acum cumplita veste că toţi cei zece oşteni trimişi ca olăcari fuseseră spânzuraţi.

— Căpitanul Gheorghe mi-a poruncit, măria-ta, să-ţi spun că se teme de vânzare şi să te rog să vii cu noi la Bistriţa.

— Dar eu aştept răspunsul de la boierul Cârstea, pe care l-am trimis anume. Pe urmă vom mai vedea.

— Atunci rămânem şi noi, că singur nu te poţi apăra, măria-ta. Se aude că se vântură mulţi dragoni şi mesei lefegii prin preajma Drăgăşanilor, întrucât au aflat de oastea noastră care a trecut din Ardeal.

— Să fie cu putinţă?! se miră Hrizea.

Îi veniră în minte cuvintele lui Cârstea, care era să se dea de gol că ştia de sosirea lui. „Nu cumva pentru asta îşi va fi trimis nevasta şi copiii?” se întrebă el. Atâta mârşăvie nu putea să priceapă, dar temerea jupânesei Frăsina îi veni în minte.

— Rămâneţi, şi fiţi cu ochii în patru. Dacă nu se întoarce boierul până poimâine, ne tragem către Bistriţa.

A doua zi însă, sosirea clucerului le risipi îndoielile. Era plin de voie-bună şi aducea răspunsul boierului Pană, tare încurajator.

— Ne-am speriat degeaba! răsuflă uşurat Hrizea către ai lui. Mergeţi la culcare, fără nici o grijă.

Se înţelege că nu avea de unde să ştie că adevărata faţă a gazdei sale era cu totul alta. La numai o zi depărtare de Cornăţel, clucerul a dat peste cei două mii de dragoni lehi şi haiduci unguri din Nyreseg, vestiţi pentru câinoşia lor. Ei fuseseră cei care i-au spânzurat pe olăcarii lui Hrizea, de îndată ce boierul la care fuseră trimişi fiecare îl vestea pe dvornicul Preda Brâncoveanul ori Radu-stolnicul, sub a căror poruncă erau lefegii.

Vodă Constandin Şerban aflase şi el îndată după fuga de la Bălgrad şi trimisese în întâmpinare oştenii, ca să-l oprească pe Hrizea dincolo de Olt. Clucerul trebuia să-l ţină cât mai mult la el la conac, spre a da timp domnului să-şi strângă şi restul oastei, căci nu prea ştiau câţi oameni erau lângă răzvrătit.

— Al nostru este! se bucură dumnealui Radu-stolnicul, auzind de la clucer unde se afla Hrizea şi câţi oameni avea la Bistriţa.

Se iscă însă o neînţelegere între cei doi boieri unde să lovească mai întâi. Stolnicul era de părerea că, luând pe neaşteptate grosul oştirii de la monastire, Hrizea n-ar mai fi avut scăpare. Cârstea însă o ţinea una şi bună că numai la el, la Cornăţel, trebuia prins capul tuturor răutăţilor, mai cu seamă că nu era decât singur şi încrezător în buna lui credinţă.

— Domnia-ta, stolnice Radu, zise dvornicul Brâncoveanu, ai face bine să te duci la Bistriţa, după cum spui, dar eu am să pun mâna pe mişel numai cu câţiva dragoni şi cu viclenia clucerului nostru.

Ticluiră apoi o scrisoare de răspuns, ca şi cum ar fi fost din partea lui Pană Filipescu, prin care îl linişteau pe Hrizea. Totul părea în bună rânduială şi spânzurarea seimenilor lui nu era decât o minciună sfruntată, căci toţi erau teferi şi boierii la care fuseseră trimişi erau gata să-l ajute să doboare domnia, numai că-i cereau să mai aştepte până după Paşti. Multe altele mai scriseră, anume ca să-i înlăture orice bănuială, şi cu această plăsmuire se întoarse boierul acasă la Cornăţel, dar şi cu dragonii aleşi de dvornic.

Trăsese o bură de ploaie amestecată cu lapoviţă şi toată ograda boierească sclipea în lumina ce se revărsa prin ferestre, căci de bucurie poruncise o masă îmbelşugată pentru cinstiţii oaspeţi. Ba şi pe la cuhne se întinseră bucate şi mai cu seamă băutură, pentru oştenii cam hămesiţi de la monastire.

Jupâneasa Frăsina nu prea era în apele ei şi plecă să-şi culce odraslele, lăsând singuri pe cei doi bărbaţi. Hrizea scoase din nou scrisoarea de la văru-său şi, răsucind-o, se opri la pecete, care nu-i păru cunoscută.

— A pus-o în mare grabă, măria-ta, căută iute să-l îmbrobodească clucerul. Ţi-am spus doar că-l găsii la Râmnic şi mâine are să fie aici, dacă nu chiar în astă noapte.

Totodată, nu uita să-l îndemne cu amăgitorul vin auriu, pe care Hrizea îl sorbea cu multă plăcere, fără a se gândi că se îmbăta. Când îi căzu capul pe masă, gazda îl scutură de umeri, chipurile, ca să-l poftească în aşternut, dar, văzându-l dus de pe astă lume, apucă o făclie de ceară şi se apropie de fereastră, nu mai înainte de a le stinge pe celelalte.

Fiindcă nici oştenii lui Hrizea nu se arătară mai cumpătaţi, ori poate vicleanul clucer să le fi turnat vreun praf adormitor, i-au înjunghiat până a nu se trezi din somn. Apoi Hrizea fu legat fedeleş şi pus de-a curmezişul unui cal, iar până în zori se şi afla la picioarele dvornicului, în Râmnic.

În răstimp, la monastire nu ajunsese vestea celor întâmplate la Cornăţel şi cei de acolo îşi vedeau liniştiţi de treabă, în aşteptare, după cum fusese înţelegerea. La început crezură că oştenii ce se apropiau de ziduri s-ar fi putut să fi fost dintre cei ce veneau de partea lor, dar curând îşi dădură seama că era vorba de dragoni lehi şi pe dată îi cuprinse teama.

— Ce ne facem? întrebă îngrijorat Dupoiul. Sunt câtă frunză şi iarbă, iar de vorbit cu ei, nici gând.

— Ne vom bate! răspunse scurt căpitanul Gheorghe. O dată ce am încălcat hotarul ţării cu arma-n mână, iertare nu putem avea. Nu avem de ales.

— Poate vreo hrubă tainică ne-ar scoate undeva, în munte, fiindcă am auzit că la toate monastirile ar fi aşa ceva. Stareţul ar putea să ştie, nu se lăsă moldoveanul.

— La ce bun? Vor veni după noi şi ne vor căsăpi. Aici, de bine, de rău, ne mai adăpostim după ziduri.

— Măi, omule, dar n-avem iarbă de puşcă îndeajuns, iar plumbi deloc. Cu ce vrei să tragem în ei? Nu vrei să mai trăieşti?!

— Vasile, să ştii că şi mie mi-e dragă viaţa, dar nu mai avem încotro, dacă nu ne vine careva în ajutor. Să încercăm să-i ţinem în loc, şi nu se poate să nu afle şi prietenii noştrii din ţară…

— Cu ce să-i ţinem?

— Cu prundiş! Iar când n-om mai avea pulvere, aruncăm cu bolovani ori facem muscheta măciucă, şi tot nu ne dăm prinşi să ne spânzure.

Dupoiul clătină capul a îndoială, dar îi venea să facă orice, numai să scape.

— Barem să-l fi putut înştiinţa pe Hrizea, mormăi el.

— Du-te tu!

— Eu?!

— Da! Altul mai dibaci n-avem.

— Ţie nu-ţi dă prin cap şi cum aş putea zbura peste zid, pe deasupra vrăjmaşilor?

— Mai întâi te îmbraci în sutana călugărească şi pe urmă vor şti cuvioşii cum să facă să te scoată de aici, căci cei de afară n-au nimic cu ei, ai auzit doar că nu-s păgâni.

Solul de taină al lui Ştefan-vodă simţi în el un nou suflu şi îi veni în gând şi chipul cum avea să se strecoare pe sub nasul dragonilor.

— Mă-nvoiesc, dar voi să vă ţineţi până mă întorc eu, că mult nu întârzii. Cel puţin veţi şti de mai avem pentru ce lupta, dacă nu izbutim să-i alungăm de aici.

Preacuviosul Sarapavon nu era încântat de cele ce se petreceau, dar, aşa cum le spusese şi Hrizea, pentru nimic în lume nu i-ar fi izgonit la necaz. Nu avu nimic împotrivă să măsluiască o îngropăciune, moldoveanul făcând pe mortul în sicriu, până la cimitir, care era în afara zidurilor. Acolo avea să iasă şi să fugă la Cornăţel, însoţitorii ajutându-l.

Cu popi în odăjdii şi cu cosciugul la mijloc, alaiul călugăresc se opri la poartă şi, sub privegherea armelor din amândouă părţile, cerură îngăduinţa să-l ducă la locul de veci pe răposatul lor frate întru sfânta credinţă.

Căpitanul leah nu prea se arătă încântat şi mormăi ceva pe limba lui, când stolnicul se învoi.

— N-avem nimic cu călugării, pan Vojtech. Ba nici nu-i bine să-i supărăm, iar cu moartea trebuie să ne purtăm frumos. Ciudat însă îmi pare că sicriul are capacul pus. Nu cumva o fi vreo molimă pe la ei?

Leahul zâmbi cu răutate, căci de bine, de rău înţelese spusa boierului şi îşi aminti şi el că la schismaticii din ţara asta aveau prostul obicei de a duce mortul la groapă descoperit. Nu s-a gândit la boală, ci la cu totul altceva, şi chiar se înveseli. Porunci câtorva dragoni să-l urmeze şi porniră descoperiţi în urma „mortului”. Se bucură şi mai tare văzând că nu era săpată nici o groapă şi porunci oştenilor lui să dea o mână de ajutor înmărmuriţilor călugări. El însuşi bătu piroanele capacului şi, fără să mai aştepte vreo altă slujbă ori rugăciune, porunci să fie aruncat sicriul în groapă şi astupat pe dată. Chiar dacă auzise răcnetele deznădăjduite dinăuntru, se prefăcu a nu şti nimic şi, închinându-se cu făţărnicie, le ceru călugărilor să se întoarcă la monastire.

De cum intrară se năpustiră la picioarele preacuviosului Sarapavon şi acestuia i se încrâncenă carnea pe el auzind despre cumplita moarte. Căzu în genunchi şi îşi ceru iertare în gura mare alături de cei care fuseseră martorii grozăviei.

Căpitanul Gheorghe izbucni de-a dreptul în plâns şi, cum se întâmplă ca tocmai atunci un sol să vină să le ceară să se dea prinşi, îl ocărî cu sudălmi grele:

— Niciodată, călăilor! Câini spurcaţi şi fără de inimă, vom muri cu voi de gât, ticăloşilor!

Porunci apoi ca fiecare să tragă cum o putea şi să se apere cum va şti, fiindcă iertare nu va avea niciunul.

A fost un măcel nemaipomenit şi singur căpitanul Gheorghe fu cruţat, măcar că-şi căuta moartea unde era încăierarea mai mare. Însângerat de nu l-ai mai fi putut cunoaşte, fu prins când puterile îl lăsară şi legat zdravăn, apoi urcat în căruţă, pe maldărul de căpăţâni ale foştilor lui tovarăşi. Încă două la fel de încărcate aşteptau porunca de plecare. Niciunul nu scăpase, căci atât boierul Radu-stolnicul, cât şi căpitanul lefegiu ţineau să-şi arate osârdia faţă de domnie.

Hrizea şi cumătru-său Gheorghe fură aduşi la Târgovişte şi zadarnic se rugase vlădica Iosif de Vodă să nu-şi mai încarce sufletul şi cu moartea celor doi, că nu putu să-l înduplece. Toţi târgoveţii se îngroziră de priveliştea aceea apocaliptică, dar Costandin-vodă voia să ia aminte oricine ar mai fi cutezat să i se împotrivească.

— Ehei, preasfinţia-ta, spuse el mitropolitului. Aceşti doi dulăi au mai fost iertaţi o dată, la Dridov, şi am cheltuit atunci o groază de bani ca să-i am la mâna. Acuma n-am să mă mai las, chiar de mi-ar porunci sultanul însuşi. Dumnezeu, prea-bunul, i-a îndemnat să încalce ţara domniei mele, ca să-i fac să ispăşească asemenea Fiului Său!

— Nu huli, măria-ta! Ce-ţi trecu prin cap? Nu care cumva să-i răstigneşti, căci osânda de apoi te aşteaptă!

Spaima din ochii chiriarhului îl cam îngrijoră pe Vodă, care zâmbi strâmb:

— Departe de mine asemenea gând, preasfinte. Am vrut doar să spun că vor fi ucişi în vinerea patimilor domnului nostru Iisus Christos.

Hotărârea domnească nu mai putui fi schimbată, întrucât canoanele bisericeşti nu se aşteptaseră la asemenea întâmplări şi nu opreau moartea unor tâlhari în aceeaşi zi în care se pătimise pe Golgota. Vodă n-a cutezat însă a pretinde să-i bată în cuie, pe cruce, făgăduind că se mulţumeşte cu descăpăţânarea la butuc, după rangul fiecăruia.

Cele două jupânese, Frăsina şi Miorica, fură aduse cu sila, alături de copiii lor, ca să ia aminte unde duce nesupunerea faţă de stăpânul ţării. Butucul era pregătit şi securile străluceau în mâna ajutoarelor de gealat, în vreme ce acesta stătea cu braţele încrucişate şi privea batjocoritor în jur, ca şi cum ar fi vrut să ghicească cui îi va veni mai apoi rândul. Prostimea însă nu avea dreptul la o asemenea moarte aleasă!

Iată că se iviră câţiva dulgheri şi alţi meşteri, care încropiră în graba-mare un stâlp, având în vârf o roată de căruţă ce se putea roti. „Spânzură mai mulţi!” se auziră şoapte înfricoşate prin mulţime, căci nu ştiau care vor fi nenorociţii. Părerile fură diferite şi însuşi Vodă avea să-i lămurească, îndată după ce sosi, înconjurat de curtenii cei mai de seamă, dintre care nu lipsea nici boierul Pană Filipescu, acesta neştiind nimic de scrisoarea măsluită în numele lui. Îl căina din suflet pe văru-său şi se rugase pentru iertarea lui, dar, cum Hrizea însuşi nu se îndupleca să se umilească, voievodul porunci osânda. Se ridică din jilţul ridicat anume pe o podină de lemn acoperită cu scoarţe scumpe şi, mai înainte de a ridica buzduganul, ca semn al împlinirii voinţei domneşti, rosti răspicat:

— Pe netrebnica slugă a domniei mele, cel ce a fost iuzbasă şi s-a bucurat de mila noastră, poruncesc să-l spânzuraţi, căci m-a vândut asemenea lui Iuda Iscarioteanul. Iar ca să vadă întreg norodul hidoasa lui faţă, roata de care va atârna se va răsuci în toate părţile, ca la bâlci.

Câţiva îndrăzniră să râdă, dar ghionturile celor din jur le închiseră gura, căci prostimea ţinea mai mult la osândiţi decât la domn.

Căpitanul Gheorghe fu ridicat de ajutoarele gealatului şi târât în răpăitul darabanelor până lângă parul cu roată, dar nici un cuvânt nu scoase. Căuta cu privirea asupra mulţimii, iar când îi zări pe ai lui, le zâmbi parcă fericit. Apoi, suit pe scăunel, rămase cu ochii ţintă în acelaşi loc, oricât l-ar fi sucit călăul şi chiar şi atunci când moartea îl holbă, frângându-i răsuflarea, privirea lui părea mai blândă decât a altora.

— N-a scos o vorbă, ticălosul! făcu înciudat voievodul, căci se aşteptase să audă tânguirile de căinţă, ca de obicei. M-a sfidat, Iuda-vânzătorul!

Se uită după el cum era ridicat sus la roată şi deodată se întoarse spre armaş:

— De ce nu scoate limba?

— N-o mai are, măria-ta…

— I-a fost tăiată?

— După poruncă, stăpâne.

— Cine a dat-o? spumegă Vodă. Nu cumva şi Hrizea?

— Ba da!

— Nemernicule, ai să ajungi lângă ei, dacă nu-mi afli cine a cutezat să facă asemenea faptă! Anume îl săltasem pe roată să scoată limba către lume, să-l batjocorească, dar aşa… nici măcar pe Hrizea nu-l mai pot spânzura.

Se ridică furios şi părăsi adunarea, trecând pe lângă boierul Pană, care îl privea cu un uşor zâmbet în colţul gurii. Numai el ştia că punga aceea cu zloţi dată călăului îl lipsise pe Vodă de o plăcere, dar şi pe el de primejdie. Descăpăţânarea lui Hrizea se petrecu precum fulgerul, căci gâdele îşi cunoştea meseria şi se străduise să nu-l chinuiască. Măcar cu atâia să se fi ales şi nefericitele văduve, care boceau împreună, aşa cum le fuseseră ucişi şi soţii.

Abia când mulţimea privitorilor se îndepărtă şi ele rămaseră singure cu odraslele lor, jupâneasa Miorica izbuti să îngaime:

— Copiii mei, să nu uitaţi niciodată pe tatăl vostru!

— Şi să nu iertaţi! adăugă Frăsina îmbrăţişându-i pe ai ei. ROBIA TĂTĂREASCĂ LA INTRAREA ÎN VARŞOVIA alteţa-sa serenisimă Rakoczy Gyorgy fu primit cu mai multă căldură decât la Cracovia, cu două luni mai înainte. Izbânda ardelenilor, sprijiniţi de moldoveni şi munteni, nu mai putea fi pusă la îndoială. Întreaga Lehie era la picioarele biruitorului şi cei care se mai împotriveau se traseră către miazănoapte, ori spre tătari, rugându-se de aceştia să le sară în ajutor.

Generalul Kemeny Ianos se întrecuse pe sine în vitejie şi toţi fugeau din calea lui. Nu era deci de mirare că o mulţime de grofi ardeleni dădeau năvală să i se alăture, nădăjduind o pradă bogată şi înavuţire uşoară. Totuşi rămăsese nedumerit când se pomeni cu Lazăr Borlovany, cel care-şi datora rangul numai credinţei ce i-o purta generalului, vitejiei în luptă şi mai puţin neamului din care se trăgea, ca olah. Văzându-l, îşi aduse aminte cum arăta acesta la Dregelypalank şi zâmbi de pohfala lui de acum.

— Nu cumva ţi s-a făcut dor de luptele de altădată? îl întâmpină Kemeny întinzându-i mâna. Ai sosit cam târziu, că nu mai avem cu cine să ne batem! râse el bucuros de revedere.

— Altu-i baiul, înălţimea-ta…

— Nu cumva au năvălit turcii în lipsa noastră? se îngrijoră Kemeny.

— Asta nu, altceva… o boroboaţă, aş putea spune mai curând.

— Hai, vorbeşte omule! Ştii doar cât te preţuiesc. Ai avut vreo ceartă cu vreun grof mai ţâfnos, ori te va fi prins la vreuna? Dă-i drumul!

— A fugit Hrizea!

— Băga-s-ar dracu-n el! Credeam că cine ştie ce nenorocire vii să-mi vesteşti. Am să râd de prinţ când i-oi spune, căci eu l-am povăţuit atunci să-l tragă în ţeapă, şi nu m-a ascultat. Acuma n-are decât să-i pună sare pe coadă! Numai pentru atâta lucru ai bătut lunga cale?

— Domnul baron Barcsay nu crede că asta nu va însemna nimic pentru el, dacă va afla alteţa-sa…

— Ai dreptate, căci dobitocul de olah e fricos ca un iepure. Nimic nu-l taie capul să facă de unul singur.

Se opri însă aducându-şi aminte că şi cel din faţa lui era din acelaşi neam, iar cu sămânţa asta de oameni nu ştiai niciodată dacă se fac unguri cu adevărat, schimbându-şi numele. Totuşi, de Lazăr nu se îndoia că îi era credincios.

— Cum de te-a trimis la mine?!

— Am venit de capul meu, căci la alteţa-sa n-am cutezat, şi mă rog să-l potoliţi domnia-voastră, domnule general!

— Tu ai vreun amestec?

— Ferit-a sfântul!

— Atunci lasă-l în sărăcie pe Hrizea al tău şi hai să povestim de-ale noastre. Cum îi holda? Ce bârfe s-au mai scornit la Bălgrad şi pe cine au mai terfelit muierile noastre în lipsă? Hai, nu fi supărat, că atunci când vom da de prinţ am să-i spun eu pe ocolite…

N-a mai fost însă trebuinţă, căci după două săptămâni a ajuns şi în tabăra ardelenilor ştirea morţii fugarului, petrecută cu mai bine de două luni înainte. Altele erau gândurile oştenilor înstrăinaţi de casă, mai cu seamă că se ivise vara şi nici vorbă de întoarcere. Ici şi colo se mai hărţuiau cu pâlcuri de şleahtici, care nu voiau să se supună prinţului Rakoczy, dar cel mai supărător era că şi săteni din norodul de rând îi atacau pe furiş şi se ascundeau. Nici seimul nu s-a putut aduna să-l aleagă rege pe Rakoczy şi, colac peste pupăză, se stârni şi zvonul că au năvălit tătarii. Singura nădejde să se scape de ei era numai la Kemeny, aşa că el primi porunca să-i izgonească.

Grâul dăduse în copt şi, cum nimeni nu cuteza să-l secere, din pricina războiului, lanurile îşi aplecau spicele la pământ, scuturind în vânt boabele ce trebuiau să ajungă pâine. Cu părere de rău se uitau la ele oştenii care se mai pricepeau la munca câmpului, şi dintr-o parte şi din cealaltă, dar mai erau şi bezmetici dintre aceia ce se desfătau dându-le foc.

Kemeny oprise cu desăvârşire asemenea ticăloşie şi pedepsea aspru pe cei prinşi asupra faptului. Pentru aceea se şi mânie cumplit în zorii zilei de 22 iulie, când răsăritul soarelui fu acoperit de fumul pojarului ce se ridica dinspre satul din apropiere, Czerny Ostrow.

— Să mi-l prindeţi pe nemernicul care a cutezat să-mi încalce porunca! răcni el, crezând că despre asta era vorba.

— Tătarii, înălţimea-voastră! spuseră oştenii, care mai de care, strângându-se în jurul său.

Hm! Nu se aşteptase să-i întâlnească aşa de curând, mai cu seamă că nici nu-şi pusese oastea la adăpost. Înnoptaseră într-o luncă pe malul pârâiaşului Czerny, fără să se gândească la sat, unde, de bine, de rău, s-ar fi putut apăra la adăpostul caselor. Pintenul colinei de la miazăzi era prea îndepărtat ca să-l poată ajunge mai înainte de tătari, deci porunci pe dată să se pătrundă în Czerny Ostrow.

Aproape două verste de loc aveau până în marginea aşezării şi păgânii erau încă departe, aşa că nu se zoriră, ci mergeau agale, când fură întâmpinaţi cu focuri de arme răzleţe. Atunci, chiar să fi vrut generalul, n-ar mai fi putut opri mânia oştenilor. În mai puţin de un ceas, toată suflarea omenească din faţa lor fu trecută prin ascuţişul săbiei, nefiind cruţare pentru nimeni.

— Frumoasă ispravă am făcut în faţa tătarilor, bombăni Kemeny nemulţumit.

— A lor a fost vina, Înălţimea-ta! răspunse Lazăr, care-l însoţea pretutindeni.

— Tot aşa făceaţi şi voi prin Germania, nu-i aşa? Pentru aceea eraţi aşa de iubiţi, ca şi noi de altfel.

Se simţea bine în tovărăşia bănăţeanului, care fusese oştean de rând în oastea împăratului şi înfruntase multe bătălii, în vreme ce grofii ceilalţi erau nişte înfumuraţi, ce nici nu mirosiseră până atunci praful de puşcă şi se împăunau cu străbunii lor de viţă. Bănăţeanul nu făcea aşa ceva, iar pentru aceasta generalul îl căra mereu după sine. Nu arareori îi cerea chiar părerea, şi se dovedea adesea bună.

Apoi, o altă nenorocire îi lovi pe neaşteptate. Carele cu pulbere rămăseseră mai în urmă, fără ca ei să-şi închipuie că ar fi putut să pună tătarii mâna pe ele. Aceştia îi învăluiră pe de lături şi, când nici prin minte nu le-ar fi trecut ardelenilor, aprinseră iarba de puşcă şi-i dădură foc. Înfricoşătoarea privelişte le va fi dat ghes să facă la fel şi cu satul, aşa că o ploaie de săgeţi aprinse se abătu asupra acoperişurilor de paie ori şindrilă şi pojarul se făcu de neîndurat.

Husarii lui Kemeny se aruncară asupra tătarilor, care se prefăcură înspăimântaţi şi dădură dosul, dar, ascunşi de fumul cel gros, se întoarseră şi în scurtă vreme cercul tătărese se strânse împrejurul călăreţilor. De pe acoperişul unei case, Kemeny privi neputincios cum floarea oştirii lui a fost zdrobită, căci păgânii erau câtă frunză şi iarbă.

O prostie şi mai mare făcuseră nişte oşteni fără minte, care aruncaseră tot felul de stârvuri în puţinele puţuri ale aşezării, iar setea începu a le slei puterile, oricât de viteji ar fi fost luptătorii. Erau mai bine de trei mii de oameni înghesuiţi laolaltă, pradă numai bună pentru tătari, căci n-aveau putinţă de scăpare şi nici nădejde de ajutor din afară. „Blestemul sătenilor ucişi de noi”, îşi zise Kemeny şi nu mai stătu pe gânduri dacă să încerce să cadă la pace cu tătarii.

Chiote de bucurie răsunară în mijlocul păgânilor când se ivi oşteanul cu o năframă albă în vârful prăjinii. S-au şi repezit asupra nefericiţilor oşteni, dar câţiva plumbi îi potoliră, mai mult decât porunca lui Sabetai-mârza, căpetenia lor. Generalul trimise un leah din oastea sa, care le cunoştea limba, şi le făgădui tătarilor toate armele, dacă i-ar fi lăsat să plece numai în cămaşă şi izmene. Aceştia însă le-au cerut şi trei sute de mii de zloţi, încât Kemeny a crezut că-şi băteau joc, ori nu cunoşteau preţul banilor.

Oricât ar mai fi vrut să se împotrivească, setea le ardea măruntaiele. Cei câţiva nesocotiţi care cutezară să guste din apa împuţită a fântânilor plătiră cu viaţa sfârşindu-se în chinuri, aşa că nimeni nu mai încerca, în două sau trei zile ar fi murit, cu toţii. Atunci mândrul Kemeny, generalul neînvins al câmpurilor de bătaie, se plecă în faţa mârzacului şi se dădu prins cu toată oastea.

Pe dată fură despuiaţi, rămânând desculţi şi în izmene, apoi legaţi cot la cot şi, plesniţi cu harapnicele precum vitele, fură strânşi laolaltă şi apucară drumul cel greu al robiei. Generalul însă fu urcat pe un căluţ, măcar că era la fel de dezbrăcat şi legat de mâini şi de picioare. Sabetai-mârza s-a învoit ca şi Lazăr să-l însoţească, legat de coada calului, întrucât Kemeny îi spusese tătarului că acela era sluga lui.

După o zi de mers trudnic, nefiind unul să nu aibă picioarele rănite, li se îngădui odihna de noapte. Mai înainte, Sabetai-mârza pofti să afle ce câştig avea să aibă după urma robului şi îşi aduse un tălmaci prin care îi ceru generalului nici mai mult nici mai puţin decât două sute de mii de galbeni ungureşti.

— Am să rămân la tine pe vecie, viteazule Sabetai! răspunse Kemeny cu glas domol. Tot neamul meu, dacă şi-ar vinde avuţiile, n-ar izbuti să strângă atâta bănet.

— Să-ţi dea prinţul tău!

— El n-are nici cât mine.

— Atunci, cum de se ţine aşa fălos? Să poftească să-şi şteargă ruşinea înfrângerii.

— Aceasta este a mea, şi nu a lui.

— Tu îi eşti slugă!

Văzând că tătarul nu înţelegea ce rost avea el în preajma Rakoczy, se lăsă păgubaş.

— Slujitorul tău să meargă după bani! arătă el spre Lazăr, care de asemenea fusese adus. Ai încredere în el?

Bănăţeanul aruncă o privire plină de înţeles generalului şi acesta încuviinţă, cam cu jumătate de gură:

— Aş fi vrut să-l am mereu în preajmă, dar, cum şi eu sunt rob, nu mai am trebuinţă de el. Cât despre bani…

— Am să-i cerşesc în toată ţara, stăpâne! sări Lazăr. Să nu e temi că n-am să-i aduc.

— Ai văzut că sluga are mai multă minte ca stăpânul? făcu Sabetai-mârza când auzi spusele lui Lazăr. Pentru asta, lui n-am să-i mai cer răscumpărare. Cum aduce banii, plecaţi împreună. Eşti mulţumit?

Kemeny se gândi o clipă şi încercă, pe româneşte, să schimbe o vorbă cu bănăţeanul:

— Tu mergi şi la Ştefan-vodă, la Iaşi. Eu ajutat la el! Mârzacul încruntă sprânceana când tălmaciul îi spuse că n-a înţeles, dar Kemeny i-o luă înainte:

— Să nu te mânii pe mine, dar i-am spus de unde să ia bani, şi asta n-ai s-o afli, chiar de m-ai chinui.

— Fireşte! încuviinţă Sabetai. Nici n-am putea noi să ne ducem acolo să-i dezgropăm! adăugă el crezând că era vreo comoară ascunsă.

După toată această tocmeală, noul stăpân porunci veşminte pentru Kemeny, dar şi pentru Lazăr, care avea să plece neîntârziat la drum, fără a mai ajunge în Crimeea.

Ar fi trebuit să fie toamnă pe meleagurile de unde venise, dar pe însoritele ţărmuri crâmlene vara era în toi şi tare s-a mai mirat robul Kemeny, crezând chiar ca pierduse socoteala zilelor. Dar şi mai mult l-a fermecat frumuseţea locurilor, întinderea nemărginită a mării celei verzi precum smaraldul, măreţia munţilor ce apărau de viforniţa de la miazănoapte şi tot ce-i ieşea în cale. Acestea îi aduseră oarecare mângâiere, dar tot nu putea să uite plaiurile ardelene. La plecare îl sfătuise pe Lazăr să nu se mai întoarcă, fiindcă bani n-avea să găsească, dar acesta făgăduise să-şi vândă şi cămaşa de pe el spre a-l scoate din robie. Era ca o licărire de nădejue în obiditul lui suflet, cu toate că se gândea uneori că ar fi putut să-i fie ruşine să se întoarcă învins şi rob slobozit, nu general biruitor. De aceea, uneori ar fi vrut să rămână aici pe viaţă.

Dincolo de munţi venise iarna, cu asprimea ei, dar în Crimeea primăvara veşnică părea a fi stăpâna. Robul n-avea voie să părăsească satul şi, cum nici nu lucra nimica toată ziua, nu prea avea cum să-şi omoare timpul. Într-o zi, ceru îngăduinţa stăpânului să capete scule pentru scris, iar acesta se învoi bucuros. Tătarii nu ştiau carte, dar în ochii lor cărturarii aveau mare trecere. Kemeny se mai dovedi a fi şi un bun stihuitor, iar Sabetai-mârza nu-şi mai încăpea în piele că avea în casa lui un poet, cum nici chiar Gazî Ghirai marele han, nu mai avea. E drept că robul abia îndruga câteva cuvinte tătăreşti, dar avea să mai înveţe. Şi chiar îl bătea gândul să-i ridice preţul răscumpărării, căci robul era nu numai un vestit războinic, ci şi înzestrat de Alah cu frumuseţi sufleteşti.

Lunile se scurgeau aproape fără să se simtă, iar Kemeny, luându-se cu scrisul, nici nu mai ţinea seama de când era în robie. Iată însă că se pomenii cu stăpânul Sabetai, care-l luă negândite:

— Să ştii, ozan, căci aşa-i spunea pe limba lui poetului, am o veste pentru tine, care nu ştiu dacă are să te bucure prea tare: prinţul tău a fost izgonit din ţară. Eu zic să-ţi iei neveste de la noi şi să rămâi aici pentru totdeauna.

— Mai este vreme, sahip! răspunse Kemeny. Dar poate că ştii şi cine-i în locul lui, ca să-mi dau seama dacă mai am vreo nădejde, au ba?

— Încă n-am aflat. Curând va ajunge şi pe la noi vestea, fii fără grijă, eu însă cred că ai fost dat uitării, chiar şi de sluga ta. Mai bine treci la legea noastră şi te slobod din robie, că altcum nu pot…

— Să nu-ţi fie cu supărare, preabunule sahip, dar credinţa strămoşească n-am s-o las. Mi-ai dat însă gândul cel curat ca să încerc să desluşesc biblia creştinească, aşa că, rogu-te din suflet, adă-mi şi mie una. Nu cred că nu poţi!

— Păcat de tine, oftă mârzacul întristat. Ai fi putut ajunge un mare ozan, şi nu un hoge, după cum te bate gândul.

— M-ai înţeles greşit, sahip. Nu mă voi popi nicicând, ci vreau să fac tâlcuirea bibliei pe înţelesul tuturor. Este de fapt coranul creştinilor, şi tare mai este încâlcită.

Se părea că viteazul general ardelean se mângâiase cu gândul că va rămâne un cărturar-poet, uitat în robia tătărească. URCUŞUL ŞI COBORÂŞUL DOMNIILOR LA PALATUL DOMNESC DIN TÂRGOVIŞTE vestea mazilirii domnitorului a căzut ca un trăsnet. Bălaşa-doamna se puse pe bocit, laolaltă cu coconii şi slugile, însă Constantin-vodă se ţinea tare şi zâmbea nepăsător, când i se pomenea de soarta ce-l aştepta.

— Nu cred să fie vorba de domnia mea, ci mai curând de cel din Moldova. Eu nu mă ştiu cu nimic vinovat în faţa Porţii. Veţi vedea că imbrohorul are să treacă pe la noi, dar se va duce mai departe, la Iaşi. Nu vă temeţi!

Mulţi însă ştiau prea-bine că, din pricină că-l sprijinise pe Rakoczy în Lehia, sadrazamul îl mazilise nu numai pe el, ci pe toţi. Se nimerise ca prietenul Siavuş-paşa să nu mai fie la Silistra, dar nici urmaşul acestuia, Faslî-paşa, nu dispreţuia plocoanele. De aceea prima lui grijă a fost să trimită acolo pe postelnicul Nicolae Zăvideanul cu douăzeci de mii de ducaţi şi să-l roage să facă ce-o şti, numai să împiedice sosirea „grecului acela afurisit”, ajuns domn peste noapte la Istanbul. Dacă nu s-o putea, barem să-l mai întârzie pe drum, ca să aibă timp să fie copleşiţi cu daruri dregătorii. În sinea lui, mazilul se bizuia pe faptul că Rakoczy avea să se împotrivească şi-l va ajuta şi pe el cu oaste, dar asta nu putea s-o spună.

Slugerul Grigore Grecescu, care îi era şi rudă, a plecat la fel de zorit către marele han Gazî Ghirai, nu numai cu daruri bogate, ci şi cu făgăduiala unei răsplăţi nedrămuite dacă l-ar sprijini să rămână în scaun. În acelaşi timp, aga Mihai Brătăşanu, feciorul răposatului vel-vistiernic ucis de răsculaţi, trecea muntele în galopul calului cu rugămintea ca alteţa-sa serenisimă să-i trimită oşteni ca să-l izgonească pe venetic. Nici Ştefan-vodă n-a fost lăsat în neştiinţă, boierul Calancea ducându-i răvaş tânguitor.

Rânduind treburile dinafară, măria-sa l-a chemat pe boierul Pană Filipescu şi i-a zis:

— Vere Pană, dintotdeauna te-am ţinut ca pe cel mai cinstit şi mai de credinţă dintre toţi supuşii domniei mele. Nici cu ticălosul de Hrizea nu te-ai amestecat, măcar că ai fi putut s-o faci.

— Măria-ta, eu…

— Nu-i nevoie să te dezvinovăţeşti, căci alta avem acum a face. Iacă, am hotărât să te pun în fruntea oastei, ca vel-spătar.

— Prea mare cinste pentru mine, şi…

— E dreptul tău, Pană! Tu eşti cel mai viteaz şi mai dibaci în bătălie. Ai tu îndrăzneala să te împotriveşti strâmbătăţii turceşti? Se ştie doar că nu eşti de partea lor.

— Ce trebuie să fac, măria-ta?

— Să pui pe fugă pe neobrăzatul caţaon, care se dă drept fecior al lui Radu Mihnea. Să-l faci să-i piară pofta de domnie în ţara noastră. Avem destui grecotei pe cap şi nu ne mai trebuie altul, cu toată liota după el.

Nimerise bine, căci boierul Filipescu nu-i suferea pe greci şi se temea de înmulţirea lor peste măsură, dar nu întâmplător Vodă îi vorbise astfel.

— Dacă nu are oaste prea mare, nu-l las eu să ne spurce pământul nostru. Am să-l întâmpin mai la vale de Bucureşti, – Aşa să faci, vel-spătare şi vere dragă! Barem să-l ţii în loc, până ne vine în ajutor oastea ardeleană.

— Oare să fie vreo nădejde?

— Să nu te îndoieşti!

— Atunci am să le ţin piept! se lăudă noul dregător.

Domnitorul îi mulţumi călduros şi-i întinse mâna spre sărutare, ca şi cum nici n-ar fi auzit de mazilire. Dar nu fu mulţumit numai cu atâta, ci îl aduse în iatacul de taină din turnul Chindiei pe finu-său, Tudorică. Acest flăcăiaş era o spiţă de boier scăpătat ce fusese botezat de voievod încă de pe vremea, când nu era în scaun şi, cum rămăsese orfan de mic, se aciuase pe lângă naşul său. Se mai întâmplaseră asemenea lucruri şi mai înainte, iar dragostea ce i-o purta tânărul binefăcătorului său era peste măsură, căci n-ar fi pregetat să-şi dea şi viaţa pentru el.

— Mă mai iubeşti tu pe mine, finuţule? îl întrebă mieros Vodă.

— Până la moarte, măria-ta!

— Şi eu ţin la tine, Tudorică, şi să nu te îndoieşti de asta. Eşti pentru mine ca şi coconii mei. Tocmai de aceea, la necazul ce-l am, socotesc că tu mă vei înţelege bărbăteşte şi n-ai să te smiorcăi, cum ar fi făcut-o fiu-meu Radu. Ce vorbim noi acuma nu trebuie să se afle nicăieri…

— Voi fi mut ca mormântul! făgădui flăcăul, făcându-şi cruce.

— Vei fi auzit şi tu că am fost mazilit, fără îndoială.

— Da, dar n-am crezut.

— Din păcate, chiar aşa este! Un nenorocit de grec spurcat, ibovnicul validelei, ba şi al lui Kenaan-paşa, a dobândit prin înşelăciune tronul domniei mele. Pricepi tu?

— Cum de nu, dar nu-i cu putinţă.

— Ba da! Iar mie au să-mi pună juvăţul de gât, ori aici, ori la Istanbul, dacă nu apuc să fug pe calea pribegiei, ca să ajung să cerşesc printre străini o bucată de pâine.

— Îl ucid!

— Să faci moarte de om pentru mine? îl încercă Vodă. Deşi într-un asemenea caz eu aş avea vreme să le umplu gurile cu aur nemernicilor din Divan şi am scăpa cu toţii… însă nu vreau să păţeşti tu ceva, Doamne fereşte!

— Mă descurc eu, măria-ta! Când are să vină…

— Aşa nu, Tudorică dragă, îl opri Constandin-vodă, apucându-i mâna. O dată ajuns aici, ar fi prea târziu.

— Atunci?

— Dacă te încumeţi tu la fapta asta vitejească, înseamnă să pleci la Stambul. Acolo trebuie să piară! Dar nu cumva să te repezi la el, căci este foarte iscusit în lupta cu spada, ori cu hangerul. Aş putea da un sipet cu otravă, care ar nimici o mie de oameni, numai să apuci să i-l torni în mâncare sau băutură…

— Aşa am să fac!

— Dar cu mare fereală, să nu te vadă şi mai cu seamă să nu te prindă, că mi-ar părea rău să aflu că ai fost chinuit înainte de a te jupui de viu. Te înfăţişezi la mila lui, umilindu-te şi suduindu-mă pe mine.

— Asta n-o fac, măria-ta! se împotrivi dârz Tudorică.

— Trebuie! Altminteri trimit pe altul.

— Bine!

Statură împreună mai bine de două ceasuri, povăţuindu-l în fel şi chip cum să facă să-l otrăvească pe caţaon. Îi dădu bani din belşug şi-l trimise în zorii zilei următoare spre însoritele ţărmuri ale Bosforului.

Tot într-acolo, dar nu pe ascuns, mergeau şi câţiva boieri în frunte cu vel-vistiernicul Drăghicescu, ducând patru chervane braşoveneşti pline cu scule de mare preţ, odoare şi blănuri, ca plocoane la maimarii Divanului şi, dacă s-ar putea, chiar la marele vizir. Ei aveau să arate împotrivirea ţării faţă de un domn străin de neam, ca şi dragostea ce o nutreau faţă de Constandin-vodă. Urmau a se târgui că, dacă se va mazili totuşi voievodul lor, acesta va fugi cu vistieria ţării şi, cum noul domn era sărac-lipit, nici haraciul n-ar mai fi putut să-l strângă. Era mai mult o ameninţare pentru hulpavii dregători, şi ca să-şi arate nepărtinirea, cereau un domn român, oricare fi hotărât măritul padişah.

Neobositul voievod a chemat apoi căpeteniile lefegiilor lehi cazaci, făgăduindu-le plată dublă dacă aveau să-i alunge pe grci, dar şi multe daruri pentru fiecare dintre ei.

Nici de data asta n-a răsuflat uşurat, cum era de aşteptat, a încuiat o mare parte a averii sale în nişte cufere de fier, pe care le-a scufundat în taină lângă Bucureşti, în iazul Dobrenilor. Abia după aceea şi-a trimis familia la Rucăr, ca să poată fugi peste munte la nevoie.

Câteva zile mai târziu, pe malul Bosforului, pe când noul voievod se întorcea de la sărai, dădu în poarta casei sale peste flăcăiaş care-i vorbi româneşte. Mihnea se opri bucuros să-l uite.

— Măria-ta, se tângui acesta. Ai milă de un biet pribeag! Puţini erau românii care alergau la el, măcar că mereu se arăta darnic.

— N-ai teamă, băiete! Domnul ţării se apleacă la cei ce vin cu inima curată să-i ceară ajutor. Cum de te afli înstrăinat?

— Am fost vândut rob de Constandin-vodă.

Mihnea tresări, căci nu auzise până atunci ca vreun domn român să-şi vândă supuşii ca robi la păgâni.

— Nu-i cu putinţă! De necrezut ca însuşi voievodul, unsul Domnului, să-şi vândă odraslele neamului său. Pentru ce ar fi făcut-o?

— Taica a fost ucis de mâna lui, iar maica a murit de supărare la numai o jumătate de an după aceea şi poate că se va fi căit, de vreme ce m-a luat la curtea lui să mă crească, când am rămas orfan. Unii zic să fi vrut pământul părinţilor mei şi aceea…

— Asta se mai întâmplă, încuviinţă Mihnea.

— Eu însă am văzut unde şi-a ascuns averea… şi atunci s-a scăpat de mine.

— De ce nu te-a ucis şi pe tine? se băgă în vorbă Păun, care nu prea era încântat de străin.

— Nu ştiu! dădu din umeri flăcăul, dovedindu-se deosebit de iscusit la minciună.

Mihnea nu putea bănui cu ce gânduri venise „orfanul” şi-l îndrăgi pe loc, fără să ştie nici că Tudorică era finul duşmanului său.

— Să-mi aduci aminte întotdeauna că tu ai fost printre tinerii români care au venit la mila domniei mele, fără să ceară vreo slujbă, şi-ţi voi fi ca un părinte! făcu Mihnea înduioşat oarecum.

Apoi şi-a făcut obiceiul să meargă peste tot însoţit de Tudorică, vrând şi să arate că cei din ţară ţineau la noul domn. Ar fi poftit să aibă câţi mai mulţi în suita sa, mai cu seamă boieri, încercându-l chiar şi pe vel-vestiernicul Drăghicescul, pe căi ocolite, dar acesta nici n-a vrut să audă de caţaon.

— Nu te mâhni, mărite doamne, îi zise Păun într-o zi. Au să vină cu toţii să-ţi pupe tălpile, că aşa-i soiul acesta de oameni hulpavi. Iar de nu, eşti îndreptăţit să faci alţii, mai cu seamă dintre ai noştri.

— Greci?

— Întocmai!

— Bun sfat îmi dai, Păune! Să mă duc în ţara strămoşilor mei ocrotit de oştenii lui Kadrî-paşa şi înconjurat de un divan grecesc. Cum crezi tu că au să mă privească oamenii?

— Este un semn de mare preţuire, măria-ta, că însuşi Kadrî-paşa te va însoţi, întrucât va rămâne seraskerul Silistrei, şi nu-i rău să ai un prieten la nevoie în apropiere.

— Tu vorbeşti aşa? Cum rămâne cu izgonirea turcilor?! Astfel de vorbe au mai fost schimbate între cei doi, de parcă grecul n-ar fi fost o slugă de rând, stârnind uimirea unora din preajmă, printre care şi a lui Tudorică. Oricum, el, Tudorică, avea să pună capăt acestei ciudate legături, căci nebănuitorul voievod îl însărcinase cu dregătoria de postelnicel, adică trebuia să „ia credinţa” gustând din mâncarea şi băutura prinţului. Nu se îndoia că în acest fel îi va putea strecura otrava ucigătoare, dar aştepta un prilej.

Două zile mai târziu, alaiul domnesc trecea falnic pe uliţa cea mare către Edirne kapî, pe unde beyul de la Kara ili avea să iasă din cetatea de scaun a sultanului. Surlele şi trâmbiţele vesteau prostimea că dărnicia noului voievod avea să le aducă nişte bănuţi de argint, aruncaţi din când în când de însuşi beyul Mihnea. Care era mai iute de mână făcea rost de parale pentru o săptămână. În frunte păşea alem-aga ducând steagul cel mare al sultanului, după care beşliii lui Kadrî-paşa deschideau drumul frumosului armăsar, alb ca laptele, pe care stătea cu măreţie domnitorul, în stânga paşei, locul cel mai de cinste. Veneau apoi o mulţime de paici şi slujitori de toate felurile, mulţi dintre ei rămânând la poarta oraşului, dar alţii aveau să-l însoţească pe domn până la Targoşta, de unde se vor întoarce bogaţi, credeau ei. Oamenii de casă, cam puţintei, printre care Păun şi Tudorică, îşi urmau stăpânul, iar la coada alaiului se îmbulzeau neguţătorii, care îşi vor vinde mărfurile pe tot drumul, până la Dunăre.

Stambulioţii văzuseră şi alte alaiuri, cu mult mai bogate şi, cu toate că beyul de acuma era mai frumos decât toţi cei dinainte, îl cam căinau pentru sărăcie. Abia când ajunseră la sfânta Pamakaristos, unde însăşi înalt-preasfinţia-sa patriarhul Macarie al Costantinyiei îi puse coroana împărătească pe cap, se adună mai multă lume, îndeosebi greci.

Când să iasă din altar, patriarhul păru a-şi aduce aminte de ceva şi făcu semn să fie tras clopotul cel mare, care nu mai bătuse de pe vremea când împăratul Constantin al doisprezecelea Dragases se încoronase la Sfânta Sofia.

— Fiule, îi zise şoptit chiriarhul, aceasta este acuma sfânta noastră biserică cea mai de preţ, iar când te vei întoarce, acelaşi clopot are să bată din nou la Sfânta Sofia. Fă-o, aşadar!

Atunci pricepu Mihnea-vodă că însuşi patriarhul trebuia să fie capul grecilor în lupta pentru eliberare, iar el urma să fie spada. Se închină cu evlavie şi sărută sfânta evanghelie, apoi se împlini toată slujba cerută de canoanele bizantine.

Afară Kadrî-paşa îşi cam pierduse răbdarea aşteptându-l pe noul bey, împreună cu oştenii otomani. Dar îl aşteptau şi cei cinci sute de mercenari levantini ce aveau să i se alăture, ca să-l slujească în Ungrovlahia.

La Edirne ar fi trebuit să fie întâmpinat de Faslî-paşa de la Silistra cu două mii de oşteni, mai cu seamă akângii, precum şi de boierii care vor fi fugit de la Constandin-vodă, venind să i se închine. Fu însă tare mâhnit neîntâlnind nici pe unii, nici pe alţii. Porunci tabără de popas şi hotărî să rămână în cort, lângă oşteni, şi nu la han, cum făcuseră alţii. Fiind încă iarnă peste Dunăre, şi-a zis că de bună-seamă cu mare greutate se porneşte omul la drum, cât despre sangiac-beyul de Silistra, va fi avut ceva întârziere, dar trebuia să fie pe cale, căci neîmplinirea poruncilor lui Koprulu i-ar fi adus pierderea capului. Într-adevăr, nu se înşelase în privinţa paşei, care se ivi după vreo săptămână, dar de boieri fugari nici vorbă. „Ţara mi se împotriveşte”! gândi el cu amărăciune. Acelaşi lucru cuteză să-i spună şi Faslî-paşa, care-l şi povăţui că ar face mai bine să se lase păgubaş de tron. Şi, dacă s-ar învoi, el ar putea vorbi cu mazilul să-i acopere toată cheltuiala făcută până atunci, ba să-i mai dea şi ceva câştig.

Mihnea-vodă îl săgeta cu privirea şi-i răspunse:

— N-ai vrea, domnia-ta, să te duci la Koprulu-paşa şi să-i spui părerea? Ba chiar şi măritului padişah, căci eu nu fac decât să împlinesc voia lor. Cine ştie, poate că te vei alege cu ceva, dacă nu cu vreun ştreang de mătase.

— Eu ţi-am vrut binele, beyule, şi tu te mânii. Eu mă supun de asemenea poruncii Porţii, dar socoteam că…

— Nu-i trebuinţă de gândirea domniei-tale! i-o reteză domnul.

Paşa se cam îngrijoră, căci auzise el mai multe în legătură cu bunăvoinţa validelei şi a sadrazamului. Cât despre banii căpătaţi de la mazil, oricum nu avea să-i dea înapoi şi nu va mai sufla o vorbă. Mai încercă totuşi să amâne plecarea, dar fără spor. Chiar a doua zi urmau să plece mai departe.

Tudorică auzise şi el porunca şi nu mai avu răbdare, de frică să nu cumva s-apuce să treacă Dunărea şi să se facă de râs în faţa naşului său. Pe când Vodă era la masă, se strecură unde era băutura şi goli sipetul în cupa voievodului, nu însă fără a fi zărit, din întâmplare, de Păun. N-a prea înţeles grecul ce făcuse flăcăul, dar bănui ceva necurat, iar când Tudor îi întinse voievodului cupa, îl opri şi-i zise cu asprime:

— Ia credinţa, postelnicele!

— Am făcut-o! se sperie Tudor, albind ca varul.

— Nu-i nimic! Mai fă-o dată, ca să văd şi eu! şi-i împinse cupa la gură. Dacă n-o ajunge, umplem alta. Hai, bea cu nădejde!

Bietul băiat se simţi pierdut, iar bând otrava ar fi murit fără să-şi împlinească legământul. Pe loc îi fulgeră prin minte că, dacă va trebui să piară, barem s-o facă o dată cu duşmanul năşicului său. Dacă se arată nepăsător, nu ar mai da de bănuit şi… dar Păun îl lovi peste mână, după ce gustase din cupă şi i-o întindea domnitorului. Vinul s-a împrăştiat pe jos şi fapta slujitorului l-a mâniat pe domnitor. Prea îşi băga nasul în toate şi-l cocoloşea ca pe un neputincios.

— Ce va să zică toate acestea? Cine ţi-a îngăduit…

Dar n-apucă să-şi isprăvească vorba, că îl şi văzu pe Tudorică prăbuşindu-se ca trăsnit. Cel mai mult l-a mirat însă ura din privirea lui cea albastră şi „nevinovată”, cum i s-a părut la început, iar cum firişorul de spumă galbenă ce i se prelingea pe la colţul buzelor nu mai lăsa nici un fel de îndoială în ce priveşte soarta pe care i-o hărăzise pribeagul „orfan”, se simţi ruşinat faţă de Păun.

— Îţi datorez viaţa! Mă iartă că uneori te-am bănuit pe nedrept de gânduri rele. Să fii mereu păzitorul meu!

— Asta mi-i menirea, slăvite bazileu! răspunse cu umilinţă slujitorul.

Mihnea tresări şi părea a nu fi mulţumit cum i se spusese.

— Încă nu! rosti el gânditor. Cine ştie mai pe urmă ce se va alege?

Moartea cruntă a tânărului s-a zvonit curând în tabără şi multe căpetenii de lefegii s-au repezit să vadă dacă Vodă a rămas teafăr.

— A vrut să mă omoare, zise voievodul liniştit, arătând trupul de pe jos. Luaţi-l şi îngropaţi-l undeva!

— Mă iartă, doamne, dar numai câinii trebuie să aibă parte de el! se oţărî Păun.

— Nu, prietene! Bietele necuvântătoare sunt prea nevinovate, ca să piară înfruptându-se din el. Numai viermii străfundurilor să-l mănânce!NEPREŢUITUL ROB PE LIMBA LOR, POET SE SPUNEA „OZAN”, şi toţi tătarii din casa lui Sabetai-mârza nu-i mai ziceau generalului Kemeny decât aşa, nicidecum rob. Faima lui ajunsese şi la urechile marelui han Gazî Ghirai, iar pizma îi muşcă inima, căci nu putea îngădui ca un supus de-al lui să aibă în preajmă asemenea om. Că fusese general vestit, mai treacă-meargă, dar pe un ozan doar marele han putea hotărî dacă avea să-l lase stăpânului care-l robise. Cum despre Kemeny se spunea că începuse a stihui şi tătăreşte, porunci să-i fie înfăţişat, ca să audă cu urechile lui frumuseţea poeziilor.

La început a încercat cu vorbă bună, căci Sabetai-mârza era unul dintre cei mai viteji dintre căpitanii lui şi trebuia ţinut seama de aceasta. Ba îi trimise şi daruri, pe lângă două roabe circaziene neasemuit de frumoase. Mârzacul însă mulţumi la rându-i prin alte plocoane, la fel de bogate, şi se prefăcu a nu pricepe dorinţa stăpânului său, iar ozanul rămase şi pe mai departe în ograda lui de la malul mării. Marele han crezu că n-a înţeles prea bine, văzând că trimişii lui s-au întors fără Kemeny şi, cum era aprig la mânie, porunci să-i fie înfăţişat robul cu de-a sila, iar Sabetai să fie legat şi adus la picioarele lui, ca să-i ceară iertare. Pe dată s-a găsit Tuhai-beg şi încă doi mârzaci care nu-l vedeau cu ochi buni pe viteazul lor tovarăş şi se aruncară în spinarea căluţilor lor iuţi, gonind spre împlinirea poruncii marelui Gazî Ghirai, dar mai ales pentru bucuria de a-l vedea pe mândrul mârzac umilit la picioarele hanului.

În răstimp, chiar după plecarea solilor lui Ghirai cu mâna goală, Sabetai chibzui cum să facă să scape de răzbunarea hanului. Dacă robul n-ar mai fi fost în casa lui, n-ar mai fi avut ce să-i facă, dar aşa, doar nu era să-l ucidă! Să-i dea drumul, ar fi trebuit să capete răscumpărarea, şi de bună-seamă că marele han i-ar fi cerut cel puţin jumătate, de vreme ce nu fusese întrebat deloc la plecare. Cum se ştia că ceruse nesăbuit de mulţi bani, de unde să-i scoată? Şi mai apoi de ce să fie el cu paguba? Nu prea îl ducea mintea ce ar fi trebuit să facă şi atunci se gândi că însuşi robul ar fi putut să-i spună. Nu cuteză să poruncească să i se înfăţişeze, ci o porni el însuşi pe stânca aceea de deasupra apelor, unde ştia că deseori îşi pierdea vremea privind valurile călătoare ale mării.

Ca şi cum ar fi fost în trecere prin dreptul lui, Sabetai se prefăcu uimit să-l găsească acolo.

— Aici erai, ozane? întrebă el într-o doară.

— Da, sahip! Cugetam la nemărginirea atotputernicului stăpân al pământului şi la frumuseţea lucrărilor sale. Nici regii şi nici chiar împăraţii cei mari a lumii nu pot înfăptui ceea ce aduce desfătarea ochilor şi minţii noastre.

Mârzacul nu mai ştiu ce să spună, căci nu prea era iscusit în meşteşugul vorbirii. Se aşeză lângă Kemeny, apucând un fir de iarbă uscată între dinţi, şi-i zise cu mâhnire:

— Dacă ar fi după mine, ozane, eu nu m-aş despărţi niciodată de tine. Bucuros m-aş lipsi de răscumpărare, iar dacă ai trece la legea noastră ţi-aş de chiar o fată de-a mea de nevastă, tu însă te încăpăţânezi şi eu nu vreau să te silesc, fiindcă mă tem să nu-ţi sece, de supărare izvorul stihurilor. Mărturisesc că te-am îndrăgit şi mi-ar părea rău să te pierd.

Kemeny îl privi cu o strălucire ciudată în ochi.

— Nu cumva a venit răscumpărarea, sahip? întrebă el.

— Încă nu şi bine ar fi fost să fi sosit mai de mult. Am cerut eu cam fără cumpăt, dar nici n-aveam de unde să ştiu că eşti ozan. Barem să-mi fi spus de la început. Eu am zis că eşti războinic.

Kemeny prinse a râde şi aruncă o pietricică la vale, urmărind-o cu privirea. Ţipătul unui pescăruş ce trecu pe deasupra lor îl făcu să ridice capul şi libertatea zborului păsării îl aminti de robia lui, căci nu putea să părăsească satul fără a fi prins şi adus înapoi. De altfel nici nu încercase.

— Nu prea înţeleg ce te mâhneşte, bunule sahip. Am fost general al Transilvaniei şi am căzut rob unei clipe de nesăbuinţă. Nu te-am minţit! Aici, prin bunăvoinţa ta, mi-a venit să scriu şi iată-mă ozan, cum îmi spuneţi voi. Ce vină am eu în asta?

— Mai bine nu-ţi dădeam afurisitele alea de pene de gâscă şi cernelurile. Dar şi eu am fost prost atunci când m-am fălit cu tine la toţi megieşii. De aici s-a tras tot răul.

— Poate ai să-mi spui şi mie ce s-a întâmplat, căci nu degeaba ai venit după mine aici, nefiind în drumul tău, orice ai zice, bunule Sabetai.

Mârzacul oftă şi-i spuse cum fusese cerut la curtea marelui han, iar dacă s-ar fi dus acolo, niciodată n-avea să-l mai lase să plece acasă, chiar dacă ar fi căpătat bani încă o dată pe cât ceruse el pentru răscumpărare.

— Mai bine ar fi să nu mai scrii, zise Sabetai-mârza.

— Tot nu m-ar crede.

— Atunci, să-ţi retez mâna dreaptă…

— Rămâne stânga.

— Te lipsesc de amândouă şi pun o roabă să te hrănească în fiecare zi, tu să nu mai duci griji de nimic.

Kemeny se uită la tătar, nevenindu-i a crede cele ce auzea.

— Ar trebui mai apoi să-mi tai şi limba, ca să nu mai pot spune altora ce să scrie şi… de ce nu capul? făcu el zâmbind.

— Dar nu înţelegi că marele han te va duce la el?

— Ba da! Dar, ca să nu o poate face, trebuie să mă lasi să fug.

— Cuuum? Peste putinţă! Mai bine de două zile de de mers pe jos ţi-ar trebui ca să ajungi peste munte în stepă iar acolo ce-ai să te faci?

— Prea-bine! Dă-mi răgazul de trei zile, şi nu mă căuta. Fă-te că pleci undeva şi lasă-mă pe mine să-mi iau sculele de scris şi ceva merinde, apoi, când vei trece prin apropierea Transilvaniei, te voi găzdui la mine, te voi răsplăti şi voi întocmi stihuri în cinstea ta.

— Nu mă îndur, ozane! mormăi mârzacul.

— Atunci ai să mă vezi la curtea lui Ghirai, de câte ori ai să fii chemat acolo.

Rămaseră o vreme tăcuţi, dar tătarul mereu ofta, presimţind mare necaz dacă s-ar învoi la cele cerute de rob. Pe de altă parte se şi bucura, gândindu-se cum s-ar mai fi înfuriat hanul când nu l-ar mai găsi pe ozan.

— Fie! Să mergem acasă şi pleacă pe dată, ca să mai câştigi o jumătate de zi. Lasă-mă să te îmbrăţişez acuma, căci nu mai am cum în altă parte, şi să nu fii supărat pe mine că te-am luat rob atunci, la Czerny Ostrow. Aşa a fost vrerea lui Alah.

— N-am cuvinte destul de frumoase pe limba ta ca să-ţi mulţumesc, bunul meu sahip şi prieten, căci mai mult asta mi-ai fost, şi nu stăpân. Te voi slăvi în cele mai frumoase stihuri, şi pe limba pe care am învăţat-o de la mama, şi pe a voastră. Rămâi cu bine!

Sabetai plecă cel dintâi, ca să pregătească merindea şi să i-o lase la îndemână, fără să mai ştie careva, apoi îndată avea să plece şi el, pe furiş, apucând poteca din spatele casei, care urca muntele.

Inima îi zvâcni când se ridică şi mai aruncă o privire asupra mării liniştite ce se pierdea în depărtare şi cei dintâi paşi spre libertate îi făcu şovăitori, din pricina cărării pline de bolovani. Se apropie tiptil de casă şi la locul înţeles văzu doi desagi pe care îi apucă în grabă şi luă drumul muntelui, fără să se mai uite în altă parte.

Dacă ar fi făcut-o, ar fi văzut norul de praf ridicat de copitele cailor lui Tuhai-beg şi ai oamenilor săi, care se apropiau năvalnic de casa lui Sabetai. Acesta nici nu apucase să fugă şi fu prins cu un arcan, ca un ghiaur înrobit, apoi începură a scotoci peste tot, căutându-l pe ozan. Furia lor nu mai avu margini aflând că acesta fugise de mai multe zile, fără să fi dat cuiva de ştire.

— Am crezut că se va întoarce, spuse Sabetai. Uneori stă mai mult prin pădure şi vine flămând şi însetat ca un câine…

Poate că ar fi fost crezut bunul mârzac, dacă un rob nu l-ar fi dat de gol, spunându-le oştenilor hanului că robul căutat abia dacă urca acuma poteca din dosul căpiţelor cu fân. Tuhai-beg îl duşmănea de moarte pe Sabetai şi, când acesta, în loc să-i răspundă dacă erau adevărate spusele robului, îl scuipă în plin obraz, porunci să se pună foc casei, iar stăpânul ei fu ridicat în furci. N-ar fi vrut să-l ucidă, căci porunca marelui han fusese să-l aducă viu, dar nu se putu ţine să nu-l batjocorească, trăgând el însuşi cu arcul o săgeată ce se înfipse în pulpa nenorocitului mârzac. A fost deajuns pentru ca oştenii să creadă că la rândul lor aşa trebuiau să facă, şi, până să-i oprească Tuhai-beg, l-au săgetat cu toţii pe bietul Sabetai, făcându-l ca pe un arici.

Kemeny auzise larma din vale, însă nu avea cum să-şi dea seama de cele ce se petreceau, fiindcă abia dacă ar fi ajuns în culmea muntelui putea zări casa lui Sabetai. Nu mai apucă însă, fiindcă la scurtă vreme urletele urmăritorilor se auziră în spatele lui, ba curând îi şi zări, căci iuţimea căluţilor tătăreşti era bine cunoscută şi când era vorba de urcuşuri. Îşi dădu seama că era pierdut şi din păcate n-avea nici măcar o spadă, ca să-şi vândă scump pielea. Răcnetele se înteţiră când fu văzut, dar el, foarte liniştit, îşi duse mâinile la piept aşezându-se pe un pietroi. Fu legat-fedeleş şi urcat pe cal, după care, apucând calea întoarsă, îşi dădu seama de ceea ce trebuia să fi pătimit sărmanul Sabetai, care mai era atârnat în furci, cu săgeţile în el. Din casă nu mai rămăsese decât cenuşa, iar cei din familia lui, cu robi cu tot erau legaţi spre a fi duşi în faţa marelui han.

Convoiul prinşilor fu târât la Bahcisarai şi, la vederea lor, Gazî Ghirai ridică uimit sprânceana.

— De unde mai sunt şi ăştia? Unde-i ozanul şi Sabetai?

— Slăvite Gazî Ghirai, han al hanilor şi urmaşul preastrălucitului Gingis, sabia nebiruită a lui Alah, ozanul este acesta, dar pe Sabetai l-am pedepsit pentru neobrăzarea arătată faţă de porunca luminăţiei-tale, răspunse Tuhai-beg.

Povesti apoi cum ticălosul mârzac, în loc să-l trimită pe rob, l-a îndemnat să fugă, după cum mărturisise un altul, adus anume de faţă. Mai mult chiar, i-a întâmpinat pe oştenii marelui han cu spada în mână şi cu greu au izbutit să-l răpună, căci nu s-a lăsat prins de viu.

Gazî Ghirai privi spre omul despre care auzise atâtea şi fu cam dezamăgit văzându-l, apoi încuviinţă purtarea lui Tuhai-beg:

— Asemenea să păţească toţi cei care se împotrivesc poruncilor mele. Bine i-ai făcut, şi toată prada, împreună cu familia lui, ale tale să fie, credinciosule Tuhai-beg!

Acesta se înclină până la pământ, sărutând mâna hanului, apoi se trase la o parte lăsându-l pe Gazî Ghirai să-l vadă mai bine pe Kemeny.

— Ai cutezat să fugi, vierme? Ce fel de ozan poţi fi tu, care te laşi ademenit de cei care nu ascultă de stăpân? Uitat-ai oare că nu eşti decât un rob? Vorbeşte, ce aveai de gând? se răsti hanul.

— Prealuminatule mare han, strălucit în vitejie asemenea marilor tăi înaintaşi, eu mă înfăţişam la picioarele tale, dacă nu aş fi fost oprit în cale. Aşa îmi poruncise Sabetai-sahip, şi nimeni nu s-ar fi împotrivit voinţei tale.

— Ce-mi aud urechile? Tuhai-beg spune că ai fost prins cu desagii în spate, pe când voiai să treci muntele. Este oare adevărat, ori cutezi să mă amăgeşti mai departe?

— Preastrălucitule mare han! Înţelepciunea ta este vestită în toată lumea şi dreptatea ta de asemenea. De ce aş fi cărat după mine scule de scris, dacă aş fi vrut să fug de la voi? Oare le-aş fi mâncat pe drum? Adevărat că am avut ceva hrană, fiindcă nu ştiam cât am să rătăcesc pe ocolite, ca să ajung la picioarele tale.

— De ce n-ai venit de-a dreptul cu oştenii trimişi de mine?

— Fiindcă stăpânul meu ştia că nu este iubit la curte şi pizmaşii ar fi putut să mă ucidă pe drum, zicând tot aşa cum au făcut cu Sabetai, care n-a avut nimic în mână atunci când a fost prins, dar sărmanul nu se mai poate dezvinovăţi. Pe mine însă m-a povăţuit să nu mă feresc niciodată de judecata nepărtinitoare a marelui Gazî Ghirai.

— Să fie oare adevărată spusa ta, ghiaurule? Moartea lui Sabetai n-a fost îndreptăţită? Ce dovadă ai?

— Sculele de scris şi jurământul meu, căci acuma nu sunt decât un rob. Pe vremuri, nimeni n-ar fi pus la îndoială cuvântul generalului Kemeny.

Din fericire, spusele lui fură adeverite prin încercarea lui Tuhai-beg de a da bir cu fugiţii, astfel că marele han nu mai făcu nici o cercetare. Toţi cei vinovaţi de moartea lui Sabetai fură spânzuraţi pe dată, de crengile sicomorilor din grădină. Deşi priveliştea era cruntă, pentru Kemeny a fost o mângâiere să-şi vadă răzbunat bunul lui stăpân, care i-a fost de fapt mai mult un prieten. Toată familia şi averea lui Sabetai au fost înapoiate feciorului său mai mare, iar numele lui va fi rostit cu cinste, fiindcă însuşi ozanul marelui han avea să-l cânte în stihuri.

Dar noua viaţă care începea pentru înstrăinatul rob, deşi mai îmbelşugată şi la fel de slobodă ca şi cea de până acum, avea să-l mâhnească, fiind lipsit de frumoasa privelişte ce i se arăta de pe stânca lui de mai înainte. Lucra mult la tălmăcitul bibliei şi-l bătea gândul că s-ar asemăna şi s-ar deosebi ea de coran, dar făcea şi multe poezii, ce încântau auzul celor din preajmă, în vreme ce Gazî Ghirai trebui să plece ca să potolească pe afurisiţii cazaci de la Zaporoje.

Acuma, dacă ar fi vrut să fugă, ar fi putut s-o facă fără nici o oprelişte, fiindcă Ghirai poruncise să nu se atingă careva de ozanul lui şi nici să cuteze a-i face vreun rău. Putea merge ori-ncotro i-ar fi fost dorinţa şi nimeni nu l-ar fi întrebat unde se duce ori de ce va fi ajuns acolo. De fapt nici nu-l mai trăgea inima să plece, simţindu-se îmbătrânit şi vlăguit de putere.

Stătea ceasuri întregi în minunata grădină cu trandafiri şi tot felul de alte flori nemaivăzute de el până atunci, şi numai gândurile îi zburau spre frumoasa Transilvanie, cu munţii ei semeţi şi falnicii brazi, cum nu se găseau pe aici. Ceilalţi robi, ruşi, români, unguri, lehi sau alte neamuri, erau munciţi din greu, niciunul neavând soarta lui, dar nici nu-i putea întâlni ca să mai stea de vorbă, aşa că numai tătăreşte se înţelegea cu slugile.

De aceea tare se mai miră când auzi vorbe româneşti, în vreme ce se odihnea la umbra unui castan înflorit.

— De nu mă-nşeală privirea, domnia-ta eşti însuşi generalul Kemeny, ori te asemuieşti nespus de mult cu acela! zise străinul ce se apropiase ţinându-şi cuşma-n mână.

— Cunoscut pe el cumva? întrebă la rândul său Kemeny bucurându-se.

— Cândva, la curtea alteţei-sale prinţului Rakoczy. Eram atunci, ca şi acuma, trimisul măriei-sale Constandin Şerban.

— Da, da! Pe el ţin bine minte. Ce mai face?

— Foarte prost.

— Bolnav?

— Mai rău. A fost mazilit şi umblă turcii să-l izgonească din ţară, iar eu mă aflu aici ca să-i cer ajutor hanului să vină cu oaste, ori să facă ce-o şti ca să-l împiedice pe grecul care a fost uns în locul măriei-sale.

— Asta pacoste mare la ţară. Tătarii nu bun nici ca prieteni când venit la voi…

— Ce să facem? Până şi pe măria-sa prinţul l-a alungat sadrazamul, şi pe domnul Moldovei aşijderea. La cine să ne mai ducem?

Kemeny îşi spuse părerea că ar fi fost mai bine să lase o vreme lucrurile aşa cum le-a hotărât Poarta, şi în nici un caz să nu ducă tătarii în ţară, căci aceştia au să distrugă totul.

Apoi, când fu să plece, boierul păru a-şi aduce aminte şi zise:

— Uite că, luându-ne cu vorba, am şi uitat să-ţi spun care mi-e numele. Eu sunt slugerul Grigore Grecescu şi te poftesc din toată inima să vii şi pe la gospodăria mea, de-o fi să ajungi şi pe la noi.

Kemeny zâmbi cu amărăciune.

— Dar eu rob aici, şi…

— Aşa-i că uitasem! se bătu boierul cu palma peste frunte în semn de aducere aminte. S-a auzit şi pe la noi că cei din Ardeal strâng bani pentru domnia-ta, ca să te răscumpere, dar, văzându-te aşa de slobod, mai că era să te rog să pui o vorbă bună pentru mine la marele han.

Se înţeleseră să se mai întâlnească şi în zilele următoare, dar n-a mai fost când, fiindcă o dată cu sosirea marelui han boierul se înfăţişă cu darurile domnului său şi i le puse la picioare. Sticliră ochii urmaşului lui Gingis-han la vederea aurului din pungi, dar se încruntă pe dată auzind ce i se cerea în schimb.

— Eu am primit poruncă să-l alung pe beyul vostru, şi de aceea m-am şi întors. Cum să fac să-l ajut?

— Poate oare cineva să poruncească marelui Gazî Ghirai? se întrebă cu prefăcută uimire slugerul. Să se teamă stăpânul cel vestit al tătarilor de un dregător otoman?

— Numai slăvitul Alah poate să cuteze să mă oprească să fac ce poftesc, dar eu m-am închinat măritului padişah…

— Foarte bine! încuviinţă boierul. Măria-ta ai să vii cu oastea la noi şi ai să te prefaci că vrei să fie rânduială, dar n-ai cum face osebirea între noi şi cei care vor veni, aşa că o greşeală se poate întâmpla, dacă este bine răsplătită…

— Limba ta, ghiaurule, este plină de miere amestecată cu venin şi înşelăciune. Ai noroc că aurul ce-l aduci nu-i asemănător ţie şi stăpânului tău, iar eu am nevoie de el, aşa că mă-nvoiesc! rânji marele han.

Dărui apoi un frumos cal tătăresc domnitorului mazil, ceea ce făcu pe trimisul acestuia să cuteze a glumi cam în doi peri:

— Nădăjduiesc, luminate han, că darul nu-i un îndemn pentru măria-sa, ca s-o ia din loc.

— Ha, ha, ha! hohoti tătarul. Eşti isteţ, ghiaurule, şi mie îmi sunt pe plac asemenea oameni de duh. Primeşte ca amintire de la mine acest inel cu nestemate, ca să nu uiţi că aici sunt la mare preţuire şi cei care mânuiesc vorbirea, nu numai spada.

Solul primi cu mulţumire darul, care fusese smuls cândva din degetul vreunui şleahtic doborât în luptă, şi se gândi la cele auzite, fără să fi înţeles nimic. N-avea de unde să ştie că fostul general ardelean era mai preţuit ca poet, decât ca soldat.

— Cât despre îndemnul să fugă, urmă Gazî Ghirai, acesta este întotdeauna binevenit când duşmanul este mai tare. Totul e să ştii să te întorci la vreme!

Prea vorbea în parabole marele han, sau cel puţin aşa i s-a părut trimisului lui Costandin-vodă, care nu de asta avea nevoie. Îşi cam dădea seama însă că n-a înduplecat pe tătari să le dea sprijin. MAZIL PE NEGÂNDITE MARIA-SA ŞTEFAN GHEORGHE, domnul Moldovei, se sculase destul de târziu în acea dimineaţă de februarie a anului mintuirii 1658. Ce-i drept, n-avea obiceiul de a se trezi în zori, dar nici al culcatului o dată cu găinile, ba obişnuia să-l prindă cântatul cocoşilor de la miezul nopţii, fie la sfaturi spre binele ţării, fie şi la câte un mic chiolhan, care se întindea adesea până la ziuă. Şi de astă-dată rămăsese cu stolnicul Isaiia Boldur şi cu sfinţia-sa Teodosie de la Golia, oameni de nădejde, dar setoşi nevoie-mare. Rânduiseră care mai de care treburile ţării, apoi clevetiră asupra zvonurilor ce veneau de peste hotare, iar mai pe urmă şi despre femeile tinereţii lor, până au căzut sub masă. „Cotnărelul” se dovedise a fi mai tare decât însuşi Vodă, iar acesta se întreba cum de reuşea străbunul Ştefan cel bătrân să nu i se plece niciodată…

În soba cea mare şi frumos smălţuită cu flori duduia focul, încălzind odaia peste măsură. Fiind mahmur, pe Vodă îl cam supăra zăpuşeala, aşa că dădu învelitoarea la o parte şi îşi coborî picioarele din pat, lăsându-le să atârne. Răşchira degetele şi, mulţumit că izbutise cu uşurinţă, sări desculţ pe covorul cel moale, de lână, ţesut la Agapia de către cuvioasele monahii. Ferestrele străvezii din sticlă veneţiană, adusă cu mare cheltuială de către înaintaşul său, Vasile-vodă, erau aburite din pricina căldurii. De cum deschise una, aerul rece îi izbi faţa, apoi parcă simţi cum îi curăţa plămânii. Era în cămaşă de noapte, cu baierele de la gât desfăcute, lăsând să i se vadă pieptul cu cârlionţi cărunţi. Ar fi fost bine-venit un bulgăre de omăt, cu care s-ar fi frecat bucuros, însă abia ieri fusese curăţată zăpada de pe prichici, tot din porunca lui. Cum peste noapte nu mai ninsese, acum nu mai avea de unde s-o ia. Curând începu să-l învăluie frigul, pufni pe nări ca un taur şi se zgribuli, după care împinse fereastra şi o zbughi în aşternutul cald.

Uşa se întredeschise cu grijă şi un băieţandru cu păr bălai întrebă în şoaptă:

— Mai dormi, măria-ta?

— Ba! răspunse mormăind domnul. M-am deşteptat de mult şi chibzuiam… dar ce pofteşti?

— A zis vel-vornicul Ştefan Bour să-ţi spun că a venit solie tătărască în ţară.

— Bre Niculiţă! făcu înciudat Vodă. De câte ori să-ţi spun că la curte se vorbeşte altcum decât la moşia voastră de la Hangu? Ar fi trebuit să zici: „dumnealui vel-vornicul”. Şi ce voia Boul? Au venit tătarii?

— Îhî!

— Se zice „da”, bre! Iar trebuie să te învăţ, că, uite, pricopsitul de frate-meu, Ceaurul, n-a avut grijă. Bine că nu-mi zici „moşule”, atât ar mai trebui, măcar că nici „măria-ta” nu îţi iese des din gură. Şi unde spuneai că-s pagânii? Îs mulţi?

— Nu mi-a spus, dar eu am văzut vreo patru.

— Cum numai atâţia?!

— Poate că cinci…

— Mă, ţâcă! Eu am băut şi tu te-ai îmbătat! Ce pofteşti de mine?

— A zis vel… A spus dumnealui vel-vornicul Ştefan să-ţi vestesc solie tătărască, măria-ta.

— Ei, vezi că poţi dacă vrei? râse unchiul de strădania nepotului. Dar am auzit eu bine? Solie ai spus, nu ordie?

— Solie, măria-ta.

— De aceea ai văzut numai vreo patru…

— Ori cinci, măria-ta.

— Ho, ajungă-ţi! hohoti voievodul cu voie-bună. Acuma nu sări peste cal cu „măria-ta”. Vezi şi tu cui se potriveşte şi cum îţi vine la îndemână. Ai priceput?

— Îhî!

— Ptiu, bată-te să te bată de proclet! Ia, mai bine ajută-mă să-mi pun veşmintele, că nu fac eu sită de mătasă din coadă de câine. Sau nu! Dă mai bine o fugă până la Manea, să vie cu un clondir de tescovină-frunte… da… lasă că m-oi duce eu însumi. Dă-mi ciubotele de colo!

Niculiţă, nepotul de frate al măriei-sale şi copil de casă, era obişnuit cu poruncile încâlcite ale moşului său, aşa că nu se clintea din loc până nu auzea cea mai de la urmă dorinţă, şi numai pe aceea o împlinea.

— Unde-s tătarii, bre? întrebă Vodă, trecându-şi peste cap o cămaşă de cânepă groasă, cum purta la vreme de iarnă.

— În Bugeac! răspunse băiatul, uitând toată învăţătura de mai înainte.

— Lasă-i ciorilor pe ăia! Ceilalţi?

— La Crâm, după câte ştiu eu.

— Bre, Niculiţă, nu mă mai mânia, că doar nu eşti tontălău, ca taică-tu. Te întreb de solii care au venit. Ce vor?

— Nu ştiu.

— Bine! Lasă-i în păcate şi fugi după Carabăţ-spătarul. Adică n-ai să te duci tu la el acasă, ci trimite pe careva, în numele domniei mele. Ai înţeles?

— Da, măria-ta!

Voievodul izbucni în râs şi nu se putu ţine să nu-i plesnească una peste buci…

— A dracului pielea pe tine! Se vede că eşti din neamul nostru. Fugi şi fă ce-am zis!

Aşa era firea domnului, să treacă de la o stare la alta, fără vreo pricină anume şi cu multă uşurinţă. Acuma n-ar fi avut de ce să fie mânios, numai că, în loc de cap limpede, parcă ar fi avut o baniţă cu plumbi. Se îndreptă către spătărie, dar în preajma cămărilor doamnei dădu peste o jupâniţa tare frumuşică, abia săltată din pruncie, şi se opri.

— Ia te uită! Dar tu a cui mai eşti, zânişoară, ori n-ăi fi de pe tărâmul nostru? adăugă el şi nu se ţinu să n-o ciupească de obrăjorul roşu ca fraga.

— A lui Miron Ciogolea, măria-ta.

— I-auzi! A vel-clucerului? Şi, mă rog, unde te-a ţinut ascunsă, de n-au dat flăcăii peste tine?

Biata fetişcană se aprinse ca para focului, în vreme ce Vodă o alintă părinteşte.

— Tu să nu te ruşinezi de mine, că doar nu te-oi peţi pentru domnia mea. Am şi eu un nepot, isteţ nevoie-mare şi… dar ce-ţi spun eu ţie? Du-te unde ai treabă… sau… lasă că m-oi descurca eu! Doamna este acolo? arătă el o uşă.

— În cealaltă! răspunse fata şi dădu să-i arate.

— Aha! Ţi-a venit graiul, după cum văd. Mă bucur, dar am să vin mai pe urmă, că mă aşteaptă tătarii. Poţi să-i spui că am întrebat de sănătatea ei.

— Prea-bine, măria-ta! şi făcu o plecăciune, spre încântarea voievodului.

„N-ar fi rea pentru Niculiţă al meu. Poate l-ar mai da pe brazdă, că fetişcana se arată a fi o mare drăcoaică”, îşi zise el, lăsându-şi mâna să-i fie sărutată de copilă. Apoi, fără prea mare tragere de inimă, intră în spătăria mare, amintindu-şi de vremea când nu era decât vel-logofăt la arnăutul Coci, care şi-a spus mai apoi Vasile Lupu, când a ajuns domn. Acuma el era stăpânul ţării şi atât semeaţă lui doamnă, Ecaterina, cât şi plodul cel mititel erau în puterea lui, închişi în taină la conacul de la Buciuleşti, pe apa Bistriţei. Îi ascunsese de Rakoczy, care îi căuta întruna, dar el dădea din umeri spunând că nu ştia pe unde hălăduieşte familia domnului mazil. Nu sluţise copilul, fiind prea mic, însă nu-şi putea ierta slăbiciunea avută în faţa mă-sii, când a poftit şi el să se înfrupte din farmecele ei. L-a pălmuit şi i-a zis „dulău fără obraz”, iar el s-a fâsticit şi a lăsat-o în pace, dar nu fără a bombăni şi sudui în gând: „Auzi, cum să mă facă pe mine? Eu „dulău”? Scârnăvia! Dar bărbatu-său cum s-a luat de Ilisafta mea?… Şi încă în văzul lumii, ticălosul! Trebuia s-o fi trântit în pat, nu să mă tocmesc cu ea. Mare dobitoc am putut fi!” Se jură că va da buzna peste ea la Buciuleşti, ca să-şi răzbune mândria, numai că nu prea avea timp, căci treburile domniei erau multe şi nici nu-i venea chiar la îndemână să se lepede de ele deocamdată. Nu uită că şi Costandin-vodă îi ceruse pe închişi, dar n-avea să-i facă lui pe plac, câtă vreme nu se învoise să-i dea lui Rakoczy. Oricum, spătăria mare amintindu-i de Vasile Lupu, gândul îi zbura şi la Buciuleşti, fără să vrea.

Îşi răsuci mustaţa, săltă fruntea şi pătrunse în încăpere, unde se aflau strânşi câţiva boieri divaniţi.

— Bună dimineaţa vă poftesc, boieri dumneavoastră!

— Să trăieşti întru mulţi ani, măria-ta! răspunseră care mai de care.

— Ia spuneţi, care-i treaba de v-aţi adunat mai mulţi ca de obicei?

Vel-vornicul Ştefan Boul se înclină în faţa domnitorului, după ce acesta se aşeză în jilţul cel de lemn, înflorat cu măiestrie de meşteri din Ţara de Sus.

— Mărite doamne, au venit solii lui Gazî Ghirai, spuse acesta.

— Da, da, am auzit. Au spus şi ce vor?

— Marele han cică le-ar fi poruncit să nu-ţi spună decât măriei-tale, în taină.

— Nu cumva îşi închipuie tătarul că am legături ascunse de boierii sfetnici ai domniei mele? Să fie aduşi aici, ori, de nu, să se întoarcă nesmintiţi pe unde au venit, măcar că ăştia ar merita să pun câinii pe ei.

Murmurele de încântare din rândurile divanului îi dovediră că se bucura încă de încuviinţarea lui.

— Mai înainte, îl opri Vodă pe vel-vornic, aş pofti să-mi clătesc gura cu un pocal de rachiu şi vă îndemn şi pe domniile-voastre, care simţiţi nevoia.

Bătu din palme şi ceru să i se aducă o carafă şi ulcele pentru toată adunarea, apoi, râzând cu voie-bună, spuse:

— Bine ar fi să guste şi solii, ca să-şi dea drumul la gură.

— Ba mă tem, doamne, că, deşi au oprelişte prin legea lor păgânească, s-ar lacomi într-atât, încât să nu-i mai putem opri de la băutură, iar apoi degeaba am mai aştepta să scoată vreo vorbă! zise dumnealui pârcălabul Hotinului, Miron Costin stârnind râsul tuturora.

Într-un târziu fură aduşi şi tătarii, care crezuseră că se vor afla numai cu beyul, nu şi cu ceilalţi boieri, aşa că bănuiră că acesta nici n-ar fi fost de faţă şi închinăciunea o făcură cam de mântuială.

Atunci Ştefan-vodă se aşeză în scaun şi, nemulţumit, îl întrebă pe tălmaci:

— Aceştia să fie trimişii marelui han la domnul Moldovei?

— Da, măria-ta!

— Atunci să îngenuncheze în faţa domniei mele, că, de nu, le scurtez eu picioarele de la genunchi în jos. Dacă nu ştiu să se poarte pe la curţile străine, să rămână în pustiurile lor!

Auzind ameninţarea, tătarii se prăbuşiră pe dată, căci mai auziseră ei de toanele capetelor încoronate, care îşi vărsau mânia asupra solilor, dacă li se părea cumva a nu fi fost cuviincioşi.

Vodă îi privi mulţumit şi zâmbi, mai ales când auzi că se rugau de iertare, necunoscându-l pe stăpânul ţării.

— Aşa da! încuviinţă voievodul. Dacă au să spună totul, le făgăduiesc o butie de rachiu de-al nostru, moldovenesc, ba şi câte un batal de căciulă, ca să nu bea pe burta goală.

Până şi tătarii se luminară la faţă auzind cu ce vorbe bune erau întâmpinaţi şi, fiindcă asta era voia ghiaurului, spuseră în gura-mare că beyul din Târgovişte fusese mazilit şi marele han trebuia să-l izgonească din ţară. Cum acesta se împotrivea, slăvitul Gazi Ghirai dădea de veste măriei-sale, Ştefan-vodă, că avea să treacă prin ţara lui, ca să-l silească pe Costandin-mazilul să plece peste munte, oriunde îi va fi voia.

— Ha, ha, ha! Ce mare taină! făcu batjocoritor Vodă. Asta ar fi trebuit s-o afle toată lumea, ca să ştie să fugă din calea prietenilor noştri, căci cunoaştem noi care le este purtarea.

Se întoarse spre tălmaci şi rosti răspicat:

— Nu mă pot împotrivi voinţei strălucitului vostru han, dar să vă ferească Dumnezeu să vă atingeţi de supuşii domniei mele, că nu mai ţin seama de îngăduinţa dată! Mai înainte însă poftim să vedem firmanul de mazilire al vecinului nostru, iar până atunci, picior de tătar să nu calce pământul Moldovei.

Nu putea spune în gura mare că în sinea lui se cam bucura să scape de neputinciosul Costandin-vodă, omul de paie al lui Rakoczy. Tare ar mai fi vrut să fi izbutit să-l facă pe Hrizea domn şi să fie ascultat de el, ca una să fie ţara, dar acesta fusese ucis şi altul nu se arăta doritor de domnie, în afara grecului Mihnea.

Tătarii nu aveau cum să arate firmanul de mazilire şi părură mulţumiţi cu darurile căpătate, încât se grăbiră să o ia din loc, cu toate că nu primiseră un răspuns, clar. Zorul lor nu bătu nimănui la ochi, mai ales măriei-sale, care se arăta fălos nevoie-mare că-i repezise pe solii marelui han.

— Şi acum, boieri dumneavoastră, ce mă sfătuiţi să fac? Auzit-aţi doar că pagânii au să ne calce o parte a ţării!

Ca unul ce era mai bătrân dintre ei, vel-armaşul Grigore Frăţilă se înclină în faţa domnului şi zise, netezindu-şi barba albă ca neaua:

— Eu, măria-ta, socot că ar fi nimerit să porunceşti dumnealui spătarului Darie Carabăţ să se ducă cu oaste în Ţara de Jos şi să privegheze ca nu cumva păgânii să se abată către noi.

— Să mă ierte dumnealui armaşul Grigore, se băgă vel-pitarul Bejan Gheuca, dar cred că nu-i bine să ne amestecăm, şi nici să se audă măcar că am ieşit în întâmpinarea lui Ghirai cu oaste. Să nu se mânie şi să se năpustească şi asupra Moldovei. Ei nu prea ştiu multe, şi nici unde sunt hotarele dintre noi. Muntenii s-or descurca şi fără noi…

— Cum poţi vorbi aşa, Bejane? sări domnul furios. Au nu sunt ei fraţii noştri, şi la bine şi la rău? Să nu ne doară că i-or prăda tătarii, zici tu?

— Nu, măria-ta! se apără vel-pitarul. Gândeam însă că dacă Poarta a pus alt domn, ce…

— Atunci poate că, şi dacă ar veni mâine altul în locul domniei mele, tu ai să i te închini pe dată? Asta îţi este credinţa?

Rămaseră cu toţii tăcuţi, căci voievodul adusese vorba despre zvonul care-i rodea de câteva zile, cum că şi în Moldova aveau să fie schimbări. Atunci, dumnealui vel-comisul Neculai Racoviţă îşi luă inima în dinţi şi spuse:

— Să nu-ţi fie cu mânie, doamne, dar se şi aude despre mazilirea nu numai a lui Rakoczy, ci şi a măriei-tale…

— Vorbe de clacă, boieri dumneavoastră! sări degrabă Vodă, ca să nu le mai dea timp şi altora. Clevetiri şi scorneli de-ale duşmanilor domniei mele. Să nu le luaţi în seamă, căci Moldova a plătit haraciul până-ntr-un ban, iar padişahul nici nu-mi ştie numele, că-i un ţânc.

— Dar marele vizir? cuteză bătrânul armaş.

Întrebarea nu-şi mai primi răspunsul, întrucât un paic intră să spună în gura mare că sosise dumnealui căpitanul Cujbă şi vrea să intre la divan.

Acesta nici nu mai aşteptă încuviinţarea, dădu buzna, îngenunchind la picioarele domnitorului.

— Prăpădul lumii, mărite doamne! Pârjol ce nu s-a pomenit, şi moarte, şi robie…

— Unde?

— Prin ţinuturile Bârladului şi Covurluiului, dar cel mai năpăstuit îi Fălciul.

— Nu cumva tătarii?

— Păi cine alţii, doamne? Ei, nemernicii!

Domnitorul se ridică şi, uitându-se către Bejan-pitarul, îl dojeni:

— Ce mai ai de zis, boierule? Făţărnicia păgânească nu mai are margini. Pe de o parte se prefac a-ţi cere voie, şi pe cealaltă îţi bagă jungherul până-n prăsele.

— Poate că Ghirai n-o mai fi avut răbdare, zise Costin-pârcălabul. De câtă vreme pradă tătarii, căpitane Cujbă?

— De vreo săptămână şi mai bine.

— Ei, poftim! zise Vodă. Ar trebui jupuite de vii iscoadele acelea, care se dădeau drept soli. Pe unde or fi?

— Totuşi, să nu uităm că n-au făcut decât să împlinească porunca stăpânului lor. Unde am ajunge dacă am ucide solii? se băgă Costin-pârcălabul, ca să-l domolească pe domn. Tartorul cel mare trebuie pedepsit, iar eu aş zice să ne repezim cu toată oastea şi să-l alungăm din ţară.

Îşi mai dădură şi alţii părerea, arătându-se tare înflăcăraţi întru apărarea Moldovei şi a domnului ei, în vreme ce unii, mai temători, îndemnau la aşteptare, dar în cele din urmă hotărâră să se strângă întregul divan, ca să poată lua o hotărâre, şi asta în cel mult două zile.

Dar cruntă fu dezamăgirea voievodului când se pomeni doar cu fratele său, Ştefan Ceaurul, şi vel-postelnicul Şeptilici, din tot sfatul ţării. Cu toţii dăduseră bir cu fugiţii, iar postelnicul, fiind în trecere pe la divan, îi aduse vestea că un imbrohor împărătesc trecuse la Obluciţa cu firmanul de mazilire şi al domnitorului moldovean. Noul domn, Gheorghe Ghica, se şi pregătea să plece din Stambul, din porunca marelui vizir, cu care era bun prieten.

— Poftim, frate-meu! făcu Vodă cu scârbă. Unde sunt toţi cei de alaltăieri, care-mi jurau credinţă?

— Se vor fi zorind la Obluciţa, să pupe fundul imbrohorului, până ce o veni beyul sadrazamului, căci român nu este! punse obidit Ceaurul-vornicul.

— Să-i ia dracul pe toţi! N-o să mă prăpădesc, întrucât am să car toată vistieria cu mine, şi mă duc la Petky, în secuime, ca să fiu mai aproape de Moldova. Mergeţi şi voi pe unde veţi putea, până s-or limpezi lucrurile! îi povăţui Vodă pe cei doi, luându-şi rămas-bun de la ei.

Cât pe ce să rămână pe loc, cu toate căruţele încărcate, când se auzi că spătarul Pană Filipescu îi bătuse pe turci mai la vale de Bucureşti, dar un alt olăcar aduse vestea cumplitei înfrângeri suferite de acesta în acelaşi loc. Nu mai era vreme de pierdut!ADEVĂRATA ÎNSCĂUNARE CÂND ALAIUL DOMNESC AL LUI MIHNEA-VODA a trecut Dunărea, ceva mai la vale de Călugăreni, în preajma Comanei, cei douăsprezece mii de lefegii ai lui Pană Filipescu vel-spătarul ieşiră în întâmpinare. Mica oaste a noului domn avea doar câteva sute de beşlii, ai lui Kadrî-paşa, şi până la trei mii de akângii, trimişi de Fasli-paşa, încât, cum era şi firesc, a fost pusă pe fugă, oprindu-se numai la Giurgiu. Nu s-au lăsat însă şi au făcut cale întoarsă, mai cu seamă că biruitorii nu le-au luat urma, ci s-au întors către Bucureşti.

La curtea domnească din Târgovişte bucuria fu mare, căci măria-sa Costandin-vodă nu mai avea nici o îndoială că Fasli-paşa îşi va ţine făgăduiala să nu se amestece prea mult. La rândul său, marele han se vântura prin ţară ca să-i facă pe locuitori să urască pe noul domn ce adusese urgia tătărească peste ei. Vodă însă nu aflase că prietenul său de la răsărit pârjolea şi ducea în robie pe oricine îi cădea în mână şi că, din pricina ameninţării lor, boierul Pană a fost silit să se tragă în fuga-mare către cetatea de scaun. Abia atunci s-a speriat Costandin-vodă şi a poruncit ca ai săi să treacă muntele la Şintieu, moşie şi castel cumpărate din vreme, pentru adăpostire la necaz. Mai înainte s-a hotărât să dea foc Târgoviştei, ca să nu cadă întreagă în mâna veneticului.

Lefegiii lui Filipescu dădură o mână de ajutor la stinsul pojarului, dar numai spre a mai putea jefui şi ei câte ceva. Apoi, cum dădură peste câteva pivniţe, s-au aşternut pe o beţie fărâ frâu. Nu-i de mirare că o trâmbă tătărească de numai o mie de oameni i-a pus pe fugă, prinzând mulţime de robi şi ucigând pe cei mai îndărătnici. La auzul acestei veşti, jale şi mai mare îi cuprinse pe toţi cei care mai nădăjduiau în vreo înfruntare a lefegiilor cu păgânii, căci iată, se dovediră la fel de haini ca şi ei.

Astfel, alaiul măriei-sale Mihnea-vodă putu străbate de astă-dată drumul până la Bucureşti fără a mai fi stingherit. Intrând pe calea beilâcului, abia de s-au putut strecura din pricina dărâmăturilor şi a fumului ce îi înăbuşea. Şi mai cumplită privelişte era însă cea a leşurilor împrăştiate pretutindeni, noroc doar cu frigul de afară că nu începuseră să împută văzduhul. Nici vorbă să ajungă la palatul domnesc, întrucât acesta încă fumega şi nu mai avea nici măcar o încăpere întreagă. Singurul loc mai acătării se dovedi monastirea Radului-vodă, unde cuvioşii monahi se mai strânseră de nevoie să le facă loc şi noilor veniţi. De hrană însă nu putea fi vorba, aşa că noul domn porunci să fie dat şi călugărilor tain ca la oştenii săi.

În ogradă aşteptau cu capetele plecate, legaţi unii de alţii, prinşii din oastea lui Filipescu, printre care se aflau şi câteva feţe boiereşti. Îşi încheiaseră socotelile cu viaţa, gealaţii având să împlinească voinţa noului domn de a micşora numărul duşmanilor ce i se împotriviseră cu arma. Pentru aceea nici un glas nu cerşea îndurare, căci îşi închipuiau ei că nu ar avea rost. Să fi fost cu toţii ca la vreo două sute de oameni, zgribuliţi şi flămânzi, aşteptându-şi răbdător moartea.

Mihnea-vodă se arătă în pridvorul arhondaricului şi, după ce îi cercetă cu privirea, porunci cu glas tare:

— Toţi aceşti viteji, care au avut nenorocul să fie prinşi, poftesc a fi lăsaţi slobozi şi să plece care unde îi va fi voia! De asemenea, toţi aceia care vor vrea să intre în slujba domniei mele să fie primiţi pe dată, cu aceeaşi leafă ca a celorlalţi oşteni.

A urmat o clipă de uluire, prinşilor nevenindu-le să-şi creadă urechilor, apoi deodată izbucni un tumult de urale:

— Să trăieşti, măria-ta! Trăiască domnul nostru Mihnea-vodă! Viaţă lungă şi fericită stăpânului ţării! şi multe altele.

Ostenii otomani nu prea înţelegeau ce se întâmplă, căci nu se aşteptaseră ca învinşii să-l aclame pe fostul lor duşman. Numai Păun, care pricepuse totul, murmură aproape cu glas tare: „Are minte bazileul nostru, nu şagă. Va ajunge tare departe!”

Apoi prinşii fură dezlegaţi, pe rând, sub ochii buimăciţi ai beşliilor, care deocamdată nu ziceau nimic. Boierii se adunară la un loc, după care şuşotiră între ei şi cerură a-i săruta poala domnitorului, iar acesta îi pofti în trapeza monastirii.

Mai întâi fură tare încântaţi că-l auzeau vorbind curat româneşte, căci ei îl socotiseră a fi grec. Pe dată nu mai crezură asemenea scorneli, ba unii „îşi amintiră de el” de pe vremea, când era numai un copilandru la curtea răposatului său tată, Radu Mihnea. Nimănui nu i-a dat prin cap că pe atunci voievodul de azi era la Iaşi şi că păşea pentru întâiaşi dată pe pâmântul Munteniei. Oricum, Mihnea-vodă îi iertă pe toţi şi le dădu slujbe şi dregătorii cum ei nici nu visaseră, dar nu fără a ţine seama de rangul fiecăruia. Astfel, Mihu Brătăşanu, feciorul lui Ghinea cel ucis de seimenii răsvrătiţi, a fost făcut vel-spătar, pe Badea Bălăceanu, zis Uşurelu, l-a postelnicit, iar Barbu Poenaru a ajuns vel-vornic, şi asta spre a pomeni doar câţiva dintre ei. De altfel noul domn nu avea încotro, fiindcă trebuia să-şi alcătuiască un divan şi-i lua cum se nimerea. Nici un boier nu fusese de partea lui de la început, deci trebuia să se mulţumească şi cu foştii potrivnici.

Se dovedi astfel că cerbicia putea fi înfrântă cu blândeţe, Mihnea-vodă îşi pusese în gând să facă tot ce s-o putea ca să-şi atragă ţara către el. Auzise prea-bine că nici fostul domn nu era pe placul multora şi tocmai pe aceia ar fi poftit să-i afle, ca să le dea slujbe cât mai mari.

— Boieri dumneavoastră! le zise la sfârşit domnitorul cu voce mieroasă. Poftesc să fiţi alături de domnia mea, ca să putem alunga zavistia dintre noi şi să scăpăm ţara de la pieire. Nu eu am chemat tătarii, ci îndărătnicia voievodului mazil, care n-a vrut să se supună voinţei padişahului. Să punem cu toţii umărul, să facem pace şi să rodească iarăşi belşugul.

— Să-mi fie cu iertare, mărite doamne, zise noul vel-vornic Barbu ot Poenari. Noi auzisem cum că ai vrea măria-ta să ne schimbi credinţa străbunilor noştri şi să ne turceşti. Pentru aceea ţi-am stat împotrivă şi ne-am temut. Dar, dacă nu-i aşa, să uiţi vorbele mele proaste şi să fii îngăduitor cu cei neştiutori.

— Aşa-i! adăugară şi alţii.

— Cinstiţi sfetnici ai domniei mele, cum aţi putut să credeţi în asemenea scorneli? Iacă, mă jur pe sfânta cruce pe care o port la piept! Sunt creştin şi aşa voi să mor, şi nicicând n-am să mă lepăd de neamul meu. Aşa să-mi ajute Dumnezeu! Să vă încredeţi în domnia mea şi să-mi slujiţi cu credinţă, că atunci bine vă va fi!

Boierii nu mai conteniră cu linguşelile şi cu mare greutate izbuti Vodă să se desprindă dintre ei, ca să rânduiască şi pe oştenii de rând. Aceştia erau înghesuiţi într-un colţ şi păziţi de beşlii, care nu voiau să-i lase fără răscumpărare. Nici gând să se supună poruncii beyului, iar Kadrî-paşa nu voia să se amestece, socotind că aveau dreptate.

Domnitorul pricepu îndată cum stăteau lucrurile:

— Vitejilor! Nu am destule cuvinte de mulţămire ca să vă laud faptele, dar voi vreţi aur, şi nu vorbe.

— Aferim, beyule! răcni o namilă de anatolian.

— Departe de mine gândul să vă păgubesc tocmai pe voi, urmă Vodă, însă până să umplu haznaua vistieriei rogu-vă să mă mai păsuiţi. Iacă, mă leg să vă plătesc câte o mie de guruşi pe cap de rob şi voi să vă scrieţi pe hârtie care şi cu cât îi rămân dator. Başca ce vi se cuvine vouă, şoimilor!

Nu prea erau încântaţi cu plata pe datorie, însă mulţi se arătară gata să se învoiască, întrucât nu se mai îndoiau că avea să ajungă stăpânul bogatei Kara ili.

— Dar chibzuiţi şi altfel! continuă domnitorul. Ca să-i ţineţi cu zile pe robi, ar trebui să-i hrăniţi. V-aţi întrebat oare cu ce? Vedeţi şi voi cât de greu o scoatem noi la capăt, dar să mai ai şi alte guri flămânde… Şi la ce v-ar folosi leşurile lor, câtă vreme eu făgăduiesc răscumpărare în aur?

— Are dreptate! tună acelaşi anatolian. Scrie-mă, beyule, cu patru robi! Nazar mi-e numele.

Se auziră mai multe râsete şi însuşi Mihnea le răspunse, zâmbind şi el cu voie-bună:

— Nu aşa, flăcăilor! Căpeteniile voastre au să vă ţină seama, căci eu sunt numai unul singur şi mi-ar crăpa capul dacă l-aş înfunda cu toate numele voastre. Atunci cine v-ar mai da banii? Trebuie să aveţi grijă de mine să nu păţesc ceva, căci numai aşa mă pot ţine de cuvânt.

Încuviinţările izbucnite din piepturile oştenilor fură de astă-dată fără nici o reţinere. Bucuria lor era semn că-i potolise, deşi în gândul său le făgăduia altă plată, dar deocamdată trebuia să mai aibă multă răbdare.

Întrucât la Bucureşti nu avea ce face, iar cetatea de scaun era Târgovişte, domnul hotărî să plece mai departe, după ce rândui plata celor ce aveau să se apuce să dreagă palatul domnesc. Nădăjduia că pe acolo n-o fi fost prăpădul chiar aşa de cumplit, dar, pe măsură ce se apropia, jalea era şi mai mare. În cale dădu peste cete de robi, minate ca vitele de tătari, ori chiar de turci. De la aceştia din urmă îi mai răscumpăra pe datorie, însă cu oştenii marelui han nu cădea la înţelegere, căci, nu voiau decât bani gheaţă şi plecau mai departe sub ochii îndureraţi ai voievodului. Pe la Ghergani, sau mai bine zis prin dreptul fostei aşezări, fu întâmpinat de fraţii Stroe şi Eustratie Leurdeanu, Bunea Vâlcu Grădişteanu şi Pârşcoveanu Trufanda Iordache. Pe toţi aceştia îi căftăni cu slujbe, dar fără daruri şi mai ales fără mâncare, de care duceau cu toţii lipsă.

Începuse o primăvară timpurie, cu un soare ce topea zăpada pregătind astfel ogoarele pentru muncă, însă acestea rămâneau tot pârloagă. Prin văzduhul senin, în locul berzelor, se roteau stoluri mari de corbi, care găseau hrană pretutindeni, fiind singurele fiinţe sătule din întreaga ţară. Ici, colo, câte un câine urla a morţiu după vreun stăpân ce nu mai era de mult pe lumea aceasta. Ruinele palatului domnesc din Târgovişte puteau fi ghicite după biserica ce scăpase numai fără acoperiş. Până şi turnul Chindiei fusese dărâmat mai bine de jumătate. Un miros acru de fum, amestecat cu cel dulceag de putreziciune, făcea să te ţii de nas prin unele părţi. La fel era şi în biserica în care păşi Vodă cu căciula în mână şi închinându-se evlavios la altarul afumat. Podeaua era plină de leşuri şi, după cum erau gropniţele desfăcute, îţi puteai da seama că unele fuseseră scoase din morminte şi jefuite.

— Poruncesc să fie curăţată casa Domnului! zise Mihnea-vodă către însoţitori. Morţilor să li se facă mai întâi o slujbă, şi pe urmă să fie îngropaţi laolaltă, că n-avem cum altfel.

— Măria-ta! zise vel-vistiernicul Stroe Leurdeanul. Din câte îmi aduc eu aminte, gropniţa de colo a fost a răposatului Matei-vodă. Nu cumva să fie şi el printre cei de pe podele, printre cei îmbălsămaţi…

— L-ai cunoaşte, oare? întrebă domnul. După atâţia ani?

— Mai întâi că avea o rană adâncă la umăr, pe care o căpătase la Ojogeni, dar nu se vedea de sub veşminte.

— Iacă-l aici! arătă aga Vlad Bârsescu. Este fără îndoială înfăţişarea bătrânului voievod, numai că după moarte i-au mai crescut pletele şi barba.

— Ba uite şi urma de care am pomenit! arătă boierul Stroe. Câţiva oşteni îl apucară cu grijă şi-l aşezară în faţa ieşirii din altar, singurul loc mai curăţat. Mihnea-vodă îngenunche lângă el, nu mai înainte de a-l acoperi pe mort cu mantia lui, şi rosti, ca să fie auzit de toţi cei din jur:

— Măria-ta, Matei-doamne, eu, urmaşul tău, şi cu boierii aceştia ce ţi-au rămas credincioşi şi dincolo de mormânt ne rugăm de iertare pentru ceea ce ţi-a fost dat să pătimeşti acum, dar nu din vina noastră. Mă leg cu jurământ să-ţi cinstesc trupul şi amintirea neprihănită, iar tu ajută-ne, doamne, de acolo, de unde eşti, să facem ţara la loc.

Vorbele meşteşugite merseră drept la inima celor din biserica pângărită şi nu puţine au fost privirile înrourate care se închinau cu evlavie în faţa mortului, ca la nişte sfinte moaşte. Apoi, din toată sărăcia, găsiră giulgiuri şi pentru ceilalţi, ba chiar şi câte o lumânare la căpătâi, iar cei câţiva popi aflaţi la îndemână cântară prohodul, slobozindu-i pentru odihnă veşnică. Doar Matei-vodă fu urcat într-un car cu boi şi pus într-o raclă mai acătării, după care apucă drumul către sfânta ctitorie de la Arnota, zidită de însuşi răposatul. Aceasta fusese voinţa lui Mihnea-vodă, spre a-l feri în viitor de pângărire, căci acolo era în vârf de munte şi în fund de ţară. Atunci a venit şi vlădica Ignatie, pe care domnitorul l-a primit cu multă cinste, şi chiriarhul s-a împăcat cu noua stăpânire.

Pretutindeni se întinse vestea despre bunătatea lui Mihnea-vodă, care era cu adevărat feciorul lui Radu-vodă Mihnea, răposatul, şi nicidecum un grec venetic, precum se scornise cu răutate. Apoi, nici nu adusese cu el străini care să năpăstuiască ţara, iar de turcire nici vorbă. Toată ponegrirea se datora fostului domn, şi ţara începea să afle.

Sus, la monastirea Dealu, măria-sa a stat numai două zile, împreună cu vlădica Ignatie, rânduind unele treburi bisericeşti, dar tot acolo au venit să i se închine dvornicul Preda Brâncoveanul şi stolnicul Radu, cei care-l dăduseră pierzaniei pe răsculatul Hrizea. Încetul cu încetul, ţara întreagă avea să i se supună. Veniră lucrători de pretutindeni să dreagă toate stricăciunile, ca şi la Bucureşti, şi, fiindcă i se păru că tot la Radu-vodă era mai bine decât la Târgovişte, mai făcu un drum acolo. Primăvara timpurie a mărţişorului aduse după sine şi multe revărsări de râuri, iar Dâmboviţa parcă ar fi vrut să spele funinginea oraşului, aşa şi-a întins apele pretutindeni, nelăsând pe oameni să-şi clădească vetrele distruse. Cu toate astea Vodă a hotărât să se lucreze zi şi noapte, în aşa fel ca până la sfintele Paşte, care cădeau în acel an pe la începutul lunii mai, să fie totul gata. Aştepta oaspeţi de seamă, pe însuşi patriarhul Constantinopolelui, şi de aceea şi zorul de la Târgovişte, că nu era să arate preasfinţiei-sale faţa însângerată a ţării, şi tocmai de sfânta înviere.

Pacoste mare erau însă tătarii, care nu se îndurau să plece, fiindcă marele han se lăuda pretutindeni că el adusese în scaun pe noul domn, iar acuma îi cerea plată pentru isprava lui. Atunci trimise Vodă pe boierii Fărcăşanu, Pardescu şi Gălăţeanu cu plângere la marele vizir, arătând că nu va mai putea ridica haraciul din pricina prădalnicilor tătari. Dar, până să se întoarcă aceştia de la Poartă, voievodul căută să-i împace cu tot felul de daruri mai mărunte, spre ciuda turcilor, care erau răsplătiţi numai cu făgăduieli.

Apoi s-a mai întâmplat că şi oameni de rând voiau viaţa „caţaonului”, cum s-a întâmplat cu un grămătic, pe nume Dragomir. Fecior tânăr şi în putere, fără a se afla în slujba cuiva, fusese găsit în preajma voievodului, dosind un hanger sub veşmânt. S-a jurat el pe evanghelie că nu mai voia să înfăptuiască omorul, după ce se lămurise de bunătatea lui Mihnea-vodă şi-l auzise a fi român neaoş, dar proaspeţii slujitori domneşti ţineau să-şi arate zelul şi să-l ridice în ştreang pe păcătos. Atunci s-a băgat însuşi Vodă, şi l-a scăpat.

Iertarea lui Dragomir nu mai miră pe nimeni, căci se cam obişnuiseră cu felul de a se purta al domnitorului, făcându-şi slugi din duşmani. Grămăticul însă se dovedi de mare folos, cunoscând scrierea latinească şi în măiestria slovelor era neîntrecut. Chiar a doua zi fu pus a scrie carte către alteţa-sa principele Râakoczy, ca din partea boierilor închinaţi domniei celei noi.

Cu multă smerenie se rugau dregătorii, aşa cum poruncise însuşi Vodă, ca să îngăduie alteţa-sa pribegilor întoarcerea acasă, fiindcă sosise vremea muncilor pe ogoare şi n-avea cine s-o facă fără stăpân. Dacă nu s-ar fi făcut bucate în ţară, atunci nici cei din Ardeal nu s-ar fi îndestulat, căci aşa a fost dintotdeauna, să capete grâne de dincoace de munte în schimbul sculelor şi uneltelor de tot felul. Mai dădeau de ştire că noul domn poftea pace şi înţelegere cu măritul prinţ şi se ruga să fie izgonit aiurea mazilul Costandin, care umbla numai cu uneltiri şi vicleşuguri. De asemenea, zice măria-sa ca să fie luaţi banii de la fostul domn, care erau de fapt din vistieria ţării şi la mare ananghie se afla norodul din pricina asta, neavând de unde da birul. Iar cum se aflase că lângă Sibiu zăceau ruginite tunurile scoase din ţară de fugar, alteţa-sa era rugat cu plecăciune să îngăduie aducerea lor acasă. Ca încheiere i se amintea prinţului că Mihnea-vodă era bine văzut la Poartă şi nu s-ar fi dat în lături să pună o vorbă pentru stăpânul Ardealului.

— Meşteră mână ai, Dragomire! făcu domnitorul văzând scrisoarea. Nu care cumva s-o foloseşti fără ştirea domniei mele, că ţi-o retez!

În cele din urmă sosi şi clipa întâlnirii cu marele han, întrucât Mihnea-vodă socotea că nu se putea altfel. Nu prea avusese când să se înfăţişeze la el şi mai cu seamă nu ştia cum avea să se poarte acolo. S-ar fi cuvenit să-i mulţumească pentru sprijin în dobândirea domniei, dar felul în care o făcea… numai bine nu se chema.

Poate că ar fi amânat cât mai mult, sau poate că niciodată n-ar mai fi dat ochii cu hanul, dacă oştenii lui Kadrî-paşa nu l-ar fi găbjit pe dumnealui slugerul Grigore Grecescu, care venea iar la Gazî Ghirai, cu o scrisoare din partea mazilului. Paşa nu-l cercetă pe prins şi, cum ştia că noul bey răscumpăra boierii români cu dragă inimă, dar şi cu bani grei, îl dădu lui Mihnea-vodă pentru câteva pungi burduşite. La rândul său, voievodul se intâlni cu noul supus şi văzu că era un bărbat în toată puterea, care i-ar fi putut fi de mare folos, căci era şi chipeş şi bogat. Nici nu vru să audă să i se dea banii de răscumpărare, ba îl şi ţinu pe lângă sine, vrând chiar să-i încredinţeze o slujbă mare. Slugerul făcea pe smeritul şi chiar se prefăcea a fi bucuros de noua domnie, gata să-l amăgească pe Vodă. Nu se îndoia că asemenea lui trebuia să se mai afle şi alţii în noul divan, iar întârzierea n-ar fi putut decât să-i aducă folos, aşa că nu pomeni nimic de întâlnirea ce trebuia s-o aibă cu hanul. Nenorocul lui a fost că Dragomir i-a şoptit lui Mihnea-vodă cine era de fapt. Bănuiala se dovedi întemeiată şi domnitorul nu mai putu de bucurie văzând pe ce „comoară” pusese mâna, căci Constandin-vodă se plângea de purtarea hanului, cu toate că fuseseră înţeleşi să se împotrivească şi el voinţei marelui vizir. Îi mai dădea de veste că şi prinţul Rakoczy s-ar împrieteni cu el, dacă i-ar da drumul acasă fostului său general Kemeny, apoi lucrul cel mai de seamă, că marele han avea gânduri de neatârnare faţă de Poartă, iar el, Constandin-vodă, în numele prinţului, îi făgăduia sprijin. Acuma, în schimb, îi cerea să-l alunge pe Mihnea cu turcii lui din ţară.

Pe dată făcu Dragomir altă scrisoare asemenea cu aceasta, pe care o luă Vodă şi a doua zi plecă la Gherghiţa, unde se odihnea marele han Gazî Ghirai, fără vreun gând de plecare.

Intră în frumosul cort de mătasă şi, făcând o plecăciune, îi zise în felul înflorat al musulmanilor:

— Inima mea saltă de bucurie când mă închin slăvitului urmaş al tuturor hanilor, stăpâni ai lumii şi prea-neânfricat braţ al Profetului. Pacea cu tine!

Acesta mormăi ceva în loc de răspuns şi nu se arătă deloc încântat de un asemenea musafir neaşteptat, mai ales că-l ştia cu multe legături la sărai. Sosirea lui la Gherghiţa nu putea să fie semn bun, însă nu se pierdu cu firea, ci ţinu să-i amintească ce îndatorat îi era:

— Eu aşijderea mă bucur când văd că unii nu uită binele făcut şi vin să mulţămească, fie şi cu întârziere.

— Nu ştiu, slăvite han, dacă aş avea pentru ce. Ba, dacă ar cerceta vreun mare dregător cu de-amănuntul…

— Cutezi să spui că nu oştenii mei l-au izgonit pe beyul celălalt, făcându-ţi ţie slobodă calea? se răsti hanul.

— Aşa se pare şi s-ar fi cuvenit să-ţi aduc daruri pentru asemenea slujbă prietenească, numai că eu, fiind sărac, nu am mai avut de unde strânge bani, căci supuşii domniei mele, adică nu uita, mărite han, e vorba de cei din raialele padişahului, au fost duşi în robie de oştenii tăi. Poate că ei nu şi-au dat seama până acuma că n-au intrat în ţară duşmană, şi pentru asta am venit a te ruga să aibă grijă acum, la plecare.

— Asta-i curată neobrăzare, beyule, şi nu ştiu ce mă opreşte să nu te atârn în ştreang. Vrei să mă alungi din ţară? De ce să plecăm? Am să te zdrobesc!

— Nu cred că ai face bine, slăvite urmaş al marilor hani, rânji Mihnea-vodă, scoţându-l pe tătar din sărite.

— Ba, cumva, trebuie să mă tem de tine? se sumeţi Ghirai.

— Nici vorbă, numai că va trebui să dai seamă lui Mehmet Koprulu-paşa. Şi nu de moartea mea…

— Ce amestec are el? tresări hanul.

— Fiindcă l-am înştiinţat eu însumi că încă mai eşti în ţară şi că-l aştepţi pe Rakoczy cu oastea, pentru ca împreună să loviţi împărăţia.

— Eşti nebun! De unde ai mai scornit şi asta?

Domnitorul porunci atunci lui Dragomir să citească scrisoarea şi el însuşi i-o tălmăci hanului, nu fără oarecare batjocură. Pe măsură ce vorbele proaste ale mazilului îl înfundau mai rău, marele han se înroşea de credeai că are să crape de furie.

— Minciună! Scrisoare ticluită de tine. Nici măcar nu are pecete.

— Asta nu, răspunse domol Mihnea-vodă, însă cealaltă le are pe toate, şi am s-o trimit sadrazamului. Multă bucurie are să-i facă lui Nureddin-Mahmud, care pribegeşte printre leşi şi-ţi râvneşte locul. Nu crezi, puternicule Gazî Ghirai?

Auzind numele duşmanului său de moarte, care uneltea pe undeva, prin Lehia, hanul simţi fiori de gheaţă prin şira spinării. Cu marele vizir nu era de glumit, iar dacă într-adevăr ticălosul de ghiaur ar avea o asemenea scrisoare era pierdut.

— Cât vrei pe ea? gâfâi tătarul.

— Pe asta ţi-o dau degeaba! arătă el hârtia din mâna lui Dragomir.

— Ştii bine pe care! N-o trimite, şi cădem la învoială. Te plătesc în aur curat.

— Preaînălţate han al hanilor, urmaş al vestitului Gingis, eu nu vreau bani, ci dimpotrivă, am să-ţi dau, când voi avea.

— Atunci?!

— Să te întorci acasă, mulţumindu-te cu robii luaţi până acum niciunul mai mult. Apoi să nu cumva să mai aprindeţi satele, că n-are cine le stinge şi voi fi silit să-l rog pe slăvitul sadrazam să-mi trimită oameni, care se vor întreba cine a dat foc.

Era prea străvezie ameninţarea, ca să nu priceapă chiar şi marele han, dar se stăpâni.

— Am să-ţi fac pe voie, dar parcă ziceai că vrei să-mi plăteşti tu? Aşa s-ar cuveni totuşi!

— Nu pentru ce-aţi făcut prin ţară, ci ca să-i dai drumul generalului Kemeny, pe care-l ţii rob.

— Este ozanul meu şi nici el nu vrea să mai plece de la mine, unde este cinstit cum se cuvine. La Rakoczy nu mai are unde se duce, căci nici acesta nu mai are ţară.

— Foarte adevărat! Tocmai de aceea m-am socotit să mi-l trimiţi la Târgovişte, iar eu mă leg să-ţi dau cincizeci de mii de venetici de aur. Nu-s de aruncat. Apoi, nici nu-i bine să se ştie la Înalta Poartă că ai pe lângă tine pe prietenul lui Rakoczy. Nu crezi?

— Tu nu eşti om, ci însuşi Şeitan! scrâşni Gazî Ghirai. Când ai să-mi cazi în mână, te jupoi de viu.

— Ei, vezi, slăvite han? zâmbi subţire Mihnea-vodă. Eşti pătimaş, iar eu nu sufăr să te am de duşman. Ba mai mult chiar, vreau să fim prieteni! şi luă scrisoarea de la Dragomir, înmânându-i-o râzând.

— Am să-ţi fac pe voie, deocamdată. Dar când ai să-mi trimiţi banii pentru rob, să pui şi scrisoarea cea adevărată şi abia atunci am să uit că m-ai înfruntat.

— Bineînţeles, viteazule urmaş al marilor hani! se închină Vodă cu mâna pe inimă.

— Năpârcă! şuieră printre dinţi hanul, dar fu auzit.

— Asemenea cuvinte rămân de obicei înăuntrul sufletului. Şi nu se spun unui prieten. De altfel, eu ţi-o spun pe faţă că nădăjduiesc să nu ne mai întâlnim, căci nu pot ţine în loc olăcarul, ca să nu afle cumva Kadrî-paşa…

De astă-dată sudălmile rămaseră în capul marelui han, însă nu se putu ţine să nu scuipe înciudat, după ce musafirul îi întoarse spatele.

Pe drum, măria-sa numai că nu chiuia de bucurie şi-i spuse lui Dragomir:

— Azi a fost o zi mare. Am biruit tătarii şi i-am izgonit din ţară. Mai multe n-am să spun până n-oi vedea, dar tu să ai grijă de scrisoare ca de ochii din cap.

Într-adevăr, la numai o săptămână după întâlnirea de la Gherghiţa, ordiile tătăreşti apucară calea întoarsă şi, spre uimirea tuturor, nu mai luară nici un rob şi nu dădură foc nici măcar unei căpiţe de paie. De altfel nici nu mai erau! În schimb, şi-au dat în petec de îndată ce au intrat în Moldova, care nu mai avea stăpân. În vinerea luminată a sosit şi înalt-preasfinţitul patriarh Macarie al Constantinopolelui, însoţit de vestitul cărturar-călugăr Pavel din Alep şi fură găzduiţi cu toată cinstea la monastirea Dealu. Măria-sa le ieşise în întâmpinare la intrarea în oraş, dinspre Găeşti, şi au mers tot timpul împreună, până sus, pe deal, la sfânta ctitorie. La sfatul de taină ce avu loc după slujba vecerniei, înaltul chiriarh îşi dezvălui ţinta călătoriei lui prin ţările de la marginea de miazănoapte a împărăţiei.

— Fiule prea-iubit de Dumnezeu, ne bucurăm din adâncul inimii noastre că pronia cerească te-a ales pe tine ca să fii braţul izbăvitor al creştinilor de sub urgia păgânească. Marea împotrivire şi flacăra răscoalei trebuie să pornească de pe aceste meleaguri atât de greu încercate.

— Trebuie să înţeleg, înalt-preasfinţite, că este şi o minte, câtă vreme eu nu sunt decât „braţul”, nu-i aşa?

— Sfânta noastră biserică pravoslavnică, fiule, este capul, şi să nu te îndoieşti nici o clipă că nu Dumnezeu gândeşte prin judecata slujitorilor lui.

Chiar dacă ar mai fi avut unele îndoieli, Mihnea-vodă se dumeri cine era conducătorul tuturor uneltirilor împotriva padişahului. I se cerea o mare îndrăzneală, dar fără oaste şi mai ales cu bani cât mai puţini.

— Năzuinţe frumoase, ce-i drept, şi nu sunt eu cel care să se tragă la o parte de la marea luptă, dar ţărişoara asta, în care domnesc eu acuma, este prea mică şi sleită de putere…

— Fă-o mare şi bogată, bazileule! răspunse patriarhul. Numai aşa va fi demnă de tine şi de strălucitul tron pe care-l vei dobândi în Costantinya noastră.

— Oricum, nu cred că românii ar fi prea bucuroşi să se bată departe de fruntariile lor.

— Tocmai pentru aceea, principe, vorbi şi cuvioşia-sa Pavel, trebuie ca mai întâi să faci iarăşi Dacia de altădată. Valahii te-ar sprijini, căci, mai înaintea ta, voievodul Mihai a dovedit că ţara se poate întemeia. Aici va trebui să-şi găsească adăpost şi mai cu seamă ajutor împărăţia reînviată a romeilor.

— Dar bani?! întrebă domnul.

— Se vor găsi! căută să-l potolească patriarhul. Să ştii însă că oamenii aceştia, de pe aici, şi-ar da viaţa şi pe degeaba numai să se vadă cu toţii laolaltă.

— Nu mă-ndoiesc, zâmbi Mihnea-vodă, dar nu ne mai putem bate cu măciuca. Ne trebuie arme de foc, iar acestea costă…

Nu primi răspunsul, dar poate că din pricina unui călugăr ce-şi băgă sfios capul pe uşă şi-i pofti la slujba prohodului, fiind aşteptaţi de vlădica Ignatie.

Noaptea învierii însă o prăznuiră chiar în biserica domnească din oraş şi patriarhul însuşi vesti din altar minunea, după care porniră cu toţii să înconjoare pe jos oraşul, cu lumânările aprinse în mână. Asta a plăcut nespus de mult dumnealui cărturarului Pavel, care avea să scrie mai târziu că numai în îndepărtata Moscovie mai văzuse aşa ceva.

După sfânta sărbătoare chiriarhul şi însoţitorii lui părăsiră ţara, mergând mai departe către miazănoapte, dar făgăduiră ca de Rusalii să se întoarcă, spre a lua parte la târnosirea mitropoliei Bucureştilor. Liniştea şi pacea părea să se fi aşternut pe la hotare şi, mai cu seamă după plecarea tătarilor, oamenii prinseră a se mai întoarce pe la vetrele lor, care mai scăpaseră cu viaţă. Ba veneau şi bejeniţii din Ardeal, iar câte un ogor arat, ici şi colo, umplea sufletul de nădejdea unei vieţi mai bune.

Puţini erau aceia care ştiau că de Rusalii, o dată cu slujba târnosirii bisericii, avea să aibă loc şi încoronarea voievodului. Când se înfăţişară boierii veliţi şi toţi cei chemaţi, au fost puşi în faţa faptului împlinit, mai cu seamă Kadrî-paşa, care a rămas cam încurcat de cele petrecute sub ochii lui.

Slujba a fost făcută iarăşi de către patriarh şi de vlădica Ignatie, însă când să pună măria-sa obolul, ban de aur pentru sfântul lăcaş, a băgat de seamă că fusese pregătit un guruş. Ce-i drept, tare lustruit şi strălucea de-ţi lua ochii, dar era păgân, încât domnitorul l-a aruncat cu scârbă la pământ.

— Să fie adus un ban creştinesc! porunci el.

Păun, care-i era prin preajmă, se şi repezi cu un zlot unguresc, la fel de bine curăţat, neîncăpând vreo îndoială că erau înţeleşi de mai înainte. Murmure surde se auziră pe dată şi feţe îngrijorate se uitară primprejur să vadă dacă nu cumva se aflase şi vreun turc pe acolo. Se liniştiră când îşi dădură seama că paşa şi oştenii lui se opriseră în afara zidurilor „spurcatului lăcaş de rugăciune”, dar s-au găsit binevoitori care să-l înştiinţeze de cele petrecute.

Turcul ar fi vrut să facă ceva, dar n-a mai avut când, fiindcă toată lumea ieşi din biserică şi pe treptele de la intrare avu loc slujba de încoronare, ca să vadă întreg norodul adunat acolo. De astă-dată însă a fost rândul paşei să se lumineze la faţă, văzând că ceea ce pusese patriarhul pe capul domnitorului, semăna cu un „toskul”, aşa cum purtau căpeteniile ienicerilor. Îndată se şi auziră vorbe de nemulţumire, mai cu seamă printre boieri, care-şi ziceau că era un semn rău, căci asemenea căciulă turcească ar fi vrut să însemne prefacerea ţării în paşalâc, în vreme ce stăpânul se purta ca un ciorbagi-paşa. Nu se uitau că boneta era plină de nestemate şi costase o avere. Mulţumirea de pe faţa turcului era destul de grăitoare pentru ei. Curând aveau să se pomenească în inima ţării şi cu geamii turceşti, doamne-fereşte…

Dar şi mai uimiţi fură cei din preajma bătrânului boier Costandin Cantacuzino, care nu se mai putu ţine:

— Dumnezeule, dar acesta era acoperământul împăraţilor de la Bizanţ! Ce să însemneze oare?!

— Crezi? îl întrebară vreo câţiva.

Apoi zvonul se lăţi, până când măria-sa, întorcându-se cu multă pohfală, grăi către norod:

— Prealuminaţi oaspeţi şi cinstite feţe bisericeşti au boiereşti, care vă aflaţi alături de domnia mea la împlinirea voinţei lui Dumnezeu, poftesc a vă da ştire că voi trage sabia cu osârdie spre a întâmpina orice tulburare adusă neamului şi ţării. Iar pentru a pricepe şi cei mai îndărătnici, începând din clipa asta mă voi chema Io Mihai Radu, în cinstea străbunului martir de la Turda!

— Trăiască măria-sa Mihai-vodă! tună o voce din mulţime şi pe dată uralele prinseră a răsuna din sutele de piepturi.

Singuri turcii lui Kadrî-paşa rămaseră nepăsători în faţa uriaşei bucurii, căci nu puteau pricepe spusele voievodului. Se traseră şi îşi dădură ghes în trapeza monastirâi, unde fusese întina masă-mare pentru ei, ca să nu fie la vederea ghiaurilor când se vor cinsti cu „sângele lui Christos”, oprit lor de sfântul coran. Ceilalţi se repeziră şi ei curând la mesele întinse ca la hram prin toată ograda bisericii, şi s-a încins un chiolhan în lege.

Frigări uriaşe rumeneau berbeci întregi şi chiar nişte boi pentru prostime, iar pentru feţele mai alese numai miei ghivirdici, viţei de lapte ori vânat de tot soiul. Butoaiele de vin erau la îndemână şi cu toţii închinară atât de mult pentru noua domnie, încât la lăsatul serii se încurcară cărările, ba chiar şi oştenii lui Kadrî-paşa se amestecară în cele din urmă cu mulţimea.

După golirea câtorva pocale cu vin de Pietroasele, boierii deveniră mai slobozi la gură şi cutezară să-l întrebe pe Vodă dacă era adevărat că noua coroană era creştină.

— De bună-seamă, cinstiţi prieteni. Iacă, sfinţia-sa Macarie vă poate pune mărturie.

— Noi ne temeam că pofteşti a ne turci! zise banul Preda, zâmbind cu înţeles şi închinând o cupă.

Râseră cu toţii de asemenea gânduri proaste şi voia-bună domni până la răsăritul lunii, cu mult după miezul nopţii. Atunci au îndrăznit şi alţii, anume să-şi dea părerea că nu făcuse bine batjocorind banul turcesc. Mai cu seamă vel-vistiernicul Pârvu Vlădescu se arăta foarte îngrijorat.

— Bine că-mi aminteşti, boierule! răspunse domnul. Ca să nu mai fim siliţi a lua de la vecini, am hotărât să facem bani româneşti, de-ai noştri, că doar om găsi şi noi aur. Pe ei vor pune să fie scris: „Şi deus nobiscum, quis contra nos?” – Aşa să faci, măria-ta! încuviinţă bucuros dumnealui Badea Uşurelu, care se cherchelise de-a binelea. Numai… să mă ierţi că eu, din pricina păcătosului de vin, am înţeles şi n-am prea înţeles ce-ai zis.

— Nu-i de mirare, Badeo, că sunt vorbe latineşti! îl lumină vel-logofătul Udrişte Năsturel.

— Aha! Papistăşeşti? Şi eu care puteam să jur că am priceput, dar dădeam vina pe băutură…

— N-ai greşit! urmă boierul Udrişte. Limba noastră e tare asemănătoare, căci aşa vorbeau străbunii noştri.

Dar vel-postelnicul se dădu bătut. Îşi aplecă pletele asupra mesei şi se puse pe sforăit, fiind cel dintâi care încetă „lupta” cu înşelătoarea licoare.

Numai oaspeţii greci, aflând din gura lui Păun cam ce vorbea domnitorul, nu părură prea încântaţi.

— Are să se dea el pe brazdă! mormăi chiriarhul, în vreme ce dumnealui Pavel din Alep dădu din cap cu îndoială.

Două zile mai târziu, Kadrî-paşa dori să afle ce spuse beyul de întâmplarea cu banul turcesc la târnosire, despre care vuia tot târgul. Fu primit cu toată cinstea ce i se cuvenea în palatul proaspăt zugrăvit şi, după salamalecurile şi temenelile amândurora, voievodul porunci cafele şi dulceţuri.

— Am auzit că nu prea îndrăgeşti aurul măritului nostru padişah! zise deodată musafirul. Se zice că l-ai fi călcat în picioare.

— Am să-ţi dovedesc, prietene, cât de puţin preţ pun eu pe aur, căci în pungile astea bătute cu mărgăritare sunt numai bani buni, de toate soiurile, iar eu ţi le dăruiesc cu dragă inimă.

Ochii paşei străluciră cu lăcomie, înşfăcând pungile.

— Trebuie să mărturisesc, urmă Vodă, că aşa s-a întâmplat, dar am făcut-o pentru prostime, ca să mă creadă că sunt creştin. În acest fel îmi va da tot aurul de care am anta trebuinţă.

— Eşti isteţ, beyule, viclean ca o vulpe! Mie însă întotdeauna mi-au plăcut oamenii descurcăreţi. Fereşte-te de omul tău, Pârvu Vlădescu…

— El ţi-a spus de întâmplarea din biserică, nu-i aşa?

— N-am zis nimic, dar nu ţi-e credincios decât pe faţă.

Apoi au mai vorbit şi despre tătari, despre ardeleni şi moldoveni, precum şi câte ceva de cunoştinţele lor de prin Istanbul, după care Kadrî-paşa îşi luă darul şi plecă mulţumit. În sinea sa însă, îşi zise: „Mare pezevenchi! Socoate el că m-a îmbrobodit numai cu un pumn de galbeni? Se înşeală! Va trebui să scoată înzecit!” La rândul său, şi voievodul îl suduia în gând şi îşi făgăduia să-i ia îndărăt pungile, ori să i le vâre pe gât. Dar feţele lor erau numai un zâmbet. ÎN SLUJBA ALTEŢEI-SALE PRINCIPELE PRINCIPELE RAKOCZY îl luă prieteneşte de braţ pe baronul Borlovany şi păşi alături de el pe aleile din grădina castelului Petky. Se afla acolo ca musafir, la vânătoare şi odihnă, dar omul lui Kemeny îl găsi şi ceru să fie primit, spre a-i aminti că timpul trecea şi fostul general zăcea tot în robia tătărească.

— Nu ştiu de unde să scot atâţia de mulţi bani, se căina prinţul, către bănăţean. Mai cu seamă că acuma, ajungând în mâna marelui han, va fi şi mai greu.

Cât pe ce era să-i spună Lazăr că, decât să fi dăruit o sută e mii de ducaţi marelui vizir, mai bine i-ar fi trimis tătarilor, dar însuşi alteţa-sa îl lămuri:

— Dacă noul voievod de la Târgovişte mi-ar fi trimis mie banii, aş fi ştiut ce să fac cu ei, dar aşa, s-a apucat de capul lui să-i dea lui Koprulu, în numele meu. Şi măcar de i-ar fi primit!

— Cine? Mihnea-vodă?

Lazăr era descumpănit, căci nimeni nu ştia de acest amestec al domnului muntean, el crezând, asemenea celorlalţi, că însuşi prinţul încercase să-l îmbuneze pe turc.

— Te miră, văd bine, dar să ştii că eu însumi sunt uimit, să fie oare chiar atât de bogat? Rhedey, care l-a cunoscut la Poartă, zice că ar fi omul de credinţă a turcilor…

— Atunci pentru ce s-o fi făcut?

— Mi-ar place să ştiu şi eu. Vezi, pentru aceea m-am gândit la domnia-ta, Borlovany. În ciuda numelui, ştiu că eşti din neamul lui şi, vorbindu-i limba, poţi fi un sol de taină pentru mine.

— Să mă duc la Târgovişte?

— Da! Ai să-l tragi de limbă şi poţi să-ţi dai seama în ce ape se scaldă, mai ales dacă nu cumva este o iscoadă a pagânilor, ce încearcă să se strecoare printre noi.

— Dar cu tătarii ce facem?

— Am să stau cu ei de vorbă la Bălgrad, căci am înţeles că însuşi feciorul marelui han a venit în solie. Este un semn bun şi nădăjduiesc să mai scad din preţul răscumpărării, chiar dacă…

Nu apucă să-şi isprăvească vorba, fiindcă Lazăr îl doborî pământ, acoperindu-l cu trupul lui, în vreme ce două săgeţi zbură zbârnâind pe deasupra. Rămaseră aşa preţ de câteva clipe, după care se târâră amândoi până în spatele unui tufiş.

— L-ai văzut? întrebă şoptit prinţul.

— Erau doi, dar nu cred să ne mai aştepte.

— Mi-ai scăpat viaţa, Borlovany, şi n-am să uit aceasta. Îţi mulţumesc, prietene! zise prinţul ridicându-se şi întinzându-i mâna.

— Asta, fiindcă vorbeam despre tătari! zâmbi amar Lazăr.

— Da’ de unde? Anume au folosit săgeata, să nu-mi dau seama că tot banii austriecilor au întins coarda arcului. Mai ales că au fost plătiţi doi ucigaşi, ca să nu le mai scap.

— Atunci zic, alteţă-serenisimă, să-mi fie îngăduit să merg eu în spate până intrăm în castel. N-au să mai risipească bâzâitoarele pe mine.

— Mă îndatorezi şi mai mult prin credinţa ce mi-o porţi! Îl înţeleg acum şi pe Kemeny, pentru ce te preţuia atâta. Eşti un om dintr-o bucată şi mă bucur că nu m-am înşelat când m-am hotărât să te trimit peste munte. N-ar fi peste poate ca bogatul voievod să-l scoată pe bunul nostru rob Ianos. Dar mai întâi să vorbesc cu solii tătari, şi pe urmă ai să pleci.

Castelanul Petky Istvan fu cuprins de mânie auzind ce se întâmplase şi pe dată se avântă el însuşi pe urmele ucigaşilor, dar nu mai dădu peste ei.

— N-are rost să-ţi faci sânge rău, dragă Istvan! îi zise prinţul. Mi-am dat seama că prietenii mei din Praga şi Viena nu m-au uitat, şi ar trebui să mă bucure. Cu atât mai mult va trebui să facem în aşa fel încât cei de la Iaşi să-l alunge pe noul lor domnitor şi să-l aducă înapoi pe pribeagul Gheorghe Ştefan, care s-a adăpostit la noi.

Apoi, laolaltă cu Borlovan au pus la cale cele două solii în părţile de peste munte, căci amândoi voievozii erau fugiţi sub oblăduirea princiară şi trebuia făcut ceva pentru ei. Tot împreună plecară şi la Bălgrad, unde alteţa-sa primi pe trimişii tătarilor. Se cruci de-a dreptul aflând că marele han se învoise să i-l trimită pe robul Kemeny lui Mihnea-vodă, la Târgovişte. Ar fi putut să-i pară bine, căci scăpa de o cheltuială şi, pe deasupra, fostul general s-ar fi aflat printre creştini, la numai doi paşi de casă. Cu atât mai mult grăbi plecarea lui Borlovan, înainte de cea a lui Petky. Câtă vreme hălăduise prin preajma lui Kemeny, bănăţeanul învăţase câte ceva, dar mai cu seamă să-şi ţină gura şi să caute să afle cât mai multe. Tocmai ceea ce-i cerea şi prinţul! Acuma era de mai bine de două zile pe drum şi tocmai trecuse de curând creasta muntelui în drum spre Rucăr, când oştenii din fruntea suitei lui făcură semn de oprire, arătând spre trupurile unor spânzuraţi la marginea drumului, de crengile unui stejar.

— După veşminte par a fi tătari! spuse Lazăr, bănuitor. De altfel, nu de multă vreme au fost osândiţi, judecând după cum arată. Te pomeneşti că or fi tocmai solii hanului, care au plecat înaintea noastră spre Târgovişte?! Cine s-o fi făcut?

— Oamenii din partea locului, înălţimea-ta! răspunse Simion Horşa, slujitorul lui de credinţă, care dăduse peste leşuri. Numai că păcătoşii ăştia aşa se aseamănă între ei, că nu-ţi poţi şti care-i unul, care-i altul.

— Oricum, este vorba de o răzbunare şi, dacă ţinem seama că păgânii şi-au cam făcut de cap pe meleagurile noastre, nu-i de mirare să aflăm asemenea fapte.

Erau gata să plece mai departe, dacă nu s-ar fi băgat în vorbă un fecior spătos, de prin părţile Năsăudului:

— Pe la noi se zice că ştreangul spânzuratului poartă noroc, luminăţia-ta. Îngăduie să-mi iau şi eu unul.

— Ce-ţi veni, măi Zamfire? râse Lazăr. Cu spada, nu cu frânghia te poţi căpătui! Dar, dacă ţii cu tot dinadinsul, n-ai decât. Ba n-ar fi rău să le tăiaţi la toţi şi să-i ducem într-un loc să-i acoperim cu bolovani, ca nu cumva să vină solii pe urmele noastre şi să se mânie, dacă nu vor fi fost chiar ei precum am zis.

Abia apucaseră să îngrămădească pietroaiele peste morţi, când se auziră paşi prin pădure, trosnind crengile uscate sub picior de om, fără nici o îndoială. Puseră toţi mâna pe spade, dar se liniştiră când li se înfăţişă un zdrenţăros însângerat.

— Cine eşti şi ce pofteşti? se răsti la el Borlovan. Nici nu i-a trecut prin cap că n-ar putea fi vorba de vreun localnic, şi de aceea vorbise româneşte.

— Eu nu sunt decât un biet rob, boierule, răspunse strainul plecând capul. Stăpânul meu…

Se opri însă pe dată, pregetând să vorbească.

— Ce-i cu el? Spune ce-ai vrut să spui! Dar nu pricep cum de te mai socoteşti rob, de vreme ce te afli pe pământ românesc? Acasă la tine, după cum bănuiesc.

— Vezi domnia-ta, boierule, eu sunt grec de neam şi n-am fost asuprit de stăpânul meu, dar, oricum, nu aş fi părăsit un rănit, la necaz de moarte…

— Nu cumva aţi fost împreună cu cei de colo? întrebă Simion, arătând crengile copacului, rămase acuma goale.

— Ba da, boierule!

— Solia? se îngrijoră Borlovan.

— Da!

Vestea nu-i fu pe plac solului ardelean, căci dacă feciorul lui Gazî Ghirai fusese ucis, nici Kemeny n-ar mai scăpa cu viaţă.

— Cine a cutezat să facă asemenea mârşăvie? întrebă Lazăr.

— Nişte oşteni domneşti.

— Ardeleni?

— Da’ cine-i deosebeşte? dădu din umeri robul. Tot româneşte vorbeau între ei.

— Pentru ce nu le-aţi spus că sunteţi soli?

— Nu ne-au dat răgaz să scoatem nici o vorbă, căci ne-au sărit în spate pe negândite.

Borlovan rămase pe gânduri, fiindcă dacă printre cei morţi se afla şi trupul mârzacului ar fi trebuit să-l ducă îndărăt, la Bălgrad, spre a se mai domoli mânia hanului.

— Arată-mi care ţi-e stăpânul! îl îndemnă el pe rob şi se îndreptă spre movila de bolovani.

— Nu-i acolo. Deocamdată încă mai suflă, căci am izbutit să-l trag din calea răufăcătorilor.

— Du-ne la el!

— Nu mai înainte de a-mi spune cine sunteţi domniile-voastre! se împotrivi robul. Nu vă fie cu supărare, dar vă cer să juraţi pe sfânta cruce, ca adevăraţi creştini, că nu-i veţi lua viaţa nefericitului meu stăpân.

— Fii pe pace! Suntem şi noi soli şi nu vom îngădui să fie încălcate drepturile unor oameni paşnici. Alteţa-sa prinţul Rakoczy este cel care ne proteguieşte pe toţi şi mă jur că am să-l ajut pe feciorul hanului, ba am să şi cer socoteală voievodului de la Târgovişte pentru cele întâmplate. Tu să nu uiţi toate acestea şi să-i spui marelui han purtarea slujitorilor lui Kemeny Ianos, care încă mai este în puterea lui.

— Poetul? se lumină la chip străinul.

— L-ai văzut?

— Cum să nu? Toată curtea marelui han îl slăveşte pentru dulceaţa vorbelor sale şi măiestria stihurilor.

— Ei bine, ai să ne povesteşti mai pe urmă, dar acuma du-ne la stăpânul tău, căci am înţeles că-i grav rănit şi să nu fie prea târziu.

Oştenii din suita lui Lazăr nu scoaseseră o vorbă în toată această vreme, dar la porunca bănăţeanului coborâră într-o râpă, urmându-l pe rob.

— Nu cumva să fie vreo capcană! şopti Zamfir la urechea lui Oargă, bunul său prieten.

— După cum arată zdrenţărosul, nu pot crede. Nu ştiu de ce, dar socot că a spus adevărul, aşa că n-ai teamă. Hai!

Lunecară pe frunzişul putred până la pârâiaşul din vale, unde, într-o scorbură, dădură peste rănit. Veniră apoi şi alţii şi cu multă grijă îl ridicară pe feciorul hanului, care era îmbujorat la faţă din pricina fierbinţelilor. Îl aşezară pe un pled legat între doi cai şi o porniră domol către Rucăr, dar robul se alătură la scara calului lui Borlovan, lăsându-şi stăpânul în grija oştenilor ce se arătaseră atât de binevoitori. Totuşi, dosise în sân un mic jungher, iar dacă i s-ar fi întâmplat ceva stăpânului său, s-ar fi năpustit asupra „boierului”, ameninţându-l. Văzând însă că se purtau frumos cu el, se mai linişti, ba se şi încrezu în aceşti străini sosiţi când nu se putea mai bine.

Ajungând în sat a fost chemată o doftoroaie, care s-a apucat pe dată să-l oblojească pe rănit, dar trebuiau să-l ducă mai departe în căruţă, că altminteri nu se putea. Însă Borlovan nu îndrăznea să se înfăţişeze domnitorului de la Târgovişte împreună cu tătarul, căci nu ştia cum avea să se poarte faţă de el. Nu voia cu nici un chip să-i facă vreun rău feciorului de han, ca nu cumva să se răzbune taică-său pe Kemeny.

— Simioane! îşi chemă el slujitorul. Alege tu vreo patru oameni mai dezgheţaţi, care să meargă înaintea noastră la curtea domnească, spre a iscodi ce gânduri sunt pe acolo.

— Mă duc eu.

— Ba nu! Ai să rămâi cu mine, că aici va fi primejdia cea mai mare. Cei care i-au spânzurat pe tătari pot fi la pândă, fiindcă mai sunt doi martori în viaţă. Pricepi?

— Da, încuviinţă Horşa. Mă gândesc la Zamfir… Imre… Gliga şi Oarcă.

— Destui! îi ştiu, şi cred că sunt cei mai nimeriţi. Să plece îndată!

Cei patru încălecară la poruncă şi dădură pinteni pe drumul spre Târgovişte. De acolo aveau să se întoarcă şi cu o căruţă, asta numai dacă domnitorul nu cumva era împotriva tătarului, astfel rănitul avea să fie trecut peste munte, în Ardeal, însoţit de Simion şi jumătate din oştenii suitei.

Trecând de stânca lui Negru-vodă, acolo unde râul Dâmboviţa face un cot ca s-o ocolească, fură înconjuraţi de o ceată de seimeni domneşti, după cum îi arătau veşmintele.

— Ia staţi măi, oameni buni! ridică palma unul spătos, ce părea a le fi căpetenie. Cine sunteţi şi încotro vă duceţi?

Mâinile bătătorite îi dădeau de gol că erau mai obişnuite cu sapa şi lopata, decât cu spada, aşa că Zamfir îi răspunse cam în doi peri:

— Drumeţi!

— Rămâne de văzut. Eu am întrebat deajuns de limpede, nu?

— Află atunci că şi noi suntem oşteni, ca şi voi, dar în slujba alteţei-sale prinţul Rakoczy, şi avem o treabă la domnie.

— Apăi, voievodul nu mai este acolo, clipi şiret celălalt şi se uită spre tovarăşii săi. A trecut mai deunăzi la Braşov.

Năsăudeanul făcu ochii mari, neştiind ce să creadă.

— Nu cumva a fost mazilit? se băgă Imre.

— Cam aşa a vrut păgânul, numai că noi, norodul, ne-am împotrivit şi-l ţinem tot pe el de adevăratul stăpân, şi nu pe venetic.

— Despre cine vorbeşti, măi frate? întrebă Zamfir, bănuind că avea în faţa lui oşteni ai fostului domn.

— De măria-sa Constandin-vodă, se-nţelege!

Cât pe ce era să se dea de gol Imre, care avea de gând să-l lămurească pe străin, dar Zamfir îi zise pe ungureşte „să-şi strângă chinga de la şa”, iar el bietul a rămas mirat auzindu-l, dar înţelese pe dată gândurile lui Zamfir, când spuse oştenilor:

— Dacă-i pe aşa, ne-am îndrepta şi noi spre Braşov, însă, dacă tot am ajuns până aici, eu zic să dăm şi prin Târgovişte. Nu de alta, dar am cunoscut acum vreo doi ani o fetişcană, căreia i-am cam dus dorul.

— Zii aşa! se lumină căpetenia seimenilor. Bată-te să te bată de poznaş! Să te ajute Dumnezeu s-a mai găseşti, că, după trecerea spurcaţilor de tătari, multe au mai fost strânse şi duse cu ei, dacă nu le-au batjocorit şi ucis mai apoi, oftă el ştergându-şi o lacrimă pe furiş. Câinii!

Nici un alt seimen nu a scos vreo vorbă, dar oamenii lui Zamfir ştiau prea bine că se obişnuia aceasta şi n-au putut să nu bage de seamă sclipirea de ură din ochii lor, când a venit vorba de tătari. Mai înainte de a-şi lua rămas-bun unii de la alţii, căpetenia se întoarse în şa şi întrebă, ca într-o doară:

— Fiindcă veni vorba de ei, nu cumva aţi întâlnit în cale doi tătari?

— Cum de nu? zâmbi Zamfir. Numai că erau vreo şase şi se strâmbau la noi, scoţând limba.

— Ahaa! râseră oştenii. Noi i-am spânzurat! cuteză să se laude unul dintre ei.

— Dar, dacă am înţeles bine, v-au scăpat câţiva. Nu vi-e teamă că au să ajungă la Vodă, să vă pârască?

— N-are decât s-o facă, oricare dintre ei, căci noi ne-am dat drept oşteni de-ai grecoteiului.

— Aşa da! încuviinţă Zamfir şi dădu să plece. Căpetenia făcu însă o roată cu calul şi se apropie din nou de el.

— Iacă, am uitat să vă întreb dacă aţi trecut şi pe la hanul din Rucăr.

— Şi da, şi nu! dădu din cap Zamfir. Dar pentru ce?

— Spunea flăcăul acela, arătă spre un tânăr mai slăbănog, cum că s-ar fi pripăşit pe acolo nişte cătane, aducând cu ei un tătar rănit. Ne ducem să vedem dacă nu cumva este chiar tătarul nostru.

— Se poate să fi venit după plecarea noastră, dar nu vă sfătuiesc să vă luaţi la bătaie cu soldaţii alteţei-sale.

— Atunci de unde ştii despre ei? sări pe dată seimenul, aruncându-i o privire iscoditoare.

— Păi, ai cui să fie, dacă de-ai voştri nu-s? Ai voievodului cel nou? făcu pe nepăsătorul Zamfir.

— Mânca-l-ar ciorile de venetic! Cred că ai dreptate, frăţioare. Vom fi cu băgare de seamă.

Ridică mâna făcând semn de pornire şi adăugă în zeflemea:

— Să nu întârzii prea mult la mândruţă, ca să nu dea caţaonul peste voi, dacă nu cumva se şi află pe acolo de pe acum…

— Mulţam de povaţă! îi răspunse Zamfir, dând la rându-i pinteni calului.

După ce nu se mai văzură unii cu alţii, Gliga se apropie şi-i zise:

— Eşti dat dracului, Zamfire. Cum le-ai mai ticluit şi le-ai întors, se vede că te pricepi la minciuni.

— Dar eu era cât pe ce să mă dau de gol, mormăi Imre.

— Bine că n-ai apucat, spuse Oarcă. Altfel nu se ştie cum mai ajungeam noi la capătul drumului. Acuma ştim cine i-a spânzurat pe soli.

— Vezi însă că au făcut în aşa fel ca să se creadă că sunt seimeni de-ai lui Mihnea-vodă, gândi Zamfir cu glas tare.

— Păi ce, morţii mai aveau trebuinţă să afle? se nedumeri Imre.

— Nu, măăă! îl lămuri Zamfir. Tu nu i-ai auzit pe cei care au scăpat cu zile spunându-ne că au fost atacaţi de oşteni domneşti de la Târgovişte?

— Ai dreptate, încuviinţă Gliga. Acuma este mai bine că ştim la ce ne putem aştepta la curtea noului domn.

— Vedem noi! dădu din cap Zamfir, luând-o înainte.

În răstimp, la Rucăr, oştenii dădură dovadă de multă nechibzuinţă, năvălind în ograda hanului şi cerându-l pe tătar în gura mare.

Lazăr Borlovan le ieşi în întâmpinare, ducând mâna la miânerul spadei şi răstindu-se la ei:

— Cine îndrăzneşte să se atingă de solia alteţei-sale prinţul?

— N-avem treabă cu domnia-ta! răspunse căpetenia seimenilor. Noi suntem în slujba domniei şi avem poruncă anume.

— A cărei „domnii”, mă rog frumos?

— Aaa… nu dăm socoteală!

— Atunci lipseşte pe dată, cu toţi tâlharii tăi, că de nu… Borlovan trase sabia şi se repezi, urmat de cătanele din suita lui, silindu-i pe năvălitori să se tragă în prima încăpere ce le-a venit la îndemână.

— Zăvoreşte-i, Simioane! porunci bănăţeanul şi trimise după hangiu.

Simion dădu să închidă uşa, dar se opri în prag.

— Au pierit cu toţii! făcu el nedumerit.

— Cum aşa?

— Nu-i nimeni în odaie.

Văzură în faţa lor o scoarţă ce acoperea peretele şi când o dădură la o parte se pomeniră în faţa altei uşi, pe care nici nu mai apucaseră s-o tragă după ei, în graba fugii.

— După ei, băieţi! strigă Lazăr. Nu cumva să se fi urcat la catul de sus, la mârzac.

Ajunseră curând la intrarea în iatacul rănitului, unde se afla robul cu un topor în mână şi le spuse că nu trecuse nimeni acolo.

— Fir-ar ai naibii de ticăloşi! sudui Simion. Parcă au intrat pământ, nu alta.

— Să nu fi apucat pe vreo altă ieşire, din spatele hanului, spuse robul.

Fu adus şi hangiul, însă nici el nu le putu da nici o lămurire, aşa că răscoliră întreaga casă, din pod în pivniţă, dar degeaba. Zăbrelele de la ferestre n-ar fi îngăduit decât mâţelor să se strecoare, dar, nemaiavând ce face, Borlovan rândui strajă puternică în toată ograda şi vegheară până noaptea târziu.

La cel dintâi cântat al cocoşilor dinspre ziuă, luna se ducea agale la culcare peste creasta muntelui de deasupra Dâmbovicioarei, iar străjile moţăiau cu sâneţele între genunchi. Atunci era somnul cel mai dulce şi numai cei siliţi să rămână treji preţuiau bunătatea odihnei. Când şi când se auzea fornăitul cailor legaţi la conovăţul de sub şopron, iar în sat lătratul vreunui câine. Din cele câteva butoaie goale aflate în pivniţa hanului, începură a se strecura nişte umbre, care ajunseră tiptil în dreptul paznicului de la cai şi deodată îi aruncară un sac în cap, înăbuşindu-i orice strigăt. La fel făcură şi cu straja de la scara cerdacului şi tare s-ar mai fi mirat Lazăr văzând că acela care-i îndruma nu era altul decât hangiul! Urcară cu multă grijă ca să nu scârţâie treptele şi, când ajunseră în faţa odăii unde dormea mârzacul, încercară să pătrundă, tot pe tăcute, având cheie potrivită. Robul însă avusese grijă să proptească pe dinăuntru un dulap mare şi se trezi pe dată, începând să strige după ajutor. Borlovan dădu să iasă, dar fusese zăvorât pe dinafară, iar fereastra nu putea să fie de nici un folos. Începu a răcni din toate puterile, chemându-şi cătanele, şi curând o mare hărmălaie cuprinse întregul han.

Despre sosirea tătarului rănit se auzise şi în sat, aşa că locuitorii, porniţi împotriva acestor năvălitori-jefuitori, ardeau de nerăbdare să-şi facă singuri dreptate. Fiecare avea de răzbunat vreo rudă ori vreun prieten căzut rob sau ucis de tătari, încât socotiseră nimerită împrejurarea, rănitul fiind de rang mare. Şi poate că întâmplarea avea să se desfăşoare altfel, dacă nu se iveau chiar atunci călăreţii vel-spătarului Mihu Brătăşanu, care s-a repezit cu spada goală în mijlocul mulţimii, suduind de mama focului. Lazăr a putut să-i audă glasul de tunet, mustrându-i pe tâlhari şi pe săteni de-a valma.

— Uitat-aţi oare de cinstea neamului nostru, mişeilor? De când se repede românul asupra solilor, nemernicilor? Ruşine sa vă fie!

A mai ascultat Borlovan şi alte sudălmi, până să vie însuşi vel-spătarul să-l dezăvorească, şi mare îi fu mirarea nevăzând pe nimeni cetluit, după cum se cuvenea ca să-şi capete pedeapsa.

— Au fugit ca iepurii cei fricoşi! spuse zâmbind boierul, la întrebarea mută din ochii solului ardelean. Să nu vă fie cu supărare, dar avem să le dăm de urmă şi nu vor scăpa, însă, până atunci, porunca măriei-sale este să vă ducem pe dată la Târgovişte.

La palatul domnesc, Vodă se înfurie de-a binelea când auzi din gura lui Zamfir cele pătimite de feciorul hanului. Bătu cu piciorul în podea şi, chemând armaşul, îi porunci răspicat:

— Poftesc să fie prinşi acei ticăloşi şi spânzuraţi de acelaşi copac de care au atârnat ei pe solii marelui han. Am zis, şi să nu faci altcum!

Ba chiar şi atunci când s-a înapoiat vel-spătarul Brătăşanu, măria-sa şi-a arătat nemulţumirea că n-a adus în obezi pe făptuitori, ci i-a lăsat să fugă.

De faţă la vorbele voievodului se aflau atât solul prinţului, cât şi cel al marelui han, măcar că acesta se sprijinea de umărul robului său, fiind cam slăbit.

— Îmi pare nespus de rău, viteazule Kalgay, pentru cele ce ai pătimit în ţara domniei mele, îi zise Vodă în turceşte. Rogu-te să treci cu vederea şi să te odihneşti spre a te înzdrăveni. Fii fără nici o grijă, că vinovaţii îşi vor căpăta osânda…

— Îţi mulţumesc, beyule, pentru bunătatea ce-mi arăţi şi te-aş ruga să dai ascultare şi robului meu, care are a-ţi spune câteva cuvinte.

Domnitorul se uită la omul de care se sprijinea mârzacul şi ridică sprâncenele a mirare, neştiind ce avea să-i spună.

— Mărite doamne, zise acesta cu smerenie. Cutez a-ţi aduce aminte de o întâmplare mai de demult, când un grec te-a însoţit la trecerea Dunării, pe vremea când erai copil şi mergeai la Istanbul.

— Da! E cumva vorba de Haralambos? Ai aflat ceva despre el?

— Eu sunt!

— Nu-i cu putinţă!

— Sunt mai albit de ani şi gârbovit de necazurile ce s-au abătut asupra mea, dar eu n-am uitat pe Franţ cel de odinioară.

— Haralambos! făcu Vodă şi fu cât pe ce să-l îmbrăţişeze pe ocrotitorul lui de altădată. Tu, rob? Am să te răscumpăr pe dată. Vei rămâne de acuma cu mine!

— Greu îmi vine să nu-ţi fac pe voie, slăvite voievod, dar eu am muiere şi copii acolo, la Crâm, şi nici chiar rob nu sunt, ci mai curând un slujitor şi prieten al lui Kalgay-soltan. N-aş putea să mă despart de viaţa asta de acum, măcar că mă sfâşie amintirile şi mi-e tare dor de sora mea Thamar.

— Am s-o chem aici, iar tu poţi veni cu toată familia, dacă pofteşti, căci nu voi uita niciodată binele ce mi-ai făcut.

— Acuma sunt mulţumit dacă mă voi întoarce împreună cu stăpânul meu vindecat şi fără să mai pătimim altceva pe drum. Pe urmă, voi mai vedea.

Haralambos îngenunchiase la picioarele domnitorului şi acesta dădu să-l ridice, în vreme ce grecul îi sărută mâna, udându-i-o cu lacrimi şi murmurând: „Franţ, Franţ…”

Despărţindu-se de feciorul hanului, Vodă se duse zorit în spătăria mică, unde îl aşteptau „tâlharii” de la Rucăr.

— Ai făcut treabă bună, Tănase! îl lăudă el pe căpetenia ţăranilor ce se făcuseră haiduci din poruncă domnească.

Se afla de faţă şi Dragomir, care se vede că ştia taina întâmplarii şi ţinu să spună:

— Din păcate, măria-ta, au nimerit şi solii ardeleni şi.

— Ba dimpotrivă! se bucură domnul. Ei socotesc că a fost uneltirea lui Şerban-mazilul, iar bănăţeanul se teme mult de viaţa lui Kalgay.

— După câte am aflat, era prieten cu Kemeny, care acuma-i rob la tătari, şi pe drept se gândeşte că marele han s-ar răzbuna asupra aceluia, dacă fiu-său ar păţi ceva pe la noi.

— Totuşi, urmă Vodă, Tănase şi ai lui au mai împuţinat din tătari, spânzurându-i. Bine că n-aţi încurcat treburile şi să-l fi spânzurat pe mârzac, dar mai ales pe robul său, care este scump inimii mele.

— N-am avut încotro, stăpâne, şi pentru aceea l-am şi pălit, dar nu ne-am aşteptat să fie atât de gingaş, răspunse Tănase.

— Doar n-ai fi vrut să nu simtă, la asemenea despicătură ce i-aţi făcut? zâmbi Vodă. Oricum, sunt mulţumit de slujba voastră şi am poruncit la vistierie să vi se înmâneze răsplata, însă nu vă arătaţi la vedere, câtă vreme mai sunt ardelenii şi tătarul prin preajmă.

— Să trăieşti, măria-ta! Îngenuncheară cu toţii, iar după ce sărutară, pe rând, mâna întinsă, părăsiră încăperea.

Rămas singur numai cu credinciosul Dragomir, voievodul oftă şi se uită pe fereastră.

— Multe mai avem de împlinit, Dragomire, ca să ne vedem visul cu ochii. Până atunci va trebui să mă ajuţi!

— Cu toată credinţa, mărite doamne!

— Tot aşa socoteam şi eu, şi pentru aceea am hotărât ca să-l însoţeşti până acasă la el pe Kalgay, de unde te vei întoarce cu Kemeny, căci hanul nu prea se zoreşte să-şi ţină făgăduiala. Trebuie să vină aici, la domnia mea, în Târgovişte, şi nu în altă parte. M-ai înţeles?

— Da, preamilostive! înclină capul Dragomir şi ieşi din încăpere cu spatele înainte.

Către seară, măria-sa îl pofti la cină pe solul prinţului şi nu precupeţi nici o laudă la amintirea părintelui său, Marcu, cel ce fusese prieten credincios şi slujitor răposatului Gaşpar-vodă din Moldova. Asta i-a făcut nespusă plăcere şi Lazăr se lăsă furat de bunăvoinţa domnească, dar mai ales când Vodă aduse vorba despre ţara cea mare, a tuturor românilor, bănăţeanul îi jură credinţă veşnică şi sprijin nesmintit în izbândirea unor asemenea gânduri.

A doua zi ieşiră împreună la vânătoare şi se nimeri în aşa fel că numai voievodul şi cu solul ardelean se aflau împreună, ceilalţi risipindu-se prin pădure. De fapt totul fusese pus la cale de Păun, la porunca domnitorului, care poftea să vorbească fără martori nedoriţi.

— Să ştii că nu întimplător mi-am luat numele măriei-sale Mihai cel viteaz, cinstite oaspete, îi spuse deodată Vodă. Am trebuinţă de sprijinul prinţului domniei-tale, până să apuc stăpânirea Moldovei, că mai apoi mă voi descurca fără el.

— Mă cam îndoiesc, măria-ta, să fie cu putinţă, dădu din cap Borlovan. Nu de alta, dar el însuşi se socoate îndreptăţit la domnia ţărilor noastre româneşti.

Călăreau scară la scară, caii mergând la pas, ba îi lăsară să şi pască, de parcă n-ar fi ieşit la urmărirea vânatului. Chiar şi dacă le ţâşnea vreo vulpe, ori altă lighioană, o lăsau să fugă, ca şi cum n-ar fi văzut-o, căci altele le erau gândurile.

— Uite ce este, zise deodată Vodă. Am să-ţi dovedesc de câtă încredere te bucuri în ochii domniei mele, dezvăluindu-ţi planurile pe care le nutresc. Ştiu că l-ai slujit pe Kemeny şi că ţi-ar fi pe plac să-l scapi de robia tătărească, dar nu ai cum s-o faci.

— Asta cam aşa-i! oftă bănăţeanul.

— Ei bine, află că în scurtă vreme generalul va fi adus la curtea domniei mele. Marele han îl va trimite negreşit!

— Da! Ai auzit foarte bine! Se înţelege că nu-l voi ţine rob, că îl voi slobozi pe dată şi-l voi primi cu toată cinstea, în aşa fel ca să nu uite facerea de bine. Rakoczy nu se îndură să se lepede de duşmanul meu, Costandin Şerban, în loc să-mi stea în ajutor împotriva pagânilor. Atunci ar fi cu mult mai bine ca fostul rob Kemeny să-i ia locul. Nădăjduiesc să fi priceput, nu-i aşa?

Lazăr fu cu adevărat uluit de cele auzite, căci asta însemna nici mai mult nici mai puţin decât să uneltească pentru înlăturarea stăpânului său de la Alba Iulia, şi era o cutezanţă prea mare.

— Oricum, poftesc bani, oşteni şi mai ales izgonirea mazilului! urmă Vodă cu glas hotărât. De celelalte mă îngrijesc eu! Nu-ţi cer răspuns pe dată, dar te rog să chibzuieşti şi să nu mai spui nimănui cele ce am vorbit împreună.

Apoi dădură pinteni cailor şi se părea că numai grija vânătorii îi scosese pe cei doi în pădure. O dată cu ei, un mistreţ şi un căprior fură aduşi la locul de întâlnire, unde mai adăstau şi alţii, printre care şi vel-vistiernicul Pârvu Vlădescu. Tare s-ar mai fi nedumerit dumnealui, dacă ar fi ştiut că cele două sălbăticiuni fuseseră ucise de oamenii lui Păun, şi nu de suliţa domnească. Totuşi bănuia că vorbe de taină fuseseră schimbate în adâncimea codrului, şi mult ar fi dat să fi aflat măcar o parte. Lăudă şi el, laolaltă cu ceilalţi boieri, măiestria voievodului şi împreună apucară calea spre cetatea de scaun. Spre amurg, pe când soarele se ascundea pe după turnul Chindiei, aruncându-şi ultimele lui raze spre dealurile din depărtare, sosi şi alaiul domnesc la palat.

Un iuzbaşă se înfăţişă voievodului şi îngenunche în faţa lui.

— Măria-ta, dumnealui Spiru-ispravnicul de la Bucureşti a prins pe aceşti pagâni şi mi-a poruncit să-i înfăţişez la judecată.

Abia atunci băgă de seamă Vodă pe cei patru tătari legaţi fedeleş lângă căruţa cu coviltir, trasă mai lângă zidul de lângă turn.

— Dar în căruţă ce au? întrebă el, socotind că va fi fiind ceva de furat.

— Nişte muieri, măria-ta, răspunse oşteanul.

— Ceee?! Sloboziţi-le de îndată şi spânzuraţi-i pe ticăloşi! Asta este judecata domniei mele!

Atunci sosi şi Dragomir, care spuse cu glas scăzut:

— Slăvite stăpân, sunt nişte roabe trimise de han către sultan. Nu ne cunosc limba şi nu-s de pe aici.

— Ia să le văd şi eu! zise domnul, înaintând spre căruţă. De ce neam sunt?

— Circaziene, doamne, răspunse Dragomir.

— Femei frumoase, mormăi Vodă ca pentru sine. De altfel nici nu le-ar fi dăruit padişahului dacă n-ar fi aşa. Desfaceţi coviltirul!

Cele patru fete se înghesuiră una în alta, speriate, dar una se ţinu mai băţoasă, înfruntând privirea domnitorului. Nu-i vorbă că şi acesta simţi un fior prin inimă şi, întinzând mâna spre ea, o întrebă turceşte care îi era numele, dar nu căpătă răspuns. Atunci trimise după Haralambos, ca să-i slujească de tălmaci. Ar fi putut prea bine să se folosească de vrun tătar care le însoţise, dar grecul era mai de credinţă şi nu l-ar fi minţit.

— Poftesc să aflu câte ceva din povestea acestor fete, dar mai cu seamă despre frumoasa aceasta mai ochioasă. Vreau să ştiu cum o cheamă!

Haralambos le iscodi pe fiecare în parte şi în cele din urmă se întoarse către voievod zicând:

— Măria-ta, fata de care ai întrebat este o prinţesă georgiană, pe nume Nona. Împreună cu celelalte, care sunt şi ele de viţă boierească, au fost robite de tătarii nogai şi, ajungând la un neguţător, de robi, au fost cumpărate de Gazi Ghiray pentru haremul padişahului. Mai spun fetele că au avut cu ele şi blănuri scumpe, ambră, ba şi trei sute de pungi cu zloţi, dar le-au fost luate de ghiaurul care i-a oprit din cale.

— Spiru! mormăi domnitorul zâmbind mulţumit de isprava slujitorului său. Nu se îndoia nici o clipă că acesta îi va trimite prada la Târgovişte, dar nu se putea dumeri pentru ce nu trecuseră de-a dreptul pe la Babadag, ci se încumetaseră prin locuri pline de primejdie, cu atât de puţini însoţitori… Dezlegaţi tătarii! porunci el deodată. Tu, Haralambos, să le spui că-mi pare tare rău de cele petrecute, iar când s-or întoarce de la Istanbul am să-i răsplătesc. La Giurgiu vor căpăta tot ce li s-a luat… şi tot aşa să-i povesteşti şi lui Kalgay-soltan.

Mulţi din cei de faţă s-au mirat de bunăvoinţa domnitorului, iar alţii îşi ziseră că o făcea pentru ochii cei frumoşi ai „tătarcei” şi nu se îndoiau că aceasta avea să petreacă noaptea în aşternutul domnesc. Însă Vodă porunci ca după ce vor fi ospătaţi cu toţii, şi roabe şi însoţitori, să plece la drum chiar în aceeaşi noapte.

În iatacul de taină al domnitorului fu chemat mai întâi Dragomir, care, obişnuit să asculte cele mai năstruşnice porunci, nu se mai miră de cele auzite:

— Trimite pe Tănase cu oamenii lui, care vor să-şi mai spele jungherele în sânge tătăresc, şi să facă în aşa fel ca roabele să rămână fără pază. Mă înţelegi, nu?

— Prea-bine, măria-ta! Dar mai apoi?

— Te ţii şi tu prin preajmă cu o carâtă, în care ai s-o urci pe prinţesa circaziană şi în goana cailor să fii cu ea înapoi înainte de revărsatul zorilor. Să nu bage nimeni de seamă! Pe celelalte, are să le ducă Păun până la paşa de la Rusciuc. Doar dacă râvneşti şi tu la vreuna… zâmbi Vodă.

— M-a ferit Dumnezeu! De-o fi să mă leg de careva, atunci trebuie să fie de credinţa mea! se apără Dragomir făcând o cruce şi scuipându-şi în sân.

Voievodul dădu din umeri, căci el nu se gândise niciodată că femeia poate fi altcum dacă era de altă credinţă ori limbă. Se uită surâzător în urma lui Dragomir, care se silea să-i împlinească porunca, apoi bătu din palme şi se ivi un copil de casă.

— Să vină Păun!

Până să se înfăţişeze acesta, ieşi în ceardacul palatului şi mai aruncă o privire asupra căruţei, care se pregătea de drum, dar pe Nona n-o mai zări, fiindcă fusese tras din nou coviltirul.

— Măria-ta! auzi el în spate vocea lui Păun.

— Bagă bine în cap, Pavos! îi zise el pe greceşte. Dragomir îi va ucide pe tătari, căci nu trebuie să ajungă cu mâna goală la padişah şi nici n-am căpiat să le dau înapoi banii şi blănurile. Sultanul are destule! Însă mi-a rămas inima la prinţesa aceea, pe care Dragomir are s-o aducă pe furiş la domnia mea. Celelalte au să rămână, în seama ta, să le duci mai departe. Dar nu uita că, dacă apucă să treacă Dunărea, vor spune, ca şi aici, că au fost prădate pe drum. Ai înţeles?

A doua zi, pe la prânz, întregul târg află că nişte ţărani domneşti au dat peste tătarca aceea ochioasă plângând de mama focului într-o căruţă la marginea Găeştilor. Ticăloşii de paznici pagâni dăduseră bir cu fugiţii şi poate că le târâseră după ei pe celelalte, dacă nu cumva le-or fi luat lotrii care îi atacaseră.

Şi din nou sudui şi blestemă vel-vistiernicul Pârvu, când trebui să răsplătească fapta ţăranilor, care de la o vreme se cam ţineau în calea treburilor domneşti şi întotdeauna făceau slujbă plăcută domnitorului.

Dar şi Dragomir se cam îndoia că cele trei fete aveau să ajungă acasă pe calea apelor, pe la Silistra, aşa cum îi spusese Păun, chipurile, că le urcase pe o corabie genoveză la Giurgiu. În schimb, speriata Nona se bucură de o cinste asemenea unei domniţe din sângele Basarabilor, căci, la numai câteva zile, Vodă lăsase să se audă asemenea zvon de neînchipuit. SECERIŞUL SÂNGEROS MĂRIA-SA MIHAI RADU-VODĂ se dovedise a fi gazdă primitoare pentru Kalgay-soltan, întâlnindu-l adesea, fără să-l întrebe de rostul lui la curte sau dacă are gând de ducă. Iata însă că într-una din zile, pe când se plimba prin grădina din spatele palatului, acesta veni la el şi-i spuse:

— Mărite bey, mi-ai scăpat viaţa şi un tătar nu uită asta niciodată. Te poţi bizui pe mine! Cere-mi ce-ţi pofteşte inima şi, dacă îmi va fi în putinţă, îţi voi împlini dorinţa.

— Eheeei! făcu Vodă gânditor. Ai voştri mi-au cam golit ţara de oameni, şi dacă mi-aţi da îndărăt barem jumătate.

— Tu ştii prea bine, luminate bey, că oşteanul face ce vrea cu robul său, şi n-am atâţia bani să-i răscumpăr. Cât despre Kemeny, va veni la tine, dacă n-o fi chiar pe drum, căci tatăl meu îşi ţine făgăduiala.

— N-a prea avut de ales atunci, zâmbi răutăcios domnul.

— Ai dreptate, însă acuma voiesc a-ţi vorbi despre altele.

— Te ascult!

— Urechile tale să audă, mintea să înţeleagă, inima să poruncească, dar limba să-ţi fie mută, se zice pe la noi.

— Aşa va fi, precum ţi-e voia! îngădui Vodă zâmbitor.

— Atunci află, înţeleptule bey, că slăvitul meu părinţi Gazî Ghirai este un leu curajos şi nu mai vrea să ştie de stăpân. Suntem urmaşii lui Gingis-han şi ai oştenilor săi, iar sângele lui Timur Lenk clocoteşte în spiţa neamului nostru. Nu mai vrem să fim slugile turcului.

— De fapt le sunteţi numai prieteni, zise domnitorul.

— Cu sila şi de nevoie. Ajunge!

Voievodul îl privi uluit, neştiind ce să creadă, însă privirea deschisă a tătarului îl îndemnă să nu se îndoiască de ceea ce spunea. Totuşi hotărî să-l mai iscodească.

— Nu pricep, de ce îmi spui tocmai mie asemena cuvinte, câtă vreme ştii că am căpătat domnia, în ţara strămoşilor mei, de la marele vizir, căruia i-am jurat credinţă?

— Aşa s-ar părea, dar tatăl meu a ghicit înţelepciunea ta mai ales viclenia de care ai dat dovadă când v-aţi întâlnit. I-a fost pe plac înfruntarea ta, când el avea puterea, şi… ar mai fi încă ceva.

— Ce anume?

— Ştiu de la robul meu că numai te prefaci a fi cu turcii, căci tot ghiaur ai rămas. Duşmanul duşmanilor noştri nu ne poate fi decât prieten.

— Va să zică el m-a dat de gol? Bine! Dar ceea ce ştia despre mine era de demult, pe vremea copilăriei mele. Dacă în răstimp m-am schimbat?

— Nu prea te arată firea.

Voievodul îşi scarpină încruntat barba, neştiind ce să facă mai ales dacă trebuia să se încreadă în spusele tătarului. Nu cumva era o iscoadă?

— Şi dacă ar fi aşa cum spuneţi voi, ce ar trebui să fac?

— Mai întâi, să nu te împotriveşti oştenilor noştri să treacă prin ţara ta…

— Iarăşi? Mi-ajunge cât au hălăduit pe aici golindu-mi bucatele şi rărindu-mi oamenii! Şi… mă rog, unde poftesc să meargă vitejii tăi războinici?

— La Istanbul?

— Aţi înnebunit? Dar ce vă închipuiţi, că-i veţi putea birui chiar în inima ţării lor? Numai paşalele de la Dunăre v-ar spulbera, până să apucaţi a trece pe malul celălalt.

— Avem prieteni de nădejde.

— Pe Rakoczy?

— Poate şi pe el, dar şi pe mulţi alţii, care se vor răscula chiar în „inima ţării”, cum spuneai mai înainte.

— Aici este mâna lui Haralambos! El v-a sucit mintea, cu grecii lui, care au să vă sară în ajutor, nu-i aşa?

— Marele han nu se ia după nimeni! ridică mândru capul mârzacul. Haralambos este numai un rob, nu uita asta!

— Nu trebuie să te mânii pentru atâta lucru, dar voiesc să aflu şi eu ce gânduri aveţi, mai înainte de a făgădui ceva.

— Dacă te temi să te amesteci cu noi, atunci n-ai decât să rămâi de o parte, dar să ne laşi să trecem pe la tine. Vei căpăta în dar pământul dintre Dunăre şi Mare, dacă faci asta.

Domnitorului i se părură nişte vise nebuneşti, cele ce auzea, însă, gândind mai bine, ale lui nu erau departe de cutezanţa tătarilor şi prietenia cu ei i-ar fi prins bine, mai cu seamă că, fără să ceară, se pomenise de vechiul pământ românesc al Dobrogei.

— Deocamdată, zise domnitorul cu voce tărăgănată, am să mai chibzuiesc, fiindcă eu nu am nici bani, nici oaste. Dar, dacă o fi să se întâmple după cum ai spus, să ştii, Kalgay-soltan, că niciodată n-am să înfig jungherul în spatele unui luptător îndrăzneţ!

— Atunci nădăjduim că ne vei ajuta?

— Poate că da!

Se despărţiră ca buni prieteni şi mârzacul făgădui să-i dea de veste la vreme potrivită. De aceea, măria-sa rămase cam nedumerit când, la o săptămână după plecarea oaspetelui tătar, sosi la Târgovişte un olăcar al hanului, vestindu-l că porunca sadrazamului era ca să-l întovărăşească împotriva lui Rakoczy. „Să mă fi amăgit Kalgay?… Oare nu cumva acesta să fie începutul?… De ce în Ardeal şi nu împreună cu ardelenii împotriva turcilor, cum m-a lăsat să înţeleg?” se întrebă voievodul, fără să găsească răspuns.

Se hotărî să cheme şi divanul, spre a chibzui împreună cu sfetnicii săi ce cale ar trebui să urmeze. Adunarea însă avea să se facă mai greu, căci mulţi dintre ei se trăseseră pe la moşie, de când voievodul cheltuia mai multă vreme pentru frumoasa „tătarcă” decât pentru treburile ţării, aşa după cum spuneau unii.

Vel-clucerul Dicu Buicescu se întâlni cu vel-vistiernicul Vlădescu, în drumul lor către palat, şi mai că n-au apucat să-şi dea bineţe, ci au început de-a dreptul cu ceea ce-i rodea:

— Ce zici, Pârvule, de ţiitoarea lui Vodă?

— Şi-a găsit tocmai o păgână… L-a tras aţa către ai lui!

— Nu poţi spune că nu-i frumoasă…

— Că jupâniţele noastre or fi nişte sperietori de păsări? Mai mare ruşinea să-şi ia o roabă!

— Se zice că-i de neam mare.

— O fi la ei, acolo, dar la tătari a fost slugă. A făcut de râs ţara şi domnia. Să ştii, Dicule, că aşa nu mai merge. Ţi-o spun eu, că doar am oamenii mei la Poartă. Valideaua s-a făcut foc pe el, fiindcă nici atunci când a venit ca să se facă domn nu a trecut pe la ea, cu toate că îi fusese ţiitoare.

— Nu mai spune! Să nu fie numai clevetiri!

— Ba-i adevărul gol-goluţ. Mă jur pe sfânta cruce! se închină vistiernicul Pârvu. Dar când o afla de tătarcă…?

— Eu ce să zic? Muierile turcului nu se ceartă între ele pentru bărbat, ca ale noastre, zâmbi vel-clucerul. Chiar şi pentru o pârlită de roabă ţigancă, ar fi în stare să-ţi scoată ochii.

— Nu vorbi aşa, Dicule! Apoi, ce să mai zic, mie nu-mi iroase a bine nici prietenia asta cu ardelenii, ba şi cu tătarii.

— Crezi, domnia-ta, că…

— Păi, nu văzuşi tot felul de soli perindându-se pe la Vodă? Socoţi că degeaba ne-a cerut să-i spunem Mihai şi nu Mihnea, cum a fost botezat?… Dacă va fi fost!

— Iar bătălie? Te pomeneşti că are să-i cheme şi pe rumâni la oaste, iar atunci să te văd cu cine mai lucrezi ogorul…

— Tot ce se poate. Oricum, va trebui să fim cu ochii în patru, să nu ne mai amăgească cu vorbăria lui, şi să ne împotrivim cu toţii! Eu, mai ales, tu ştii că…

— Ai oameni la Poartă”, îi luă vorba boierul Dicu. Tu va trebui să vorbeşti cel dintâi.

Poate şi-ar fi vărsat şi mai mult focul, dacă nu s-ar fi pomenit chiar în faţa porţii, trebuind să intre degrabă la divan. Lipseau Cantacuzineştii şi Craioveştii, dar măria-sa nu avea vreme să-i aştepte, aşa că se aşeză în jilţ şi le spuse:

— Boieri dumneavoastră, cinstiţi sfetnici ai domniei mele, inima îmi tresaltă văzându-vă credinţa, şi pentru aceea n-am să folosesc vorbe meşteşugite, ci vă voi dezvălui totul de la capăt. Iată despre ce este vorba: turcul ne bagă spada în coastă ca să pornim împotriva fraţilor noştri de peste munte. Nu ştiu dacă tătarii au s-o facă, fiind de felul lor cam dornici de jaf, dar domnia mea am socotit că noi vom merge alături de ei.

Un murmur surd străbătu rândurile boierilor, însă Vodă se prefăcu a nu-l lua în seamă.

— Voi, cinstiţi boieri, sunteţi înţelepţii neamului nostru, coborâtori din sfetnicii bătrânilor noştri voievozi şi vouă vă cer să vă împotriviţi păgânului ca şi înaintaşii noştri deopotrivă. Au să fi uitat oare, duşmanii creştinătăţii, de Rovine şi Călugăreni? Să nu-şi mai aducă aminte de marele Mihai…?

Nimeni nu cuteza să scoată o vorbă. Cei mai mulţi îşi lăsară bărbile în piept, aşteptând ca altul să cuteze, dar voievodul se amăgi luându-le tăcerea drept încuviinţare şi urmă:

— Ei bine, pornim lângă turci până vom da faţă cu ardelenii, şi atunci îi vom păli pe păgâni, prinzându-i la mijloc, iar când n-o mai scăpa niciunul cu viaţă, trecem şi Dunărea, spre Istanbul!

Din nou linişte. Abia într-un târziu vel-vistiernicul Pârvu îşi drese glasul şi spuse tărăgănat:

— Mărite domne, frumos ai grăit şi ne-a plăcut milosârdia creştinească a măriei-tale. Eu însă, nevrednicul, am oamenii mei la Poartă şi, cum s-ar zice, cam ştiu ce se vorbeşte pe acolo. Socot că nu e bine să ne împotrivim puterii otomane.

Se auziră mormăieli de încuviinţare printre boieri, dar privirea încruntată a voievodului le opri pe dată. Ochii lui cercetau de-o fi barem unul singur să-l privească în faţă, însă nu găsi. Îşi muşcă buza până la sânge şi se căi că le arătase încredere, apoi deodată se însenină:

— Mărturisesc, cinstiţi sfetnici, că mare este uşurarea domniei mele văzând credinţa pe care o arătaţi preaslăvitului nostru sultan, Mehmet-khan, Alah să-i hărăzească zile fericite! Mergeţi aşadar la casele voastre, strângeţi oastea ce se cuvine după datină şi ne vom întâlni cu toţii în tabără la Şoplea, unde va veni şi Kadrî-paşa cu vitejii lui războinici. Rămâneţi sănătoşi! Puţini au fost aceia ce şi-au dat seama de glasul batjocoritor al domnitorului, care îndată ieşi, fără să se mai uite la nimeni. Alinarea şi-a găsit-o numai în „iatacul doamnei”, unde l-au dus paşii în neştire. Acolo, frumoasa domniţă georgiană ciupea corzile unei alăute, murmurând un cântec duios. Se lăsă în genunchi în faţa ei, cuprinzându-i picioarele, în vreme ce ea, oprindu-se din cântat, începu a-i mângâia creştetul, aşa cum făcea în îndepărtata lui copilărie jupâneasa Anisia, bunică-sa.

— Frumoasa mea prinţesă, tu nu poţi înţelege câtă amărăciune îmi bântuie sufletul. Am rămas singur, înconjurat de oameni laşi şi fricoşi, iar dacă n-ai fi tu, să mă potoleşti cu zâmbetu-ţi nevinovat, mai că i-aş căsăpi pe toţi. Rău îmi pare că nu mă înţelegi!

— Mihai, şopti fata drăgăstos. Mihai… eu iubesc pe tine!

— Şi eu! sări Vodă şi o luă în braţe. Acuma nu mai sunt singur, căci te am pe tine, scumpa mea. Am să izbândesc şi peste împotrivirea ticăloşilor. Ai să vezi!

Începu s-o mângâie, acoperind-o de sărutări, când, deodată, auziră ciocănituri în uşă.

— Cine-i? întrebă răstit voievodul, căci asemenea îndrăzneală aducea după sine o veste proastă, fără îndoială.

— Eu, Dragomir, măria-ta.

— Mergi în spătăria mică şi aşteaptă-mă!

Dar farmecul îmbrăţişării pierise. Voievodul se ridică şi, rânduindu-şi veşmintele, se duse degrabă după slujitorul său.

— Ce s-a întâmplat? întrebă el de cum intră în încăpere.

— Boierul Vlădescu împreună cu alţii au plecat în galop către Bucureşti. Am pus pe Tănase pe urmele lor, dar aştept porunca măriei-tale, dacă să-i oprim ori să-i lăsăm în pace?

— Bine ai făcut că mi-ai dat de ştire, dar slobozi sunt să meargă unde li-e voia. Totuşi, ar trebui să pui iscoade pe urmele lor dacă vor trece mai departe. După cum mă bate gândul, se vor duce spre Dunăre, ca să facă plângere la Poartă, şi atunci…

— Am înţeles, măria-ta! fu răspunsul scurt al lui Dragomir. Se înşelase însă voievodul, căci boierii aveau de gând să se înfăţişeze lui Kadrî-paşa, care se afla cu tabăra la Gherghiţa. Acesta nu prea era în toane bune, fiindcă abia ajunsese la Silistra şi primise darurile şi plocoanele supuşilor săi, când a venit un ceauş cu porunca sadrazamului să plece iar la oaste, împotriva afurisitului de Rakoczy. Mai mult chiar, trebuia să fie însoţit de ghiaurul Mihnea, cel care făcuse ca Faslî-paşa să-şi piardă capul, deoarece îl pârâse lui Koprulu cum că ar fi primit bacşiş de la domnul mazil, ca să nu-l schimbe. Acesta fusese mai înaintea lui serasker de Silistra, dar beyul de la Targoşta se dovedise a fi mai tare decât el, căci marele vizir ţinea la dânsul, aşa că era primejdios. „Cam înfumurat ghiaurul”, gândi paşa, „dar pare darnic. Nu prea are de unde, că ţara i-a fost prădată, dar când s-o îmbogăţi… e bine să fiu prieten cu el.”

Apoi gândul îi fugi la încăierarea din Ardeal, unde vor da peste pradă bogată şi lesne de apucat, câtă vreme veneau şi tătarii, aşa că supărarea i se mai domoli. Tocmai se aşezase pe pernele cele moi, pregătindu-se a sorbi din gingaşa ceaşcă de porţelan chinezesc licoarea aceea neagră şi aromată cunoscută sub numele de cahfe, căci de la o vreme nu era mare dregător otoman să nu se laude cu ea, chit că-i plăcea sau nu.

Un hadâm negru se strecură la picioarele lui şi îşi plecă fruntea în ţărână.

— Vorbeşte, Gealâl! Ce s-a întâmplat?

— Un ghiaur aşteaptă afară şi vrea să se înfăţişeze luminăţiei-tale. L-am căutat bine şi nu are nici o armă asupra lui. Să-l ias să intre?

— Ce vrea?

— N-a spus.

— Să vină! făcu paşa din mână, aşezând ceşcuţa pe o tavă mare de aramă, frumos încrustată cu nestemate.

Se aşeză mai ţanţoş şi apucă şiragul de mătănii, strecurând printre degete boabele de chihlimbar.

— Înălţimea-ta! se plecă noul venit, aproape ca şi robul de mai înainte.

— Aaa! Domnia-ta erai, boier Pârvule? Mă bucur să am în faţa ochilor un credincios prieten…

— Până la moarte…

— Ştiu, ştiu, răspunse paşa, prefăcându-se încântat.

În sinea lui nu l-a suferit niciodată pe acest lingău care se tot lăuda cu prietenii lui de la sărai. Nici măcar nu avea habar care erau aceştia, dar l-a lăsat în pace, căci era folositor ca iscoadă printre ghiauri.

— Ia spune, ce vânt te aduce în cortul meu?

— Eu sunt un om cinstit, începu vel-vistiernicul şi scoase din sân o pungă, pe care Kadrî-paşa o sorbi din ochi, dar nu zise nimic, ci o apucă zorit, de parcă s-ar fi temut ca celălalt să nu se răzgândească. Slăvite paşă, eu mă bucur de dragostea marelui vizir şi.

— Am auzit! îl opri Kadrî-paşa, care nu prea avea chef de taclale, câtă vreme banii erau în mâna lui. Zii ce te doare!

— Noi, boierii ţării, am hotărât…

— Fără bey?!

— Din păcate, fără. Este vorba de hainie.

— Haida de, că mă faci să râd. Nu cumva voievodul vostru s-a hainit?

— Întocmai!

— Bre, boierule! se răsti paşa. Bagă de seamă că asemea vorbe nu pot fi rostite fără dovadă!

— Nici n-aş fi cutezat altfel. Mai întâi i-a scris lui Rakoczy, cerându-i să se împace…

— Vrea să-şi întărească domnia.

— Se poate, dar a sosit un sol ardelean şi au tăinuit tot ce au pus la cale, iar divanului ţării nu i-a suflat o vorbă.

— Asta era? Te-ai întrebat oare câte iscoade de-ale mazilului pot fi printre voi? De aceea s-a ferit!

— Şi oare pentru ce o fi cerut în sfatul ţării, pe faţă, să trecem de partea ardelenilor şi să lovim oastea împărătească pe la spate? Atunci nu s-a mai temut de noi?

— A spus el aşa?!

— Mă jur! Au fost de faţă şi alţii, printre care Vărzaru, Buicescu, Cindescu, Istrate şi aproape tot divanul, care pot pune mărturie pe sfânta evanghelie. Auzind acestea, Kadrî-paşa rămase o vreme pe gânduri, întrucât spusele ghiaurului păreau a fi adevărate. Puteau fi însă şi clevetiri ale nemulţumiţilor şi dacă ar fi trimis să-l prindă pe bey şi-ar fi ridicat în cap mânia sadrazamului. Trebuia să-l prindă cu mare viclenie şi să-i aducă apoi pe boierii care să-l dea de gol în faţa lui şi a agalelor.

— Ascultă-mă, boier Pirvule, cu mare băgare de seamă! Nu care cumva să faci altminteri, fiindcă îţi pui capul chezaş.

— Mă voi supune, fără cârtire! se înclină vel-vistiernicul cu mâna pe inimă.

— Să aşteptăm în tăcere ca să-l pot aduce în cortul meu şi abia atunci să veniţi cu toţii şi să-i spuneţi în faţă ce gânduri ticăloase a avut. Până atunci, nici să nu se ştie că ai venit la mine şi să vă prefaceţi că-l ascultaţi mai departe cu credinţa.

— Aşa vom face! Numai să aibă grijă înălţimea-ta să nu se ducă la tătari, că mare prieteşug mai are şi cu ei.

— Ha, ha, ha! Asta-i bună! Cu slugile noastre?

— Precum spun.

— Acum nu mai cred, dar pleacă pe furiş şi ţineţi ochii pe el, să nu vă scape. Nu cumva să-l ucideţi pe la spate!

Ploconindu-se cu umilinţă, vel-vistiernicul ieşi din cort, căutând să se furişeze nebăgat în seamă. S-a înşelat totuşi, că Păun a fost toată vremea pe urmele lui. Când a intrat la hanul unde îl aşteptau ceilalţi, grecul a încălecat şi a ţinut-o într-o goană până la Târgovişte, însă voievodul plecase în tabără la Şoplea, vrând să apuce înaintea turcilor.

Abia după două zile a izbutit Păun să i se înfăţişeze, dar în răstimp Vodă aflase şi de pe la alţii de hainia vel-visternicului.

— Aşadar nu s-a răbdat şi s-a dus la păgân? Mă miră însă că a fost singurul.

— Ceilalţi îl aşteptau la „Hanul roşu”. Postelnicul Istrate, Buicescu…

— Alte javre! Strânge-i în taină aici pe Turculeţ, Sima, Cozma şi Damian! Îi cunoşti, mi se pare.

— Da! Păcat că măria-ta nu te înconjuri de oameni de încredere ca mine, îndrăzni Păun, dar văzu că nu prea fu pe placul domnului.

— Adică greci? Nu, prietene. Deocamdată am nevoie de români. Când va veni vremea grecilor, am să vă adun pe voi!

Păun ieşi gânditor, căci din spusele voievodului se puteau înţelege multe. Se temea că l-a cam scăpat din mână, mai ales de când Dragomir i se vârâse pe sub piele şi izbutise să-i aducă oameni ca aceia după care fusese trimis.

Cei chemaţi de Păun îngenuncheară cu un picior în faţa domnitorului dar acesta le porunci să rămână în picioare, de parcă ar fi fost căpetenii, şi nu oşteni de rând.

— Vitejilor, să nu vă mire, fiindcă din ceasul acesta sunteţi căpitani, aşa după cum şi meritaţi. Slujba domniei este grea, iar cu voi n-am să mă înşel dacă vă aduc să-mi fiţi scut de nădejde.

— Să trăieşti, măria-ta! strigară toţi deodată.

— Până la moarte, doamne! adăugă tulburat Cozma. Până la ultima suflare te vom sluji, stăpâne!

— Nu mă-ndoiesc, prieteni. Iar dacă vom izbândi să facem ţara noastră cea mare, boieri veţi fi voi şi alţii asemenea vouă!

Din nou strigăte de mulţumire, dar Vodă le făcu semn să potolească, zicându-le zâmbind:

— Nu aşa de tare, că se aude până la Kadrî-paşa şi nu-i o fi pe plac. Vom pleca de aici la Ceraş, iar acolo am să ţin sfat cu toţi căpitanii străini, dar şi cu voi, şi va trebui să-i faceţi să fie de partea domniei mele pe toţi, căci pe boieri nu mă mai pot bizui. Am să vă spun eu mai pe urmă despre ce este vorba!

Le întinse apoi mâna, pe care proaspeţii căpitani o sărutară pe rând, cu ochii sticlind de bucurie.

Dar nu părăsiră ei bine cortul, că se înfăţişă Dragomir. Vodă îl privi bucuros ca întotdeauna. Tânărul avea obiceiul să poarte haine fără podoabe şi întotdeauna de culoare mohorâtă, dar poate că tocmai din pricina asta îi făcea faţa mai albă şi ochii lui cei negri păreau mai de nepătruns.

— Am făcut rău, Dragomire, că m-am luat după Kalgay-soltan şi nu te-am mai trimis cu el. Vezi că a trecut atâta vreme şi încă n-a venit Kemeny?

— Tocmai despre el voiam să-ţi spun, măria-ta, că te aşteaptă la Târgovişte, ca să-ţi mulţămească.

— Nu mai spune! Atunci toate au să fie bune! Să aibă tot ce pofteşte şi să fie slujit ca un oaspete drag inimii mele. Dar acum, oricât de greu îmi vine să nu te mai am la îndemână, n-am încotro şi trebuie să te trimit la jupân Tatler, judele Braşovului. Ai să-i spui că pagânii se vor năpusti asupra lor şi să se ferească, aşa cum vor şti. Vezi că nu-ţi dau carte scrisă, să ţii minte!

— Mă străduiesc, măria-ta!

— După aceea dai o fugă şi până la comitele Miko Imre, la Sfântu Gheorghe, unde are el o casă. Toată lumea îl cunoaşte. Vezi că şi lui va trebui să-i vorbeşti numai între patru ochi!

— Dar eu nu ştiu ungureşte…

— Cunoaşte limba noastră îndeajuns ca să vă înţelegeţi, bagă de seamă ce-i spui: noi, împreună cu turcii, pătrundem pe la pasul Buzăului şi să facă în aşa fel ca să se împotrivească. Dacă s-o ivi prilejul, domnia mea am să întorc armele împotriva turcului şi atunci să sară şi ei cu toată puterea, ca să-l nimicim din două părţi. Ai priceput?

— Da, măria-ta!

— Ce-mi place la tine, Dragomire, este că nu pui întrebări de prisos.

Încă nu plecase Dragomir când s-a ivit un ceauş de la Kadrî-paşa, poftindu-l pe Vodă la sfat, însă acesta nici nu vru să audă, ci porunci plecarea la Ceraş, în munte.

Acolo, aşa după cum plănuise, îşi chemă căpitanii şi le vorbi astfel:

— Cu toţii suntem creştini, chiar dacă vorbim limbi deosebite, şi păcat de moarte este să ne udăm spada în sângele fraţilor noştri…

— Aşa-i! strigară noii căpitani şi încă vreo câţiva, dar cei mai mulţi rămaseră tăcuţi.

— Adică să nu mai trecem muntele? întrebă unul dintre cei din faţă.

— Bineînţeles că nu! Aici va trebui să-i zdrobim, ca să nu mai apuce să jefuiască la fraţii noştri. Mai cu seamă că acolo vor da mai mult peste femei, copii şi bătrâni neputincioşi, căci bărbaţii lor sunt duşi la oaste. Cu ei vreţi să ne înfruntăm? încercă voievodul să le stârnească simţăminte de milă.

— Ar fi paguba mai mică şi câştigul mai mare! răspunse un lefegiu sârb, aciuat de lungă vreme printre români.

Izbucniră cu toţii în râs, dar nu şi domnitorul, care îşi dădu seama că de fapt avea în faţa lui mai mult tâlhari decât oşteni. Ispita jefuirii în Ardeal era prea mare, ca să nu fie ademeniţi de ea. Încercă atunci să le vorbească de la om la om, căci pe unii îi ştia şi pe nume.

— Voi, vitejilor, Vanko, Nicola şi ceilalţi, care aţi simţit iataganul pagânilor în casa voastră, n-aveţi nimic de spus?

— Măria-ta, răspunse căpitanul lefegiu Ianko. Noi suntem oşteni în leafă şi vom lupta după cum va fi porunca, dar chiar aşa… să ne dăm viaţa pe degeaba?!

— Aşa-i! Aşa-i! se auziră încuviinţări din mai multe părţi.

— Ruşine! tună deodată Turculeţ. Suntem în slujba domniei şi se cuvine să ne urmăm şi la bine şi la rău stăpânul care ne hrăneşte. Păgânii sunt vrăjmaşii noştri, şi nu cei de dincolo de munte, fraţii noştri de-o credinţă şi de-un neam.

— Trăiască măria-sa Mihai Radu-vodă! răcni căpitanul Cozma, dar puţini fură cei care i se alăturară.

Cătrănit peste măsură, voievodul făcu semn cu mâna că dorea să vorbească.

— Mulţumesc din toată inima celor care mai aveţi în voi simţul milei creştine, dar sunteţi prea puţini, iar turcii sunt câtă frunză şi iarbă.

— Chiar aşa, măria-ta! deschise gura şi căpitanul Nicola. Dacă ne alăturăm turcilor şi tătarilor, nu se poate să nu-i dăm peste cap pe ardeleni, şi ne alegem şi noi cu ceva dobândă, că numai din leafa asta amârâtă, cu greu o mai scoatem la capăt.

Vodă se uită la căpitanii lui şi tare ar fi avut poftă să le spună vreo două de la obraz, dar, aşa după cum păţise şi cu boierii, ştiu să se stăpânească, ba la fel îşi schimbă faţa într-un zâmbet şi rosti cu voce răspicată:

— Mă bucur, voinicii mei oşteni, că gândiţi astfel cea mai mare parte dintre voi. Cei câţiva răzleţi n-au gând de hainie, ci numai dragoste de ţara asta a lor, în care s-au născut, aşa că-i iert, din tot sufletul. Am vrut să vă încerc credinţa mai înainte de a porni la luptă, ca să văd dacă mă pot bizui pe voi, şi m-am lămurit deplin. Vă doresc izbândă!

— Să trăieşti, măria-ta! răsunară urale de pretutindeni, dar nu şi din gura celor care crezuseră pentru o clipă că au venit iar vremurile de odinioară.

Domnitorul îi chemă pe nume pe toţi cei care voiseră să lupte contra turcilor, iar ceilalţi plecară, gândind că aceştia îşi vor primi pedeapsa. N-au mai avut cum să-l audă pe domn zicându-le:

— Chiar dacă v-au amăgit ultimele cuvinte ale mele, eu tot în voi mă încred. Va veni ea şi vremea noastră! Acuma însă, mă văd silit să plec la Kadrî-paşa. De nu mă-ntorc până la apusul soarelui, strângeţi-vă oştenii credincioşi şi luaţi-mi urma. Nu vă sfiiţi să tăiaţi carne de turc, dacă o fi nevoie să mă scăpaţi. Aţi priceput?

— Da! fu răspunsul scurt al căpitanilor, care se înseninară de astă-dată.

Nu se mai îndoiau că domnitorul punea la cale ceva ce nu era spre binele pagânilor, şi asta îi bucura. Kadrî-paşa ridică sprânceana când se pomeni cu beyul însuşi şi fără nici un însoţitor, de parcă ar fi venit la un prieten. Din pricina asta nici n-a apucat să rânduiască slujitori care să se repeadă asupra hainului, dar, oricum, se chema că era în mâna lui şi zâmbi mulţumit.

— Alah cel prea-puternic să-ţi lumineze calea, viaţa şi inima, mărite serasker! se închină acesta, după obiceiul drept-credincioşilor musulmani.

— Asemenea şi ţie! răspunse paşa. Dar mai cu seamă să-ţi limpezească mintea!

— Ce va să însemne această urare? se prefăcu uimit voievodul. Nu cumva eşti supărat pe mine?

— Păi, n-aş avea temei?

— Mărturisesc drept că nu! Doar numai dacă vreo năpârcă de la sânul meu nu ţi-a strecurat ceva venin pe la ureche. Cât despre faptul că nu m-am putut înfăţişa atunci când m-ai chemat, ce să zic?… Iacă, am s-o spun pe faţă: nu puteam veni cu mâna goală!

Paşa se uită la el întrebător.

— Ce vrei să spui?

— Că eram lipsit de toate, încât, să fi vrut să-ţi aduc un zlot tătăresc, n-aş fi ştiut de unde să fac rost. Pe când acuma…

— Acuma, ce? tresări Kadrî-paşa, presimţind un plocon gras.

— Priveşte! zise domnitorul trăgând foaia de cort de la intrare şi lăsând să se vadă cel de-al doilea cal cu care venise, împovărat cu doi desagi. Am izbutit să strâng şaptezeci de pungi, aur bun, unguresc, precum şi ceva blănuri.

— Pentru mine?!

— D-apăi pentru cine? Nu eşti luminăţia-ta proteguitorul meu pe aceste meleaguri? Din toată sărăcia, am făcut ce-am putut, măcar că s-au arătat duşmani, din afară şi dinăuntru, mai mulţi decât mă aşteptam.

— Întotdeauna am zis că eşti plin de înţelepciune, beyule, şi nu m-am înşelat. Cât despre vrăjmaşi…

— Să nu mai vorbim, luminăţia-ta! Cei mai încrâncenaţi sunt Rakoczy şi Costandin Şerban, care încă mai are slugile şi iscoadele lui prin jurul meu. Am fost nevoit să mă prefac şi să-i pun la încercare, atât pe boieri, cât şi pe căpitani, ca să-mi dau şi eu seama pe cine să mă bizui. Le-am cerut să trecem de partea duşmanului şi nu pot spune că n-am avut şi dintre aceia care m-ar fi urmat, dar nu chiar aşa de mulţi.

— Deci, despre asta era vorba?

— Ce anume?

— Aflasem eu câte ceva, zâmbi paşa. Ai fi putut s-o păţeşti câtă vreme nu m-ai înştiinţat din timp, ca să ştiu şi eu că era numai o prefăcătorie. Puteai să-ţi pierzi capul!

— Câtă vreme eu mă ştiu cinstit şi port credinţă sultanului nostru, nu am teamă! se sumeţi Vodă. Leprelor care au clevetit, căci nu se poate să nu fi fost şi dintre aceia, am eu grijă să le scurtez limba. Au venit cu zâmbetul pe buze, le-au sticlit ochii auzind ce le ceream, dar cum sunt mai vicleni decât şacalii, s-au împotrivit, căci luminăţia-ta erai la doi paşi de ei. Dacă eram numai singur cu ei, m-ar fi vândut ardeleanului.

— Să fi cutezat oare?!

— Mai încape vorbă? Chiar am de gând să-i dau de ştire şi marelui vizir, dar am socotit nimerit să cer mai întâi sfatul luminăţiei-tale.

— Koprulu-paşa ştie ceva?

— Mi-a dat mână liberă să fac după cum mi-e voia! răspunse tăios voievodul, anume să-i arate paşei că nu-i era supus.

— Da, da, se-nţelege! încuviinţă gazda, după care bătu din palme şi ceru dulceţuri şi cahfe, pentru cinstitul oaspete.

Aşezându-se la taclale, putu afla numele boierilor pârâtori şi Vodă îi ponegri în aşa fel încât Kadrî-paşa îl povăţui să-i mai scurteze cu un cap. Vremea trecea pe nesimţite şi curând se întunecă, fiind nevoie de torţe, iar cei doi încă mai aveau de vorbit. Dar, pe când se aşteptau cel mai puţin, se treziră că se năruie cortul asupra lor şi simţiră cum fură legaţi împreună în pânza lui, după care cineva îi aruncă în spinarea unui cal, care o şi luă din loc la trap, scuturându-i din toate încheieturile. Ar fi încercat să strige, dar tâlharii se vede că erau tare pricepuţi, deoarece numai că nu le înăbuşiseră capetele. Li se păru o veşnicie până se opriră, şi atunci Vodă auzi binecunoscutul glas al lui Turculeţ:

— Măria-ta, fii cu băgare de seamă că vă dezlegăm, dar nu ştim care-i paşa şi nici dacă are armă asupra lui.

Când pânza fu sfârtecată, amândoi prinşii traseră cu nesaţ aer în piept, fără a scoate o vorbă. Deasupra lor străluceau stelele, iar răcoarea nopţii le era binevenită.

— Aţi căpiat, Cozmo? îl luă la rost Vodă pe cel dintâi care i se arătă în faţa ochilor. Ce v-aţi apucat să faceţi?

— Cum a fost porunca, preamilostive, răspunse acesta scoţându-şi căciula din cap. N-ai lăsat vorbă măria-ta că la apusul…

— Ei, bată-vă să vă bată! râse domnitorul cu poftă. Am uitat de voi păcătoşilor. Dar ştiu că v-aţi descurcat, n-am ce zice! Cum aţi izbutit?

— Păi i-am sucit gâtul strajei, zise Turculeţ, care era o namilă de om şi era de bănuit că el o făcuse.

— Acuma, dezlegaţi-l pe turc şi să văd ce-am să născocesc pentru el, ca să-i spun de ce ne-aţi legat.

Într-adevăr, acesta aştepta să afle ce s-a întâmplat, şi Mihai Radu-vodă îi ticlui:

— Eu, când am venit la înălţimea-ta, am fost însoţit de nişte slugi credincioase, care au rămas mai la margine, dar vegheau cu ochii în patru. Deodată au văzut un pâlc de boieri, care s-au furişat ca neguţători turci, iar când au ajuns la cort au ucis străjerii şi au tăiat corzile. Atunci s-au năpustiţi oamenii mei, punându-i pe fugă pe ceilalţi, iar ca să nu cadă bănuiala asupra lor, ne-au apucat pe amândoi şi ne-au adus aici. Acum se roagă de iertare, dar, dacă n-ar fi făcut aşa, ne-ar fi dus nemernicii tocmai la Rakoczy.

— Hm! făcu paşa cam neîncrezător.

Fu însă înconjurat cu atâta cinste încât nu mai avu ce zice, iar când l-au încălecat pe frumosul armăsar de Anatolia, pe care i-l dăruia beyul acesta trăsnit, supărarea îi pieri ca prin farmec. A fost adus de însuşi voievodul şi oamenii lui până în tabără, unde era mare vânzoleală, căci turcii dăduseră peste străjerii ucişi, iar seraskerul dispăruse. Dar domnul n-a mai stat să vadă cum au fost pedepsiţi cei vinovaţi. Luându-şi oamenii, s-a întors, şi dacă ar fi ştiut poate că s-ar fi oprit de-a dreptul în cortul vel-vistiernicului Pârvu.

Se aflau adunaţi acolo, la ceas de noapte, printre alţii, şi veşnic nemulţumitul Dicu Buicescu, precum şi postelnicul Istrate.

— Trebuie să hotărâm, boieri dumneavoastră, spunea gazda, pe cine să punem domn, căci aşa cere datina din bătrâni.

— De fapt, încă mai avem domn, mormăi careva în barbă.

— Acela nu-i ales de boierimea ţării, ci pus de Poartă, în pofida legiuirii şi a înţelegerilor celor vechi cu sultanii, răspunse Pârvu. Eu ştiu, că doar am prieteni sus-puşi la Stambul…

— De altfel cred că nici nu-l mai avem, băgă de seamă şi Dicu Buicescu. S-a dus la Kadrî-paşa de o bună bucată de vreme şi pare-mi-se că încă nu s-a întors.

— Oare să-l fi?… întrebă Vărzaru.

— Mai ştii? Poate că l-a şi trimis cetluit la drăguţa lui de valide, rânji Istrate.

— Da de unde! Ce, era prost Kadrî? se împotrivi Dicu. Dacă i-a venit de hac, socot că l-a şi îngropat până acuma.

— Cam aşa se vede, încuviinţă şi Pârvu. Vorba este… pe cine să punem domn în loc?

— Pe Preda Brâncoveanul! sări clucerul. Pe cine altul? Nici că ar fi careva mai potrivit, căci are şi dragoste de ţară şi mare cinstire pentru boierii ei.

— Apoi, mai e şi os domnesc! adăugă Vărzaru.

— Chiar şi dumnealui stolnicul Costandin Cantacuzinul tot la el se gândise, spuse şi Istrate.

— Atunci, ce mai aşteptăm? întrebă careva.

— Nu cumva să se împotrivească Poarta, se îngrijoră altul.

— Lăsaţi pe mine, boieri dumneavoastră! îşi umflă pieptul gazda. Nu vă spusei că am eu oamenii mei acolo? La nevoie…

Se opri însă, fiindcă intră un slujitor, care-i şopti ceva la ureche.

— Ceee?! făcu el albindu-se la faţă.

— Ce s-a întâmplat? întrebară şi ceilalţi.

— S-a întors Vodă de la turc, bâigui Pârvu.

— Vai de noi! se căina un boier slăbuţ, care tot timpul tăcuse, mângâindu-şi bărbuţa lui rară, ca de ţap.

— Mă pofteşte numai pe mine, urmă Pârvu. Cică să dau socoteală pentru nişte cheltuieli făcute cu patriarhul. Acuma, la miezul nopţii…

— Ce i-o fi venit? se nedumeri Istrate.

— Mergi, Pârvule şi noi om veghea! îl îndemnă Dicu.

Dar se ridicaseră cu toţii şi n-aşteptau decât un semn ca să se împrăştie care încotro va şti, aşa că îndemnul clucerului veni la timp. Curând nu mai rămase în cort decât vel-vistiernicul, gârbovit şi îngrozit de sperietura trasă. Cum nu avea încotro, căci fustaşii domneşti îl aşteptau numai pe el, porni, între ei, cu paşi şovăitori. Aproape că se prăbuşi la picioarele domnitorului, bănuind că nu despre banii cheltuiţi avea să fie vorba.

— Mă vânduşi, slugă netrebnică! rânji Vodă, răsucindu-şi topazul în mână.

— Eu sunt cu credinţă măriei-tale şi de aceea n-am vrut să te bag la necaz, doamne, se tângui vinovatul.

— Pentru aceea aţi vrut să mă schimbaţi cu Brâncoveanu? Eu nu sunt os domnesc? Mişeilor! Socoţi că nu am ştire de toate uneltirile voastre?

— Iertare! se milogi Pârvu, văzând că faţa voievodului se încrâncenase.

— Să nu te ierte nici Dumnezeu, ticălosule! spumegă acesta şi izbi cu buzduganul în ţeasta celui aplecat.

Zvârcolirile fură scurte, atât de puternică fusese izbitura. Cumplită îi fusese mânia şi multă moarte ar fi înfăptuit cu mâna lui, dacă ar fi ştiut că toţi uneltitorii se aflau laolaltă. Îi părea nespus de rău că nu poruncise să fie aduşi toţi cei ce se aflau în cort.

Chemă slujitorii să ridice leşul şi să cureţe locul, dar se pomeni cu vtori-logofătul Nica Grădişteanu, prăbuşindu-se la picioarele lui şi sărutându-i încălţările.

— Iertare, preamilostive stăpân! se tângui acesta. Nu mă ucide, că îţi voi fi slugă credincioasă până la ultima mea suflare.

— Ce-ţi veni, boierule? se trase Vodă, uitându-se cam în silă la barba lui căprească. Nu cumva ai fost şi domnia-ta printre tovarăşii lui Pârvu?

— Fost! îşi înghiţi vorbele cel îngenuncheat. Am fost, afurisitul de mine! se blestemă el. Diavolul mi-a luat minţile, dar eu mă jur pe sfânta cruce că n-am vrut să trec de partea lor.

— A cui, boierule? îl iscodi domnitorul.

— A lui Vărzaru, Istrate, văru-meu Grigore…

— Dar Dicu? El nu era?

— Cum de nu, măria-ta! Pot spune chiar că el îi capul răutăţilor…

Mihai Radu-vodă se plimbă cu paşi mărunţi împrejurul boierului, care-şi vindea tovarăşii numai ca să-şi scape căpăţâna lui slută, dar îi venea la socoteală căci acesta îi dezvălui pe toţi, chiar dacă nu se aflaseră în seara aceea la vistiernicul Pârvu.

— Pentru spusele tale, Grădiştene, te voi răsplăti cândva, dar acuma lipseşte din faţa domniei mele, ca nu cumva să greşesc şi să te bag laolaltă cu ceilalţi. Ai să stai la moşie, până ţi-oi porunci să mi te înfăţişezi.

— Să trăieşti, măria-ta! sărută acesta poala veşmântului domnesc, târându-se după voievod.

De fapt nici că ar fi vrut altceva, căci bine nu i-ar fi venit să dea faţă cu cei de care abia se despărţise, aşa că se zori să plece.

Toata noaptea n-a închis un ochi măria-sa, căci poruncise să fie deşteptat ori de câte ori era prins vreunul dintre fugari. Ţinuse cu tot dinadinsul ca până la revărsatul zorilor să isprăvească cu toţi răzvrătiţii, pentru a nu mai apuca vreunul să-şi găsească scăparea la Kadrî-paşa, ori în altă parte. Dar abia când soarele era de o suliţă pe cer, fură aduşi laolaltă, legaţi cot-la cot, boierii Buicescu şi Şerban, cel care fusese făcut logofăt numai cu o lună mai înainte.

Dumnealui vel-armaşul Vintilă îi însoţea de astă-dată, căci pe ceilalţi îi aduseseră armăşeii şi tot ei îi târâseră înapoi, pe mâna gâdelui.

— Nu suntem cu nimic vinovaţi, slăvite stăpân! cuteză să vorbească clucerul, cu toate că fusese silit să îngenuncheze alături de tovarăşul său.

Vodă îi privi, iar între toţi simţi împotrivirea ochilor lui Şerban, şi nu se poate spune că nu-i fu pe plac. Toţi aveau zugrăvită spaima pe faţă, doar el se ţinea dârz, nefiindu-i teamă de ce avea să urmeze. Prea era scârbit de această boierime slugarnică, în stare să pupe şi mâna călăului!

— Poate că numai Şerban m-a vândut, vel-clucere. Nu? Ce zici? întrebă el în batjocură.

— Aşa o fi, măria-ta! dădu din umeri Dicu.

Atâta mârşăvie n-a mai putut îndura şi cizma domnească îl izbi în plin obraz, prăvălindu-l la pământ. În cădere îl trase pe Şerban şi voievodul porunci:

— Desfaceţi-i unul de celălalt, căci nu sunt de aceeaşi teapă. Barem să ştii să mori, Buicescule, nu să te târăşti ca un vierme şi să-ţi loveşti fârtaţii pe la spate. Spurcăciune!

— Vreau să trăiesc, bunule stăpân! izbucni deodată în lacrimi fălosul boier. Spun tot ce doreşti!

— Nu mai am trebuinţă. S-au găsit alţii, mai fricoşi ca tine.

— Pârvu s-a înţeles cu bătrânul Cantacuzino şi cu Pană Iordache să-l facă domn pe Preda Brâncoveanu…

— Că tu nu, săracul de tine!

— Eu n-am ştiut până aseară şi nici n-am vrut. Iacă, să spună şi logofătul…

Acesta însă îl scuipă în plin obraz.

— Rău făcuşi, Şerbane, îl dojeni voievodul făcându-i din deget ca la copii. Mă sileşti acuma să-l slobod, barem să se şteargă, măcar că-i va rămâne ruşinea asta pe viaţă. Armaş!

— Poruncă, măria-ta!

— Poftesc să le daţi drumul la amândoi. Te iert, logofete, fiindcă m-ai înfruntat cinstit, şi nu cu ură. Rău îmi pare că te-am pierdut, Şerbane, căci ai să pleci în surghiun, dar să iei cu tine şi pe nepreţuitul tău tovarăş. Lipsiţi din faţa ochilor mei!

Fură scoşi pe dată din cort şi dezlegaţi afară de către armăşei, în vreme ce boierul Vintilă rămase mai departe lângă domn.

— Trimite chiar acuma pe căpitanul Filip la Târgovişte, şi să-l ucidă pe Brâncoveanu, oriunde ar da de el. Curge sânge de neamţ în vinele lui şi n-are să pregete să-mi împlinească porunca, ori să se lase cumpărat.

— Este cinstit şi ascultător, măria-ta, încuviinţă vel-armaşul.

— Mai vreau încă unul asemenea lui.

— Odor.

— N-am auzit de el. Tot căpitan?

— Da! Lefegiu de neam străin, eu n-aş putea spune de unde vine şi ce hram poartă, însă dacă-i vorba să ucidă pe careva, o face cu multă plăcere şi fără nici o plată.

— Nu prea îmi plac spusele domniei-tale, dar, dacă altul nu s-o găsi, trimite-l la Filipeşti şi pe toţi Cantacuzineştii de parte bărbătească să-i spintece până la unul, chiar de-ar fi în leagăn, ori gârbovit de ani. De muieri să nu se lege în nici un chip. Va fi în stare?

— Mai încape vorbă? Sânge să curgă şi-i fericit…

— Atunci ar fi bun de călău, şi nu de căpitan în oastea domniei mele. După ce împlineşte ce i-am cerut, răsplăteste-l şi scapă de el!

Ieşind să ia o gură din aerul proaspăt al dimineţii, văzu un alt pâlc de boieri legaţi, dar nu-şi mai pierdu vremea să-i cerceteze pe fiecare în parte, ci porunci vel-armaşului să-i descăpăţâneze pe toţi, fără osebire. Vaietele celor osândiţi se auziră o vreme, însă voievodul nici că-i mai păsa. Trecuse vremea când se arăta milostiv cu toţi ticăloşii ce i se împotriveau, căci acuma avea de înfruntat puterea turcească, dacă i se împlinea gândul să întoarcă armele.

Îl îmbia şi somnul, nu-i vorbă, dar nu se îndupleca fiindcă nu pusese mâna pe postelnicul Istrate, care fugise în codru şi, cu toată hăituiala, încă nu fusese prins. Abia către ceasurile amiezii îi fu înfăţişat acesta, zdrenţuit şi plin de sânge. Frânt de osteneală, Vodă făcu semn din mână să i se taie capul, apoi se duse la culcare şi nu se mai deşteptă decât a doua zi, în zori.

Nimeni nu cuteză să se atingă de mormanul de leşuri, care au rămas să zacă în preajma cortului, alături de stiva căpăţânelor boiereşti, care semăna mai curând cu un purcoi de varză. Aşa crezu şi căpitanul Cozma, care se înfăţişă la poruncă.

— Vezi, Cozmo, ce seceriş grozav am avut? Numai neghină, aleasă din grâu curat… Apoi, încă vreo două-trei, şi rămâne ţara fără boieri.

— Va fi rău, doamne, îşi dădu părerea căpitanul.

— Vă fac pe voi, bre, până vă veţi haini la rându-vă! râse domnul. RĂFUIALA E CÂND SE AŞTEPTA CEL MAI PUŢIN LA OASPEŢI, Mihai Radu-vodă se pomeni că dădură buzna peste el, în iatac, vreo patru necunoscuţi. Tresări şi dădu să apuce spada, dar îşi dădu seama că nu avea nici o armă la îndemână.

— Ce poftiţi? se răsti el încruntat. Cum de aţi pătruns aici, neobrăzaţilor? Cine sunteţi? Strajăă!

— Nu te mai osteni, slăvite bazileu! rânji unul dintre nepoftiţi, vorbindu-i greceşte. Cam prea repede ai uitat de bunul Petridis, cel care ţi-a dat bani ca să te înscăunezi.

Unul dintre ei se înclină batjocoritor şi atunci Vodă îşi dădu seama că era întocmai. Apoi îşi aminti şi de cel din faţa lui, că nu era altul decât marele dragoman Nikusios, ceilalţi însă îi erau necunoscuţi.

— Dumnealor boierii Sofialeu şi Bălăşache, pe care n-ai catadicsit să-i bagi în seamă, au venit să te roage de slujbă. Mai avem oameni de nădejde…

— Tot greci?

— Vezi-bine! Cu ei vom face viitoarea împărăţie.

— Şi dacă nu vreau?

— Nu-i bine, căci am mai adus cu noi pe Aristide, căruia i se mai zice „Ţiparul”, căci înţeapă al dracului de iute şi de rău, măria-ta. Este la uşă, împreună cu Păun. Socot însă că ne vom înţelege şi nu-l poftim în odaie.

Se aşezaseră în faţa domnitorului cu mare obrăznicie, iar acesta se chinuia să scornească ceva ca să scape de ei, că pe urmă i-ar fi învăţat el cum să se poarte. Se sili să pară liniştit.

— Tot n-am priceput ce vreţi, zise el.

— Mai întâi s-o rupi cu Rakoczy şi să te pregăteşti de marea răfuială cu păgânii, după cum ţi-a fost jurământul.

— Când a fost asta? N-am jurat nicicând. Este o minciună sfruntată! se împotrivi Vodă.

— Ai uitat că noi te-am făcut domn? se băgă Petridis.

— Neruşinatule! Cutezi să spui aşa ceva? Ce-ar zice sadrazamul să vă audă?

— N-ar avea cum! rânji iar Nikusios. Nici de la cine, fiindcă cel care ne părăseşte o face pe vecie. Să vină Aristide, măcar să-l vezi, bazileule?

Voievodul îşi dădu seama că era prins de ei şi că singura lui scăpare ar fi fost numai prefăcătoria. Trebuia să-i amăgească şi să lase să se creadă că fusese înfricoşat.

— Ce trebuie să fac?

— Aşa mai vii de acasă, mormăi boierul Sofialeu. Iacă: să-l împământeneşti pe kir Petridis, apoi îl faci vel-vistiernic.

— Nu de alta, dar să-şi mai scoată din datorie! adăugă Nikusios, cu acelaşi zâmbet.

— Apoi semnezi acest înscris, în care spui că eşti în slujba „Areopagului”, îi arătă Bălăşache un pergament de viţel.

— La ce ar folosi? se miră voievodul.

— Ca să te avem la mână! răspunse pe şleau acelaşi Nikusios.

Mihai Radu-vodă se înduplecă să-şi pună iscălitura, căci nu avea de ales, şi astfel părură mulţumiţi, vorbindu-i mai frumos.

— Acum ai să te laşi legat la gură, iar când te vor găsi oamenii tăi, le vei spune că nişte tâlhari oarecare te-au atacat, zise Nikusios şi pe dată săriră cu toţii, legându-l fedeleş.

— Dacă aminteşti ceva de noi, ne vom întoarce! ameninţă şi Petridis. Stai binişor până ne vom îndepărta, şi nu cunoşti pe nimeni!

Aşa fu găsit de Dragomir, care se cruci văzându-l.

— Vai de mine, măria-ta, cine a făcut asta? se îngrozi el.

— Am adus prea mulţi greci în ţară, răspunse domnul, frecându-şi braţele înţepenite.

— Erau şi mai de demult, doamne.

— Eu însă le-am dat frâu liber, şi îşi fac de cap. Va trebui să mă scap de ei. Mai întâi de Pavos.

— De cine?!

— Aşa-i, că tu nu ştii că Păun îi grec. Socot că-i fugit acum, dar poftesc să-l cerceteze căpitanul Odor. Pe la casele lui Sofialeu ori Bălăşache va da peste încă vreo câţiva. Să nu facă osebire între ei, ci să-i stârpească pe toţi. Mă înăbuş, Dragomire! Tătarii au golit ţara, iar grecii se silesc s-o umple…

Slujitorul nu răspunse, căci nu cuteza să-i spună că ar fi trebuit să-şi dea seama de aceasta mai curând. Toţi românii erau porniţi împotriva „caţaonilor”, care veneau să se căpătuiască în ţara lor, făcând pe stăpânii.

— Mai sunt ei şi alţii, urmă Vodă, ca să nu mai pomenesc de liftele păgâne care ne sug toată vlaga. Mai întâi însă voi nimici cozile de topor, după care mă voi năpusti asupra balaurilor. Nădăjduiesc să mă pot bizui pe tine!

— Sunt în slujba domniei, măria-ta, şi nu te părăsesc nicicând.

— De ce n-am găsit barem o sută ca tine, flăcăule? oftă voievodul, bătându-l pe umăr. Românii mei nu vor să mă înţeleagă.

— Numai unii boieri, măria-ta.

— Se poate. Va trebui să curăţ iarăşi grâul de neghină… Iată însă că toate planurile domnitorului suferiră o amânare, când, la vreo două zile după Bobotează, se pomeni la curte cu Lazăr Borlovan, ca sol trimis de Rakoczy. Bucuros de asemenea întâlnire, Vodă porunci ospăţ în cinstea lui, după care statură îndelung de vorbă.

Iarna era în toi şi viforniţele se înteţeau pe întreg cuprinsul ţării, încât nu prea le ardea să meargă la vreo vânătoare, însă nici n-ar mai fi fost nevoiţi să se prefacă, aşa ca altădată, căci voievodul avea acuma destule încăperi de taină la palat. Toţi slujitorii fuseseră înlocuiţi numai cu români, iar de Păun nu se mai ştia nimic, de parcă intrase în pământ.

Bănăţeanul venise cu ştiri tocmai din Caşovia, unde fugise şi el, o dată cu prinţul, din pricina navalei tătăreşti de peste vară. Scrumul se alesese de avutul său, dar tot era mulţumit că scăpaseră cu viaţă, el şi ai lui. Acum venea cu solia să lege prietenie trainică în numele prinţului său, care nu mai putea să se bizuie pe nimeni altcineva.

— Alteţa-sa, zise Lazăr, a chibzuit o unire asemănătoare cu cea din vremea lui Mihai-vodă, numai că-i zice „confederaţie”.

— Hm! N-a cutezat să-i spună pe numele ei: Dacia!

— Mai apoi, măria-ta! zâmbi Borlovan.

— Aşa să fie! Dacă zici domnia-ta, te cred.

— Deocamdată a hotărât înscăunarea lui Constandin-vodă la Iaşi, ca să nu mai fii îngrijorat dinspre partea asta.

— Dar Gheorghe Ştefan?!

— Va fi generalisim. Adică marele voievod al oştirilor din toate trei ţările.

— Cam şubredă alcătuire, dar, mă rog, iar ai să-mi răspunzi că „deocamdată”, nu-i aşa? Râseră amândoi.

— Fie cum o fi, numai să începem lupta! încuviinţă Vodă. Dar, ia spune-mi, pe la Kemeny ai trecut?

— Nu-i aici?!

— S-a dus la el acasă, în Ardeal. Părea cam mânios că nu l-aţi ajutat, dar are să-i treacă.

Borlovan se înroşi, fiindcă şi el se lăsase pe tânjală cu strângerea banilor, dar asta numai fiindcă a fost peste puterile lui, dar Rakoczy…

— A scăpat la vreme, spuse Lazăr. Kalgay-soltan a pierit de curând în încăierarea cu nogaii şi, dacă generalul s-ar mai fi aflat încă în robie, nu se ştie dacă l-ar mai fi slobozit marele han.

— Sărmanul Kalgay! oftă voievodul cu gândul la bătrânul Haralambos care l-a apărat pe tătar cu trupul lui, lăsându-se străpuns o dată cu el. Era grec, dar totodată fratele lui Thamar…

— Cine?! Kalgay?!

Atunci îşi dădu seama Vodă că gândise cu voce tare.

— A, nu! Îmi amintisem de robul lui, care nu l-a părăsit până la moarte. Asta înseamnă că mai sunt şi greci cinstiţi.

Borlovan nu prea înţelegea ce-i tot îndrugă voievodul, însă ştia că prin moartea lui Kalgay se lasă frâu liber tătarilor să izbească iar în ţările române. Apoi nu încăpea nici o îndoială că, în marea înfruntare pe care o pregăteau, ei vor fi împotriva „confederaţiei”.

— Să ştii că nu-mi place de Barcsay, zise Vodă pe neaşteptate. O fi el din neamul nostru, dar e primejdios.

— Fără grijă, doamne, zâmbi bănăţeanul. S-a jurat că nu va ieşi din porunca alteţei-sale.

— Atunci, Rakoczy l-o fi îndemnat să mă pârască la Poartă? zâmbi batjocoritor domnitorul.

— N-am ştiut!

— Norocul meu a fost că tocmai acel jurământ de la Târgu Mureş a ajuns la mine. A fost atât de prost, încât l-a iscălit în faţa întregii diete.

— Credeam că a fost dat uitării…

— Aşa s-ar fi întâmplat, dacă Barcsay nu şi-ar fi arătat colţii. A vrut să mă muşte, iar eu l-am arătat sadrazamului.

— Atunci, e pierdut.

— Încă nu! Koprulu mai are unele răfuieli prin părţile răsăritene. Dar, când s-o întoarce, negreşit vine să isprăvească şi cu acest prinţ, care nu ştie ce vrea.

Lazăr se posomorî, căci cele auzite nu erau deloc îmbucurătoare. Creştinii se certau între ei şi se pârau turcului. Îşi aduse aminte de îndepărtata lui copilărie, când îl auzea pe răposatul său părinte, Marcu-pârcălabul, spunând că întregul neam al românilor ar fi trebuit să fie unit, dacă voiau o singură ţară. Iată însă că Barcsay trăgea într-o parte, Ştefan-vodă în alta, nefiind mulţumit cu noul rang, socotit mai prejos. Cât despre Constandin-vodă, nici că-i mai păsa unde era tronul, numai să domnească. Până şi acest Mihnea, care-şi luase numele bravului Mihai, se dovedea frământat mai mult de mândria lui, decât de unirea cea mare.

Îmbătrânise Lăzărel, oşteanul ce cutreierase Europa luptând pentru alţii. Căutase să se bage în slujba domniei ţării ardelene şi se împământenise acolo, dar iată că năvala tătarilor i-a spulberat întreaga agoniseală, şi din nou era pribeag. Îl bătea gândul să se întoarcă în Banatul lui, unde să-şi îngroape ciolanele, căci acolo părea mai la adăpost de furtunile ce se abăteau asupra ţării. Era cam dezamăgit, ce-i drept, dar cu dragă inimă s-ar fi avântat iar în vâltoarea bătăliilor, dacă s-ar fi găsit careva să lumineze calea. Domnul de la Târgovişte avea dreptate să nu se încreadă în şubreda plăsmuire a „confederaţiei”, totuşi i-a făgăduit să se întâlnească cu alteţa-sa, la Rucăr. Mai întâi să se cunoască şi să întărească prietenia dintre ei, ca mai apoi să-l izbească pe turc. Dar uneltirile se iveau pretutindeni, ca ciupercile după ploaie. Aşa s-a întâmplat până şi cu vel-vornicul Ţării de Sus a Munteniei, Danciu Pârâianu, pe care măria-sa îl socotea printre cei mai credincioşi. Descoperirea lui s-a făcut numai printr-o întâmplare, datorată grădinarului Tănase. Acesta nu vrusese cu nici un chip să se lepede de meseria lui, dar cu dragă inimă îi spunea lui Vodă tot ce se mai auzea prin târg. Aşa a aflat că la boierul Pârâianu trăsese în gazdă un neguţător, grec după veşminte, numai că vorba lui dulceagă, moldovenească, nu i se potrivea cu înfăţişarea. Cum voievodul se mai înşelase în privinţa prietenilor lui din ţară, trimise pe Dragomir să-l aducă pe boier, cu oaspete cu tot, la palat. Îl povăţuise să ajungă cu ei după ce se va mai întuneca, spre a nu stârni vâlvă, dar a uitat a-i spune şi cum să-i fie „aduşi”, astfel că zelosul slujitor i-a legat-cobză şi, cum era obiceiul, i-a băgat în odaia de cazne, unde Buzea-călăul îi luă în primire.

Toate acestea au făcut ca vel-vornicul să se socoată prins asupra faptului şi, nemainădăjduind la nici o iertare, se hotărî să-l înfrunte pe Vodă, de cum l-o vedea. Dar mai înainte l-a suduit chiar în faţa lui Dragomir, care l-a spus stăpânului, când acesta îl mustrase pentru felul cum i-a „poftit” oaspeţii. Atunci s-a dus la prinşi chiar domnul, de parcă tot nu-i venea a crede, încât zise destul de domol:

— Mă vinzi şi tu, Danciule?

Spre marea lui uimire, acesta săltă capul şi-i răspunse:

— Dacă a-ţi scăpa glia de liftele păgâne şi a nu te supune samavolniciilor aşa se cheamă, socoate-mă, doamne, şi pe mine un vânzător. Dar nu de ţară!

Lui Vodă nu-i venea a crede, dar atunci îşi aminti că-i ucisese un nepot de soră ce uneltise cu Pârvu Vlădescu, bănuind că de aici pornea întreaga ură.

— Nu pricep ce-i în capul tău, Danciule, şi văd că ar trebui să-l despic în două ca să-mi dau seama ce gânduri cloceşti. Te iert însă, dacă vei mărturisi deschis ce-aţi uneltit şi cine ţi-e oaspetele, căci negustor nu-i, şi nici pe departe grec.

— Nu am nimic de spus! scrâşni Pârâianu.

Altădată i-ar fi fost pe plac cerbicia boierului, dar acum nu mai era el domnul acela îndurător faţă de cutezători, căci prea se înmulţiseră uneltirile care-i primejduiau viaţa. Trebuia tăiat în carne vie şi părea prea ostenit ca să se mai înfurie.

— Buzeo, ai priceput că vreau să-l ascult? Fă-l să vorbească!

Ţiganul rânji şi fără să mai aştepte alt îndemn îl croi cu o rangă de fier, rupându-i fluierul piciorului. Chinuitul scoase un răcnet de durere şi se prăvăli la podea.

— Mai ai unul, Danciule! îi aminti liniştit Vodă. Cunoşti zicala: „Unde nu-i cap, vai de picioare”?

Blesteme şi suduieli în loc de răspuns, iar asta îl scoase din sărite pe domn. Se învineţi la faţă şi porunci gealatului să i-l rupă şi pe celălalt. Al doilea strigăt însă n-a mai fost la fel de îndurerat, fiindcă boierul şi-a pierdut simţirea. Buzea îl stropi cu apă, dar nu izbuti să-i deschidă ochii. Atunci voievodul îi făcu semn ţiganului să-l scoată pe nefericit în încăperea de alături şi să se apuce de însoţitorul vel-vornicului.

Străinul rămase cu ochii holbaţi, dându-şi seama că nu era de glumă.

— Dă-i boaşele afară! arătă voievodul spre el, îndată ce se întoarse gealatul.

— Nu! răcni străinul, albind de frică. Spun tot…

— Atunci, dă-i drumul! Dacă încerci să mă amăgeşti, meşterul meu are să-ţi scoată ficaţii de viu şi te va sili să-i mănânci.

Poate că osânditul nu s-a îndoit, dar Buzea rămase cam descumpănit, căci nu ştia cum ar fi putut împlini asemenea poruncă.

— Sunt Mihalcea Hâncu, serdar în slujba măriei-sale Vasile-vodă.

— A cui?! N-am auzit eu bine? Încă nu s-a potolit? Ce mai vrea? Vorbeşte!

— M-a trimis la dumnealui, vel-vornicul…

— Şi la mai cine?

— Numai la el, unde trebuia să vină şi Kenaan-paşa.

— Ce tot îndrugi? Ce să caute turcul acolo?

— Îl aşteptăm din zi în zi, căci aşa ne-a spus şi Hamid-aga.

— Adică cel pe care-l plătesc să mă păzească?

— Da, măria-ta! Au plănuit să te omoare la ospăţul făgăduit beşliilor şi Danciu avea să fie caimacam, până la înscăunarea lui Ştefan-vodă.

— Care? Cel ce a fugit la cazaci?

— Ba, feciorul măriei-sale Vasile-vodă.

— Bicisnicul de Ştefăniţă? Ha, ha, ha! Mă faci să rid, serdare. El să mă înlocuiască pe mine?… Nu cumva minţi.

— N-aş cuteza, doamne. Mă jur că spun adevărul curat!

— Mda! mormăi Vodă. Abia acuma încep să văd uneltirea, măcar că nu pricep de ce-şi bagă coada şi Kenaan-paşa?

— Vasile-vodă i-a făgăduit sprijin la sărai, ca să apuce stăpânirea Ardealului.

— Deci tot nu i-am scos-o din cap? Bine! Dezleagă-l, Buzeo!

Chibzui o bucată de vreme, în timpul cât prinsul fu slobozit, apoi zise:

— Hâncule, poftesc să fii oaspetele domniei mele. Eşti moldovean şi nu slugă turcească, aşa că am putea vorbi mai pe îndelete. Pe urmă vei hotărî singur ce-ai să faci, căci te văd om cu scaun la cap.

Ştia voievodul cât de mult îndrăgeau unii laudele şi vorba bună, fie ea şi mincinoasă, şi nu se înşelase, căci serdarul i-a destăinuit cu mult mai multe decât ar fi putut scoate Buzea de la el.

— Dar bine, boierule, îl mustră Vodă la urmă. Domnia-ta eşti român, ca şi noi, cum de te-ai lăsat prostit? Dacă nu mă înşel, bătrânul postelnic Hâncu ţi-era ceva neam.

— Bunicul meu.

— Şi nu cumva a fost în slujba răposatului meu părinte Radu Mihnea-vodă?

— Ba da!

— Deci, cum s-ar zice, neamul vostru sunteţi în slujba domniei, din tată-n fiu. Asta înseamnă slujba ţării, şi nu a unui domn mazil, care urzeşte pieirea ei. Au n-ai auzit până acuma că voiesc a uni tot neamul nostru şi să ne împotrivim turcului?

Moldoveanul rămase uimit fiindcă la Istanbul, printre cei pribegi ca şi el, se spunea despre domnul muntean cum că n-ar fi decât o unealtă turcească. Ba se speriaseră că, dacă va turci ţara, şi Moldova avea să urmeze curând.

— Ce să zic, doamne? dădu din umeri a neştiinţă serdarul.

— Ai să vezi că am dreptate şi dator eşti să pui umărul cu noi, toţi laolaltă.

— Ce să fac?

— Mai întâi, să nu afle Kenaan-paşa de cele petrecute aici şi nici de înţelegerea dintre noi. Dacă eşti întrebat de Pârâianu, să spui că a fost silit să plece degrabă în Ardeal şi că ai rămas singur să-l întâmpini. Pentru aceasta va trebui să te înapoiezi de unde ai fost adus aici. Nici lui fiică-sa să nu-i spui ce s-a petrecut cu prostul de vornic. Pe altcineva nu mai are, că era văduv. Deocamdată te vor însoţi oştenii domniei mele şi ai să-i laşi să facă tot ce le voi porunci eu, după aceea slobod eşti să pleci unde îţi va fi voia. Nimeni n-are să-ţi facă nici o sminteală. Te-nvoieşti?

— Da! răspunse Hâncu, fără preget.

Voievodul îi întinse mâna spre sărutare, în semn de mare cinste, iar după plecarea moldoveanului simţi un val de căldură că-i învăluia inima. Văzuse că încă se mai putea bizui pe oamenii ţării. Înâlţându-şi ochii spre cer, îşi murmură deviza: „Şi deus nobicum, quis contra nos?”DEZAMĂGIRI LAZĂR BORLOVAN SE ÎNTÂLNI LA SÂTMAR cu fostul domnitor moldovean Gheorghe Ştefan şi se ţinu de el să-l facă a pricepe gândurile de viitor ale stăpânului său, Rakoczy, dar în zadar.

— Nu, prietene! Toată scorneala asta îi cam cu ochi şi sprâncene. Auzi colo: generalisim?… Cine naiba să asculte de poruncile unui om de paie?

— Dacă alteţa-sa va hotărî…

— Dar ce? Nu cumva s-a şi văzut crai?! Ascultă-mă pe mine, că nu-i a bună. Vrea să ne înhame pe toţi la coroana ungurească, după ce a văzut că nu i-a mers în Lehia. Pricep eu unde bate prinţul. Să fie mai presus decât cei trei voievozi, iar eu un fel de momâie. Ei bine, nu! Nu şi-a găsit el prostul! Mă duc oriunde în lume, chiar şi la cazaci, dar când m-oi întoarce am să fiu domnul Moldovei, nu… generalisim.

Era tare cătrănit pribeagul, că-şi pusese toată nădejdea în prinţul ardelean, dar abia acuma îşi dădea seama că acela avea gânduri de mărire, cu neputinţă de înfăptuit. La rândul său, bănăţeanul îi dădea dreptate, năruindu-i-se şi lui visele despre ţara cea mare, rămasă ca o poveste din copilărie. I se săltase inima de bucurie auzind aceleaşi vorbe la domnul muntean, numai că şi acesta o cam trăgea acuma pe de lături. Prea era fudul şi cu închipuiri asemănătoare lui Rakoczy, cu nimic folositoare neamului românesc. Apoi, în peregrinările lui din ultima vreme, trecuse şi pe la Kemeny, unde a fost îmbrăţişat cu bucurie, că nici n-avea de ce să-i poarte pică, întrucât de la bun început îi spusese că nu va izbuti să adune banii de răscumpărare. Aducând vorba de împărăţia turcească, fostul general i-a spus-o pe faţă că n-ar mai ridica spada decât pentru Ungaria, şi nimic altceva.

Dar în Sătmar se afla tot atunci şi celălalt pribeag, Constandin-vodă, care îşi cumpărase o casă. Borlovan a fost poftit şi pe la el şi a văzut că se chivernisise destul de bine, sub aripa ocrotitoare a austriecilor. La rândul lui, nu dorea decât o domnie oarecare, fie şi a Moldovei, ca să mai poată strânge ceva avere.

— Dar Costandin-vodă ce are să facă atunci? întrebă Borlovan pe Gheorghe Ştefan. Dacă apucă să cheme ţara la unire?

— El?! pufni moldoveanul. Un iepure fricos, măcar că n-am pomenit să fie şi îndrăzneţ vreunul. Tocmai pe el l-a găsit mai bun ca mine pentru domnia Moldovei? Sărmană ţară! Multă minte trebuie să mai aibă prinţul domniei-tale, Borlovane, dar eu unul mă lepăd de astfel de înţelepciune.

— Măria-ta! nu se lăsă Lazăr. Porţi un nume îndrăgit de întreg neamul nostru şi nu ţi-e îngăduit să dai bir cu fugiţii. Alteţa-sa ne cheamă ca mai întâi să-i izgonim pe păgâni. Ce-i rău în asta? O vrem cu toţii. Ce va fi după aceea, vom mai vedea. Rânduiala va fi cu totul alta şi o vom face noi, cei mulţi.

— Care „noi”?

— Românii!

— Hm! Astea-s gânduri prosteşti şi… popeşti, nu te supăra pane Borlovan că ţi-o spun. Tot aşa grăia şi vlădica Dosoftei, ca să împiedice norodul să citească din catehismul calvinesc. Parcă noi ştim carte…

— Unii dintre noi da, şi ne dăm seama şi fără a citi că suntem de un neam şi de aceeaşi limbă. Răposatul taică-meu, fie iertat, a luptat alături de Gaşpar-vodă tocmai la Ţuţora, lângă Iaşi, măcar că se născuse la Borlova, pe plaiuri bănăţene. Şi mulţi alţii! Dar chiar şi eu mă străduiesc, cu slabele mele puteri, să strâng bărbaţii noştri de seamă într-un singur mănunchi, fiindcă numai aşa…

Se opri însă, când un slujitor pătrunse în odaie ca să vestească sosirea nobilului Kopacs Antal, trimisul lui Barcsay.

— Să poftească! făcu înciudat Ştefan-vodă. Apoi se întoarse spre Lazăr, zicând:

— Ai văzut cine a ajuns principe al Ardealului? Ce mai vrei? Secuiul însă are să mă bată la cap dacă ştiu ceva despre un unchi de-al lui. Cam pisălog…

Fostul voievod moldovean se înşelase de astă-dată, căci drumul lui Kopacs era spre Rakoczy, la Caşovia, doar că în trecere avea de vorbit şi cu domnul cel pribeag al Moldovei. Se înţelege că nu mai avea rost să-l întrebe de unchiu-său, câtă vreme îl găsise, dar despre asta n-avea să-i pomenească nimic. Îl cunoştea şi pe Borlovany, trecut în slujba lui Rakoczy, care-l folosea mai cu seamă în întâlnirile cu olahii, căci era de neamul lor. Acuma, văzându-l împreună cu Ştefan-vodă, se cam descumpăni, dar îşi veni pe dată în fire şi zâmbi cu bucurie prefăcută.

— Ce întâmplare fericită să vă pot spune la amândoi că alteţa-sa principele Barcsay vă preţuieşte din toată inima şi vă urează numai sănătate şi gânduri bune…

Borlovan nu-l cunoştea pe noul prinţ decât în treacăt, pricepu deci că vorbele erau numai pentru gazda lor, dar mulţumi şi el din cap. Ştefan-vodă însă vru s-o scurteze de la început:

— Ascultă Kopacs, ţi-am mai spus că nu ştiu nimic şi te sfătuiesc să te laşi păgubaş, dacă ai de gând să mă iscodeşti iar de Petky. Suntem buni prieteni, dar nu am ţinut niciodată socoteala isprăvilor lui. Cine ştie pe unde va fi hălăduind?

Kopacs fu cât pe ce să-i spună că l-a găsit, dar ar fi însemnat să se dea în vileag cu multe, aşa că se opri la timp.

— Nu, măria-ta, zâmbi el îngăduitor. Am stat de vorbă o dată şi îmi ajunge. Acuma alte treburi m-au mânat pe drumuri. Stăpânul meu a aflat că voievodul de la Târgovişte îl sapă rău la Poartă. L-a pârât şi marelui vizir că a jurat credinţă prinţului Rakoczy, ba i-a dat şi pergamentul cu jurământul, care nu ştim cum de a putut ajunge în mâinile lui…

— Şi ce-mi pasă mie? făcu morocănos voievodul.

— Prea luminate domn, prinţul meu a auzit de voinţa serenisimului Rakoczy cum că va să dea tronul Moldovei lui Costandin-vodă, măcar că nu el are dreptul. Dar, şi aşa, n-a fost deloc bine gândit ce vrea să facă…

— Ai auzit, pane Borlovan? sări vesel gazda. Nu numai eu am zis la fel. Spune mai departe, prietene!

— Mai nimerit, urmă secuiul, ar fi ca măria-ta să-ţi capeţi locul cuvenit, iar munteanul să se întoarcă acasă, la Târgovişte.

— Şi Mihnea?!

— N-are decât să plece de unde a venit, că nimeni nu l-a chemat şi nici n-are să plângă după el.

— Foarte bine! îşi frecă palmele domnitorul pribeag. Să fie totul ca mai înainte.

— Nu chiar! îl opri secuiul.

— Cum aşa?

— Ardealul trebuie să rămână stăpânului meu, ca să nu mâniem pe Koprulu.

Borlovan i-a lăsat să vorbească, dar când văzu că Rakoczy nu mai intra în socotelile lor, hotărî să se bage şi el.

— Atunci ne vom supune iarăşi Porţii? Să ne umilim în faţa pagânilor, ca şi până acum? Tocmai pentru împotrivirea asta a hotărât alteţa-sa Rakoczy ca domnul muntean de acuma să fie o pavăză a noastră, a tuturor.

— Păi n-auzişi că-l pârăşte pe Barcsay? Ce fel de „pavăză” mai e şi asta? se cam răsti Ştefan-vodă. Pe mine să mă facă iar domn al Moldovei, şi jur credinţă neclintită ţării Ardealului.

O nouă dezamăgire îl cuprinse pe bănăţean, văzând îngustimea de gândire a pribeagului. Nu visa decât domnia acelei bucăţi de ţară, unde văzuse el lumina zilei, şi pentru asta era în stare de orice.

— Ce trebuie să fac după părerea lui Barcsay? întrebă Ştefan-vodă, care se înveselise grozav.

— Să cauţi, măria-ta, sprijin în Lehia, ori la cazaci.

— La fel mă socoteam şi eu. Dar poate că îmi dă ceva oşteni şi de la voi? Şi aşa, drumul meu trece prin Ardeal…

— Ba, luminate domn, nici să nu-i treci hotarul, ci să te strecori pe furiş în Lehia. Alteţa-sa n-ar vrea să afle turcul despre înţelegerea noastră. Cât despre Rakoczy…

Se opri cu ochii la Borlovan.

— Fireşte că eu va trebui să-i spun! răspunse acesta întrebării mute. Sunt în slujba domniei, şi nu pot să tac. Dar, de vreme ce vom străbate împreună drumul până la Caşovia, pentru ce să nu-i spui chiar domnia-ta?

Se ridică să plece şi Kopacs îl însoţi, lăsându-şi gazda singură, dar tare bucuroasă. Ajungând în uliţă, Borlovan rupse tăcerea:

— Bănuiesc că i-ai spus şi lui Costandin-vodă despre cele plănuite?

— Da’ de unde! pufni secuiul. Chiar te rog să-l lămureşti pe alteţa-sa că tot ce-am spus nu-i adevărat. Barcsay habar n-are!

— Atunci?!

— N-am vrut decât să-l fac pe moldovean să plece din calea noastră şi să nu mai calce prin Ardeal. Se ţine numai de urzeli şi încurcă toate iţele.

— Bine, dar alteţa-sa l-a făcut generalisim.

— Să şi-l ţină lângă el, la Caşovia, nu aici!

Borlovan fu de-a dreptul năucit de cele ce auzea. Fără îndoială că minciuna era bună uneori, dar nici chiar aşa. De aceea se şi hotărî să nu mai treacă pe la Costandin-vodă, unde ar fi auzit alte scorneli, deloc folositoare „confederaţiei” pe care ar fi vrut-o ca piatră de temelie a Daciei. CALE FĂRĂ ÎNTOARCERE ZADARNIC A FOST AŞTEPTAT KENAAN-PAŞA să cadă în capcana ce i se întinsese cu sprijinul serdarului moldovean, se vede că aflând, a ocolit cetatea de scaun. Hâncu a fost lăsat să meargă în calea lui, dar înainte de plecare a destăinuit domnitorului încă ceva.

— Am auzit, măria-ta, că pofteşti să dai un ospăţ turcilor în oraş. Drept îi?

— Nu mă mai miră că ştii şi asta! răspunse Mihai Radu-vodă zâmbind. Cam aşa am de gând.

— Atunci, poate că nu ştii că şi-au pus drept ţintă capul măriei-tale? Vor să te ucidă cu acel prilej.

— I-auzi colo! făcu voievodul cam şugubăţ. Toţi vrem acelaşi lucru! Oricum, îţi mulţumesc şi am să văd eu cum voi face să scap basma curată.

Se despărţiră, dar Vodă a rămas pe gânduri. Cu adevărat, plănuise o „răsplată” beşliilor lui Hamid-aga, ca şi cămătarilor, călcând pe urmele înaintaşului său, Mihai cel Viteaz, mai înainte de a ridica steagul răzvrătirii. Drept aceea a mai făcut un pas înainte pentru pregătirea luptei şi a chemat la divan pe puţinii sfetnici care mai rămăseseră în preajma lui.

— Boieri dumneavoastră! le zise el. De acuma ne înhămăm cu toţii la acelaşi car, şi să-l ferească Dumnezeu pe cel care o trage pe de lături. Altă cale nu avem! Văzut-aţi prea bine că ştiu să fiu necruţător cu hainii, dar şi îndurător cu prietenii. Cel de Sus ţine cu noi şi nimeni nu ne va sta împotrivă, căci este prima treaptă ce-o urcăm pentru înfăptuirea ţării noastre, a tuturor!

Ultimele cuvinte au avut darul să înflăcăreze şi pe cei mai puţin încrezători în steaua voievodului. Într-o singură voinţă încălecară, unii către casele vel-spătarului Sârbu, iar alţii prin ţară, ca să ducă vestea că a sosit vremea nimicirii veneticilor şi a lipitorilor ce sugeau sângele norodului. Mese lungi şi îmbelşugate au fost întinse pretutindeni în ograda vel-spătarului Sârbu, dar cea mai plină de bunătăţi se afla în odăile catului de deasupra, unde însuşi voievodul avea să se aşeze, laolaltă cu căpeteniile păgâne. Anume se înveşmântase voievodul ca de mare praznic, punându-şi vestita tichie bizantină pe cap, iar topuzul cel bătut cu nestemate în faţa lui, la vedere. Hamid-aga privea cu zâmbet răutăcios la înfăţişarea aceluia care, socotea el, nu va mai apuca sfârşitul ospăţului. Ba îl bătea gândul cum ar face ca să pună el mâna de îndată pe „toskul” şi pe buzdugan, când stăpânul lor nu va mai fi decât un morman de carne sângerândă. Nu avea nici un fel de îndoială că a lui va fi izbânda, câtă vreme ghiaurii erau neînarmaţi, iar ai lui abia se mişcau din pricina iataganelor dosite pe dedesubt. Numai că n-a luat în seamă numărul neobişnuit al slujitorilor, care trebuiau să fie câte unul de fiecare oştean împărătesc, din porunca fălosului bey. Aşa cum se cuvenea unui oaspete de seamă, Hamid-aga s-a aşezat în stânga voievodului, dar avusese grijă ca în faţa lor să fie cei mai buni mânuitori de hangere. Ei aveau să fie aceia care îl vor batjocori pe domnitor, anume ca să-l scoată din sărite şi să se repeadă la ei. Păcat că nu erau de faţă şi acei boieri care ar fi putut pune mărturie mai apoi cum că beşliii n-au făcut nimic altceva decât să se apere.

Cam acestea erau gândurile turcului, lăsându-i oarecare răgaz ghiaurului ca să golească vreo câteva cupe de vin şi să i se urce la cap mai lesne, până se va înfierbânta. Dar, când voievodul a dus la gură cel dintâi pocal, au răbufnit şi două săcăluşe, ca la marile sărbători. N-aveau cum să ştie oaspeţii că ele nu erau decât un semn pentru cei de afară, ca să înceapă căsăpirea tuturor turcilor şi cămătarilor.

Dar n-a apucat să înceapă ospăţul când s-a auzit o voce tânguitoare strigând la intrare: „Dreptate, preaslăvite stăpân… îndurare!… nu mă lăsa măria-ta” şi multe altele, care nu erau înţelese decât de români, căci turcii nu-şi dădeau seama ce se petrece.

— Vreun pârlit de jălbar, dădu din umeri Vodă, la întrebarea mută a lui Hamid-aga. N-ar trebui să-mi plec urechea la de-al de ăştia, dar s-au înmulţit de la o vreme şi trebuie făcut ceva.

Se întoarse apoi către Dragomir şi porunci să-i fie înfăţişat cel care cerşea dreptate.

La picioarele domnitorului se prăvăli un zdrenţăros plin de sânge, căutând a-i săruta veşmântul. Acesta se ridică, proptindu-se în topuz, şi-i zise oaspetelui:

— Am bănuit! Tâlharii l-au lovit chiar în cetatea de scaun. Pot oare să nu-i fac hatârul?

Hamid rămase nepăsător în jilţ, cu toate că s-ar fi cuvenit să se salte şi el o dată cu voievodul. Se gândea chiar cum ar face să fie cât mai neobrăzat, când îl văzu că se înfurie ascultându-l pe jălbar.

— Cine te-a adus în halul ăsta, omule? Întrebă domnitoruI, prefăcându-se mânios.

— Ei! arătă acesta spre turci.

Vodă îşi aruncă privirea roată, mai mult ca să-şi dea seama dacă slujitorii se aflau în spatele mesenilor, după cum fusese înţelegerea.

— Care anume? vru să ştie măria-sa.

— Toţi, doamne, în frunte cu căpetenia lor!

Pe neaşteptate, voievodul roti buzduganul şi-l izbi pe Hamid drept în frunte, răcnind pe turceşte:

— Câine! Pentru aceea v-am hrănit şi v-am plătit, ca să-mi prigoniţi supuşii?

Iuţeala cu care s-au petrecut cele de mai sus i-a luat pe turci pe negândite şi nici n-au apucat să-şi mai scoată armele, „slujitorii” năpustindu-se asupra lor şi măcelărindu-i până la unul. A fost o adevărată scăldătoare de sânge şi zile întregi după aceea încă i se mai simţea mirosul, cu toate că boierul Sârbu a golit hârdaie de apă peste tot. De altfel şi în ţară a fost o nebunie sângeroasă, norodul nemaicunoscând frâu în dezlănţuirea lui.

Când vel-pitarul Doicescu sosi la Târgovişte cu ştirea că Gian Arslan-paşa, noul serasker de Silistra, trecuse Dunărea, cu greu ai mai fi găsit picior de turc ori cămătar.

— Să poftească, ticălosul! se bucură domnul. Acuma am învăţat cum să ne purtăm cu ei. Îl aşteptăm!

Răsplăti apoi cu dărnicie pe toţi acei care au ajutat întâiul „pas” spre slobozenie şi boierului Sârbu i-a dăruit patru sate ce fuseseră ale lui Pârâianu. După numai două zile, porunci plecarea spre Bucureşti cu întreaga oaste ce-i mai rămăsese, iar în drum aflară că banul Chircă izgonise peste Dunăre pe fălosul serasker de la Silistra. Tare s-a mai înseninat măria-sa şi s-a repezit la rându-i asupra cetăţii de la Giurgiu, ba a trecut şi pe malul celălalt al Dunării, arzând vreo câteva cetăţi turceşti. Nu mai încăpea îndoială că izbânda va fi de partea creştinilor. Pentru aceasta a şi trimis veste lui Rakoczy, chiar prin vel-spătarul Sârbu, şi-i tresaltă inima de bucurie auzind că şi Costandin-vodă pălise, pe la pasul Oituzului, în Moldova. Păgânii nu aveau decât să-şi ia tălpăşiţa peste Dunăre, până vor fi izgoniţi şi de acolo.

Întorcându-se la Târgovişte, voievodul a fost întâmpinat cu urale de întreaga suflare. De lungă vreme nu mai fugise turcul din calea românului. Un început bun şi, de bucurie, Vodă porunci poloboace cu vin, poftind la ospăţ pe toţi târgoveţii. Era mulţumit Mihai Radu-vodă, totuşi îl năpădiseră o seamă de gânduri pentru viitor, din care pricină în noaptea aceea nu i se lipea geană pe geană. Când era să aţipească, după miezul nopţii, simţi deodată că se strecoară o boare pe uşa ce se deschidea încetişor. Un fior i-a trecut prin şira spinării când şi-a dat seama că n-avea nici o armă la îndemână, iar cum cel de strajă l-a lăsat pe străin să pătrundă în odaie, nu mai încăpea îndoială că era mort, sau înţeles cu el. Însă nu se pierdu firea, ci se lăsă binişor de cealaltă parte a patului, băgându-se sub el, până ce necunoscutul să închidă uşa. Inima îi bătea atât de tare, încât mai că putea să fie auzită de cel care intrase tiptil şi se apropia de aşternut. Se vedea că era un cunoscător al locului, câtă vreme nu avea asupra lui nici o lumină şi iatacul era cufundat în întuneric. Când voievodul simţi că picioarele străinului au ajuns în dreptul lui, se încorda şi, într-un salt îl înşfacă strâns, doborându-l la podea, lângă el. În aceeaşi vreme prinse a răcni după ajutor. Tocmai izbutise să prindă mâna cu hangerul ce i se îndrepta spre piept, dându-şi seama că ucigaşul se pricepea în lupta corp la corp, când zări o faclă ce se apropia pâlpâind. La lumina torţei apucă să vadă ochii plini de ură ai ticălosului, care străluceau după felegeaua care-i acoperea obrazul, ca la turcoaice.

— Ucide-l! gâfâi domnul, socotind că ar fi venit vreun ostaş. Dar torţa era în mâna catifelată a Nonei, şi voievodul se crezu pierdut.

— Fugi, Nona! Cheamă străjerii! strigă el, opintindu-se să nu se lase înjunghiat.

Fata însă nu-i dădu ascultare, ci împinse flacăra în obrazul străinului, dând foc vălului ce-i acoperea faţa. Un răcnet de durere fu urmarea, dar şi o slăbire a strânsorii, necruţătoarea torţă aprinzându-i şi părul şi veşmintele. Ucigaşul nu mai voia acum decât să scape de foc şi se ridică să fugă, iar Nona, care îi aţinu calea, fu doborâtă cu o izbitură surdă. Totuşi voievodul izbuti să-i apuce piciorul fugarului şi dintr-un salt fu asupra lui, încleştându-i mâinile în beregată. Se aştepta la vreo lovitură de jungher, însă cel de sub el încerca să desfacă degetele care-l sugrumau, folosind amândouă mâinile. Asta însemna că nu mai avea arma şi domnitorul parcă îşi înzeci puterile, strângând până când a simţit că celălalt nu s-a mai zbătut.

Aşa l-au aflat, cu el de gât, când au pătruns în odaie aprozii, în frunte cu Dragomir.

— Eşti rănit, măria-ta? întrebă acesta îngrijorat. Vodă privi la el cu ochii împăienjeniţi de oboseală şi abia atunci păru a-şi da seama de cele petrecute, văzând-o pe Nona întinsă pe podea. Se duse la ea şi dădu s-o mângâie.

— Gata, fetiţo! S-a isprăvit…

Speriat, îşi trase mâinile pline de sângele ce se prelingea pe lângă hangerul din pieptul ei. „De aceea nu mai avea cuţit, ticălosul” fu primul gând care-i trecu prin minte, apoi pricepu toată grozăvia: Nona era moartă…!

Nici n-ar fi putut spune câtă vreme a rămas cu ea în braţe, acoperindu-i obrajii cu lacrimi şi sărutări. Istovit de luptă, în cele din urmă domnitorul lăsă să i se ia trupul femeii iubite, care fu aşezat cu mâinile încrucişate pe piept, iar cineva îi aprinse o lumânare la căpătâi.

Apoi Dragomir se apropie cu o făclie de ucigaşul care zăcea şi el fără suflare, iar un aprod ridică faţa pârlită a mortului. Era… Păun!

Atunci a priceput voievodul multe şi mai mult îşi răcni porunca:

— Să fie tăiat bucăţele şi aruncat la câini, pe toate maidanele târgului. Nimeni să nu cuteze să se roage pentru el. Altcum să nu faceţi! Am zis! porunci voievodul, cu voce stinsă.

— Măria-ta, cuteză să-l întrebe într-un târziu Dragomir, când îl văzu mai liniştit. Eu tot nu pot înţelege pentru ce a făcut Păun ticăloşia asta?

— Aşa i-a fost porunca.

— De la marele vizir?

— Nu! Acela i-ar fi cerut să mă ducă viu la Edi kule. Alţii sunt stăpânii lui, Dragomire. Alţii! Am pornit cu adevărat pe un drum fără întoarcere… La capătul lui mă aşteaptă slava, ori moartea.

Dragomir se uită prostit la stăpânul său, care vorbea parcă de pe altă lume.

— De ce oare s-au pornit tocmai acuma împotriva mea?… Tocmai când ne-am ridicat la luptă. În loc să răscoale noroadele, cum au făgăduit, mă prigonesc pe mine… Pe la mijlocul lui brumărel 1659, drumul care trecea munţii din Ardeal către Rucăr era străbătut de alaiul alteţei-sale serenisime, format din vreo optzeci de călăreţi. Toamna aurise pădurile, numai brazii rămâneau neschimbaţi şi falnici, ca nişte vechi străjeri ai plaiurilor în care îşi înfipseseră rădăcinile. Era o zi cu cer senin, iar soarele se juca sclipindu-şi razele pe podoabele şi armele ce păreau să-l sfideze prin luciul lor. Toţi păreau bucuroşi, cu toate că unii cârtiseră, nemulţumiţi că prinţul primise să vină în ţara voievodului de peste munte. Adevărat că acesta era încurcat cu turcii, care mai erau la Dunăre, însă Rucărul se afla la doi paşi de Făgăraş şi ar fi fost mai bine să se întâlnească acolo, după părerea lor. Aşa, părea că Rakoczy s-ar fi supus voinţei lui Mihai Radu-vodă.

Din suită făcea parte şi bănăţeanul Lazăr Borlovan, ca unul ce cunoştea limba localnicilor, iar pe deasupra mai era şi prieten cu olahul. Alteţa-sa punea mult preţ pe dibăcia lui, cu toate că de la o vreme se arăta schimbat. Se făcuse mai tăcut şi nu se mai înflăcăra când auzea planurile de mărire ale prinţului. Se socotea însă în slujba domniei, şi dator era să-şi urmeze stăpânul oriunde i s-ar fi poruncit.

Un cerb uriaş le tăie calea şi Rakoczy dădu să apuce lancea, uitând că nu era la vânătoare.

— Păcat să-l lăsăm scăpat! oftă el cu părere de rău.

— Mai bine, alteţă, zise un curtean. Este un semn bun!

— Te pomeneşti că l-o fi trimis chiar olahul să ne întâmpine! adăugă un altul, vrând să facă haz.

De fapt sălbăticiunea fugise din pricina pâlcului de călăreţi ce se zorea la deal, în frunte cu vel-logofătul Dragne. Ar fi trebuit să le iasă în cale la hotar, dar nimeni nu ştia prea bine unde era acesta, căci muntenii treceau de o parte şi de alta, ca la ei acasă.

Ajungând în faţa măreţului alai, boierii descălecară şi, cu căciulile în mână, se închinară în semn de salut, apoi întinseră prinţului un colac de grâu curat, un bulgăraş de sare albă ca zăpada şi o ploscă de lemn frumos înflorată, plină cu apă rece de izvor, spre marea dezamăgire a lui Rakoczy care, sorbind cu lăcomie, nădăjduise să fi fost altceva.

— Fii binevenit, mărite crai, pe pământul străbunilor noştri şi deie Domnul să fie cu belşug şi pentru noi, nevrednicii care-ţi deschidem casele şi inimile noastre.

Principele ascultă răbdător, cu toate că nu pricepea o boabă şi nici nu voise să i se tălmăcească, bănuind că erau cuvinte de prisos în asemenea împrejurări. Opri pe vel-logofăt lângă el şi pe ceilalţi îi pofti în alaiul său, pentru ca împreună să-şi urmeze calea.

Satul era în sărbătoare şi albeaţa straielor munteneşti înveselea ochiul sub soarele strălucitor, cu toate că ajunseseră şi până aici zvonurile că turcii trecuseră Dunărea şi că banul Chircă abia le mai făcea faţă, din vale de Bucureşti. Nu puţinii erau aceia care-şi aminteau zicala „Casa arde şi baba se piaptănă”, dar pohfala domnilor nu ţinea seama de părerea supuşilor.

Buciumele din marginea satului dădură vestea sosirii alaiului crăiesc şi pe dată le răspunse răpăitul tobelor şi trâmbiţele din tabăra măriei-sale, unde întreaga oştire era rânduită în aşteptare. Clopotele porniseră a bate ca în noaptea învierii, iar voievodul în veşminte scumpe, însoţit de vlădica Ignatie şi de arhiereii în odăjdii, precum şi de câţiva boieri, păşi în faţa celorlalţi. Flamuri de toate culorile fâlfâiau pe deasupra lor, cea mai falnică, fiind pajura cu două capete, steagul domnitorului. Cortul costase mai bine de o mie de pungi cu scuzi de aur şi chiar dumnealui Pavel din Alep îşi arătase marea încântare atunci când l-a văzut. Era de aşteptat să fie şi pe placul prinţului, fiindcă ţinuse Vodă cu tot dinadinsul să-şi arate strălucirea şi bogăţia, anume ca să-şi câştige încrederea celor de peste munte. Dacă l-ar fi văzut sărac în ţară săracă, cine s-ar mai fi uitat la el?!

Alteţa-sa descălecă şi, înaintând spre domn, îi întinse braţele se îmbrăţişară în văzul tuturora, dar mai cu seamă în uralele lor. Preasfinţia-sa îi blagoslovi pe amândoi, după care principele îşi luă gazda de braţ şi păşiră alături pe frumosul covor de Ispahan, aşternut în calea lor până la intrarea în cort. Acolo erau două jilţuri aurite, având la picioare blănuri de urs, iar într-un colţ mormanul de daruri pentru musafiri.

Rakoczy se bucură din toată inima de mantia purpurie căptuşită cu blană de samur şi garnisită cu guler ce părea a fi dintr-o bucată cu căptuşeala. Cu ea pe umeri se aşeză să privească la fiecare din însoţitorii săi, care primeau caftane scumpe şi câte două bucăţi de postav. Pe deasupra, lui Borlovan, însuşi măria-sa i-a atârnat de gât o frumoasă piatră preţioasă înrămata cu aur, ba şi sărutându-l pe amândoi obrajii. Apoi, când ieşiră din nou, prinţul abia îşi mai putu desprinde ochii de la frumosul armăsar alb, cu harnaşament de argint aurit şi bătut cu nestemate. Adevărat că şi el îi adusese unul, numai că departe de a fi tot aşa de arătos.

Mai bine de două ceasuri a ţinut împărţeala, după care fură poftiţi cu toţii la mesele întinse în lumina soarelui călduţ ce se arătase binevoitor sărbătoririi. Voievodul închină pocalul şi pomeni în câteva cuvinte despre unirea tuturor creştinilor împotriva pagânilor, dar oaspetele dăduse de gustul vinului şi nu mai răzbea. Se mulţumea să încuviinţeze din cap la tot ce-i spunea tălmaciul, golind câte un pahar cu fiecare prilej.

Aşa s-a întâmplat că în ziua aceea nu s-a mai putut pune nimic la cale, iar în dimineaţa următoare au trecut de-a dreptul la treabă. Cum era de aşteptat, Borlovan se afla de faţă, cu toate că arăta cătrănit, fiindcă nu mai avea îndoieli asupra ţelurilor celor două capete încoronate. Erau cu mult diferite de cele ale lui Mihai ori Gaşpar, ca să nu mai vorbim de mulţimea românilor.

— Vom face o ţară puternică, spuse pe şleau alteţa-sa. Munţii nu ne vor despărţi, iar când Ungaria şi Lehia se vor alătura nouă, sub acelaşi schiptru, nimeni nu ne va putea birui.

Lazăr băgă de seamă uşoara încruntare a voievodului, căci prinţul nu pomenise nimic de soarta sa. Încercă totuşi să zâmbească, apoi zise:

— Bine va fi aşa, dar până atunci să încropim Dacia străveche şi eu m-aş încumeta s-o fac, dacă am sprijinul alteţei-tale.

Bănăţeanului îi mai veni inima la loc, însă pentru scurtă vreme, până ce domnitorul aminti şi de sârbi, greci, bulgari, când îşi dădu seama că toate erau numai vorbe goale.

— Să lovim în Banat cu douăsprezece mii de oameni, hotărî prinţul, după ce se înţeleseră cât să li se întindă puterea.

— Cam puţini, se îngrijoră Vodă.

— Pot strânge până la treizeci de mii.

— Cam tot atâta şi eu, se lăudă domnul. Ce-i drept, nu la fel de iscusiţi în mânuirea armelor de foc.

— Îţi dau eu vreo mie de lefegii valoni, frânci şi nemţi. Numai să-i plăteşti măria-ta, că eu sunt cam strâmtorat, mărturisi principele, lăsând chiar să se înţeleagă că bucuros ar primi şi el bani de la voievod.

Aici îi adusese lăudăroşenia, dar niciunul nu se lăsa.

— Zece mii de darabani am să trimit în Moldova, se împăună Mihai Radu-vodă. Nu-i port pică lui Costandin Şerban, cu toate umbletele lui din trecut împotriva domniei mele.

— Nici nu trebuie, încuviinţă Rakoczy. Acum avem acelaşi ţel, acelaşi drum…

— Fără întoarcere! închină Vodă pocalul şi-l sorbi până la fund. PE URMELE MĂRIEI-SALE CA O VIJELIE STRĂBĂTURĂ CETATEA de scaun şi oştenii de la Rucăr făcură popasul tocmai în lunca Argeşului, mai la vale de Bucureşti, unde banul Chircă abia mai putea face faţă puhoiului turcesc. Sosirea întăriturilor înspăimântă păgânii, care se traseră iar la Dunăre.

— Păcat că n-am apucat să-i împresurăm din nou în mlaştinile Neajlovului, îşi arătă părerea de rău domnitorul.

— Au ţinut minte, doamne, răspunse banul zâmbind. S-au dus mai pe ocolite, pe la Strâmba, şi nu s-au oprit decât la Giurgiu.

— Cu atât mai bine! Îi vom goni şi de acolo, cum a făcut şi Mihai-vodă cel viteaz, adăugă domnul cu ochii visători.

Acolo, sub zidurile cetăţii ridicate odinioară de Mircea-vodă, l-a ajuns vestea că la Iaşi se încoronase Costandin-vodă, care-i trimitea mare mulţămită pentru ajutorul dat prin vel-spătarul Gheorghe Băleanu. Încă din 22 octombrie, Ghica-vodă fugise peste Prut până la Lăpuşna, luând cu sine şi mulţi boieri, dar rămaseră destui care să se închine noului stăpân biruitor.

Atunci a poruncit şi măria-sa pustiirea cetăţilor turceşti de la Dunăre, băgând spaima în dregătorii din Istanbul. Se întâmplase ca şi în Anatolia să fie o răzvrătire, a lui Hassan-paşa, silindu-l pe sadrazam să nu fie în cetatea de scaun, şi nu puţini au fost aceia care au şi trecut pe malul celălalt al Bosforului, de frica ghiaurului cel afurisit. Luminăţia-sa Mehmet Koprulu-paşa se afla la Brusa când a venit olăcarul cu vestea celor ce se petreceau la Dunăre, şi nici că-i venea a crede. Se întoarse totuşi în mare grabă la sărai, unde valideaua socotea că nu erau decât scorneli tot ce se auzise. Frumoasa sultană era înciudată pe fostul ei iubit, care plecase fără a-şi lua rămas bun de la ea, dar încântătoarele zile de altădată o legau de el şi pe mai departe. Acuma, că-i era viaţa în primejdie, ar fi vrut să-l scape pe nerecunoscătorul prinţ şi să-l aducă lângă ea.

— Mehmet-paşa! şopti ea cam ruşinată. Să nu fi fost ademenit de careva, el fiind nevinovat…

— Am să cercetez, slăvită valide, se ploconi marele vizir cu mâna pe inimă. Când l-am făcut voievod, la Edi kule, i-am făgăduit să-l aduc îndărăt dacă se haineşte.

— Foarte bine! încuviinţă sultana. Mazileşte-l! Cheamă-l aici!

— Mă tem că-i prea târziu, dădu din cap a îndoială vizirul. El pricepuse ce voia valideaua şi bucuros i-ar fi făcut pe plac, însă uciderea multor oşteni dreptcredincioşi din porunca nesăbuitului bey trăgea greu în cumpăna vinovăţiei lui.

Aşa dădu peste el marele dragoman Nikusios, care îl încondeie şi mai rău pe răzvrătit.

— Luminăţia-ta, se gudură Nikusios. S-a ticăloşit beyul de tot. Până şi slugile, boierii şi chiar prietenii lui au avut de plătit cu viaţa, fără a ţine seama că sunt şi musulmani printre ei. Nu-i întreg la minte!

— Deci e adevărat? îşi scarpină barba marele vizir.

— Mai încape vorbă? Noi, grecii din slăvită împărăţie a luminatului Mehmet-khan, Alah să-i hărăzească viaţă lungă, nu avem nici în clin nici în mânecă cu el. Chiar patriarhul nostru m-a însărcinat s-o spun în gura-mare…

— Bine, bine! făcu cu mâna a lehamite paşa, cunoscând limbuţia grecească.

Pe urmă sadrazamul s-a lămurit pe deplin când a sosit a doua zi un olăcar de la bunul său prieten Ghica-vodă.

— Prealuminate stăpân, spuse acesta. Adevărat că măria-sa a fost luat pe negândite şi a fugit la Lăpuşna, dar s-a întors cu ajutor tătăresc. Toţi oştenii lui Constandin-vodă au fost căsăpiţi şi cât pe ce să punem mâna şi pe el, de n-ar fi fost pârcălabul Stan de la Comişani, care i-a dat calul lui ca să poată fugi. Boierul a plătit cu viaţa pentru nesăbuita lui faptă. Să fi pierit cu toţii ca la vreo cincisprezece mii în mlaştinile Bahluiului, iar vel-spătarul muntean Băleanu a căzut rob la tătari.

— Aşadar e amestecat şi Mihnea?

— Ba încă cum? La el a fugit Constandin-vodă, căci amândoi sunt acuma una, sub ascultarea lui Rakoczy.

Mehmet Koprulu-paşa ascultă răbdător până la sfârşit, după care porunci firman de mazilire a beyului de la Targoşta şi înlocuirea lui cu Ghica-vodă. La Yaş a hotărât să-l înscăuneze pe feciorul mazilului Vasile Lupu, care locuia acuma la Istanbul, dar era prea bătrân şi bolnav ca să-l mai trimită în vâltoarea de peste Dunăre.

— Pe Mihnea să mi-l aduceţi teafăr şi nevătămat! porunci el imbrohorului. Să fie dus de-a dreptul la Edi kule.

Dar nici două zile nu s-au scurs de la venirea olăcarului moldovean, că s-a ivit şi unul ardelean, de la Barcsay. La rândul său, şi acesta îl bucură pe sadrazam, vestindu-l că Rakoczy fusese învins la Zăcani şi Grădiştea, în ţara Haţegului, şi asta numai fiindcă oastea lui era mai mult din ţărani, fără arme de foc.

— Buuun! zâmbi vizirul. Nu mai are bani pentru lefegii. De acuma e pierdut!

Cu asemenea ştiri se înfăţişă sultanei Turhan, care nu se mai ţinea mândră în faţa lui, ci cu lacrimi în ochi îl iscodi:

— Ce are să păţească?

— Firesc ar fi să atârne în cârlige pe ziduri, răspunse dregătorul cu o privire vicleană.

Umilindu-se în faţa lui, valideaua pierdea din putere, şi asta nu putea să-i fie decât pe plac sadrazamului. Se prefăcu deci binevoitor cu ea:

— Dacă porunceşte luminăţia-ta, pot să-i hărăzesc o moarte mai blândă.

— Mai curând surghiun, scânci ea ca o fetiţă speriată.

— Cum ţi-e voia, slăvită stăpână, se închină în faţa ei Mehmet-paşa. Numai dacă ar avea atâta minte să vină să se roage de iertare, până nu-i prea târziu! Dar hainitul domnitor nici că se gândea la pocăinţă. Păşise pe urmele „măriei-sale Mihai”, cum îi spunea el în copilărie, şi se înfierbântase într-atât, încât nu mai putea da înapoi.

Izgonirea turcilor şi prădarea cetăţilor dunărene erau dovada slăbiciunii oştenilor padişahului arătând că biruinţa creştinilor nu se va lăsa mult aşteptată, socotea voievodul. Ba cât pe ce să nu primească solia cu flamură albă ce se apropia într-o barcă pe ţărmul românesc, neîndoindu-se că era vorba de o nouă obrăznicie de-a lui Gian Arslan-paşa. Până la urmă o îngădui şi-l întâmpină călare pe imbrohorul fâstâcit de primirea ce i se făcea, cu lefegii înarmaţi. Nici n-avea cum să-i arunce pe umăr vălul cel negru, cum cerea datina mazilirii, ci rămase cu el în mână, aşa că dădu să citească firmanul, însă Vodă îl opri. Pricepuse despre ce era vorba şi, deşi nu-i făcea plăcere zâmbi cu dispreţ, luându-i pergamentul. Îl rupse bucăţele şi cu pânza neagră, legă ochii solului, după care îl urcă în barcă şi îi porunci să se întoarcă de unde venise.

— Beyule, mai apucă acesta să zică, îţi cere marele vizir să te înfăţişezi…

— Să vină el la mine, să mi se închine! tună voievodul în uralele lefegiilor.

Când s-a întors în cort, i s-a înfăţişat un boier, îngenunchind, în faţa lui.

— Nu cumva eşti Hâncu-serdarul? întrebă domnul. Saltă capul, să te văd!

— Ba chiar el, mărite doamne! se bucură acesta.

— Iar ai venit cu ceva urzeli? Bagă de seamă, că nu iert decât o singură dată! făcu Vodă pe supăratul. Te ascult!

— Măria-sa Ştefan-vodă…

— Care dintre ei?

— Lupu.

— Aha! Iar începe?

— De astă dată are firman de domnie în Moldova şi-l însoţim la Iaşi.

— Dar Ghica? Boierul tuşi stingherit.

— Hai spune, nu te sfii!

— În locul măriei-tale…

— Deci asta era? Te-a trimis stăpânul tău să mi-o spui?

— Ba nu! Măria-sa Vasile-vodă te pofteşte să-i fii oaspete.

— Nu cumva se întoarce şi el cu voi?

— A rămas la Istanbul.

— Ai-da-de, serdare! Mă crezi oare chiar aşa de prost să mă duc în gura „Lupului”, ca să mă dea plocon turcilor?

— A zis că valideaua l-a rugat să te cheme la el, fiindcă vodă Ghica îi cam bătrâior şi te-ai putea întoarce măria-ta înapoi.

— Ia te uită! Sărăcuţa de Turhan!… Mă doreşte iar la picioarele ei, ca rob de astă-dată.

— Acestea au fost gândurile sultanei, dar măria-sa Vasile-vodă, zice că, dacă nu primeşti, să fugi cât mai curând în Ardeal, ori mai departe, căci vizirul îţi pregăteşte o moarte cumplită. Să nu te dai pe mâna lui!

— Acum, când am biruit pretutindeni?

— Nu-i chiar aşa, preamilostive. Constandin-vodă abia a scăpat cu viaţă şi s-a oprit tocmai la Târgovişte. Toată oastea i-a fost zdrobită, iar Băleanu îi rob la tătari.

— Vorbeşti prostii, Hâncule! Au nu eşti în toate minţile?

— Din păcate nu mint, doamne. Ardelenii au fost înfrânţi la porţile Banatului. Zice-se că la Zăcani…

— Scorneli! Am să te ridic în furci, amăgitorule! răcni deodată voievodul.

Vocea lui răstită fu auzită de afară şi Dragomir cuteză să sară în ajutorul moldoveanului, de îndată ce intră în cort:

— Are dreptate, slăvite stăpân. Taie-mi capul, dar aşa s-a întâmplat, după cum ţi-a spus dumnealui, boier-serdarul.

Mihai Rodu-vodă rămase năucit. Nu putea să pună la îndoială spusele lui Dragomir, dar asta însemna că totul a fost zadarnic până acum.

— S-a sfârşit mai înainte de-a începe!… oftă el şi se lăsă într-un jilţ.

— Gian Arslan-paşa te pândeşte la Frăţeşti, măria-ta! vorbi din nou Hâncu, înduioşat de deznădejdea voievodului.

— Şi voi unde? zâmbi el cu amărăciune.

— Nicăieri, doamne! Noi ne vedem de drum, că suntem puţintei, însă tătarii sunt prin preajmă, şi-s tare mulţi.

— Aha! Marele han vrea să-mi plătească?… Toţi împotrivă?… Ei bine, nu! Am dreptatea de partea mea şi voi birui. Veţi vedea!

A doua zi, dimineaţa, pe când turcii se dezmorţeau în faţa corturilor învăluite în ceaţă, roşiorii domneşti păliră tabăra. Urletele celor loviţi ca şi strigătele năvălitorilor băgară spaima în cei încă adormiţi, făcându-i să se înghesuie către Zimnicea, unde părea mai linişte, dar tocmai acolo izbiră darabanii şi seimenii, semănând moartea din plin.

Măria-sa lupta cot la cot cu ceilalţi, neferindu-se de primejdie şi făcând gol împrejurul său, atât de vijelios era. Deodată însă i se prăbuşi calul prinzându-i un picior sub el, tocmai când un anatolian uriaş se năpusti cu baltagul asupra lui. Ar fi fost despicat în două, dacă Dragomir nu i-ar fi sărit în faţă, primind el lovitura din plin. E drept că nici turcul nu s-a mai putut feri de spada voievodului care i-a spintecat măruntaiele, dar la ce bun, că nu i-a mai putut fi cu nimic de folos credinciosului slujitor. Dându-şi seama de aceasta, n-a mai adăstat lângă mort, ci s-a zorit în căutarea unui cal fără stăpân, abia apoi băgând de seamă că nu mai avea cu cine lupta, căci păgânii au luat-o la fugă, ducând şi ei pe Gian Arslan-paşa rănit de moarte.

Nu era vreme de pierdut şi Vodă porunci o scurtă slujbă de înmormântare pentru odihna celor căzuţi, iar pentru Dragomir o groapă unde să fie băgat singur. Acolo a zăbovit voievodul mai mult decât ar fi vrut, din pricina lacrimilor amare care-i şiroiau obrazul, şi nu trebuia să se arate astfel oştenilor lui.

— M-ai lăsat singur, Dragomire, slugă credincioasă! gemu el, strângând ţărâna proaspătă în pumn. Tu, cel care mi-ai vrut moartea, mi-ai dăruit viaţa prin jertfa ta, şi n-am să te uit niciodată…

Oricât i-ar fi fost de mare mâhnirea, soarta îl chema pe Mihai Radu-vodă mai departe, pe urmele măreţului său înaintaş, deci părăsi mormântul lui Dragomir şi, după ce-şi şterse lacrimile, porni spre Călugăreni. Dar cu toate că şi-a orânduit oastea ca şi Mihai-vodă, bătălia n-avea să mai desfăşoare ca atunci. În locul turcilor s-au ivit tătarii, şi încă pe la spate, împingându-i de astă-dată pe români în mlaştina Neajlovului. Biruinţa de la Frăţeşti devenea zadarnică! Rămăşiţele oastei zdrobite fugiră către Târgovişte, căutându-şi scăparea peste munte, în Ardeal.

Părăsit de toţi şi înnămolit din cap până-n picioare, Vodă izbuti să prindă un cal fără stăpân şi, cu chiu cu vai, ajunse în cetatea de scaun, arsă şi prădată de lefegii lui. Atunci a căutat adăpost la monastirea Dealu, unde dădu peste câteva sute de seimeni, care-şi aşezaseră tabără acolo şi nu mai ascultau de nimeni, făcându-şi de cap prin împrejurimi. Când şi-au dat seama cine era zdrenţărosul plin de noroi, s-au repezit chiuind aupra lui şi l-au legat-burduf, înjurându-l în gura-mare. Apoi l-au dat călugărilor să-l încuie într-o chilie, cu gând să-l ţină ca ostatec până ce vor veni turcii. Credeau că, dacă îl vor da viu în mâna pagânilor, aveau să scape ei basma curată. Asemenea sfârşit nu fusese aşteptat nici în cele mai negre închipuiri ale falnicului vlăstar de stirpe basarabă şi corvină. VISE NEÎMPLINITE O VREME NICI N-A VRUT SA SE ATINGĂ de blidul cu hrană ce i-l aducea un călugăr în chilia lui, dar un licăr de nădejde s-a ivit în sufletul năpăstuitului domn. Monahul Ieroftei, „temnicerul” său, nu era întreg la minte, încât nu i-a fost prea greu să-l „îmbrobodească” şi să-l atragă de partea lui. Cuviosul era în schimb un munte de om şi, cu ajutorul lui, a izbutit să fugă, pe poteci de munte, până în Ardeal.

Flămând şi hăituit, bătu la poarta castelului de la Şintieu, cumpărat din vreme de către Constandin-vodă. Acesta sosise numai cu o zi mai devreme şi uită toată duşmănia din trecut, primindu-şi oaspetele fugar cu multă omenie. Nu putea să dea uitării faptul că Mihnea îl ajutase, trimiţându-i-l pe Băleanu, şi că erau „înhămaţi amândoi la acelaşi car”.

— Ar trebui să ajungem la Rakoczy cât mai curând, îşi dădu părerea oaspetele.

— Cine ştie pe unde se va fi ascuns…

— Atunci este adevărată înfrângerea de la Zăcani?

— Te mai îndoieşti? Doar a mânat sol la măria-ta după oşteni şi bani.

— Cum? Când? se nedumeri fugarul.

— Eram şi eu în Târgovişte atunci. N-a plecat decât când a văzut lefegii pârjolind oraşul.

— Atunci, totul e pierdut! oftă Mihai Radu-vodă. Parcă erau prieteni de când lumea şi au rămas împreună mai bine de o lună, petrecând sărbătorile Crăciunului laolaltă şi bucurându-se la auzul veştilor că turcii ar fi fost înfrânţi. Din păcate, mai multe erau cele despre biruinţa pagânilor. Apoi, în cea de-a treia zi a lui Ghenar, s-a zvonit că otomanii pătrunseseră în Banat, iar prinţul ar fi împresurat Sibiul. Domnitorul fugar se hotărî să se ducă la el, în timp ce Constandin-vodă a poruncit strângerea calabalâcului ca să plece cu totul la Sătmar, în împărăţia austriacă. Era o zi friguroasă, cu cer vineţiu, plin de nori ce aşteptau să-şi reverse omătul asupra sărăcăcioasei tabere. În pricăjitul său cort, alteţa-sa nu mai avea pohfala de astă-toamnă, totuşi se prefăcu a fi voios, când îl văzu pe domnul muntean.

— Îl prind aici pe Barcsay, după care întreg Ardealul mi se va supune. Păcat numai că gerul ne cam încurcă…

Mihnea s-a prefăcut şi el a-l crede, dar în sinea lui nu mai nădăjduia o întoarcere a norocului, câtă vreme nu mai aveau nici bani, nici oameni. S-a întâlnit mai apoi cu Lazăr Borlovan, care s-a dovedit mai cu capul pe umeri decât visătorul său stăpân.

— Oare printre bănăţeni n-am putea strânge oaste, şi să pornim din nou la luptă? Am auzit că sunt tare cutezători. Le-am făgădui lefuri bune, după izbândă.

— După câte îi ştiu eu, nu zic că n-ar veni în oastea ţării, chiar şi fără plată, numai să facem ţara cea mare a tuturor…

— Asta şi poftesc! O voi împlini!

— Noi nu, măria-ta! oftă Lazăr. Am fi putut, dar nu ne-am înţeles. Păcat! Dar voievodul muntean nu era omul care să se lase doborât. Căpătase de la Borlovan câteva scrisori pentru nişte cămătari braşoveni şi nădăjduia să adune iarăşi lefegii. Ce-i drept, venind în numele bănăţeanului, a primit ceva bani, însă nu îndeajuns, aşa că mai stăruia, hălăduind de mai bine de o lună în oraşul de la poalele munţilor.

Iată însă că într-o zi se pomeni cu un neguţător evreu care prin viu grai îi spuse că sultana valide îl poftea într-ascuns la Stambul, iar dacă se va ruga de iertare nu va pătimi decât surghiun o bucată de vreme, nu mai mult ca un an de zile. Fără a sta prea mult să chibzuiască, pribeagul nu primi, ci apucă drumul Sătmarului. Acolo poposi la hanul „Lâna de aur”, pe unde ştia că trecuse înainte vreme şi marele său înaintaş, Mihai-vodă. Îi călca mereu pe urmă şi voia să se ducă la curtea împăratului de la Viena, ca şi el.

Aflând de sosirea tovarăşului său de suferinţă, Constandin-vodă trimise pe dumnealui boierul Neagu Secuianu să-l poftească la un ospăţ, pe care îl dădea în cinstea comandirului împărătesc din Sătmar.

Era un bun prilej de a-i cunoaşte pe dregătorii împărăteşti, aşa că primi cu dragă inimă. Trecând pragul casei lui Constandin-vodă, avu o tresărire, căci i s-a părut a zări printre slujitori pe unul care semăna la înfăţişare cu Nikusios. Îşi dădu seama că nu era cu putinţă, acela fiind departe, dar o strângere de inimă i-a rămas totuşi, când a mai auzit şi nişte vorbe greceşti. Temerea i-a fost împrăştiată de gazdă, care i-a spus că în oraş locuiau mulţi greci şi că era firesc să-şi caute slujbă la un domnitor creştin ca şi ei. De altfel nici că l-a mai văzut pe cel care i-a trezit bănuiala. Aproape că şi uitase de ameninţarea „Areopagului”.

A fost poftit în capul mesei, alături de alte feţe simandicoase, şi i-a făcut deosebită plăcere să primească laudele celor din jur, asemuindu-l eroilor creştinităţii din trecut. Plin de voie-bună, s-a ospătat cu de toate şi abia mai prididea cu dulceaţa vinului de Tokay, care în cele din urmă începuse a-l îmbia la somn, împăienjenindu-i ochii. Atunci i s-a năzărit iarăşi că-l vede pe Nikusios, făcând pe postelnicelul şi luând „credinţa”, cum făcuse odinioară Tudorică, dar n-a mai avut putere să mai scoată nici un cuvânt. S-a frecat la ochi şi nu l-a mai zărit.

„Prostii! Încep să am vedenii!” mormăi el. „Roiesc în jurul meu numai greci. Am să…” – Ai spus ceva, măria-ta? întrebă mieros Constandin-vodă, care stătea alături.

— Nu! Nimic! dădu el din mână şi căzu cu capul pe masă.

Fu dus pe braţe la rădvan şi de acolo la hanul unde trăsese, dar el nu şi-a mai dat seama când a fost dezbrăcat şi culcat în patul lui. Abia a doua zi către amiază s-a deşteptat, cu o arsură în pântece. Aşa îl găsi Lazăr Borlovan, care venise să-şi ia rămas-bun de la el, căci avea de gând să plece în Banat şi, în trecere prin Sătmar, aflase că se afla la han. Petrecuseră împreună ceasuri de visare şi ţinea la fostul domnitor, care ar fi vrut să facă mai mult decât a putut.

— Mă iartă, prietene, dar am făcut-o lată astă-noapte şi mă cam junghie pe la măruntaie, se vaită pribeagul întinzândui mâna.

— Ai încercat cu vinars, măria-ta? Am eu ceva…

Nu apucă însă bănăţeanul să-şi împlinească vorba, că voievodul se prăbuşi pe pat clămpănind din buze şi învineţindu-se la faţă.

— Otravă! răcni Lazăr speriat. Varsă tot! Dă afară ce-ai mâncat! îl povăţui el ţinându-l cu mâinile de cap, după ce-l întorsese pe burtă. Un doftor! Chemaţi un doftor!

Sfatul părea să fie bun, căci după ce deşărtă câte puţin din prea îmbelşugatul ospăţ, parcă se mai liniştise, dar simţea o stare de slăbiciune pe care n-o mai cunoscuse până atunci. Dădu să se ridice şi holbă ochii, vrând să întindă mâna către uşa pe care tocmai intra doftorul, venit mai în grabă decât s-ar fi aşteptat. Acesta îl împinse cu capul pe pernă punându-i o mână în piept, de parcă ar fi vrut să-l ţintuiască, nu să-l ajute.

— Ni… kusios! izbuti să îngăime voievodul. Voi m-aţi…

— Areopagul judecă şi braţele lui lovesc, slăvite bazileu! rânji acesta cu faţa spre domn.

— Sunt pierdut…

— De mult! adăugă „doftorul”.

Vorbiseră greceşte, încât cei de faţă n-au priceput nimic, dar nici nu mai era nevoie, fiindcă cel ce fusese „Io Mihai Radu-voievod” îşi duse amândouă mâinile la pântece şi se chirci, vrând parcă să nu mai primească leacul pe care i-l întindea Nikusios. Aşa a rămas fără suflare.

— N-a mai fost nimic de făcut! zise „doftorul” pe latineşte. De altfel, se pare că el însuşi şi-a hotărât soarta!EPILOG PRIMĂVARA ERA ÎN TOI ÎN ÎNTREAGA ŢARA şi drumul care ducea de la Caransebeş către Mehadia părea a duce către rai, căci întreaga fire se înveşmântase în verdele crud, presărat cu floricele colorate. Lazăr Borlovan călărea gânditor, având în dreapta lui pe fecioraşul său, Marcu, ce se ţinea în şa ca un om mare, cu toate că abia săptămâna ce trecuse împlinise doisprezece ani. Mergeau la pas, iar în urma lor surugiii pocneau din bice, îndemnând caii de la rădvanul în care şedeau nevastă-sa şi fiică-sa, Ana, numai cu doi ani mai mică decât frăţiorul ei.

Răscumpărase gospodăria pe care o avuseră părinţii lui în Bozovici, chiar după moartea fostului domn al Munteniei, însă mai întârziase pe la Oradea Mare şi a privegheat şi la căpătâiul prinţului său, rănit de moarte în bătălia de la Floreşti. Apoi, când vălul uitării s-a aşternut peste toate, a hotărât să se întoarcă pe meleagurile copilăriei sale.

Alteţa-sa, prinţul Kemeny, care luase cârma Ardealului, îl îmbiase cu slujbe şi bogăţii, dar s-a simţit prea ostenit ca s-o mai ia de la capăt. Îşi aducea bine aminte cum acesta îi mărturisise că va trage spada numai pentru Ungaria, or, nu acesta fusese gândul lui de-o viaţă. Cine ştie…?! Poate că vlăstarul de alături, care purta numele pârcălabului lui Gaşpar-vodă Grazziani, va avea mai mult noroc să vadă ţara cea mare cu ochii lui. Iar dacă nu, nepoţii, strănepoţii… şi tot va fi pe voia neamului românesc!

— Ce-i acolo, tată? întrebă fecioraşul, arătând ruinele. Roata înţepenită şi apa care curgea mereu la fel prin scocul şubred şi înverzit păreau a fi fost acolo de când lumea, căci nimic nu se schimbase la „Moara dracilor”.

— Semne de statornicie, fiule! murmură Lazăr Borlovan, mai mult pentru sine.