ÎN VÂLTOAREA DUNĂRII

MICA OŞTIRE DE ALMĂJENI nu s-a putut aduna decât după vreo două zile, căci bozovicenii mai aveau de împlinit cea de pe urmă îndatorire faţă de morţi. Printre cei veniţi laolaltă, cu furci şi topoare, ba şi cu câte o spadă, se aflau, tineri cu mustaţa abia mijită, alături de bătrâni cu plete cărunte, ori bărbaţi în toată puterea. Cu toţii ardeau de nerăbdare să se ia de piept cu stăpânul din Ada-Kaleh, căci neavând cui cere dreptate erau nevoiţi să şi-o facă singuri.

Să tot fi fost cam la vreo patruzeci de oameni, cei care îl urmară pe Marcu, tăind calea muntelui de-a dreptul către Orşova, iar fostul slujbaş domnesc părea să-şi fi căpătat din nou vigoarea tinereţii, văzându-se în fruntea lor. Chibzuinţă anilor l-a făcut să nu apuce numaidecât pe urmele lotrilor, cu toate că prea greu n-ar fi fost să le afle, câtă vreme aceştia mânau cu ei toate turmele satelor. Vroia să le cadă în coastă şi pe neaşteptate, căci nu ştia câţi erau, tâlharii, dar nici ca oştenii să se sleiască de puteri pe drum nu trebuia, aşa că Marcu porunci popas lângă un pârâiaş ce se rostogolea năvalnic printre stânci. Atunci i-a venit în minte scrisoarea boierului muntean şi socoti cu cale să trimită pe careva la moşia lui Brătăşanu din Romanaţi. Nu avea cum să-i scrie, aşa că îi cerea ajutor prin viu grai, bizuindu-se pe făgăduiala făcută de acesta în numele măriei-sale Matei-voievod.

Băgaseră de seamă că, în afară de furtul vitelor, celelalte sate n-au pătimit alte distrugeri, de parcă turcii ar fi vrut anume să nimicească doar Bozoviciul, şi nimic altceva. Câteva iscoade trimise din vreme la Orşova se înapoiară fără vreo mare ispravă, în schimb aducându-l şi pe Ioja, cam ameţit de băutură, dar destul de îndurerat din pricina veştilor aflate de curând. Se aruncă la pieptul celui ce îl înfiase şi vărsă şiroaie de lacrimi, pomenind-o mereu pe Ana, care ţinuse la el ca o adevărată mamă. Purtarea lui l-a înduioşat pe Marcu, ştergând din mintea lui bruma de bănuială strecurată de Sâvu. L-a mângâiat pe creştet ca pe un copil şi l-a ţinut mereu în preajma sa. În acest fel, tânărul a putut afla tot ce se punea la cale şi mai ales nu i-a fost pe plac părerea ca să se aştepte sprijinul domnitorului muntean.

— Dacă mi-e cu îngăduinţă, zise el într-un sfat de seară, eu aş putea să mă întorc la Orşova. Am făcut prietenie cu o slugă de-a paşei şi aş afla câţi oşteni sunt pe ostrov.

— Mergi, fiule, încuviinţă Marcu bucuros de gândul cel bun al lui Ioja. Ai grijă să nu scapi o vorbuliţă despre noi şi fă cumva să ne dai de ştire cât mai curând.

— Mă voi strădui! înclină capul cu umilinţă băiatul, mai mult ca să nu i se vadă licărul de bucurie din ochi.

Sâvu se uită lung după el, văzând graba cu care căutase să plece.

— Numai de n-ar ajunge prin vreo cârciumă şi să uite de noi! mormăi el.

— Vorbeşti cu păcat, măi frate! îi luă apărarea Marcu. Doar ai văzut şi tu câte lacrimi amare a vărsat pentru răposata Ana.

— Hm! dădu din umeri prigoreanul şi nu răspunse. Presimţirile lui nu se adeveriră, căci Ioja se înapoie la numai două zile de la plecare, ba aducea şi veşti îmbucurătoare.

— Paşa n-are mai mult ca la vreo douăzeci de azapi, iar ceilalţi locuitori ai ostrovului nu-s decât robii şi muierile. Acolo se poate ajunge foarte bine cu lotca, lăsându-ne pe firul apei la ceas de noapte, iar eu am şi găsit câţiva pescari să ne ajute.

— Na, văzut-ai, Sâvule, ce fecior de ispravă am? îi zise Marcu nedespărţitului său tovarăş.

— Numai să fie aşa. Dacă a aflat şi paşa de gândul nostru, şi ne aşteaptă cu masa pusă? Vânzători sunt pe toate cărările, iar Orşova e numai la doi paşi de el…

Cu toată împotrivirea lui Sâvu, cei mai mulţi se încrezură în vorbele lui Ioja şi hotărâră să se repeadă în puterea nopţii şi să nimicească, în chip de răzbunare, frumosul ostrov scăldat de vâltoarea Dunării. O noapte de catran învăluia luciul apei, desluşindu-i-se numai clipocitul, care înfiora până în măduva oaselor pe cei ce nu se mai urcaseră până atunci în vreo barcă. Undeva, pe mal, se auzeau cocoşii cântând de miezul nopţii, în timp ce pâcla se aşternea din ce în ce mai groasă. Jur-împrejur erau înconjuraţi de aburi aidoma celor de pe pârâul morţilor, ce ducea pe lumea cealaltă, ca-n basmele bătrâneşti.

Sâvu a mai boscorodit o vreme. Ba că prea lesne au fost găsiţi luntraşii, şi încă fără plată; ba că feţele lor arătau mai curând a lotri şi nu a pescari, şi multe altele. Până la urmă n-a avut încotro şi s-a urcat şi el într-o lotcă, urmând ca în cea de-a doua să se afle Marcu şi câţiva feciori vânjoşi, care aveau să calce primii pe ostrov. Grosul cetaşilor rămase pe mal, şi numai la nevoie s-ar fi repezit şi ei, căci, după spusele lui Ioja, douăzeci de azapi somnoroşi nu erau nici de luat în seamă.

Din când în când răzbeau până la ei lătrături ori alte zvonuri ale nopţii, înfricoşându-i pe cei mai slabi de fire. Dar aceştia prinseră a-şi face puzderie de cruci când se ivi pe neaşteptate în calea lor o matahală întunecată, ce nu putea fi alta decât ştima apelor. Luntraşul însă era liniştit şi le făcu semn cu degetul la buze să nu facă gălăgie, murmurând scurt: „Ada-Kaleh”.

— Dacă-i aşa, se cam răsti Sâvu, fără a ţine seama de luntraş, de ce nu se vede nici un fel de foc de strajă? Nu cumva le-au stins anume? Oare toată lumea doarme acolo?

Mâna grea a prigoreanului se lăsă pe umărul vâslaşului, dar acesta răspunse pe dată.

— Sunt învăţaţi cu pescarii de noapte, apoi nici nu le este îngăduit să tulbure somnul înălţimii-sale. Niciodată vrăjmaşii n-au pus piciorul pe ostrov, aşa n-au teamă de nimeni.

Cele auzite ar fi trebuit să-l liniştească, părând adevărate, totuşi o presimţire a lui, cum că se aflau în primejdie, nu-i dădea pace. Abia aştepta să se vadă pe uscat cu spada în mână, căci legănatul…

— Fugi, Sâvule!… Vânzare!… Nu veniţi, fraţilor! se auzi în întuneric strigătul lui Marcu.

Pocnete de sâneţe, ba şi câteva săcăluşe îi acoperiră glasul, iar plumbii prinseră a le vui pe la urechi.

— La vale! porunci Sâvu, văzând că luntraşul voia să se îndrepte către unde era vacarmul. Feciori, daţi-l la o parte şi trageţi voi la lopeţi, care cum veţi şti, că nu-i vreme de pierdut.

— Nu-i cu putinţă! se împotrivi barcagiul. Aici e un vârtej care ne trage spre Ada-Kaleh şi nu putem ieşi din el.

Atunci Sâvu îl pocni cu latul spadei în moalele capului şi-i făcu vânt în apă, fără a mai sta la tocmeală.

— Nu vă lăsaţi! Au să ne ajute cei de pe mal, numai să apucăm să ne îndepărtăm de blestematul ostrov, îşi îndemnă el tovarăşii.

N-avea habar cum să se descurce, bizuindu-se mai mult pe tăria braţelor fecioreşti. Însă au avut un dram de noroc, ori poate că dârzenia cu care s-au împotrivit apei i-a îndepărtat de locul primejdios şi chiar şi pocnetele conteniră, semn că-i pierduseră din vedere. O strângere de inimă simţea fiecare, însă niciunul nu cuteza să se întrebe cu glas tare de soarta tovarăşilor lor. Erau lac de sudoare, însă păreau a nu simţi osteneala, vâslind întruna până când cerul prinse a se lumina către răsărit. Şi poate că nici atunci nu s-ar fi oprit, căci pâcla cea deasă se cam risipise, dar s-au pomenit înţepeniţi în crengile unor sălcii ce străjuiau malul.

Sâvu sări cel dintâi, dar se afundă până la genunchi în mâl şi prinse a sudui de mama focului.

— No, acum să vă văd, feciori! zise el. Până aici venirăm noi cumva, dar prin imala asta cum o mai scoatem la capăt? Musai să ieşim din smârcuri şi să ne hodinim o ţâră oasele, căci la vale o mai apucăm abia la noapte, aşa că priponiţi cumva barca. Ne-am învăţat cu ea şi va fi mai lesne de acum încolo.

— Mai bine ar fi să ne ducem mai în jos, îşi dădu părerea unul. Nici că am putea să ne întindem în mâl, iar de mâncat şi aşa n-avem ce.

— Cred că ai dreptate! încuviinţă Sâvu şi se caţără la loc.

— Barem să fi ajuns pe malul românesc, adăugă un altul.

— Oricum trebuie să ne ascundem, şi ar fi bine să putem ajunge cât mai departe, răspunse Sâvu.

Mai întâi se gândise să se întoarcă la Orşova, ca împreună cu cei rămaşi să mai încerce o dată să ajungă în Ada-Kaleh, dar îndată şi-a dat seama că n-ar fi fost cu putinţă. Pentru Marcu nu mai puteau să facă nimic ei singuri. Numai boierul acela muntean, neam cu Vodă, s-ar putea băga să-l scoată din ghearele turcului. Banii au să-i strângă toate satele din jur, căci Marcu era iubit de toţi.

Aproape un veac li s-a părut drumul până au izbutit să apuce pe malul Oltului, către deal, trăind din mila localnicilor şi ajungând adevăraţi cerşetori. Nici n-a fost de mirare că la conacul de la Brătăşani abia au fost lăsaţi să se aşeze în preajma grajdurilor, căci nimeni nu-i credea, că nu sunt nişte milogi neisprăviţi. Totuşi boierul auzi de sosirea lor şi, cu toate că nu-i prea venea la socoteală, îl chemă pe Sâvu la el. Privi cu scârbă la înfăţişarea bănăţeanului, dar cum deschise gura îşi dădu seama că nu era un oarecine de pe drum, apoi se posomorî auzind cele întâmplate şi zise gânditor:

— Spui că l-a prins pe kir Marcu?

— Aşa socot, boierule! răspunse Sâvu.

— Păi ce căuta el acolo?

— Doar ţi-a dat de ştire, boier vel-vistiernice. De mirare că n-a ajuns până acuma. Păgânul i-a nimicit satul…

— Nu ştiu despre asta nimic. Acuma aflu. Apoi, ce dacă i-a prădat casa?… Cine l-a pus să plece să se răzbune de capul lui? Nu era mai cuminte să se fi înfăţişat la mila măriei-sale, care-i bun prieten cu Ferhad-paşa? Luat cu vorbă bună…

— Ce să-i mai facă? i-o cam reteză Sâvu. I-au ucis muierea şi toate neamurile. Mai putea să le dea viaţă?

Vel-vistiernicul Ghinea Brătăşanu fu supărat că nu-l lăsase să isprăvească vorba şi zise răstit:

— Dar, ia spune-mi, cine eşti şi ce pofteşti de la mine? Cum de-ai ajuns aici?

— Să-mi fie cu iertăciune, boier vistiernice! plecă pletele prigoreanul. Eu mi-s Sâvu, cândva căpitan în slujba domniei la măria-sa vodă-Tomşa, dar, mai presus de toate, frate de cruce cu Marcu. Ce vreau?… Nimic alta decât să-ţi ţii domnia-ta făgăduiala, precum ai zis în scrisoare…

— Omule, nu mă băga în păcat, că eu habar n-am despre ce vorbeşti. N-am scris nimănui nimic! Am să mă rog de măria-sa pentru Marcu, să fie iertat de turc, dar nu eu l-am băgat acolo.

— Nici n-am zis asta, boierule… Iacă, îi bine şi cum spui domnia ta! bătu în retragere Sâvu, prea istovit ca să se ia la harţă cu vel-vistiernicul. Acesta îşi dădu seama că bănăţenii, chiar aşa, zdrenţăroşi cum se arătau, ar fi putut să se facă oşteni domneşti de mare preţ şi porunci să fie ospătaţi mai ca lumea, ba să li se dea şi veşminte. Le ceru însă ca nu cumva să plece de la curtea lui, până ce se va întoarce de la Târgovişte, cu răspunsul voievodului. În răstimp, Marcu şi cei patru tovarăşi ai lui scăpaţi cu viaţă fură legaţi-fedeleş şi trântiţi la picioarele lui Ferhad-paşa, chiar în aceeaşi noapte, la lumina făcliilor. Văzându-i, paşa rânji cu mulţumire şi fără nici o judecată porunci descăpăţânarea tuturor, mai puţin a lui Marcu. Acesta pricepea limba Profetului şi se înfiora, bănuind o moarte mai crâncenă decât a celorlalţi. Un licăr de bucurie îi unse totuşi sufletul, căci printre cei ucişi nu era şi Ioja. Barem el scăpase şi poate avea să-l răzbune, îşi zicea, neîndoindu-se nici o clipă că barcagiii fuseseră vânzătorii. Cât despre Sâvu, nu mai încăpea vorbă că dacă ar fi fost prins s-ar fi aflat alături.

Cumplita osândă fu adusă la împlinire pe dată şi, sub ochii lui îndureraţi, cei patru tovarăşi îşi pierdură capetele în praful de la picioarele butucului. El însă fu priponit de un belciug de care se agaţă otgoanele corăbiilor şi lăsat în paza a doi azapi, chipurile, ca să se odihnească. Se-nţelege că n-a fost cu putinţă să pună geană pe geană, frământat de gândul cum ar fi putut să scape, ori să-şi vândă cât mai scump pielea. Se încredea în vorbele lui Ioja cum că turcii n-ar fi fost mai mult ca vreo douăzeci, ba uneori i se părea că aude glasul lui Sâvu îndemnându-şi fârtaţii în ajutorul lui, dar liniştea nopţii dăinuia mai departe peste întreaga fire. Alteori îi apărea chipul înlăcrimat al Anei, chemându-l cu ochii ei stinşi, aşa cum făcea odinioară, când voia să-l facă să plece în tăcere de lângă leagănul copilului. „Lăzărel!… O mai fi trăind, sărmanul?… Nu mai am pe nimeni!”, gemu el şi i se umeziră ochii. N-ar mai fi avut pentru ce să trăiască, dar nici să moară în furci, ca un netrebnic.

Când soarele s-a înălţat de-o suliţă, doi gealaţi l-au înşfăcat pe Marcu, despuindu-l în pielea goală, după care l-au târât, în văzut mulţimii, lângă un zid de piatră. Abia atunci a priceput ce soartă îl aştepta, zărind fioroasele cârlige ce-şi arătau colţii spre el. Avea să sfârşeaşcă istovit de sete şi de foame atârnat în ele în vreme ce arcaşii, mai mult sau mai puţin iscusiţi, îl vor săgeta în aşa fel ca să nu moară îndată. Cel mai de nesuferit avea să fie rânjetul gloatei care-l va batjocori, aruncând asupra lui cu tot felul de murdării şi sărind în sus de bucurie, dacă ar fi văzut vreun semn de suferinţă pe obrazul osânditului. Nici nu putu să-şi stăpânească strigătul, când ghiara ascuţită de fier îi pătrunse pe sub coaste, înăbuşindu-l. Apoi fură ţintuite mâinile şi picioarele, dar nu mai avu nici un pic de vlagă în el, încât îşi pierdu simţirea…

Să fi trecut o săptămână?… o zi?… o clipă?… Marcu nu-şi mai dădea seama. Simţi răcoarea apei puturoase ce i se revărsa din creştet peste întreg trupul, înviorându-l cu încă un strop de viaţă, dar nu fu în stare să deschidă ochii. În schimb simţi arsura unei săgeţi înfipte în pulpă şi… alta… şi alta… A fost prea mult pentru răbdarea lui şi un urlet prelung îi sfâşie pieptul.

— Ha, ha, ha! Trăieşte! se auzi vocea paşei, care ţinuse să nu se lipsească de asemenea privelişte. Martirul înţelese că-l aşteptau şi alte chinuri drăceşti, singura lui nădejde fiind într-o moarte cât mai apropiată. Şi nu atât de teama suferinţei, cât să nu mai audă bucuria celor din jur, care-şi spuneau oameni.

— Ascultă, ghiaurule, ştiu că pricepi limba noastră, zise paşa cu glas tare. Mai înainte de a te înghiţi focul gheenei, vreau să afli că însuşi fiul tău te-a vândut.

— Lăzărel? murmură Marcu tresărind. Peste poate… unde-i?

Ochii lui înceţoşaţi abia dacă mai puteau zări ceva, iar dacă ar fi fost cu adevărat Lăzărel, l-ar fi iertat din toată inima, numai să-i mai vadă o dată chipul. Sau poate că ar fi fost mai bine să ducă cu el în lumea umbrelor înfăţişarea fecioraşului de altădată…

— Iată-l! şi slujitorii paşei îl împinseră în faţă pe Ioja. Tu l-ai trimis la târg, iar el a venit de-a dreptul la mine ca să-mi spună cât de înstărit îi satul vostru. Două pungi cu zloţi i-au fost răsplata. Apoi l-am mai plătit şi atunci când mi-a dezvăluit că aveai de gând să mă păleşti peste noapte, iar dacă i-aş porunci, ar fi în stare să te şi ucidă.

Ioja rămase cu capul în pământ, pentru că, deşi nu înţelegea vorbele turcului, bănuia că era dat în vileag, şi pentru întâia dată în viaţa lui simţi mustrarea cugetului.

— Iudă! bâigui chinuitul.

Simţea că-şi pierde puterea o dată cu scurgerea sângelui, şi totuşi, o mare bucurie îl cuprinse văzând că nu de Lăzărel era vorba. Şi-l aminti din nou, aşa cum era îmbrăcat în blestemata zi când a fost dus fără urmă în oastea împărătească, şi-i zâmbi cu blândeţe. Din nou s-a ivit şi buna lui Ana, ba şi obrazul înceţoşat al lui Gaşpar-vodă, şi toţi îl îndemnau să se lepede de lumea asta haină şi să li se alăture, dar nu izbutea nicicum… O nouă tresărire! Altă săgeată i-a muşcat trupul, însă nu-şi mai dădea seama unde. Deschise ochii, vrând parcă să vadă de unde porneau uneltele morţii, şi atunci dădu cu privirea peste Ioja, în spatele dregătorilor paşei. Pricepu totul când acesta îşi încorda arcul… şi pleoapele îi căzură în aşteptare. Zbârnâitul ucigător i se înfipse în grumaz, acoperindu-i pieptul cu un val de sânge cald. Mai apucă să audă pe stăpânul din Ada-Kaleh spumegând de furie: „Cine a fost nepriceputul?” şi o amorţeală plăcută îl învălui. Mai înainte de a-şi da duhul ţinu să-i mulţumească lui Ioja, dar cuvintele „Îţi mulţumesc, fiule”, n-au mai putut fi auzite de nimeni. Cerul prinse a se roti şi o pâclă îi acoperi privirea.

— Care a fost neghiobul? răcni din nou Ferhad-paşa. Cine a cutezat?

Osânditul ar fi trebuit să se chinuiască zile în şir, dar săgeata i-a scurtat suferinţele, sfidând porunca paşei. Nu i-a fost prea greu să dea peste Ioja, rămas prostit cu arcul în mână şi cu o privire ciudată în ochi. Târât în faţa stăpânului, acesta l-a scuipat scârbit, mustrându-l:

— Nu ţi-a fost îndeajuns câte i-ai făcut, fiară?

Stăpânul din Ada-Kaleh avea o ură osebită asupra vânzătorilor şi cu atât mai mult nu-l suferea pe Ioja, ştiindu-l feciorul mortului. Uciderea propriului părinte era o patimă bolnavă şi cerea pedeapsă neîndurătoare. Porunci ca ucigaşul să fie despuiat, luându-i toţi banii ce-i avea, apoi, biciuit până la sânge, a fost aruncat în vâltoarea apei, ca hrană pentru peşti.

Greu de spus dacă nu cumva tânărul s-a lăsat anume în îmbrăţişarea morţii, căci, fiind un bun înotător, ar fi putut ieşi undeva la mal, departe de zbirii paşei. Creierul lui era însă măcinat de privirea blândă şi iertătoare, din ultima clipă, a celui pe care-l dusese la pieire, din prea marea lui lăcomie. Sâvu însă n-avea cum să ştie ce se petrecuse în frumosul ostrov dunărean şi se ţinea mai departe de capul boierului Ghinea să facă ce-o şti, numai să-l scoată pe Marcu din Ada-Kaleh. Cum însă marele boier cam tărăgăna fără rost, îşi aminti de Hrizea, cel care-i fusese oaspete lui Marcu la Bozovici. Părăsi deci pe delăsătorul Brătăşanu şi plecă la moşia vornicului din Bogdanei.

La început fusese luat şi aici drept un pribeag oarecare şi cu greu pătrunse la stăpâna casei, jupâneasa Frăsina. Acesteia i s-a făcut milă de bieţii bănăţeni şi a poruncit să fie hrăniţi şi omeniţi până la sosirea soţului ei, plecat pentru vreo câteva zile. Dar când s-a întors acasă, lui Sâvu i-a venit cam peste mână să vorbească cu el, văzându-i bogăţia veşmintelor. Se temu chiar că acesta nici nu-şi va mai aminti de oropsitul Marcu. S-a înşelat însă, căci năvalnicul boier i-a răspuns pe dată:

— Mergem să-l scoatem de la turc. Eu şi cu Duţescu mă încumet să-l arunc pe paşă în Dunăre, dacă…

— Stai, omule! îl opri nevastă-sa. Vrei să treci peste Vodă? N-auzişi că alde Brătăşanu nu se bagă?

— Aida de! Ce-i fi vrând? Să-l las pe creştin în mâna păgânului? Nici gând! se burzului Hrizea.

— Nici eu n-am zis asta! nu se lăsă jupâneasa Frăsina. Tu socoti că împreună cu Duţescu al tău ai putea întoarce ţara pe dos, dar nu-i chiar aşa. Nu zic eu că nu-i viteaz şi cutezător, căpitanul, însă nu uita că domnitorul este prieten cu turcii şi nu are chef să se strice cu ei. Mai bine te-ai înfăţişa la picioarele lui şi să-l rogi să trimită carte turcului.

— Dacă nu vrea? N-a ascultat el pe Brătăşanu, care o ţine pe soru-sa, şi are să plece urechea la rugile mele?

— Abia atunci ţi-e îngăduit să faci ce vrei, dar pe ascuns.

— Jupâneaso, ai o minte de aur! râse Hrizea. Ce m-aş fi făcut eu fără domnia-ta?… Dar până să punem noi totul la cale, Marcu poate ajunge prea-bine în lumea celor drepţi.

— Atunci lasă totul în seama lui Duţescu, răspunse femeia. Te lauzi pe toate drumurile că-i isteţ şi îndrăzneţ. Să vedem, el ce zice?

— Iertat să-mi fie că mă amestec şi eu, îndrăzni Sâvu. Socot că, dacă m-oi repezi cu acel căpitan, ne-om descurca noi cumva, şi chiar de ne-o prinde, am făcut-o după mintea noastră.

— Facă-vi-se voia! ridică Hrizea amândouă braţele. Aveţi dreptate că trebuie umblat în mare taină, ca să nu stârnim cumva mânia lui Vodă.

Aşa se face că, la mai bine de patru săptămâni după moartea lui Marcu, un pâlc de călăreţi, aleşi unul şi unul de către căpitanul Duţescu, se îndrepta către ţinutul Mehedinţilor. Printre ei se aflau şi bănăţenii din ceata lui Sâvu, toţi înveşmântaţi ca seimeni, căci duceau un dar al măriei-sale către luminăţia-sa Ferhad-paşa, cu straşnică poruncă să fie înmânat numai la el, în ostrov, şi nu în altă parte.

O strânsă prietenie legă pe cei doi căpitani şi Duţescu îi povesti mai tot drumul cum taică-său luptase la Mirăslău şi Gorăslău, dar căzuse la moara de hârtie de lângă Braşov, în oastea lui Radu-vodă Şerban. Lui îi semăna în ticluirea urzelilor, dar şi în luptă deschisă cu spada, şi ţinea la Hrizea ca la ochii din cap. Apoi i-a spus lui Sâvu cum plănuia să ajungă la Ferhad-paşa.

— Lădiţa asta ferecată este o momeală pentru turc! arătă el spre calul ce o căra în spate.

— Dar ce-i în ea?

— Nimic!

— Când o să vadă că ne-am bătut joc de el, paşa are să ne tragă în ţeapă.

— Aş vrea s-o văd şi pe asta! râse Duţescu. Mă prefac a umbla pe la lăcată, zicând că am pierdut cheia, iar domnia-ta ai să te repezi cu hangerul în beregata turcului.

— Să-l ucid?

— Nicidecum! Numai îl ameninţi, şi eu sar pe dată alături, apoi cerem prinşii în schimbul vieţii lui ticăloase. Eu mă descurc binişor pe limba lui, aşa că să nu te temi…

— Dar cu el ce vom face?

După ce-i luăm pe ai noştri, ne ducem cu paşa în pădurile Mehedinţilor.

— Ostatec?

— De bună-seamă?

Adevărat că aşa ceva numai prin mintea lui Duţescu ar fi putut să treacă, iar Sâvu se cam îngrijoră ca nu cumva să stârnească mânia domnitorului. Totuşi, pentru Marcu trebuia încercat orice.

Ajungând în târgul Severinului au şi trimis vorbă pe ostrov, cerând îngăduinţă să se înfăţişeze strălucitului stăpân, dar paşa n-a încuviinţat să meargă decât cel mult doi oameni, zicând că va trimite el azapi să păzească nepreţuitul dar.

— Ce ne facem? întrebă Sâvu cam îngândurat.

— Nici n-aveam nevoie de mai mulţi. Care osmanlâu va clinti, când Ferhad va avea jungherul la grumaz?

— Mă rog, dacă aşa socoti domnia-ta, se învoi prigoreanul.

Duţescu însă îşi trimise oştenii într-un loc anume, pe malul Dunării, unde aveau să iasă cu ostatecul, şi-i povăţui ce să facă. Apoi se urcară în barca trimisă de paşă, în vreme ce alte două, pline cu oşteni, aveau să-i însoţească, spre a nu păţi vreun necaz. Cu ei se aflau numai barcagiul şi lădiţa, aşa că nu se mai socotiră nevoiţi să se ferească, bănuind că turcul nu le cunoştea limba.

— Tot aşa am plecat şi atunci, se înfiora Sâvu, zărind moscheea din Ada-Kaleh, care-şi înălţa minaretele spre cer, smulgându-se din verdeaţa înconjurătoare. Parcă, să zic, ceva mai la deal, dar eram mai mulţi.

— Însă pe întuneric, adăugă zâmbind Duţescu. Iată-ne oaspeţii stăpânului din Ada-Kaleh şi la plină vedere, apăraţi chiar de azapii lui. Nu-i aşa?

Luntraşul i-a ascultat o vreme şi, pe neaşteptate, s-a băgat în vorbă:

— Bre ghiaur! Eu ascultam la voi şi auzit prostii vorbeam. Amândoi îl priviră uluiţi.

— Voi nu ştiam ce păţim ghiaurii prinşi?

— Nu! sări Sâvu, temându-se de o nouă capcană.

— Ehei, efendi. Ăla ghiaur la cârlige crăpat. Ceilalţi, cap tăiat la ei. Voi la fel voiam?

Căpitanul Duţescu nu se mulţumi numai cu atât, ci îl descusu pe barcagiu pe limba lui şi atunci află cumplitul adevăr. Mergeau degeaba, fiind morţi cu toţii. Sâvu îngălbeni când auzi crâncenul sfârşit al lui Marcu, şi nu fu în stare să mai scoată un cuvânt.

— Ne întoarcem! hotărî Duţescu.

— Acum nu puteam, ghiaur-efendi. Nu vedeam azapi? Pe dată dam la fundul apei.

Zâmbetul de încredere pieri de pe faţa lui Duţescu, iar mintea lui se zbătea acum spre a găsi scăparea, căci de mers pe ostrov nici nu mai putea fi vorba.

— Oare chiar suntem pierduţi? întrebă şoptit Sâvu.

— Încă nu! şi faţa căpitanului se lumină iar. Apoi începu a vorbi turceşte cu luntraşul:

— Ascultă bre… cum îţi spune?

— Cekârge, efendi.

— Vrei să te fac bogat? De azi, scapi de sărăcie.

— Auzi vorbă?! zâmbi strâmb turcul. Să fie oare careva s-o îndrăgească într-atât ca să nu se scape de ea?

— Atunci îi bine, Cekârge! Vezi tu lada asta?

— Îhî!

— Ei bine, este plină-ochi cu nestemate. Preţul răscumpărării celor ucişi. Nu mai vreau s-o dau stăpânului tău, că nu merită. Ţie ţi-o dăruiesc toată!

— Mie?! Să cred oare?… dar ce mă fac?… nici n-apuc să ajung cu ea acasă…

— Nu va şti nimeni că-i la tine. N-ai decât s-o vinzi cu bucăţica. Om te fac! În schimb, tu ne scoţi pe malul românesc, colo, în dreptul Simianului, apoi te duci la vale cu lotca şi-ţi îngropi comoara. Nici că trebuie să te mai întorci, să dai socoteală cuiva.

— Dar cu azapii ce fac?

— Treaba ta! Pentru asta îţi dau o avere, ca să ne scapi. Altfel, crezi că nu opream eu giuvaericalele? Dar n-am poftă să-mi las căpăţâna pe ostrovul vostru afurisit.

Barcagiul îl privi neîncrezător pe Duţescu, apoi se uită către bărcile azapilor, rămase mai în urmă, şi spuse hotărât:

— Mă-nvoiesc! Mai întâi să-mi dai lădiţa, s-o dosesc în fundul bărcii.

— Asta nu, frăţioare! Mă iei drept prost? Pe urmă să mă duci plocon paşei?

— N-ai decât să-mi crapi capul, efendi, dacă nu-s cu gând bun. Doar ai spada în mână.

Duţescu se prefăcu a chibzui, apoi îi făcu semn că poate să ia lădiţa.

— Bine! Fie cum vrei tu! Dar cum ai să scoţi barca din ochii urmăritorilor?

— O iau încolo, spre mal, arătă el târgul Severinului, căci numai eu ştiu cum curge şuvoiul prin locul acesta. Apa, izbindu-se de fundul ostrovului, se întoarce şi face un vârtej. Azapii se vor lua după noi şi când or să intre în bulboană tragem cu toţii la vâsle, după cum am să spun eu. În apropierea ţărmului, săriţi amândoi deodată, şi descurcaţi-vă cum veţi şti.

Duţescu dădu mulţumit din cap şi se întoarse către Sâvu.

— Ştii să înoţi? îl întrebă el.

Bănăţeanul îl privi mirat, căci nu înţelesese nimic din ce vorbiseră cei doi până atunci.

— Nu prea, dădu el din cap.

— Apă nu mare estem, bre, se băgă turcul. Apropiem de mal şi zdup!

Duţescu îl lămuri pe Sâvu ce plănuise, bănuind că azapii se vor învârti o vreme în vârtej, răstimp în care ei ar ajunge la semenii lor, gonind cu toţii cât mai departe de Dunăre. Nu i-a mai pomenit însă nimic de „răsplata” făgăduită, ca nu cumva să întrebe ceva nelalocul lui şi să afle barcagiul.

Prinseră a pluti cu iuţeală pe firul apei la vale, făcându-i pe azapi să urle, întrucât bănuiau ceva necurat la mijloc şi vâsleau acum din răsputeri ca să-i ajungă pe fugari. Se liniştiră însă curând, când îi văzură că se întorceau împotriva apei, către deal, şi lăsară şi ei bărcile în voie, socotind că intraseră în vreo bulboană. Oricum, tot pe ostrov aveau să iasă la mal, aşa că le dădură pace, mărindu-se depărtarea dintre ei.

— Acum, bre! strigă deodată Cekârge, strângându-şi lădiţa cu genunchii. Săream şi fugeam! îi mai îndemnă el.

Holbă ochii la Duţescu, dar nu mai apucă să zică nimic, fiindcă acesta îl pocni cu lopata, prăvălindu-l peste râvnita lădiţă.

— Sări! porunci el, dându-i brânci lui Sâvu.

Urletele neputincioase ale azapilor, care văzusem cele petrecute, le ajunseră la ureche, dar fără plumbii traşi din sâneţe, care se pierdeau undeva în apă, la jumătatea drumului. Sudălmile lor au fost zadarnice, fiindcă Cekârge avusese dreptate şi curând simţiră pământul sub picioare. Din câteva salturi fură pe mal, fără să se mai uite înapoi spre nefericitul barcagiu, care plutea acuma spre Ada-Kaleh, cu vâslele bălăbănind la voia întâmplării.

Abia când s-au mai oprit să-şi tragă sufletul, fiind la adăpost, Sâvu îşi arătă nedumerirea:

— De ce l-ai pocnit, câtă vreme şi-a ţinut făgăduiala?

— Ca să-i scap viaţa.

— Paşa l-ar fi scurtat de cap pentru fuga noastră, căci el n-avea să spună nimic de lădiţă.

— Aşa însă are să i-o apuce el, şi când o vedea pietrele…

— Se va uita prostit la ele, adăugă Duţescu râzând. Sâvu păru totuşi nemulţumit de purtarea lor.

— Mai bine i-am fi dat nişte bani.

— Numai răcliţa aceea ferecată ar fi putut să-l ispitească să înfrunte mânia paşei. Poate că are norocul să fie şi răsplătit, căci lovitura primită este o dovadă a nevinovăţiei lui.

Într-adevăr, Ferhad-paşa rămase cu gura căscată văzând pietricelele şi multă vreme s-a tot întrebat ce-or fi urmărit ghiaurii aceia ţicniţi, neputând să-şi închipuie că ar fi vrut să-şi bată joc de el.

Fugarii se întâlniră în cele din urmă cu oştenii care-i aşteptau şi care nu scoaseră o vorbă văzându-i uzi-leoarcă, bănuind că va fi fost vorba de o fugă neaşteptată. Aprinseră un foc şi curând voia-bună se aşternu pe faţa căpitanului Duţescu.

— Aşa scăldat mai zic şi eu, făcu el, lovindu-şi braţele ca să se încălzească.

— Bine că am scăpat teferi din vâltoarea Dunării, adăugă şi Sâvu.

— Ca să intrăm în cea a vieţii, ca şi până acum, oftă cu tâlc Duţescu.