Partea a patra

Pe strada Sărindar, la un etaj unde se urca pe scări de lemn, înguste, putrezite, cu balustrada şubredă, era „Şcoala de studii practice”. Mirosea a guzgan şi a mucegai. Eva se ducea în fiecare zi câte două ore, învăţa stenografia, maşina de scris şi contabilitatea. O dureau degetele şi spinarea. Jos în stradă, se auzea gălăgia micilor vânzători de ziare, care se jucau în aşteptarea ediţiilor speciale. De trei-patru ori pe zi porneau ca hoardele cu foile subsuoară, umplând oraşul de strigăte.

Afară era soare de mai; ea bătea la maşina de scris, încet, atentă, literă cu litera, lucrând cu toate zece degete, exersându-se cu texte luate la rând din ziare: „Armatele germane au pătruns în Belgia”, „Ieşind în întâmpinarea inamicului, diviziile franceze se îndreaptă spre Namur”, „Anglia trimite noi trupe pe continent…”

Nu se oprea cu gândul la niciuna din frazele acestea. Ştia de un oraş Namur, ceva care îi stârnea durere, şi vroia să-l uite, să-i fie la fel de indiferent ca oraşele celelalte din comunicate. În fiecare zi întâlnea altele; era ca o lecţie de geografie pe care o urmărea fără atenţie. Scria în telegramele de presă şi le strigau vânzătorii de ziare, în stradă; Dinant, Nivelles, Gand, Bruges. Şi într-o zi, Dunkerque.

Altminteri nu se întâmpla nimic. Era frumos oraşul, şi lumea părea liniştită. Pe bulevard, copacii păreau mai verzi ca altădată, şi cerul părea mai curat. Nu se mai temea nimeni de război. Într-o seară, se făcură exerciţii de alarmă aeriană. Se stinseră luminile în tot oraşul; vehiculele fură obligate să se oprească. Era lună plină. Lumea ieşise, forfota şi umplea străzile, trotuarele. Semăna cu un exerciţiu de carnaval, nu de apărare.

La sfârşitul lui iunie, Eva primi un certificat în care nu se spunea altceva decât că se află în posesia cunoştinţelor cerute ca să poată ocupa un post de secretară. Începu să urmărească mica publicitate din ziare; apăreau diferite oferte. Se duse în Bulevardul Elisabeta, mai jos de Piaţa Kogălniceanu, fiindcă era aproape de casă. La uşă văzu doar numărul apartamentului, fără nici o firmă. Îi deschise un bărbat înalt, cu faţa lungă şi descărnată, cu o mustaţă groasă căzută peste gură, cu trăsături de oriental. Se numea domnul Protopopescu. În spatele lui se vedea o încăpere întunecoasă, cu obloanele pe jumătate lăsate. Într-un colţ era un birou mare, iar împrejur fotolii de piele. O uşă întredeschisă dădea într-o altă odaie, la fel de întunecoasă. Nu se auzea, nici un zgomot, vreo maşină de scris ţăcănind, nici un glas, numai tramvaiele, afară.

Domnul Protopopescu o pofti să şadă într-un fotoliu; pielea fotoliului era rece şi mirosea a tutun. El se aşeză pe colţul biroului, cu un picior jos; pe celălalt îl bălăbănea în aer. Avea ciorapi albi şi pantofi cât toate zilele. Părea că n-o priveşte; în penumbră nici n-ar fi putut s-o vadă bine. Ea scoase certificatul din poşetă şi i-l întinse.

— Nu-i nevoie, domnişoară. Eşti angajată.

Nu-i venea să creadă. El o întrebă, tot fără s-o privească;

— Care sunt pretenţiile dumitale?

Parcă avea ochi galbeni, în culoarea tutunului.

— Vă rog să spuneţi dumneavoastră; nu m-am gândit.

Îl văzu că se duce alături, de unde se întoarse cu o pereche de papuci de casă femeieşti, mici, roşii.

— Salariul dumitale e zece mii de lei pe luna. Îţi convine?

I ce păru enorm; crezu că nu înţelesese bine.

— Zece mii de lei pe lună? Ce trebuie să fac? Ştiu stenografia, maşina de scris…

— Scoate-ţi pantofii şi ia papucii!

Se bâlbâi:

— Pa-pucii?

El vorbea fără s-o privească, bălăbănindu-şi într-una piciorul:

— Da! Încalţă-i şi nu întreba multe. Nu-mi place zgomotul pe care îl fac pantofii. Să umbli cu grijă.

— Şi… şi care sunt atribuţiile mele?

— Ai să afli pe măsură ce am să ţi le încredinţez. Vei sta la telefon în lipsa mea şi vei nota cine mă caută. Trebuie să păstrezi o discreţie desăvârşită. Eu sunt detectiv particular. Ne-am înţeles?

În clipa aceea sună la uşă. El străbătu camera cu paşi mari. Îl auzi vorbind cu cineva:

— Postul s-a ocupat, domnişoară. Mai încercaţi peste o săptămână.

Eva simţi o neaşteptată strângere de inimă; poate afară era o fată mai săracă decât ea, poate n-avea ce să mănânce, poate se pricepea mai bine. Vru să se ridice, sfioasă, să spună: „Dacă vreţi, angajaţi-o pe ea. Eu n-am absolută nevoie!” Dar el trânti uşa şi se întoarse.

— Nu ţi-ai pus papucii! Îmi place să fiu ascultat. Te rog, domnişoară!

Îi îndeplini porunca, zăpăcita, neînţelegând ce se întâmplă Domnul Protopopescu luă pantofii, se uită la ei, pe tălpi, pe dinăuntru, îi mirosi, apoi îi duse în odaia vecină.

— Când pleci, îi găseşti dincolo. Eu am treabă în oraş. Rămâi aici, până la unu. Notezi prin urmare în blocnotes tot ce se întâmplă. Dacă nu mă întorc, nu e nevoie să mă aştepţi tragi uşa, se încuie singură. Revii la ora patru. Ai nevoie de un acont asupra salariului?

— Nu, mulţumesc. Nu am nevoie.

— Bine. Dacă îţi trebuie bani, găseşti în sertarul din mijloc al biroului.

Se duse alături de unde se întoarse îmbrăcat într-un pardesiu negru, cu o pălărie de panama albă, cu borurile enorme. Eva privi mirată pardesiul; era miezul verii.

— Să nu ridici obloanele. Nu-mi place lumina.

Luă de pe birou o pereche de ochelari negri şi îi băgă în buzunarul de la piept al pardesiului. Pe urmă îşi scoase pălăria, se aplecă în faţa ei adânc, salutând-o cu un gest de trubadur, şi din poziţia aceasta căzu deodată în genunchi. Eva simţi că-i miroase picioarele, plimbându-şi nasul pe deasupra papucilor. Vru să se ridice, dar n-avea cum, şi scena nu dură mai mult de-o clipă. În clipa următoare, domnul Protopopescu era în picioare, cu pălăria în cap, rigid şi enigmatic.

— Atunci, ne-am înţeles, domnişoară! Nu uita, telefonul. Dacă sună la uşă nu deschizi.

Eva rămase zăpăcită în fotoliu până ce o cuprinse spaima. Sări în picioare şi alergă la uşă, încredinţată că o încuiase în casa. Îşi şi făcu mintal planul gesturilor următoare: telefonul, poliţia, fereastra deasupra străzii… Era la etajul întâi, putea să strige. Dar apăsând pe clanţă, uşa se deschise fără nici o piedică. O închise la loc şi se întoarse năucă. Pe măsură ce îi trecea spaima se simţea mai nedumerită. Stătu un timp în mijlocul odăii, neîndrăznind să se mişte, tresărind la orice trosnet al mobilelor, aşteptând să se întâmple ceva. Mai târziu, îşi luă inima în dinţi şi merse până la uşa cealaltă, să-şi arunce o privire în camera vecină; în faţă era un divan cu aşternutul nestrâns, şi la stânga un dulap în perete; o uşă mică ducea probabil la camera de baie. Pe perete, deasupra divanului, atârnau câteva obiecte ciudate; se apropie şi văzu o cravaşa lungă, de piele împletită, altă cravaşa de lemn roşu, încă una neagră şi la mijloc un bici cu multe capete. Nu mai înţelegea pe ce lume se află, dar, fiindcă nu se întâmpla nimic nu-i mai era frică. Se întoarse în prima odaie, se aşeză la birou, răsfoi bloc-notesul căutând însemnările pe care trebuia să le continue; aşteptă să sune telefonul, emoţionată că îşi începea rolul de secretară. Filele bloc-notesului erau albe – nimeni nu se atinsese de ele. Deschise sertarul biroului şi rămase stupefiată; era plin de bani, teancuri, hârtii noi de câte două mii de lei, cu banderole nedesfăcute. Într-un colţ, se vedeau şi hârtii mai vechi, un teanc de câte o mie, altul de câte cinci sute. Împinse sertarul repede la loc; dacă ar fi lipsit ceva, putea fi învinuită de furt. Din nebăgare de seamă atinse telefonul cu cotul, gata să-l răstoarne; dând să-l îndrepte, văzu că firele atârnau libere, în stânga biroului, fără nici o legătură. Ridică receptorul, uluită, crezând că poate e o instalaţie necunoscută; nu se auzi nimic: nici tonul, nici alt zgomot. Firele se legănau pe lângă birou, inutile. Atunci o cuprinse din nou frica; nu mai putea să rămână. Se duse dincolo să-şi ia pantofii. Uşile dulapului erau descuiate; văzu înăuntru haine, lenjerie, pălării; pe uşă, în locul unde se pun cravatele, atârnau alte cravaşe şi bice, de toate felurile. Pantofii ei nu se vedeau nicăieri; se aplecă, răscoli pe jos, se întoarse, căută în toată odaia, se duse la baie; sub chiuvetă era o pereche de pantofi de femeie, dar nu ai ei. Reveni, cotrobăi pretutindeni, din ce în ce mai contrariată şi mai speriată; ridică până şi covorul, cu un gest absurd, apoi răscoli aşternutul, dând urmare aceleiaşi porniri absurde – şi, deodată, când nu se aştepta, îi văzu sub cuvertură, unul lângă altul, aşezaţi simetric în mijlocul patului. Nu stătu să mai judece: aruncă papucii, se încălţă în fugă şi ieşi pe uşă, fără să se mai uite înapoi, cu senzaţia că e urmărită.

Acasă o cuprinse panica: fuga ei putea să aibă urmări – ar fi putut să lipsească bani, el era în drept s-o reclame la poliţie. Se vedea arestată, acuzată de furt, întrebată şi chinuită.

Câteva zile nu îndrăzni să iasă din casă. Din fericire nu-i ceruse numele, nici adresa, dar poate avea mijloace nebănuite s-o identifice şi s-o prindă. Tremura ziua şi noaptea, la fiecare pas în faţa uşii. Apoi, încetul cu încetul, se linişti. Peste o săptămână, când ieşi din casă, trase cu ochiul în toate părţile, gata să fugă înapoi şi să se ascundă. Multă vreme de atunci înainte merse pe stradă cu frică. Şi într-o zi, când tocmai când ieşea din scuar, în plină amiază, se pomeni cu el faţă în faţă. Venea dinspre oraş, cu acelaşi pardesiu negru şi cu pălăria albă, mergând drept spre ea, cu paşi rari, apăsaţi, acuzatori. Împietri, incapabilă să-şi ascundă faţa sau să fugă. Îi văzu ochii galbeni străpungând-o cu o privire dură şi ascuţită. Îşi duse mâna la frunte, simţi să se pierde, că leşină. Dar el trecu pe alături, ca şi când n-ar fi observat-o, deşi ochii li se întâlniseră, iar într-ai lui se simţea intenţia ofensivei. O clipă mai târziu, îi auzii paşii îndepărtându-se. Când întoarse capul, îl văzu că se ducea înainte, cu mersul netulburat, aruncând în afară, la fiecare pas, pulpanele pardesiului.

Ea avu putere să se întoarcă, să intre în casă, să se trântească în pat, şi aşa rămase, parcă leşinată, până spre seară, când izbuti să se ridice.

De atunci nu mai ieşi decât pe înnoptat, ca să-şi cumpere de mâncare la o băcănioară de alături, strecurându-se pe lângă ziduri. Se gândi că ar fi trebuit să se mute, dar nu avu curaj să plece în căutarea altei case. Până ce, într-o zi, peste vreo lună, pe bucata de ziar în care băcanul îi învelise pâinea, un titlu îi atrase atenţia: „Faimosul Protopopescu din Bulevardul Elisabeta a fost rearestat.” Din text rămăseseră numai câteva rânduri; restul fiind rupt, nu se înţelegea nimic, dar nici n-o mai interesa. Se gândi că, probabil, era un escroc, sau un hoţ, că prădase vreo bancă. Se simţi eliberată şi începu iar să caute slujbă.

În a doua jumătate a lui septembrie lucră vreo zece zile la un birou de copiat acte, în faţa Tribunalului. Veneau fel de fel de avocaţi şi împricinaţi, grăbiţi, asudaţi, mirosind urât, care se aşezau alături să-i dicteze, dându-i fumul de ţigară şi respiraţia grea în obraz. O dureau degetele, îi înţepenea spinarea, simţea că se sleieşte, şi nici nu câştiga cine ştie ce. Renunţă, hotărâtă să găsească un serviciu unde să nu scrie toată ziua la maşină. În octombrie, se angajă la biroul unui depozit de lemne, departe, pe strada Panduri, o întreprindere mare, cu mulţi funcţionari. Lucra într-o cameră cu trei fete şi cu un tânăr, domnul Sergiu, care le făcea curte tuturor, cu o superioritate protectoare. Domnul Sergiu nu le era propriu-zis şef, dar fiind mai vechi în slujbă îşi îngăduia să le socotească subalterne. Avea un cap mare, cam spân, cu nasul ascuţit ca muchea cuţitului, cu ochii verzi, spălăciţi şi cu buzele veştede, pe care şi le umezea mereu cu limba. Umbla cu guler tare şi nu ieşea pe stradă fără baston. Fetele spuneau despre el că are trecere ca bărbat, că e amorezată de el o actriţă de revistă, care trimite automobilul să-l de la slujbă. Eva nu văzuse niciodată automobilul. El îi spunea pe nume, ca şi celorlalte.

Odată, întâlnindu-se pe un coridor îngust, dădu s-o ciupească de obraz; se feri şi îi aruncă o privire de gheaţă.

Acestea erau relaţiile dintre ei în seara când, abia ajunsă acasă, auzi soneria. Domnul Sergiu stătea în faţa ei, cu bastonul pe braţ, cu pălăria tare, pudrat foarte mult, cu o servietă în mână, zâmbindu-i cu familiaritate. La început nu-l recunoscu, sau i se păru că visează; înţepenise cu mâna pe clanţă şi îl privea siderată. El intră ca în propria lui casă, îşi puse pălăria în cuier, trecu dincolo, lăsă servieta pe marginea divanului şi, după ce privi de jur-împrejur, zise:

— Ai gust! Am ştiut eu cum te-am văzut. E frumos la tine. Ce chirie plăteşti?

Fără voia ei, Eva răspunse, parcă hipnotizată:

— Patru mii de lei pe lună.

Domnul Sergiu îi făcu cu ochiul:

— Din leafă?

Şi începu să râdă. Leafa ei era şase mii de lei. El îşi dezbrăcă pardesiul, tot râzând, îşi scoase o ţigară, o aprinse, şi se aşeză pe marginea divanului. Eva nu-şi revenise.

— Ce zici, o întrebă el, pot să dorm aici la noapte?

Îi năvăli sângele în ochi; nu mai văzu decât o pâclă roşie.

— Ieşi!

Domnul Sergiu o privea, clipind nedumerit; prin colţurile gurii îi ieşeau două fire subţiri de fum.

— Ieşi imediat! Ieşi!

— Da de ce? (Se săltase de pe pat, neconvins.) Nu-ţi place de mine?

Eva ridică mâna şi scurt, fulgerător, i-o repezi în obraz. El se trase un pas înapoi.

— Dar de ce te-ai supărat? Ţi-am tăcut ceva? Doar te-am întrebat! (Îşi luă servieta, plin de nevinovăţie.) Am adus-o degeaba! E pijamaua, nu te uita aşa; îmi place sa dorm cu lucrurile mele. Te credeam mai de înţeles. Păi, crezi că eu sunt omul să fac de pomană atâta drum? Altele ar fi fericite.

— Ieşi!

— Bine! O să te căieşti! Dar a doua oară nu mai vin!

Se îndreptă ofensat spre uşă. Când să deschidă, se mai întoarse o dată.

— Chiar vrei să plec?

Eva nu mai putu să se stăpâneasca. Apucă lampa de pe noptieră, smulgând-o din priză; era gata s-o arunce în capul pomădat, când domnul Sergiu se repezi afară şi trase repede uşa după el. Tremura fără control, cu mişcări mari, rupte. Se apucă strâns cu mâinile de marginea mesei.

Nu putu să adoarmă toată noaptea. Într-un timp, tremurul păru că se linişteşte, dar simţea o apăsare ciudată şi alarmantă; aerul devenise greu, vâscos, de nerespirat. O dureau capul, inima, membrele, cu o durere surdă şi fără cauză.

Încercă să învingă senzaţia de înăbuşire, forţându-şi plămânii, dar aerul adineauri îngroşat, acum parcă se rarefiase. Se ridică, speriată, să deschidă fereastra. În clipa când puse picioarele jos, parchetul începu să-i joace sub tălpi; auzi un huruit adânc, tunete subpământene. Pereţii trosneau, casa se legăna ca pe valuri. Se repezi orbeşte la întrerupător, îl învârti, dar lumina nu se aprinse. Simţea că se apropia un sfârşit, ceva definitiv, care nu putea să întârzie. Nu mai fu în stare să facă nici un gest; rămase rezemată de peretele mişcător, în mijlocul trosnetelor şi al huruitului, liniştită, mirată doar că nu se mai termină. În chip nesperat, mişcarea şi zgomotul începură să descrească; numai pereţii mai trosneau, şi pe parchet cădea moloz fâşâind.

Afară se auzeau glasuri speriate, ţipete, paşi rostogolindu-se pe scări. Îşi luă pardesiul pe umeri şi ieşi. Oamenii de la etaj coborau în panică, aruncându-se unii peste alţii, căutând ieşirea pe întuneric. O femeie striga, de sus:

— Marcel, unde eşti? Ce-a fost? Ce s-a întâmplat?

— Cutremur! răspunse un glas bărbătesc, de afară. Alice vino jos!

Femeia nu auzea; striga mereu:

— Marcel, leşin. Marcel, Marcel!

Bărbatul înjură, cu un năduf probabil mai vechi şi mai puternic decât spaima:

— Leşină, lua-te-ar dracu!

Dialogul se pierdu în strigătele celorlalţi.

Scuarul se umpluse de oamenii care fugiseră din blocuri şi nu îndrăzneau să se întoarcă. Burniţa. Eva întrebă cât e ceasul. Trei, spuse cineva. Altcineva spuse: patru; altul: două. Toţi păreau zăpăciţi. Intră în casă şi îşi căută rochia pe întuneric. Când era aproape îmbrăcată se aprinse lumina. Lampa atârnată de tavan încă se mai mişca; pereţii erau fisuraţi de jur-împrejur; printr-o crăpătură de deasupra ferestrei, răbufnea vântul umed. Molozul albise parchetul, masa, covorul, mobilele. Abia acum o cuprinse groaza, îşi luă pardesiul şi fugi afară. Oamenii stăteau în ploaie; câte unul mai curajos spunea: „Mă duc să mă culc”, şi aştepta să vadă dacă îl urmează cineva. Cum nimeni nu îndrăznea să se mişte, rămânea şi el pe loc.

Eva porni pe bulevard, spre centru, în neştire, aşteptând să se întâmple ceva care să redea liniştea oamenilor. Pretutindeni trotuarele erau acoperite de moloz. Aproape de Calea Victoriei, văzu lumea alergând spre statuia lui Brătianu. O echipă de gardieni se apropia în pas alergător dinspre Prefectura Poliţiei, tropăind pe asfaltul ud. Cineva care venea din faţă, îi spuse, ca unei cunoştinţe:

— S-a dărâmat blocul Carlton. Du-te repede să vezi!

Se duse mergând încet, printre oamenii care alergau. Ajungând în Bulevardul Brătianu, văzu o pată mare de întuneric, şi-n întuneric lumea forfotea răvăşită. Când se apropie, descoperi golul dintre celelalte blocuri, un gol de neadmis: unsprezece etaje nu mai erau, ruinele nu depăşeau capetele oamenilor, într-o imagine neverosimilă. Unde intrate tot ce fusese în sus?

Se lumina. Nu se mai întoarse acasă; rătăci pe străzi, până la ziuă, apoi coborî la Dâmboviţa, trecu podul şi o luă pe linia tramvaiului, spre Panduri. Nu venise încă nimeni. Intră în birou şi se rezemă de sobă, fără gânduri. Pe la nouă apăru una din fete, mai târziu alta şi după ea a treia. Toate erau speriate, stăteau cu paltoanele pe ele, să fugă afară. Domnul Sergiu îşi băgă capul pe uşă, îi aruncă Evei o privire duşmănoasă, iar fetelor le făcu semn să vină după el. Eva rămase singură, poate o oră; fetele nu se întoarseră. Veni doar uşierul, care îi întinse un plic albastru şi o puse să semneze de primire în condică, în plic era o hârtie cu antetul firmei: Fagul Nou – Societatea Anonimă Română. Dedesubt scria: „Doamnă, deoarece asupra dumneavoastră planează bănuieli care nu vă fac onoare şi întrucât firma noastră ţine să nu-şi strice reputaţia, vă aducem la cunoştinţă că începând de astăzi ne scutim de serviciile dumneavoastră. Date fiind împrejurările, ne socotim în drept nu va acordăm nici un preaviz. Cu deosebită stimă…”

În prima clipă, tonul scrisorii o făcu să zâmbească. Oare ce însemna buna reputaţie a unui depozit de lemne? În sfârşit, după bănuielile care o indignau, firma Fagul Nou termina: „cu deosebită stimă.”

În clipa următoare, îi veni sângele în obraz. Simţi impulsul să se ducă la director să-l pălmuiască, să-l pălmuiască pe domnul Sergiu. Dar nu-şi dădu atâta osteneală. Îşi puse fularul la gât, îşi încheie pardesiul şi ieşi, fără să se mai uite în urmă. Afară dădu piept în piept cu prigonitorul ei, care venea de la direcţie. În ochii lui răi lucea o scânteie de satisfacţie.

— Mironosiţo! îi strigă din urmă. Ai crezut că te joci cu mine?!

Văzu jos o bucată de lemn, căzută dintr-o căruţă. Se opri, gata s-o apuce şi să i-o arunce în cap. Câteva clipe şovăi, cu obrazul arzând, apoi se calmă şi porni mai departe, prin ploaie, fără să întoarcă privirea.

În faţa casei tot mai erau oameni. Intră, se aşeză pe marginea divanului murdar de moloz, fără să-şi scoată pardesiul ud, şi începu să se frământe. Era enervată, îngrozitor de nemulţumită – nu-şi ierta că se stăpânise şi nu aruncase cu lemnul, să fi spart un cap de om sau măcar geamurile.

Până după Anul nou nu mai îndrăzni să caute de lucru; stătea mai tot timpul în casă, dormind, aşteptând scurgerea zilelor. Îşi luase obiceiul să citească jurnalele, încercând să înţeleagă ce se întâmplă în jurul ei, ca să nu mai rămână atât de izolată de viaţa care începea dincolo de ziduri şi se întindea peste graniţele frământate, pe întreg pământul. Vedea abia acum că lumea fierbea, şi se mira că putuse să trăiască atâta timp ca şi când ar fi fost singură, într-o lume care totuşi nu murise.

Odată, într-o corespondenţă din provincie, citi surprinsă numele domnului von Seele: „Opinia publică a oraşului nostru nu mai poate suporta ca acest mason vândut străinilor să-şi vadă de treburi nestânjenit, sfidând-o, împroşcând-o cu noroiul Pakard-ului…”

Se simţi indignată; ştia că domnul von Seele nu stropea pe nimeni cu noroi. Iar cuvântul mason, folosit cu un sens injurios, îi era necunoscut. Căută în dicţionar şi văzu că înseamnă „zidar.” Fu şi mai nedumerită. De atunci înainte nu mai citi ziarele, încredinţată că nu spuneau decât minciuni.

Curând după Anul nou, într-o dimineaţă, când trecea pe bulevard cu gândul să intre la un cinematograf, se întâlni pe neaşteptate, faţă în faţă, cu domnul von Seele. O năpădi bucuria, nu mai văzuse de atâta timp un prieten, ar fi vrut să-l îmbrăţişeze în stradă. El o luă de braţ, o duse la Capşa şi băură împreună şocolată fierbinte. De mult nu mai simţise un gust atât de bun. În cofetărie era cald, linişte, prea puţină lume, şi afară încerca să ningă.

— Oswald, am citit în ziare; ce au cu tine?

— Lasă, Eva, nu-ţi bate capul!

— De ce ţi-au spus mason? Ce înseamnă asta?

El zâmbi uşor, cu un pic de ironie.

— Cred că nu ştie nimeni. (Zâmbetul i se accentua.) Nici măcar eu!

— Dar ce au cu tine? Tu nu superi pe nimeni.

— Poate că supăr pe mulţi. Ţi-am mai spus o dată: nu vreau să mă închin nici unui stăpân. E ceva foarte periculos. Să nu mai vorbim. Ce faci tu? Singură?

Ea începu să râdă; nu-i mai era ruşine; viaţa ei i se părea comică. Îi povesti întâmplările din ultima vreme, Şcoala de studii practice, alergăturile după o slujbă, spaimele, dezamăgirile.

— Vreau să-mi fac un rost, să nu atârn de nimeni. Dacă nu s-a putut altceva, să am măcar independenţă. Crezi că n-am să mă pot întreţine singură?

— E mai greu decât crezi. Când te socoteşti liberă, tocmai atunci depinzi de cineva. Unei femei i se pun mai multe piedici decât unui bărbat. Bărbaţilor nu le place să fie concuraţi în munca lor. Nu vrei să te întorci la Păltiniş? Nu te-ar supăra nimeni. Eu… Eu peste câteva zile sper să pot pleca din ţară; nu te-aş stânjeni.

— Unde pleci?

— Deocamdată la Ankara; pe urmă am să văd.

Simţi în vorbele lui un ton ciudat, un pic de nelinişte şi de tristeţe. I se păru că înţelege ceva, dar se ferea să înţeleagă totul.

— Vrei să-ţi dau un post la birourile noastre? Aş face să te simţi bine.

— Îţi mulţumesc; nu.

El se gândi un timp şi se lumină:

— Ştiu ceva care are să-ţi convină. Să nu te împotriveşti.

Vrei să lucrezi, nu-i aşa? O muncă nu prea grea, dar care să-ţi creeze sentimentul că nu trăieşti de pomană. Adevărat?

Eva încuviinţă din cap.

— Undeva unde să nu se vorbească tare, să nu ţi se ordine în chip grosolan, să nu te jignească nimeni. Du-te după-masă aici.

Scrise ceva pe o carte de vizită.

— E un medic cu multă căutare; mi-e bun prieten; am vorbit chiar ieri cu el, ştiu că are nevoie de o secretară. Îl chem acum la telefon.

Atunci îi auzi ultima oară glasul şi ultima lui imagine rămase aceea, aşa cum vorbea la telefonul din colţul cafenelei…

(Asasinat la Cairo, în vara anului 1943, în împrejurări misterioase, nelămurite niciodată.)

După sfântul Ion, Eva îşi luă în primire noua slujba. Stătea într-un birou, lângă vestibul, cu un halat alb, răspundea la telefon pacienţilor, le fixa orele de consultaţie şi îi trecea în agendă. Tot ea îi primea când îi introducea valetul, încasa onorariul, apoi îi poftea alături, în sala de aşteptare. Lucrul acesta dura în fiecare zi de la nouă până la unsprezece, iar după-amiază de la patru la şapte. În birou era curat, cald şi linişte. Oamenii care veneau vorbeau în şoaptă, cu un fel de sfială, ca nişte şcolari care se prezintă la examen. Veneau mai ales femei; multe erau artiste la teatrele din Bucureşti, în căutare de sfaturi pentru îngrijirea tenului pe care machiajele îl făceau să sufere.

Ramase aici până în luna martie, şi, din partea ei, n-ar fi plecat niciodată. Medicul era un om de vreo cincizeci şi cinci de ani, cu o figură nu prea frumoasă, care însă inspira prietenie şi încredere, atrăgător prin politeţe şi bunăvoinţă. Faţă de Eva se purta cu o solicitudine caldă, poate fiindcă îi era în fire, poate fiindcă ţinea seama de recomandările domnului von Seele. Într-o duminică dimineaţa ea se duse la un concert simfonic la Ateneu; îl văzu într-un fotoliu mai în faţă, nemişcat, ascultând cu atenţie. Acum, fiindcă îşi dădea seama că era atras de muzică, îşi explica şi prietenia lui cu domnul von Seele. Oswald n-ar fi fost într-adevăr prieten cu cineva căruia să nu-i placă muzica. La ieşire el o zări şi o salută politicos. De atunci înainte, după terminarea consultaţiilor venea în biroul ei şi, în timp ce asistentul orânduia banii încasaţi ei vorbeau despre muzică. Ea îl iubea mai mult pe Beethoven, el pe Bach, însă fiecare îl înţelegea pe celălalt, la nivelul lor de diletanţi.

— Bach are mai multa seninătate, mă împacă şi mă împrieteneşte cu cerul, spunea doctorul.

Eva socotea că are dreptate, în muzica lui Bach era o seninătate religioasă. Chiar în părţile ei pasionate, simţea aceeaşi inspiraţie nelaică; avânturile dovedeau adoraţie faţă de cer şi de Dumnezeu. Spunea:

— Da, înţeleg, şi mie îmi place Bach. Dar Beethoven mă împrieteneşte cu pământul.

Din când în când, sâmbăta seara, doctorul îi punea pe birou un bilet pentru concertul de a doua zi. Pe el îl găsea în acelaşi loc, mai în faţă; nu căuta niciodată să-i vorbească, o saluta cu prietenie şi politeţe; era singurul om din toată sala cu care ar fi stat de vorbă, fără să se crispeze. În pauze mulţi bărbaţi o priveau, învârtindu-se în jurul ei; le simţea privirile îndrăzneţe, însă îi întâmpina cu privirea atât de străină şi rece, încât niciunul nu îndrăznea să i se adreseze. Trăia în mijlocul acestei lumi, ca pe o insulă de gheaţă, mereu cu fularul la gât, cu mănuşile pe mâini.

Odată el o întrebă:

— Nu cânţi la nici un instrument? Acasă la noi se face muzică în fiecare joi seara. Fiul meu cel mai mare cântă la vioară, ţine vioara a doua; am un prieten, foarte bun violonist, cu şcoala la Dresda, ţine vioara întâia; eu cânt la viola, şi fratele meu la violoncel. E un quartet destul de curat; te-aş invita să asculţi.

Păru încurcat, se posomorî şi nu mai vorbi.

Într-o dimineaţă, aproape de terminarea consultaţiilor, intră în birou, fără să se anunţe, o doamnă învelită în blănuri, răspândind un parfum violent, de neidentificat, ceva apăsător şi lubric. Avea părul roşu, se cunoştea că-i vopsit; figura ei, nu urâtă, era aspră, duşmănoasă şi dispreţuitoare.

— Doamna are oră reţinuta?

Ea o privi peste umăr, printre pleoape, cu ochii încărcaţi de silă.

— Dumneata nu ştii să dai bună ziua? spuse, din vârful buzelor, în loc de răspuns. E cineva la domnul doctor? Haide, fetiţo, ridică-te când îţi vorbesc!

Traversă sala de aşteptare, goală la ora aceea, şi intră în cabinet fără să ciocăne. Valetul rămăsese ţeapăn în uşa vestibulului. Eva îl întrebă:

— Ştii cine era doamna care a intrat?

— N-o cunoaşteţi? E doamna doctor!

Doamna doctor! – stăpâna. Eva îşi muşcă buzele. Peste câtva timp ieşiră împreună. Doctorul îşi trăgea mănuşile pe mâini. Doamna se opri în dreptul biroului şi-i aruncă o privire mai stăruitoare, tot printre gene şi nu cu mai puţină silă ca la început.

— Să-ţi faci altă pieptănătură! îi spuse, poruncitor. Aici eşti la un medic, nu la varieteu!

Eva se înroşi. În timp ce ieşeau, doamna îşi admonesta soţul:

— Nu puteai să găseşti una mai cuviincioasă?

Se stăpâni greu. Până la patru după prânz, umblă în neştire pe străzi, cu pumnii strânşi în buzunarele hainei, plângând fără lacrimi; era furioasă că nu avusese puterea să-i întoarcă palmele.

La patru, când doctorul intră pe uşă, o găsi în spatele biroului, în picioare, îngheţată. Nu îmbrăcase halatul alb. El se apropie, o privi în ochi cu o căutătură obidită, întinse mâna şi îi mângâie, timid, obrazul. Simţea cât vroia să fie de bun, şi cât de umilit era el însuşi că nu ştia ce trebuie să facă.

— Te rog, rămâi până la terminarea consultaţiilor!

Eva îşi îmbrăcă halatul, cu mâinile amorţite. La şapte, el aşteptă până ce asistentul luă banii de pe birou, şi ieşi.

— Îţi cer iertare, dragul meu copil! zise apoi.

— Domnule doctor, îmi pare rău, dar ştiţi că trebuie să plec.

El zâmbi uşor; prin ochi îi trecu o lumină firavă.

— Suntem prea timizi amândoi. Altfel am putea face o alianţă. Rezistenţa e arma la modă azi. Cine rezistă, învinge.

Păru speriat de aceste cuvinte şi tăcu, aruncând priviri bănuitoare spre uşi. Îşi frământa degetele pe cristalul biroului. Pe urmă scoase din buzunar un plic şi îl puse pe masă.

— Ai aici onorariul dumitale. Mi-am îngăduit să adaug o despăgubire pentru luna viitoare. Te rog, nu protesta! Fă-mi această graţie. Suntem de altfel în deplină legalitate: e preavizul care ţi se cuvine. Aş vrea să nu urăşti oamenii şi viaţa. Ţi-am pus în plic un abonament la ultimele concerte. Aş fi mulţumit să ştiu că te-ai dus. Îmi laşi mângâierea asta?

Cum puteau să existe, în aceeaşi lume, cum aveau loc, cum puteau să respire laolaltă atâtea feluri de oameni? Răspunse, emoţionată:

— Da, domnule doctor. Vă mulţumesc! Am să mă duc şi am să-mi amintesc de bunătatea dumneavoastră.

Rămaseră tăcuţi, timizi, unul în faţa altuia, până ce el ridică ochii, înviorat.

— Ce-ar fi să înveţi cosmetica? Să nu ai nici un stăpân, să nu asculţi ordine, să-ţi faci programul care îţi place; toate relative, bineînţeles – altfel nu se poate! Da, ai să asculţi sfatul meu. Dă-mi voie, puţin.

Se aşeză la birou şi scrise câteva rânduri.

— Ai să te duci cu asta la Institutul doamnei Kety, pe Bulevardul Take Ionescu. Doamna Kety este o elevă a mea; ai să înveţi repede, nu-i greu – un pic de pricepere şi un pic de escrocherie. N-ai să plăteşti nici o taxă. Când eşti gata, ai să-mi telefonezi şi am să te recomand pacientelor mele. Toate sunt bogate, cele sărace n-au grija tenului, au să plătească bine. Ne-am înţeles?

Îi ajută să-şi îmbrace pardesiul, şi o însoţi până la uşă.

— Nu uita, când eşti necăjită, să te gândeşti la prietenii noştri.

Eva zâmbi.

— La care din ei mai întâi?

— Date fiind împrejurările puţin cam dramatice, desigur, la Beethoven! Nu-i o concesie.

— Nu, domnule doctor! Dat fiind că nu vreau să socotesc nimic dramatic, am să-l pun înainte pe Bach! Nu-i o concesie!

Prin luna iunie; Eva primi de la doamna Alion o scrisoare lungă; doamna Alion îi scria din ce în ce mai des şi mai mult, ceea ce o umplea de mirare; n-o ştiuse niciodată comunicativă. Scrisorile nu se explicau nici măcar prin afecţiune; erau reci, iar uneori răutăcioase. Porneau poate din nevoia de a flecări, care vine o dată cu vârsta la mai toţi oamenii, chiar şi la cei posaci. Doamna Alion îi scria: „M-am învăţat să nu mă mai minunez de nimic ce aflu despre tine. Că ai fost în slujbă ici şi colo, nu m-a mirat prea mult, mai sunt şi alte femei la birouri, chiar la noi, unde lumea e mai altfel, că au ajuns peste tot mai multe decât bărbaţii, încât îmi zic că atunci cine mai găteşte mâncare în oraş şi cine mai creşte copii, că d-aia s-au înmulţit birturile şi orfelinatele. Aşa că nu m-a mirat că ai fost prin slujbe, m-ar fi mirat să faci pureci undeva, dar unde s-a pomenit! Că parcă te-am născut în cort, la nomazi! Acum spui că te-ai apucat de cosmetică şi ai cliente, cocoane bogate, care n-au altă treabă decât să-ţi dea ţie bani de pomană. Altceva n-ai găsit în Bucureştiul ăla? Că doar nu s-or fi terminat bărbaţii! Ai fi putut să-ţi găseşti unul, care să te ţină în frâu, sa te aşezi la o casă, că destul ai umblat hoinară. Vineri, când am fost la Focşani, era acolo manicurista Gettei, că ea îşi face unghiile regulat, o dată pe săptămână, vinerea la patru după-amiază, şi am întrebat-o ce-i aia cosmeticiană; mi-a spus că e tot un fel de manicură, la obraz, nu la unghii. Atunci, bravo ţie, dacă aici ai ajuns, după ce te-am ţinut atâţia ani la şcoală”

Urmau câteva pagini, în care povestea întâmplările din târg, ale vecinilor, ale prietenilor şi ale necunoscuţilor. Spre sfârşit, revenea la Getta: „Că uite, luându-mă cu scrisul, uitam să-ţi spun ce era mai important. Spuneam că vineri am fost la Getta, că era acolo şi manicurista, venise biata fată, că vine în fiecare vineri la patru, şi Gettuţa îi da patruzeci de lei de fiecare dată, bani aruncaţi pe fereastră. Dar acum nu-i ardea de unghii, i-a trimis vorbă cu mine să nu se supere să vină altădată, că este prost dispusă, şi eu am întrebat ce e aceea cosmeticiană. Gettuţa era în dormitor, plânsă că iar ce s-a întâmplat cu bărbatu-su şi cu judecătorul. El spune că a prins-o ieşind din casa lui, că şi-a luat obiceiul să vină pe neaşteptate. Dar Gettuţa se jură că nu-i adevărat, şi spune să-i aducă martori. El mi-a spus mie, ce martori îmi trebuie dacă am văzut-o eu, cu ochii ăştia? Nici n-a bătut-o, nici n-a certat-o, a intentat acţiune de divorţ şi a plecat pe zonă. Şi Gettuţa face iar un copil şi e nenorocită, că el nu vrea să ştie de nimic, fiindcă spune ăsta nu e copilul meu, e al judecătorului. Acum aşteptăm să vedem ce-o vrea Dumnezeu; noi n-avem nici o putere. Gettuţa se jură că e nevinovată, dar nu ştiu nici eu ce să cred. Spune mereu să aducă martori, şi plânge în dormitor toată ziua. Am vrut să mă duc la judecător, să-l întreb, barem să aflu care e adevărul, dar nu l-am găsit, că nu ştiu cum s-a întâmplat că l-a mutat la Bucureşti, tocmai acum, aici a stat numai să nenorocească femeile şi s-a dus, l-a avansat, că e rudă cu ministrul. Gettuţa n-a putut să-ţi scrie, dar mi-a spus să te întreb, în cazul când se face divorţul, ar putea să vină să stea la tine? Să nu te temi de cheltuială, că a vorbit cu un avocat şi o să ceară pensie alimentară, pentru copii, poate să ceară mult, bărbatu-su e destul de bogat. Răspunde-mi, sau scrie-i ei de-a dreptul, să ştie dacă are unde trage, că din Focşani trebuie să plece, iar la Panciu nu vrea să vină.”

Eva nu se gândi mult; nu o lega nimic de familia ei, se simţea din ce în ce mai străină, trăise în alte lumi, nu găsea nici o punte de legătură, dar nu putea să-şi lase sora în restrişte. Îşi aminti cât de aspră şi nedreaptă fusese ea totdeauna şi cum se schimba, îmbunându-se, când o lovea o nenorocire. Acum nenorocirea venise, deci trebuia să fie bună. Îi scrise în aceeaşi zi: „Îmi pare rău de necazurile tale, pe care le-am aflat de la mama. Vino aici când vrei, nu sta nici o clipă la îndoială. Am o singură odaie, o să ne fie cam greu, cu copilul, şi cu al doilea, dar desigur atunci o să te internezi la un sanatoriu. Pe urmă o să vedem ce facem. Eu câştig acum destul de bine, sper să pot pune ceva bani deoparte, poate am să iau o casă mai mare. Deci te primesc din toată inima!”

Câteva zile mai târziu, află că începuse războiul, dar fiindcă nu vedea întâmplându-se nimic pe stradă, nu-i dădea nici o importanţă. Război era de multă vreme în lume, departe – şi-i privea pe alţii. Era îngrijorată puţin şi vag numai de soarta Gettei şi a maică-si. Abia peste vreo două săptămâni primi o scrisoare de la doamna Alion: „Nu ţi-am scris până acum, fiindcă ne-a cam speriat pe toţi războiul. Au trecut şi aeroplane, dar nu ne-au bombardat. Acum trebuie să-ţi spun că Gettuţa nu mai are nevoie să vină la Bucureşti, fiindcă nu mai divorţează. Mitel, maiorul, s-a întors într-o seară şi-a spus că sunt semne de război, că l-au şi mutat de la jandarmi înapoi la infanterie. Era tare abătut, fiindcă la jandarmi se obişnuise, o ducea bine. De aici a spus că se duce direct pe front, şi-a plâns ca un copil, a spus că nu vrea să intre în luptă cu gândul că sunt supăraţi. Aşa că s-au împăcat şi s-au sărutat de faţă cu mine. Eu i-am spus că pe judecător l-au mutat la Bucureşti şi-atunci am văzut că bietului om i-a părut tare bine, deşi a lăsat capul în farfurie, că eram la masă, şi n-a răspuns nimic, făcându-se că n-a auzit. Eu în seara aceea am rămas acolo, din cauză că se făcuse foarte târziu şi nu mai aveam tren. Ordonanţa mi-a făcut focul la baie şi m-am îmbăiat ca în vremuri bune, dar n-am putut să stau mult în cadă, fiindcă mi-era prea cald. Au venit şi pe acolo căldurile? A doua zi la şapte el a plecat. L-am condus cu toţii până la poartă, nu puteam să ne ducem la gară din cauza Gettei, e în a opta lună şi prea se vede de la distanţa. El a sărutat-o, cu lacrimile în ochi, pe urmă a sărutat copilul şi i-a spus să fii cuminte, Nicuşor, să n-o superi pe mama, nici pe mania mare. Mie mi-a săltat inima, iar eu l-am sărutat pe frunte, fiindcă să-ţi spun drept, mi-e drag. Şi uite aşa, a doua zi, când am deschis radio, am aflat că a început. Dea Dumnezeu să se termine repede şi să se întoarcă Mitel, maiorul, sănătos. Gettuţa e tare speriată, îl ştie pe el cum e, şi se teme că prea o să se bage prin faţă, pe unde trec gloanţe mai multe. Dar e şi mândră, e sigur că o să-l facă locotenent-colonel, ba poate chiar colonel, şi mai mult ea săraca nici nu năzuieşte. Eu acum nu mă mai întorc la Panciu, ei îi este frică să rămână singură pe vreme de război. Şi aşa tot trebuia să vin curând, că i se apropie zilele de dureri şi e nevoie să fiu cu ea, că tot eu i-am dat curaj şi rândul trecut. Ea spune, sărăcuţa, mamă, fără dumneata nici nu nasc. Tu tot nu ţi-ai găsit un rost? Tot cu cosmetica aia îţi pierzi timpul?”

Eva împături scrisoarea, o puse la un loc cu celelalte, în sertar, îşi pregăti trusa şi se uită în agendă: la ora nouă avea o clientă, pe strada general Lahovari. Era pe lângă Grădina Icoanei. De mult nu mai avusese timp să intre într-o gradină publică, să privească iarba şi copacii. La clienta următoare trebuia să se duca abia la unsprezece. Dacă nu întârzia la prima, îi rămânea o oră liberă. Se bucura copilăreşte. Afară aerul era curat şi proaspăt. Mergea cu capul dat pe spate, cu buzele deschise, îi venea să zburde. „Ce bine! se gândi, respirând cu nesaţ. O oră am să stau la soare. O oră întreagă, şaizeci de minute, pe o bancă, singură, cu braţele întinse pe rezemătoare, cu ochii închişi… Ce splendidă ar putea să fie viaţa!”

În sâmbăta dinaintea Floriilor, pe la zece dimineaţa, gonea cu bicicleta la şosea, îşi lăsase trusa acasă; pe portbagaj avea legat un pled şi o carte de Schopenhauer, despre filosofia muzicii, împrumutată de la atât de bunul ei protector. O citea mai uşor decât ar fi crezut, era simplă, curgătoare şi bogată şi nu vorbea doar despre muzică, ci şi despre viaţă poate chiar viaţa ei pe care n-o înţelesese sau o ignorase.

Acum îşi făcuse o dimineaţă liberă, trecuse printr-o iarnă grea, lipsise păcura, caloriferul fusese îngheţat zile în şir tremurase de frig, cu un radiator electric lângă pat, lipsiseră multe, prăjiturile ajunseseră treizeci de lei, şi ea încasa tot cinci sute pentru un tratament. Dar se bucura de venirea primăverii, vroia să iasă o singură zi la lumină, să-şi lepede pielea îngheţată, ca şopârlele. Pedala vertiginos, pe sub castani, cu părul în vânt, cu buzele întredeschise; simţea prin despicătura bluzei intrând aerul, nu prea cald, răcindu-i sânii. I se năştea în trup o tulburare difuză, generală, dar neprecizată; o descărca, veselă şi duşmănoasă, în pedalele bicicletei. „E bine singură, e bine singură, e bine singură!” – îşi spunea, îmbătată de viteză, de aerul liber, de dimineaţa care îi aparţinea.

Poate ar fi fost mai bine, într-o asemenea zi plină de mirosul pământului în trezire, să simtă braţele unui bărbat, strângând-o, să simtă un obraz aspru pe obrazul ei, să închidă ochii. Parcă o dureau oasele şi carnea, cu un chin domol, neclar şi dulce. Un bărbat, dar nu oricare… „Săptămâna cealaltă am să mai trag chiulul o dimineaţă, şi am să mă duc baia de aburi. Am să fac gimnastică, pe urmă masaj, un ceas de masaj, să-mi dezmorţesc oasele, pe urmă am să intru în bazinul cu apă rece…” Şi deodată, când gândurile îi zburau astfel în viteza bicicletei, auzi un glas necunoscut, strigând-o într-un fel pe care îl cunoştea. Puse frânele brusc, sări jos şi se uită urmă. Era o surpriză – şi o bucurie atât de neaşteptată, că se transformă în exuberanţă. În inima ei se topiră într-o clipă banchize de gheaţă; alergă renăscută şi înaripată. Luchi venea spre ea, timid, aşa cum îl cunoscuse, cu o haină de vânt peste un sweater galben. Îl cuprinse în braţe şi îl sărută apăsat, pe amândoi obrajii.

— Luchi, ce dor mi-a fost de tine!

Nu-i fusese dor niciodată, îl uitase, dar bucuria de a-l revedea, într-o dimineaţă de primăvară când simţea nevoia chinuitoare să comunice cu cineva, trezise în ea toate sentimentele, cu putere retroactivă.

El stătea în faţa ei, cu sângele în obraji, privind-o sfios, speriat de elanul ei inexplicabil. Eva îi apucă mâinile şi se dădu un pas înapoi să-l privească. Îl recunoştea, dar se mira cum, fiindcă nu mai semăna decât prin amintiri cu copilul de pe dig. Crescuse, avea obrazul mai prelung, cu pomeţii mai vizibili; poate slăbise; sub ochii parcă mai mari şi mai arzători se vedeau umbre viorii, care-i dădeau un aer puţin chinuit şi fragil. Aproape că nu-i mai putea spune pe nume; chiar dacă nu era un bărbat, se vedea limpede că va deveni, trebuia să ignore, altfel s-ar fi aflat în încurcătură.

— Cum de eşti aici? Ce cauţi în Bucureşti?

— Ne-am mutat de astă vară, de teama bombardamentelor. Fac clasa a opta la Mihai Viteazul. Sunt cu mama; tata e mobilizat… Nu v-am mai scris, doamnă Eva.

— Dar nici eu nu te-am îndemnat! Am avut tare mult de furcă, anii ăştia, cu viaţa. Ia să te mai văd cum arăţi! Tot blond, şi cu ochii tot albaştri. Eşti cu bicicleta? Unde ţi-ai lăsat-o?

— Colo, lângă bancă. Azi am ieşit prima oară; am fost ocupat cu şcoala.

— Ia-o şi hai cu mine! Vrei? Să stăm la soare, împreună.

Eva alergă să-şi ridice bicicleta de pe alee; o lăsase să cadă. El o găsi inspectând-o îngrijorată, să vadă dacă nu se lovise.

— E cel mai frumos cadou pe care l-am primit în viat mea. Şi unde mai pui că mi l-am făcut singură! Am cumpărat-o vara trecută; am mers destul de mult cu ea; are şi kilometraj. O şterg în fiecare seară de praf, în vestibul, ne urmă o duc în cameră; dorm cu ea lângă pat. Pe bicicleta ta cum o cheamă? Cum, nu i-ai pus nici un nume? Pe a mea o cheamă Rândunica. Nu e un nume original, dar i se potriveşte. Îmi place zborul rândunelelor. Hai să ieşim pe câmp. Ne luăm la întrecere?

Dincolo de aerodrom se opriră pe stânga şoselei şi lăsară bicicletele în şanţ, sub coroana unui copac. Eva puse pledul pe iarbă şi se întinse la soare. El nu se decidea să se aşeze lângă ea. Îl privi de jos şi-i veni să râdă; cât pe ce să-i spună: „Îmi ţii umbră!” Se încruntă; vroia să nu-şi aducă aminte.

În sfârşit, Luchi se aşeză timid pe marginea pledului şi începu să se joace cu un fir de iarbă.

— Doamnă Eva… V-aţi măritat?

— Sunt cam bătrână, nu-i aşa?

— Nu. Sunteţi foarte tânără… şi foarte frumoasă.

Probabil se chinuise din greu până să vorbească; parcă îşi dăduse sufletul. Ea se uită la el, puţin fermecată şi mai mult curioasă. Ar fi putut să-l cuprindă în braţe şi să-i sărute obrajii; avea pielea subţire, curată, de fetiţă, dar n-o ispitea, nu-i stârnea nici o tulburare.

Statură aşa, tăcând sau schimbând câte o vorbă banală. Eva afla cu uimire că băieţelul de atunci împlinea douăzeci de ani se bărbierea de două ori pe săptămână şi urma să fie student la toamnă. Erau singurele date biografice pe care el putuse să i le comunice, prea puţin ca să aibă cum continua o convorbire şi cum să se lege o prietenie. Începea să se simtă stânjenită de prezenţa lui şi totuşi n-ar fi vrut să-l alunge; în afară de el nu exista nimeni pe lume cu care să poată sta pe un pled, afară din oraş, într-o zi de primăvară.

— Şi dumneavoastră, doamnă Eva, ce faceţi în Bucureşti?

— Muncesc, Luchi; nu e o muncă grea, dar câteodată mă dezgustă.

N-o îndemna nimic să continue; informaţiile ei n-ar fi găsit nici un răsunet, el n-avea nevoie să ştie, la douăzeci de ani e mai bine să vorbeşti despre vise, decât despre grijile zilei. Se gândi doar cum ar fi putut să-i spună: „Uite tot ce se întâmplă cu mine: dimineaţa mă scol la şapte, îmi fierb ceaiul, mă îmbrac, mă pieptăn, după aceea mă uit în agendă să văd ce program am. Îmi iau trusa, am să ţi-o arăt, o valiză mică, plină de cosmetice, loţiuni, paste pentru măşti faciale, creme, farduri, mi-o leg de port-bagaj, scot bicicleta şi pornesc. Mă duc la o mulţime de doamne care vor să arate bine, le fac băi de aburi, le storc punctele negre, la masez muşchii obosiţi, le aplic paste care să închidă porii şi alte o mulţime de lucruri, ca să fie frumoase. Nu pare o treabă serioasă, dar mie îmi foloseşte. Şi probabil le foloseşte şi cucoanelor mele, altfel numărul lor n-ar creşte atât de repede. Dacă o să meargă tot aşa, în curând n-am să mai fiu liberă nici duminica. Deocamdată duminica dimineaţă mă duc la cinematograf. Cât au fost concertele, mă duceam la Ateneu…”

El spuse abrupt, probabil după multă ezitare, şi cu un curaj temporar:

— Domnul acela…

Îl văzuse o singură dată, la far, pe domnul acela şi simţise că rolul lui era capital, dar nu îndrăznise să întrebe. Nici acum nu întrebase; vorbele lui puteau fi un început de frază cu toată patima care le urmase. Eva se închise brusc în sine.

— Nu!

Însoţitorul ei nu înţelegea limpede ce înseamnă acest nu, simţea în schimb că nu trebuie să mai vorbească. Putea să însemne: mort, plecat, uitat. Era totuna.

— Aveaţi altfel părul, atunci.

— Da, şi-a schimbat culoarea. Este ciudat, dar zău că nu i-am făcut nimic.

— E foarte negru; vă stă mai bine aşa. N-am văzut niciodată un obraz atât de frumos ca al dumneavoastră.

Întoarse capul spre el; revenea la viaţă uimită. Oricine i-ar fi vorbit astfel nu ar fi convins-o. Pe lângă sinceritatea lui neviciată, îi atribui deodată acestui băiat şi o deplină pricepere, de unde până mai adineauri îl socotise o simplă prezenţă, abia însufleţită.

— Ştii că-mi place ce spui? Mă faci să mă uit în oglinda.

Haide, nu mai vorbi cu mine aşa, că nu-ţi sunt profesoară.

Spune-mi pe nume! Spune după mine: „Eva, tu eşti prietena mea de pe dig, de când aveam paisprezece ani.”

— Doamnă Eva!

— Eva! Înţelegi? Şi-acum să mergem acasă; mi-am adus cartea degeaba. Dar nu-i nimic, mai bine că te-am întâlnit pe tine. Ţie îţi place muzica?

— Nu ştiu; ascult câteodată la radio.

— O să-ţi placă mai târziu; acum trebuie să te plimbi pe câmp, să auzi păsările ciripind, să auzi foşnetul frunzelor, zbârnâitul stâlpilor de telegraf, mugetul vitelor. Muzica e cea mai grea şi mai completă formă de exprimare, fiindcă adună glasurile naturii şi le contopeşte cu tot ce-i în sufletul nostru şi al celorlalţi oameni. Am citit multe cărţi, am ascultat am gândit şi am înţeles de ce o căutam; fiindcă îmi umple şi timpul, şi spaţiul, îmi dă dintr-o dată tot ce are nevoie sufletul meu, mai mult decât poezia şi pictura. Poezia şi pictura înmulţite între ele, ridicate la cub, transformate într-un volum care nici măcar n-are limite.

Văzu că Luchi o privea nedumerit şi cam speriat. Cui îi vorbea? Măcar dac-ar fi fost preţioasă! Era exaltată – şi n-avea pentru cine! Spuse, rece:

— Hai acasă!

Acasă găsi o scrisoare de la doamna Alion. În plic era fotografie: Getta cu cei doi copii. Pe cel mai mic, în scutece, îl ţinea în braţe. Celălalt, în rochiţă, stătea rezemat de genunchii ei. Doamna Alion scria: „Îţi trimit o fotografie nouă a Gettuţei, cu copiii; ce zici de micuţi, cât sunt de drăguţi amândoi? Cel mare vorbeşte acum binişor, îmi spune mamă mare, nici nu-ţi închipui cât e de inteligent. Gettuţa nu mai poate după ei, deşi o chinuiesc toată ziua. Dar ţie degeaba îţi spun, că tu nu ştii ce înseamnă copil mic. Ce ţi-a trebuit bicicletă? Când am citi scrisoarea ce i-ai trimis-o Gettuţei m-am crucit. Ba încă vrei să-i bagi în cap şi ei prostia asta! Femeie de douăzeci şi opt de ani cu doi copii, pe bicicletă! Lasă, ajunge că ai tu, nu te mai îngriji de alţii, că Gettuţa se plimbă la trăsură, e mai frumos şi mai sănătos. Vezi să nu dea un tramvai peste tine! P-aici s-a auzit că trăieşti cu unul de şaizeci de ani, doctorul unde ai fost cu slujba, că Dumnezeu ştie ce slujbă o mai fi fost şi aia! Va să zică aici ai ajuns tu, să te încurci cu un om însurat şi cu trei copii? Acum cine crezi că o să te mai ia? Nu-ţi mai faci tu casă, să te dai şi peste cap! Că după ce eşti săracă, a trebuit să-ţi mai iasă şi nume de stricată. Nici nu ştii câte vorbeşte lumea aici. Nu din partea mea îţi spun, treaba ta! Nu mă amestec, nu mă bag, dar să nu-ţi închipui că vreodată, când te-or lovi necazurile şi bolile, ai să poţi veni aici. Gettuţa nici nu vrea să audă de tine. Nici măcar nu ştie că îţi scriu. Mă ascund de ea, sau îţi scriu când pleacă în oraş şi pe urmă trimit scrisoarea cu soldatul s-o pună la cutie, că el e prost şi nu înţelege, aşa că nu trebuie să mă feresc. După cum ţi-am spus, eu n-am mai plecat acasă, ca să n-o las pe Gettuţa singură. Bărbatul ei, maiorul, e bine, chiar alaltăieri a venit un soldat de pe front şi ne-a adus o scrisoare, cu un pachet. Săracul, de aproape un an e plecat şi nici măcar copilul nu şi l-a văzut. Mi-au venit lacrimi în ochi când am citit scrisoarea. Spune: ce face infanteristul tatei, cel mic? Încolo spune că o duce bine şi ne trimite sărutări. El nu ştie că judecătorul s-a întors în oraş. Ori nu ţi-am scris? A fost o minciună cu mutarea, nici pomeneală de rudenie cu ministrul, numai o scorneală de-a lui. A fost pus în disponibilitate, sau suspendat, nu ştiu bine, pentru nişte greşeli, şi patru luni a umblat prin Bucureşti, milogindu-se pe la minister, până ce i-au dat postul înapoi. Să vezi cu ce ifose s-a întors, de parcă nu l-ar şti lumea câtă mai musca are pe căciulă! Eu i-am spus Gettuţei să nu care cumva să-i vorbească, dar mi-e teamă că nu mă ascultă, că o văd venind din oraş cu cărţi de împrumut, spune că le ia de la o librărie şi dă două sute de lei pe lună taxă, ca să citească orice vrea, numai că pe o carte era iscălitura lui. Tare mă tem că s-o întoarce bărbatu-său, maiorul, într-o zi pe neaşteptate, şi-o mai ieşi vrun scandal. Mai bagă-i, şi tu bicicleta în cap, că atât îi lipsea!”

După-masă, între două drumuri, Eva îi telefona doctorului, la cabinet.

— Ce faci cu primăvara, domnişoară?

— Bine; de dimineaţă am chiulit; am fost cu bicicleta la şosea. Dumneavoastră ce mai faceţi?

— Sunt necăjit. Azi mi-au rechiziţionat maşina.

— Dar cum? Medicii nu sunt scutiţi?

— Unii medici! Spune-mi, cum te împaci cu bicicleta?

— Vreţi să vă cumpăraţi şi dumneavoastră?

— Nu numai atât: vreau chiar să umblu pe ea. Dar nu ştiu. Îmi dai lecţii?

— Aş fi încântată!

— Bine! Telefonează-mi luni.

A două zi, la nouă, îl găsi pe Luchi în staţia de tramvai, aşa cum îl convocase. Era îmbrăcat de oraş, într-un costum gri, cu cămaşă albă şi cravată albastră. Nu-şi dădea seama ce anume era ales şi cuviincios totdeauna în îmbrăcămintea lui. În buzunarul de la piept îşi pusese o batistă subţire, de olandă; nu-i plăceau batistele purtate de bărbaţi la piept; păreau ostentative. A lui Luchi n-avea decât sinceritate şi nevinovăţie.

— Ce film vrei să vedem? Învaţă-te să ai iniţiativă! Au să râdă studentele de tine. Hai mai întâi să-ţi arăt casa mea.

Obrajii lui se făcură roşii. Ce minune trecătoare, se gândea Eva, vârsta când te înroşeşti la fiecare bătaie a inimii! Fusese şi ea aşa odată – dar când? Aproape că nu-şi mai aducea aminte. Atunci, la pilonul funicularului, când iepuraşul umbla în iarbă, şi ea stătea cu faţa la soare, aşteptând să crească… O, cât crescuse, ce mult crescuse! Azi-dimineaţă se uitase în oglindă: Luchi îi spusese că-i frumoasă… Şi la coada ochilor pielea era filigranată, ce-i drept foarte uşor, abia ar fi putut să vadă altcineva; ochiul ei era obişnuit cu ridurile. Crescuse, dar de mult încetase să mai crească; avea douăzeci şi şase de ani!

— Uite, aici stau; uşa se deschide cam greu. Iată vestibulul; sus îmi ţin geamantanele. Asta e odaia mea. Iată şi pe Rândunica. E tristă că azi o las acasă. Dar după-amiază am s-o scot la plimbare. Acolo e bucătărioara mea, dincolo baia; vezi, am tot ce-mi trebuie. Dimineaţa e cam întuneric, dar după-amiază vine soarele la geam. Uita ce frumos e scuarul! Ieri au fost grădinarii de la Primărie şi au plantat flori. Mi se pare că e grădina mea; seara, când nu mai trece nimeni, deschid fereastra şi stau pe pervaz, cu lumina stinsă. Mai avem timp până la film; vrei să-ţi fac un ceai?

Puse ceainicul la fiert, aşteptă, stânjenită, îi turnă în ceaşcă, o puse pe masă şi se aşeză în faţa lui. De ce oare trebuia să-i dea un ceai, cu care vedea cât se chinuieşte? De ce o fi în oameni atâta sfială câteodată? La el acasă l-ar fi băut cu seninătate, ar mai fi cerut unul şi n-ar fi lăsat nici firimiturile fursecurilor în farfurie. Îşi spunea: „Într-o zi, băiatul acesta cuminte, când va avea faţa aspră şi cute pe frunte, va sta tolănit pe un divan, încruntat, şi o femeie se va învârti în jurul lui, neştiind ce să-i mai facă, pentru a-i intra în voie.” De ce nu se putea să rămână neschimbat toată viaţa, cuviincios şi plin de sfială? Dar alta avea să fie femeia aceea! Ea plătise tributul datorat bărbatului aspru. Era în drept să privească. „Dacă l-aş lua în braţe şi l-aş lipi de mine, s-ar face palid, gata să leşine. Mi s-a întâmplat şi mie aşa, demult, ştiu ce înseamnă!” El îşi băuse ceaiul cu noduri. Eva îl privea gândind: „Primul ceai, prima sărutare, prima întâmplare de dragoste, toate sunt la fel: nu poţi niciodată să le simţi gustul.”

— Acum mergem. Treci înainte, să închid uşa. Ai văzut unde stau; îţi dau voie să mă vizitezi când îţi place.

Amiaza strălucea de lumină când ieşiră de la cinematograf. Bulevardele erau pline de lume. Ţigăncile vindeau zambile.

— Luchi, să-i duci flori mamei tale. (Cumpărase două buchete.) Unul îl păstrez pentru mine.

După-amiază se plimbară cu bicicletele până la aeroport, se întoarseră pe la Arcul de Triumf şi ieşiră pe marginea lacurilor. Acolo rămaseră pe o bancă până aproape de amurg. Eva simţea sărbătoarea Paştelui venind prin aer, călduţă, dulce, puţin misterioasă, mirosind a frunză verde, a zambile şi a tămâie.

— Peste o lună se deschide ştrandul. Ai să mergi cu mine?

Îi veni să râdă; ar fi vrut să-i spună: „Nu ştiu să înot. Poate ai să mă înveţi tu; pentru asta trebuia să găsesc un băiat ca tine. Ceilalţi nu vor altceva decât să mă ţină în braţe. Şi unul, pe care l-am lăsat să mă ţină în braţe cât i-a plăcut, a socotit că nu-i nevoie să-şi mai bată capul cu mine.”

Pe înserat, Luchi o conduse acasă; după plecarea lui, la început se simţi foarte singură; mirosi zambilele, le puse pe masă, se duse la baie şi începu să-şi maseze micile riduri din colţul ochilor. Când termină, văzu că îşi zâmbea ei însăşi şi fără să-şi dea seama. Perdelele fluturau; pe fereastră intra mirosul gazonului.

A doua zi după-amiază se grăbi sa telefoneze doctorului.

— De azi dimineaţă, o informă el, sunt proprietar de bicicletă.

— Domnule doctor, s-au închis şcolile, toată lumea a luat vacanţă. Nu sunteţi obosit de atâta muncă?

— Care-i ispita? Spune-i pe nume!

— Haideţi să ne luăm şi noi vacanţă!

— Am să mă gândesc. Să ştii că ar fi o idee. Poate de mâine.

— De azi, nu de mâine. Unde-i bicicleta dumneavoastră?

— La Şosea, la Sanatoriul Saint Vincent de Paul. O ţin acolo până am să pot umbla cu ea prin oraş.

— Atunci ştiţi ce faceţi? Acum e ora patru şi un sfert. Contramandaţi orele pacienţilor, nu moare niciunul. După chiar spusele dumneavoastră, ori îi trataţi, ori nu, e totuna. La patru jumătate vă urcaţi în tramvai, acum tramvaiele nu sunt aglomerate. Vă daţi jos la Bufet, traversaţi şoseaua şi mă găsiţi la Statuia Aviatorilor, cu Rândunica şi cu Luchi, ajutorul meu instructor.

— Bine, fetiţo! Roagă-te lui Dumnezeu ca pacienţii să se însănătoşească fără alifiile mele. Aşa fac şi eu, în fiecare zi. E singura mea ştiinţă!

Când sosi doctorul, erau în faţa sanatoriului de câteva minute.

— Daţi-mi voie să vi-l prezint pe Luchi, prietenul meu de pe dig. Am să vă povestesc altădată de cât timp îl cunosc; de pe când nu mă născusem. Nu puteţi să-i daţi o pomadă să nu se mai înroşească aşa, ca fetele?

— Lasă-l să se înroşească! N-am crezut că la cincizeci şi cinci de ani mi-a mai rămas ceva necunoscut, în afară de dermatologie, bineînţeles. Şi iată-mă luând lecţii de mers pe bicicletă!

Portarul sanatoriului tocmai scotea bicicleta pe poartă. Luchi îşi începu numaidecât rolul.

— Doamnă Eva, nu e nevoie de dumneavoastră; puteţi să vă plimbaţi. Domnule doctor, trebuie să nu vă uitaţi la roată, priviţi mai departe; dacă vă vine greu să pedalaţi, lăsaţi că vă împing eu până vă deprindeţi.

Eva porni înainte.

— Vă aştept pe malul lacului. Ştii, Luchi, la banca unde am stat atunci, după-amiază.

Peste o jumătate de ora îi văzu venind împreună, fiecare pe bicicleta lui.

— Extraordinar! Cum aţi învăţat aşa repede?

— Prietenul tău e un foarte bun pedagog, răspunse doctorul Dar, ca să-ţi spun drept, la început mi-a fost frică. Urâtă soartă, să te urci prima oară pe bicicletă la cincizeci şi cinci de ani! (Se aşeză pe bancă şi îşi şterse năduşeala de pe obraz.) Nu e lucru de glumă! Dragii mei, acum fumăm câte o ţigară?

— Eu da! se repezi Eva. E un eveniment prea însemnat ca sa mă abţin. (Îl îmbie şi pe Luchi.) Ia o ţigară! Am să te învăţ cum se trage în piept.

— Ia, mai încet cu iniţierile! Lasă băiatul în pace, dacă nu-i fumător! Ei, drăcie, mi-am uitat bricheta acasă.

— Mă duc eu să aduc chibrituri! spuse Luchi, ridicându-şi bicicleta.

Rămaşi singuri, doctorul întoarse capul şi o privi pe Eva, stăruitor.

— Nu arăţi rău. Îţi prinde bine alergătura.

Nu era cu totul convins; fusese convenţional. După ce o examină încă un timp, vorbi cu glasul lui adevărat:

— Cam tristă, Eva?

Ea tresări. Nu se simţea tristă, dar şi Luchi îi spunea la fel.

— Fetiţo, eu şi Luchi nu suntem ceea ce îţi trebuieşte ţie. Altfel se vine într-o după-amiază ca asta la Şosea. Ia să facem o adunare: cincizeci şi cinci de ani ai mei, cu… El cât să aibă, optsprezece, nouăsprezece? Vreo şaptezeci şi cinci în total, împărţit la doi, treizeci şi şapte şi jumătate. Poate că-i prea mult. Treizeci, treizeci şi cinci, iată ce-ţi trebuie. M-ai înţeles? Eşti frumoasă şi plină de viaţă. Ţi se duce tinereţea în vânt. De ce n-o dai cuiva?

— Am început să fac riduri!

— Peste zece ani n-o să le mai ai. Nu te ascunde, uită-te la mine! Nu-i păcat de serile frumoase care trec?

Ea îl privi o clipă, apoi îşi lăsă capul în piept.

— Mi-e frică. Am întâlnit un om bun şi n-am putut să-l iubesc, fiindcă iubeam pe unul rău. Şi dacă ar fi iarăşi doi oameni, unul bun şi altul rău, tot pe cel rău l-aş iubi. De aceea fug şi de cei buni, şi de cei răi. Mai veniţi şi mâine, domnule doctor?

— Am să-mi dau silinţa să scap.

— E rău să fii însurat?

Doctorul începu să râdă, voios:

— Când ai un flăcău de douăzeci şi opt de ani, nu mai e aşa rău. Uite că vine tânărul nostru. Hei, dacă aş putea să-i dau zece din anii mei! Totul ar fi cum trebuie, şi cu el, şi cu tine.

— Şi cu dumneavoastră, nu? Nu v-ar place să fiţi mai tânăr?

— Mi-ar place, dar când mă gândesc câte neghiobii am făcut în viaţă, chiar şi în ultimii ani, îmi vine să mă lipsesc. E de ajuns să trăieşti o dată. De ajuns, şi poate prea mult.

În toate după-amiezile până la Paşti, ieşiră la plimbare toţi trei. Pe înserat, doctorul îşi lăsa bicicleta la sanatoriu, ei îl însoţeau până la tramvai, şi porneau mai departe. Luchi o ducea pe Eva acasă la ora când se stropeau florile în scuar.

În Vinerea Mare, seara, merseră împreună la biserică. El ceruse voie de acasă să se ducă la denie cu colegii de şcoală. Eva se întristă: „Din cauza mea a trebuit să mintă. Eu sunt de vină. Încetul cu încetul, sufletul lui se va aspri. Cel mare îi înrăieşte pe cel mic!”

În prima zi de Paşti, Luchi lipsi; nu putea s-o lase singură pe mama lui. Eva nu cunoştea pe nimeni în tot oraşul, disponibil pentru ea într-o astfel de zi. Era ziua familiei; toţi se strângeau acum pe la casele lor. Numai ea n-avea nici o familie. Ba da; o telegramă primită după prânz îi aminti de ai săi. Îşi duse mâna la frunte şi se rezemă de uşă. În telegramă scria: „Maiorul mort pe front ca un erou; îndurerate Getta şi mama ta.”

Proiectase cu Luchi ca a doua zi să meargă la Snagov. Oare trebuia să poarte doliu?

În zori, auzi clopoţelul bicicletei sub fereastră. Ridică obloanele. Trebuia să spună: „Îmi pare rău, Luchi; nu mai putem merge.”

Luchi ţinea bicicleta de ghidon, îmbujorat, nerăbdător, fericit – îi spuse:

— Aşteaptă-mă! În cinci minute sunt gata.

Ieşiră din oraş când soarele abia se ridica peste copaci. Pe câmp pluteau neguri subţiri; asfaltul şoselei strălucea, le fel ca totul împrejur: iarba, frunzele, florile, zidurile albe ale fermelor. Dăinuia răcoarea de peste noapte.

— Doamnă Eva, să vă dau haina mea.

Se opri cât să îmbrace haina de vânt; era călduroasă şi mirosea a ceva proaspăt, nedefinit, cum miroase aerul dimineaţa când deschizi ferestrele.

— Luchi, ce apă de colonie ai tu?

— Maria Farina; nu-mi dau decât puţină, pe obraz, după ce mă bărbieresc.

— Azi te-ai bărbierit?

Iar se făcu roşu. O fermeca sfiala lui, dar devenea enervantă. Ar fi vrut să-l zgâlţâie o dată, să fractureze ceva în el, să se înroşească tare, până la flacără şi să treacă în altă viaţă. Era pornită să nu-l mai cruţe.

— Te-ai bărbierit pentru mine! Aşa-i?

— Doamnă Eva!

Simţea o plăcere puţin drăcească să-l vadă că îşi pierde cumpătul, în timp ce ea rămânea netulburată. Trebuia să se sfârşească! Puse frânele şi sari pe marginea drumului. Luchi se opri câţiva paşi mai departe. Se duse la el, întins, şi-i luă obrazul în mâini; părea furioasă.

— Luchi! A fost cât pe-aci să te trag de urechi! Repetă după mine: „Jur să rămân repetent, să nu-mi iau bacalaureatul, să stric bicicleta, să nu-mi mai crească barba niciodată, dacă am să mai spun „Doamnă Eva.”

— Eva?

Irisul lui îşi schimbă culoarea, se mări, dizolvându-se în albul corneei; Eva ştia să descifreze această tulburare. Păli ea acum şi îşi pierdu stăpânirea de sine. Numele ei, de-atâtea ori frământat laolaltă cu mădularele, în dezlănţuite clipe de dragoste, acum suna ca la naştere, îi pierise curajul. Se văzu la altă vârstă, când avea timiditatea lui, dar poate mai multă inconştienţă şi făcuse un jurământ care dăduse roade de toate felurile, cum poate avea să dea şi cel de astăzi. Era responsabilă, dar nu ştia cu ce ar putea să garanteze.

Din urmă veneau alţi biciclişti, oferindu-i prilejul să se sustragă.

— Haide să mergem repede, că ne ajung. Vreau să fim primii!

Eva împingea la pedale sârguincios, aplecându-se pe o parte şi pe alta, ajutând cu umerii mişcarea picioarelor, ca băieţii care îşi dau ifose. După un kilometru, Luchi observă că mergea cu limba afară.

— Aţi obosit?

— Nu, dar mi-e cald.

— Şi de ce umblaţi cu limba aşa?

— Ca să mă răcoresc; am văzut cum fac câinii.

— Mai bine scoteţi-vă haina.

Ea se opri.

— Ai dreptate. Dă-mi puţin batista ta!

Se şterse pe frunte şi pe gât, apoi îi înapoie batista. Deşi îi era cald, Luchi îmbrăcase haina purtată de ea. N-ar fi putut să-i spună, nu ştia nici el ce însemnau haina şi batista cu mirosul ei, călduţ, aburind. În secret şi nelămurit însemnau prima atingere carnală a unei femei, destul de materializată ca sa n-o confunde cu un vis, destul de indirectă şi de abstractă ca să nu se sperie şi s-o poată prelungi.

La Snagov ajunseră cu un ceas înainte de prânz. Eva era obosită, obrajii îi ardeau, dar astfel chipul ei părea demonstrativ tânăr şi sănătos. Întinse pledul pe iarbă, lângă apă, şi se răsturnă cu faţa la cer, fără să-şi dea seama că fusta de stofă subţire, luată de vânt, îi dezgolea picioarele până mai sus de genunchi.

— Dacă ne-am fi adus costumele de baie, am fi putut să facem plajă; e foarte cald. De ce nu stai jos?

Era tulburat, se gândea la costumele de baie, ce ar fi dezvăluit de unuia despre celălalt, şi care erau şansele lui să supravieţuiască examenului. Avea în inimă o greutate bună şi rea. Se întinse în marginea pledului. Scame de nori, albe, navigau cu vânt slab pe cer. Nu se vedea lume pe aproape; vizitatorii se îngrămădeau la restaurante şi la debarcadere; li se auzea gălăgia, ca de pe alt ţărm, şi ei erau singuri pe ţărmul lor.

Eva se întoarse pe o parte şi-l privi. „Ce are să se mai obrăznicească într-o zi!”

— Luchi, tu îţi pierzi vremea cu mine. Băieţii de vârsta ta umblă după fete.

Văzu în ochii lui o privire mâhnită. Îi apucă mâna. Era fragilă şi mirosea a trandafir. „Odată va fi altfel, se gândea. Va mirosi a pământ ud şi a lemn de salcâm.”

Simţi că se înăbuşă…

Drumul fusese prea lung. Ajunseră în oraş când se înnopta. Eva abia mai putea să împingă pedalele. Se despărţiră în faţa casei, cu o oboseală demoralizantă. Îşi simţea colţurile gurii atârnând. Dacă totul ar fi fost numai pe jumătate – jumătate din numărul kilometrilor, din numărul orelor, din numărul gândurilor! Capul îi plesnea când şi-l lăsa pe perne. Adormi îndată, cu toţi muşchii pulsând de febră. A doua zi se trezi tristă; văzu telegrama pe masă, cum o lăsase în ajun. Se îmbrăcă şi alergă la poştă. Scrise cu mâinile tremurând (I se părea că în locul stiloului ţine ghidonul bicicletei): „Plâng din toată inima alături de voi. Dumnezeu să vă dea putere pentru a îndura.”

Plângea alături de ei? Nu. Ar fi plâns, dar singură, pentru ceea ce spunea doctorul, pentru tinereţea ei care se ducea, fără s-o dea nimănui. Era atât de chinuitor, de penetrant sfârşitul de primăvară!

Peste o săptămână începură şcolile; pe Luchi îl vedea mai rar. Venea câteodată după-amiaza s-o ia, o însoţea la cliente, rămânea în stradă cu bicicletele. Nu ştia ce să-i spună, iar el aştepta să vorbească ea. După vreo zece zile, primi o scrisoare de la doamna Alion: „În nenorocirea care a lovit-o, Gettuţa are o mângâiere, pe bărbatul ei l-a făcut locotenent-colonel post mortem. Săptămâna trecută a fost înmormântarea, că a umblat fratele lui peste tot şi a obţinut aprobarea să-l aducă în ţară. L-a adus cu un autocamion de la armată, sicriul era învelit în tricolor şi l-am ţinut trei zile la capelă, a venit multă lume să-l vadă. Şi să pună flori. A fost o înmormântare ca de erou, au venit generali şi mulţi ofiţeri şi o companie de onoare cu muzică. Au venit şi şcolile, se umpluse cimitirul de nu mai aveai unde să te mişti. După slujbă au vorbit generalii. Gettuţa plângea cu capul pe sicriu şi eu o ţineam să nu-i vină rău. Pe copii i-am lăsat acasă, cu ordonanţa, deşi săracul ar fi vrut să vină la înmormântare fiindcă îl iubise pe stăpânu-su. A plâns şi el, de mi s-a rupt inima. Pe urmă alt general, ori colonel, ca nu i-am văzut gradele, a cetit decretul de înaintare. Scrie-i şi tu Gettuţei, că nu-ţi poartă nici o duşmănie, biata de ea. Dar să-i scrii pe adresa „Doamnei locotenent-colonel„, să aibă şi ea mângâierea asta. Eu acum nu mai plec la Panciu, fiindcă el a lăsat prin testament casele Gettuţei şi copiilor, şi cu pensia ei, cu a mea, cu ce-i mai vine de la vie, a spus să rămânem împreună ca să ne fie mai uşor. Îmi pare bine că am avut o fată ca Gettuţa, care să mă ia în casa ei, ca să am unde să-mi odihnesc oasele. Nu ştiu ce-o să fie mai târziu, că poate o să vrea să se mărite din fiindcă e femeie tânără, de douăzeci şi nouă de ani neîmpliniţi. Ea spune că nu, dar cine ştie? Tu, tot aşa? Scrie-i Gettuţei, o să-i facă bucurie, dar nu uita ce ţi-am să pui gradul pe plic.” Era prima scrisoare a doamnei Alion care o îndurera. Se simţea mâhnită că n-avea o casă unde s-o aducă, să-i facă o viaţă mai uşoară, la bătrâneţe. N-o mai văzuse de şapte ani. O îngrozea acel resort care o ţinea atât de departe de familia ei. Nu ştia ce să-i spună; îşi simţea şi mâinile şi sufletul, paralizate când se gândea să pună pe hârtie un cuvânt afectuos. Se apucă de muncă, îşi recoltă cliente noi, îşi umplu toate orele zilei, de la şapte dimineaţa până seara la opt, neîngăduindu-şi decât puţină odihnă, puţine cheltuieli, străduindu-se să adune bani. Deoarece nu izbutise să aibă un cămin statornic alături de un bărbat, trebuia să-şi împlinească altfel viaţa, să ajungă la o casă a ei, îndestulată şi confortabilă, să nu depindă de nimeni, să-şi asigure nu doar ziua de mâine, ci pe toate, până la ultima. Cel mai târziu anul următor spera să aibă destui bani ca să deschidă un institut de cosmetică. Seara îşi număra banii şi făcea planuri. Trebuia să închirieze un apartament mare într-un bloc elegant; să comande mobilier, să aducă aparate, să caute cinci asistente curăţele şi drăguţe, pe care să le înveţe cosmetica. Strânsese vreo patru sute de mii de lei, îi mai trebuia poate un milion; într-un an, dacă muncea mult, se simţea în stare să-i adune. Suprimă orice cheltuială care nu era absolut necesară; îşi reluă carnetul vechi de însemnări, socotindu-şi ultimul leu. Neavând priceperi financiare nu se gândea că banii îşi pierdeau valoarea lună de lună.

Venise vara; cea mai mare parte din cliente plecaseră în vilegiatură şi se văzu cu foarte mult timp de prisos. Începu iarăşi să se plimbe cu Luchi, după-amiezele, la Şosea şi mai departe, afară din oraş. Într-o duminică dimineaţă merseră la ştrand; era prea multă lume goală, corpuri urâte, nu doar frumoase, însă arse de soare, astfel unificate – şi salvate. Abia găsiră loc pe nisip, unde să-şi întindă cearşaful; trebuiră să stea alături unul de altul. Îl simţea înţepenit de sfială; nici nu îndrăznea s-o privească. Ea însă îl privi, pe îndelete, cu o curiozitate neascunsă. Aproape nici nu era împlinit. Faţă de amintirile ei neegalabile avea membrele subţiri (nu slabe), fine, de adolescent, cu muşchii abia desenaţi sub pielea neînarmată, fără agresivul păr masculin. Prin comparaţie, părea un corp de fetiţă; n-o tulbura şi se simţea bine lângă el; putea să stea liniştită, gândind fără să vorbească şi neavând teama că ar fi putut s-o supere cineva, încercând s-o acosteze. Era ca un paj.

— Nu începem lecţia de înot? întrebă el, ridicându-se.

Îl privi de jos, cum stătea în picioare; umerii, de aici, se vedeau mai largi, şi pieptul mai bombat. „Ce-ar fi dacă m-ar lua odată în braţe?” Dacă intrau în apă împreună, el trebuia s-o sprijine, cu mâinile pe sub mijloc. Un moment se simţi ispitită, un val de paloare îi trecu pe obraz, semnul unei bătăi greşite a inimii. Dar jocul acesta nelimpede i se păru stânjenitor.

— Du-te singur, Luchi; n-am chef să înot.

El se întoarse după un timp, ud, suflând din greu.

— Am fost până pe malul celălalt. Şi n-am nici un pic de antrenament.

— Bravo, Luchi!

Mai multă indiferenţă nu putea să exprime. În clipa următoare văzu o arteră, la gâtul lui, deasupra claviculei, pulsând într-un ritm viril. Avu pornirea să-şi lipească buzele de piele, în locul acela, să vadă ce gust avea tinereţea; iarăşi îi trecu un val de paloare pe faţă, şi iarăşi se simţi stânjenită.

Rămase tăcută toată ziua, iar de atunci nu mai merse la ştrand. Îi părea rău că treceau zilele cu soare, şi ea umbla îmbrăcată pe străzi; pe fiecare avea s-o regrete. Dar tot aşa îi treceau şi zilele tinereţii. N-avea cum să-şi salveze nici vara, nici tinereţea.

Prin august, Luchi începu să se pregătească pentru examene; vroia să intre la Şcoala de Arhitectură; nu-l mai văzu nici pe el. Veni toamna. Într-o dimineaţă, ridicând oblonul, găsi o crizantemă pe marginea ferestrei. Inima începu să-i bată mai tare, dar când se gândi că singurul trubadur care ar fi putut trece pe sub fereastra ei era Luchi, se posomorî, dezamăgită. Odată, după-amiaza, el veni s-o vadă; nu mai era de mers cu bicicleta; afară burniţa; îşi îmbrăcase pardesiul.

— Am reuşit! spuse, cum intră.

Nu părea prea entuziasmat.

Şi nici ea. Se aşeză pe marginea divanului, stăpânită de o tristeţe cenuşie; poate era de vină vremea; camera părea mortuară. Crizantema albă, de pe masă, dădea singura lumină, dar şi ea emana valuri de răceală, pe care le simţea, material, pe mâini şi pe faţă. Spuse, ca o scuză:

— Toamna nu-i anotimpul meu.

El îşi lăsă capul în jos; nu mai roşea atât de uşor; acum sfiala i se ascundea în tăceri lungi. „Oare am îmbătrânit atât de tare, încât se ofileşte totul în jurul meu?” se întrebă Eva.

— Ţie îţi trebuie o fată tânără, să vă plimbaţi împreună, pe ploaie, umăr la umăr. Acum, dacă încep cursurile, ai să găseşti între colege una pe gustul tău. Să mi-o arăţi şi mie.

Dinspre radiator începea să se ridice o boare călduţă, zefirul acela metalic, cu miros de praf şi vopsea, din zilele când se dă prima oară drumul la calorifer. Afară se întunecase. Tăcură împreună, mult timp. Ea îşi simţea o parte a corpului caldă, alta îngheţată. S-ar fi cufundat într-o baie fierbinte, adormitoare, să rămână fără nici un ghid până la primăvară, când în locul crizantemei să găsească ghiocei, sau zambile.

— Dacă începi şcoala o să ne vedem mai rar. Nu vreau să înveţi rău, din cauza mea.

Luchi nu răspunse. Îi vedea umbra nemişcată, acolo unde se aşezase de la început, lângă masă. Se ridică, să aprindă lumina. În trecere, dădu să-i mângâie obrazul – fusese nemeritat de rece cu el, nu era vina lui dacă zilele urâte îi apăsau sufletul. Se opri mirată; avea obrazul ud.

La început crezu că rămăsese aşa de la ploaie; ar fi fost absurd după atâta timp, dar nu găsea altă explicaţie, Şi deodată, trecând peste un alt absurd, îşi dădu seama că erau lacrimi. Îngenunche lângă el. Acum lacrimile se vedeau, curgându-i din ochi, decent, fără grimasă şi luciu pe obrazul ca de copil. Şi când se credea îngheţată, simţi că sufletul îi era plin de căldură şi de generozitate; îi lipsea poate doar nebunia.

— Luchi, plângi? Plângi tu, tu cu ochii tăi albaştri? Tu n-ai voie să plângi; înseamnă să nu mai răsară soarele niciodată!

Îi trecu mâinile pe obraz, peste ochi, prin păr, fără să ştie ce se întâmplă, cu mişcări pe care le-ar fi crezut uitate şi imposibile, şi deveneau deodată fireşti. Dar i se părea că fiinţa lui se va topi şi va curge, cu lacrimile, în mâinile ei; îi venea să le adune, ca să i le redea, să-l poată reconstitui, să nu-l piardă.

— Spune-mi, ce te-a supărat? De ce plângi?

— Fiindcă mă alungi!

Era atât de uşor să repare! N-ar fi bănuit! Avea şi ea o dată putere deplină! Îi cuprinse umerii şi îl strânse tare; putea să-l fărâme.

— Dar nu te alung! Tu eşti prietenul meu cel mai vechi!

Îl zgâlţâi, ca să evite alte gesturi, pe care nu le ştia, dar le bănuia gata să pornească şi s-o ducă departe. Nu s-ar fi ferit de niciunul, avea dreptul la toate, dar vroia să oprească vremea în loc, s-o respire. După atâţia ani aspri, simţea nevoia unui ceas blând, de odihnă şi reverie.

— Eva!

— Spune! Îmi place numele meu, cum mi-l spui tu.

— Ţi l-am spus de-atâtea ori, că nici n-ai putea crede. L-am spus şi în somn, şi la şcoală, l-am scris pe caiete, pe cărţi. L-am zgâriat pe bancă… Ştii ce vreau? Să mă laşi să-ţi sărut mâinile şi să te privesc.

Îşi lipi obrazul de al lui. Tot mai era ud. Căută urma lacrimilor cu buzele. Pielea lui era neuzată, netedă, fragilă, gingaşă şi mirosea… A ce mirosea oare? Cum miros trandafirii albi după ploaie. Simţea în sufletul ei o altă Evă, trezindu-se din somn, ca o fetiţă de paisprezece ani şi râzând la fereastră, cum ea nu râsese niciodată.

Se ridică în picioare, îl trase în sus – trebuia să facă un gest!

— Luchi, nici n-am băgat de seamă cât eşti de înalt! (Trebuia să spună ceva!) Te credeam mai mic; m-ai întrecut! Erai de-o şchioapă când ne-am întâlnit.

Nu ştia cum să continue; era prea mult dintr-o dată, îi plesnea sufletul. Ar fi vrut să rămână singură, să se trântească pe pat, cu mâinile la ochi, râzând, şi să reia fiecare gest făcut, fiecare cuvânt spus, să le depene, să le toarcă, să le împletească, să-şi facă o haină care s-o apere de întrebări, s-o scutească de răspunderi. Ar fi vrut să-i spună atâtea, ca să nu-şi mai spună ei nimic. Să-i spună astfel: „Luchi, tu mă împaci cu mine însămi, cu un nu ştiu ce al meu care trăia răzvrătit de mulţi ani. Mă împaci cu viaţa, cu visul, cu zilele, cu nopţile, cu ploaia de afară, cu somnul. Iar pentru ce-mi dai, ce vei primi în schimb? Am douăzeci şi şase de ani şi te admit în viaţa mea prin fraudă. Prin fraudă m-a luat odată altul, în viaţa lui. Dar poate că aşa e bine. Dacă viaţa i-ar respinge pe defraudatori, poate că lumea ar dormi de-a-npicioarele pe tot bietul nostru pământ!”

Nu ar fi avut curajul să aprindă lumina, să-l privească în ochi. Fusese odată victimă, acum avea în faţă victima ei. Stătea cuminte, în picioare, gata să-şi pună de bunăvoinţă gâtul graţios sub secure. Ştia cum este, şi-l pusese şi ea! Întinse mâinile, îi netezi părul, le coborî pe tâmple, pe obraz, le opri pe grumazul primejduit. „Am să fiu un călău blând! N-am să te chinuiesc! La noapte am să mă gândesc la tine şi am să râd, cum n-am râs la paisprezece ani. Şi fiindcă mi-ai dat prilejul să simt puţină fericire, îţi făgăduiesc să fiu cel mai dulce călău din viaţa ta!”

Îşi coborî mâinile pe umerii lui, cu un gest protector.

— Acum du-te acasă, Luchi! Du-te şi visează-mă şi vino mâine să-mi spui cum a fost.

Îl duse până în vestibul, îi căută pardesiul pe întuneric, îi ajută să se îmbrace. Simţi în el o îndoială pe care n-avea îndrăzneala s-o transforme în protest. Ar fi putut să întindă o mână, să-l tragă lângă ea, şi toate temerile ar fi dispărut. Nu! Să visăm… Cât se poate mai mult! În vis, viaţa e cusută cu aur, şi cu argint. Pe urmă, când ne trezim, trebui să ne facem armuri de oţel, ca să nu fim zdrobiţi!

În clipa când deschise uşa, se ridică pe vârfuri şi îi sărută obrajii.

— Visează-mă la noapte, dar nu prea mult!

Se auzea ploaia răpăind. Îşi scutură un fior de frig, şi rămase cu urechea afară, ascultându-i paşii pe mozaic. Uşa de fier de la intrare scârţâi greoi, o dată, a doua oară, se trânti în clanţă, şi Eva se pomeni singură, cu visul în faţă. Nu aprinse lumina, nu schimbă nici un obiect de la locul lui, îşi trecu degetele peste petalele frizate ale crizantemei, şi se trânti pe pat, zâmbind. Căldura caloriferului se simţea crescând şi parcă aducea dinspre fereastră mirosul prematur şi nesperat al unei dimineţi de mai, când înfloresc trandafirii albi.

Nu se gândea la nimic; îi era frică să nu-şi întâlnească raţiunea la o cotitură de drum. Visa în vag, cum s-ar fi lăsat dusă de o apă călduţă, pe albia unui râu lung, spre o ţintă unde era bine să ajungă cât mai târziu, ca plutirea să ţină cât mai mult.

Nu crezuse că ar putea să mai reînvie ceva din anii sfârşiţi. Tot ce s-ar fi cuvenit să simtă altădată simţea acum, ascunsă încă, temătoare şi puţin incredulă sub o perdea de scepticism, pe care însă surâsul ei renăscut putea s-o destrame, ca să treacă prin ea cu inima întreagă, inima tânără de la şaisprezece ani.

Ar fi trebuit să se ridice, să facă patul, să se dezbrace – atâtea mişcări care azi căpătau alt înţeles decât ieri. Dar îi era bine şi îi era frică să nu se rupă din vis.

Auzea ploaia bătând în oblon. Cât o făcuse să sufere într-un timp! Acum putea s-o sfideze: avea patru pereţi, un acoperiş, caloriferul era cald… Luchi cobora din tramvai, îl vedea mergând pe sub castanii scuturaţi de pe bulevard, cu capul aplecat, poate beat, poate speriat, dar tânăr şi stăpân pe viitor.

Îşi apăsă mâinile pe ochi. Mai păstrau parfumul obrazului şi lacrimilor lui. Îl absorbi adânc, surâzând. Nu se gândea la nimic ce i-ar fi trebuit ei; o îmbăta ceea ce putea face pentru el. „Să-ţi sărut mâinile şi să te privesc!” Mâinile care cunoscuseră atâtea încordări, obrazul marcat de atâtea deznădejdi! Le simţea acum altfel, cu mirare, liniştite. Şi purificate. Se gândea: „Luchi a ajuns acasă. Mama lui îl întreabă: De unde vii? Şi el răspunde: Am sărbătorit examenul cu nişte colegi. Getta o întreba: Unde ai fost? Şi ea răspundea, silindu-se să meargă strâmb: La cimitir.”

Minţim, şi ne doare când aflăm că alţii ne mint.

Tresări; afară se auzise un pas, după ce uşa de fier de la intrare parcă se lovise în clanţă. Avea încă în urechi sunetul de la plecarea lui Luchi – nu-şi dădea seama de cât timp. Oare nu era tot el, plecând abia acum? I-ar fi plăcut să-l mai vadă o clipă, înainte de a adormi, să-i spună: „Uite mâinile mele; sărută-le! Uite ochii mei; priveşte-i!”

Între două răpăieli de ploaie, i se păru că aude un zgomot la uşă. Se ridică într-un cot. Cineva umbla la clanţă, poate un vecin care nimerise din greşeală la apartamentul ei. Se lăsă în perne şi încercă să ducă visul mai departe. Prin pleoapele închise simţi crescând o lumină. Se ridică: Uşa era deschisă, şi-n cadrul ei becul de pe sală lăsa să se vadă umbra unui om. Înainte de a putea face un gest, lumina în vestibul se aprinse, şi omul apăru în prag, zâmbind, căutând-o cu ochii orbiţi.

Eva îşi duse pumnii la gură.

El făcu un pas, îşi scoase cu mâna udă bascul înmuiat de ploaie. Era nebărbierit şi părea obosit. Îşi ţinea cu o mână gulerul pardesiului, ridicat.

— Nu te speria! spuse, înaintând. Eu sunt; am venit!

Stătea pe un taburet, lângă geam, cu spatele rezemat de calorifer; apa curgea de pe pardesiu, pierzându-se în covor.

De la venirea lui, Eva rămăsese în fundul patului, strânsă în ea, crispată, cu sufletul răvăşit. Ochii, rătăcind primprejur, descoperiră cheia aruncată de el pe masă. Cum de uitase? Ar fi trebuit să ştie tot timpul că nu era singură, că aceşti patru pereţi nu-i aparţineau, că în nici o clipă nu avusese dreptul să se socotească liberă. Un obiect mic, de metal, pe care el îl purtase pe toate drumurile, lăsa deschisă oricând o uşă în existenţa ei. Vedea covorul udându-se, apa ajunsese la parchet, avea să-l păteze, parchetul pe care abia îl curăţase! Tot ce abia curăţase avea să se păteze iar.

— De unde vii?

El îşi trecu mâinile peste obrazul nebărbierit, apăsându-le cu gestul acela cunoscut, de parcă ar fi vrut să-şi dea jos un rând de piele, să apară cu alt chip.

— De departe! Am umblat pribeag… (Ce vorbă!) A trebuit s-o iau pe mama, am dus-o în Sud, a murit acum patru luni, în refugiu, la Toulouse. Acum nu mai am pe nimeni în lume, afară de tine. M-am întors să mă încălzeşti puţin.

Eva îşi spunea: „Dacă nu te-aş cunoaşte!”

Părul îi albise – trecuse de patruzeci de ani? – îmbătrânea, vedea şi se bucura cu o bucurie răzbunătoare: „A venit şi rândul tău să plăteşti! Nu mie! Nu am nevoie de nici o plată. Să plăteşti vieţii, să vezi ce înseamnă singurătatea, tăcerea, deznădejdea!”

El ridică ochii şi o privi, nedumerit de tăcerea ei. Se aşteptase s-o vadă încălzindu-se şi ea stătea în acelaşi loc, în fundul patului, îngheţată. Lampa de pe noptieră îi proiecta profilul pe perdea, lângă el. Întinse mâna şi începu să-i mângâie imaginea, sfios, cu degetele tremurând, cum i-ar fi căutat obrazul prin somn.

— Mi-a fost dor de tine!

Îi vorbea şi-i privea umbra, parcă neîndrăznind să i se adreseze de-a dreptul. Ea îşi simţi inima schimbându-şi ritmul. Răsuflă adânc, îşi adună toată vrajba din suflet, o strânse în pumni.

— Eu mi-am făcut o viaţă a mea! În ea nu mai e loc pentru nimeni. Zece ani de zbucium îmi ajung; e timpul să mă odihnesc puţin.

Păru că n-o aude; îi mângâia umbra, cu mâna tremurătoare, privindu-i profilul pe perdea.

— Te-am purtat în minte pretutindeni pe unde am umblat. Mă doare fiecare zi pe care n-am trăit-o lângă tine.

— Du-te la baie! Cred că mai e apă caldă.

El se ridică greu, cu umerii curbaţi. Părea tare obosit.

— N-ai nimic cu tine?

— Mi-am pierdut geamantanul la frontieră. Am trecut noaptea, cu nişte contrabandişti; era să ne împuşte. A trebuit să las tot şi să fug. Actele mele nu sunt în regulă… Eva, aici nu m-au căutat? Sunt nesupus la mobilizare. Trebuie să fac ceva, să scap.

Eva începu să tremure. Ar fi trebuit să înţeleagă, să simtă că nenorocirile ei nu se sfârşiseră. Ar fi trebuit să-şi dea seama că plutiseră tot timpul în aer. Ştia ce îl aşteaptă în timp de război: plutonul de execuţie sau un regiment de pedeapsă pe front: totuna!

Se ridică tremurând, şi veni în uşa băii. Caloriferul parcă se răcise, în cameră se făcuse frig. Îşi duse mâna la frunte. El îşi săpunea obrazul; găsise pe etajeră săpunul şi pămătuful vechi; mai era şi o maşină de ras, erau şi lame uitate. Cum de nu le aruncase undeva, să dispară toate urmele lui?

— Am să te ascund! Spune-mi, ce trebuie să fac să te scap?

— Întâi lasă-mă să mă bărbieresc!

Ceva se schimbase în el, pe nebăgate de seamă; îşi regăsise un timbru din vechiul lui glas. Dar poate fiindcă se bărbierea.

Se întoarse, tremurând de frig, să-i caute în dulap ceva de îmbrăcat. Şi totuşi caloriferul încă ardea; de ce-i era aşa de frig? Auzi apa curgând în baie, impetuos, prelungind năvala lui în viaţa ei. Pantofii căzură pe mozaic; auzi foşnetul hainelor pe care şi le scotea. Acum era gol – îl ştia, îl vedea, băgându-şi un picior în cadă, pe urmă pe celălalt, începu să facă patul pentru noapte; întinse cearşafurile, puse două perne la căpătâi, şi deodată i se răci tot sângele. El era alături, avea să vină, acum, peste un minut, peste două… îşi duse mâinile la inimă. Şi atunci auzi cântecul lui; cânta după baie, cu glasul cunoscut, poate mai gros, mai fals, poate blestemat şi nefericit.

Când îl văzu venind, se ridică în picioare; tremura. Bărbierit, obrazul i se schimbase; nu îmbătrânise, nu; era aşa cum îl ştiuse dintotdeauna, cu părul căzut în ochi, ca în ziua când îl cunoscuse, când sărise de pe vagonet.

— Ţi-e foame? Vrei să mănânci ceva?

El îi apucă umerii; şi mâinile lui tremurau.

— Mi-e foame de tine!

Avea în nări mirosul de trandafir alb, pe obraz avea amintirea obrazului catifelat. Simţi obrazul aspru lipindu-se de al ei, şi atunci toate amintirile celelalte, se duseră în vânt. Se prăbuşi sub îmbrăţişarea nouă, şi în locul mirosului de trandafir, recunoscu, puternic, strivitor, mirosul vechi, de animal năduşit, mirosul fierbinte, ud, de argilă plouată şi de salcâm.

Zorii cenuşii pătrundeau încet prin crăpăturile oblonului.

— Acum n-ai să mai pleci. Acum ştiu că nu se mai poate să pleci.

Se prăbuşise în fiinţa ei o clădire întreagă, în care turnase beton, luni şi ani, cu o muncă trudnică de salahor. Pusese în ea tot ce avusese bun, ce avusese rău, pusese sângele, năduşeala, respiraţia gâfâitoare, lacrimile şi zbuciumul; nimic nu-şi oprise din ce putuse da. Şi betonul nu fusese bun, sau cineva smulsese cofrajul înainte de timp, şi zbuciumul ei zăcea la pământ, ca un morman de moloz, cum văzuse, în noaptea cutremurului, blocul acela mare prăbuşit.

Stătea ridicată într-un cot, aplecată deasupra lui, cu părul despletit, cu un surâs de spaimă pe obraz. Îi şoptea, şi era în şoapta ei străfundă o hotărâre vecină cu speranţa şi disperarea, cu viaţa veşnică şi cu moartea:

— Trebuie să-mi dai viaţa înapoi! Mi-ai luat-o când aveam paisprezece ani; de-atunci rătăcesc după tine, ca umbra ta. Când te închini, mă închin şi eu, fără să vreau; când râzi, râd la fel, când gemi, mă doare aici ceva. Într-o vreme, dacă mi-ai fi spus că la miezul nopţii, în locul lunii are să răsară soarele, aş fi stat ca o proastă noaptea întreagă la geam şi l-aş fi aşteptat să răsară.

— Eva, dacă aş fi spus eu că soarele răsare la miezul nopţii, să ştii că ar fi răsărit; n-ai fi aşteptat degeaba.

Eva îi puse mâna pe gură.

— Lasă; acum te cunosc! Toate câte m-ai făcut să cred s-au dus şi au lăsat numai cenuşa lor. Acum ştiu şi când răsare soarele, şi când apune. Ştiu foarte multe, auzi tu? Şi ştiu că, aşa cum eşti, nu trebuie să mai pleci de lângă mine. De data asta te opresc. Încui uşa, oblonesc ferestrele, te ţin închis, te leg.

— Da, Eva! Te rog! Ar fi spre binele meu!

Era convinsă. Îi cuprinse grumazul cu braţele:

— Am să te ţin aşa! N-am să-ţi mai dau drumul, niciodată. Nici nu mai ştiu dacă te iubesc. Poate că nu; poate te urăsc, dar când eşti lângă mine, e bine. Nu se poate altfel; tu eşti bărbatul meu!

— Vrei să ne căsătorim?

Inima ei bătu greu.

— Nu ştiu. Vreau să nu mai pleci. Am fost o proastă; n-am făcut nimic să te ţin. Cred că mi-ar fi trebuit un efort mult mai mic decât cel pe care l-am făcut ca să cred că te-am uitat. Asta-i tot. Acum dormi. Eu am să plec; am treabă.

— Mai stai!

Ea se ridică; de pe marginea patului, în genunchi, îi vorbi, energică şi hotărâtă:

— De acum înainte nu mai porunceşti tu. Am un program; n-ai să mi-l întorci pe dos. Îţi las în oficiu pregătit totul pentru ceai. Dormi, şi când te trezeşti, mănâncă singur. La unu, mă întorc. Dacă sună, nu deschizi. Vrei să întrerup soneria?

— Vreau să stai cu mine. (Întinse mâinile şi îi cuprinse mijlocul gol.) Eva, ce subţire a rămas talia ta! Tu ai douăzeci şi câţi de ani?

— Şi şase.

— Când au trecut?

— În lipsa ta.

— Dar arăţi ca o fetiţă de şaisprezece ani.

— De paisprezece!

Rămase sub mâinile lui, distrată sau indulgentă, şi mâinile alunecară, pe şolduri, pe coapse, înaintând simetric, şi iar se întoarseră, desenând conturul ei străvechi, descoperit din nou. Ea se clătină puţin; puse un picior jos, să ia sprijin de la pământ.

El o ţinu de mijloc. Şopti:

— Stai!

Era un şuier şi se răsuci pe ea, o cuprinse, ca un bici lung… Era încredinţată că nu se va supune, că va merge până la un punct, încă nestabilit, dar pe care avea să-l hotărască la timp. Se arcui în jos, spre el, până ce îi întâlni respiraţia pe sâni. Mai putea rămâne, încă nu era târziu. Mâinile lui continuau să-i umble pe piele, le simţea însă ca şi când ar fi trecut pe dedesubt, săpând galerii, o nouă reţea de vine şi de artere, pe unde sângele se ducea fierbinte şi se întorcea îngheţat. Începea să fie insuportabil de cald şi de frig. Trebuia să se rupă – şi se rupse, dar un contact inversat, în creier, o făcu să se rupă în jos, nu în sus. Se prăbuşi, crezând că se ridică să fugă.

Se făcuse ora zece şi nu-şi dădea seama când, nici de ce mai era aici, stupefiată şi istovită. Putea să renunţe la celelalte drumuri, dacă tot se dusese prima parte a dimineţii. Dar, ca niciodată, nu vroia să se recunoască învinsă. Îşi întinse ultima coardă a voinţei şi sări din pat pe o podea care, ca şi restul pământului, nu mai avea nici o stabilitate. Aşa, clătinându-se, în zece minute era îmbrăcată, gata să iasă pe uşă. El întinse braţele…

Se pomeni în stradă, în burniţă, cu trusa; nici nu ştia unde avea de gând să meargă. Important era că izbutise să plece. De mâine, avea să-şi organizeze viaţa altfel. Rătăci pe străzi, o oră, tot întorcându-se spre casă, nerăbdătoare să-l revadă, şi învingându-se. Ea douăsprezece, când crezu că luptase destul, intră în băcănie, cumpără de mâncare şi se întoarse. În faţa uşii se opri, mirată. Parcă fusese ieri, alaltăieri, zilele de demult, când venea tot aşa, de la târguieli, grăbindu-se să-i facă de mâncare. Nu-şi dădea seama care-i erau sentimentele acum. Se întreba: „Oare în tot acest timp nu s-a întâmplat nimic?”

I se părea că dormise.

Era ora trei, când îl văzu pe Luchi coborând din tramvai. De un ceas stătea la intrarea scuarului, în ploaia măruntă, aşteptându-l. Nu avusese linişte nici să citească scrisoarea Gettei, sosită la prânz. Îşi aruncase ochii pe ea şi se oprise într-un singur loc „… pe aici lumea spune că trăieşti cu un kinder de optsprezece ani. Frumos! L-am întrebat pe un judecător, pe care îl cunosc eu, dacă nu se poate să te dea în judecată părinţii lui, pentru corupere de minori. Zice că nu. Dacă-i aşa, am să-ţi trimit biberonul, că tot n-am ce face cu el, să-l alăptezi…”

Traversă în fugă piaţa, îl luă de braţ şi-l târî în Cişmigiu; nu se plimba nimeni pe aleile plouate. Eva îşi număra paşii, cu ochii în pământ. Trebuia să vorbească. În fundul grădinii se opri. O picătură de apă, scuturată din copaci, îi căzu pe gât; o simţi ducându-se în jos, pe şira spinării, dându-i o senzaţie neplăcută, până se pierdu în talie, în căldura pielii încă torturată şi încinsă. O picătură de apă nu putea să şteargă nimic. Avea pe corp mirosul de argilă udă şi de salcâm. Spuse:

— S-a întâmplat ceva rău… („De ce mint? De ce mă lepăd?”) Omul acela…

Obrazul lui se făcu alb, ochii i se măriră, până la disperare, apoi pleoapele coboară încet, agonizând incredul şi se închiseră, îngheţate şi moarte.

— Să fii cuminte! Ai să rămâi totdeauna prietenul meu cel mai bun.

Deschise ochii de foarte departe, o văzu ca într-o imagine ştearsă şi micşorată, îi luă mâinile, i le sărută şi, întorcându-se, porni în fugă pe aleea udă, pe sub copacii care se scuturau de ploaie.

Eva îl privi până se pierdu; nu ştia dacă apucase într-o parte, sau se topise în negură.

Era în octombrie 1942. Avea să-l mai vadă abia peste un an, în aceeaşi lună şi pe un timp asemănător.

Ploua mărunt, pe înserat; venea de la o cârciumă, de peste podul Izvor, unde se întâlnise cu un plutonier de la cercul de recrutare. De un an alerga, în fel de fel de locuri, se întâlnea cu fel de fel de oameni, pentru o viză în livretul militar şi pentru un ordin de lăsare la vatră. Nu mai ştiuse de altceva, în tot acest timp, terorizată că într-o zi îl vor prinde şi-l vor duce la Curtea Marţială. Pe străzi se făceau razii, din ce în ce mai des. Nu-l lăsa să iasă din casă decât noaptea, şi-atunci îl însoţea, gâtuită, aşteptându-se să apară din umbră cineva, să-l apuce de braţ. Uniformele militare o speriau. Chiar când era singură şi vedea cordoane de soldaţi încercuind răspântiile, o apuca spaima.

Plutonierul îi rânjise, pe deasupra paharului cu vin roşu, şi iarăşi îi făcuse cu ochiul, şi iarăşi trebuise să-i dea bani, fără să obţină nimic. Mereu o amâna, mereu îi făgăduia, o ţinea cu vorba, de luni de zile, docilă fiindcă n-avea încotro, suportându-i mojicia, fumul ţigării şi plătindu-i regulat kilogramul de vin. Se întorcea, obosită, într-un moment de revoltă şi de deznădejde; nu ştia dacă va mai putea suporta încă o zi. În faţa băcăniei, şovăi. Trebuia să intre să cumpere de mâncare; la prânz fusese pe drumuri. Nu mâncase ca oamenii din ajun, dar nu avea curaj să mai vadă pe cineva, îi lipsea puterea să deschidă uşa prăvăliei, să-şi arunce ochii în rafturi. Ar fi vrut să se întindă pe pat, să închidă ochii şi să se scufunde într-un somn lung, să se trezească la sfârşit, sub un cer albastru, cu scuarul înflorit, cu războiul terminat, să nu mai fie soldaţi, livrete militare şi razii pe străzi.

La colţ, se pomeni faţă în faţă cu un militar care stătea lipit de zid. Îşi duse mâna la inimă. Nu se mai putea! Îi veni s-o ia la fugă, plângând, urlând, să-şi zdrobească fruntea de un copac, să se arunce înaintea tramvaiului.

Vedea casa înconjurată, era sigură că în scuar aşteptau alţi soldaţi, cu armele în mâini, să intre după ea. Militarul îşi scoase capela, cu un gest stângaci, şi rămase cu capul gol, în ploaie, în faţa ei.

— Luchi! (Se repezi în braţele lui, hohotind.) M-ai speriat! De ce te-au îmbrăcat aşa? N-ai scăpat nici tu? Ce vor să facă din tine? Unde te trimit? Când se termină? Luchi, bine că te văd!

Venise să-şi ia rămas bun; pleca a doua zi la Câmpulung, la şcoala de ofiţeri. Se plimbară împreună, prin ploaie, abătuţi, ca doi învinşi.

— Ce-ai făcut un an de zile?

— Am muncit, doamnă Eva.

— Nu-mi mai spui pe nume?

Mergeau alături; nu-l vedea, dar ştia fiecare trăsătură a feţei lui. Uniforma militară nu putea să-l denatureze.

— Şi… tu, Eva?

— Eu? Nimic… Alerg.

Ce să-i spună? Lăsase trusa în părăsire; mai avea câteva cliente, la care se ducea gâfâind între două drumuri, străduindu-se să le respecte orele, ca să nu le piardă şi pe ele. Trecuse o iarnă; nici un concert; trecuse o primăvară: nici o zi cu bicicleta afară din oraş; trecuse o vară: nici o zi la ştrand. Altele erau preocupările ei: Cercul de recrutare, Statul major, plutonierul, cârciuma, paharul cu vin roşu, fumul ţigării în obraz. Pentru un om care stătea ziua întreagă în vârful patului, fumând ţigară după ţigară, posomorât, cu ochii roşii, un om care poate o ura, fiindcă din cauza ei, pentru că venise s-o vadă, stătea închis. Un om pe care poate nu-l iubea, dar care, aşa cum îl ştia, reprezenta singura ei raţiune de a fi. Alerga, ca să-l poată auzi, din când în când, în baie, cântând marşul militar. Se bărbierea rar, la două-trei zile, şi zilele acelea, în viaţa chinuită pe care o ducea, deveneau sărbătorile ei. Alerga, ca să-i poată auzi noaptea inima bătând; se trezea din somn, îşi punea capul pe pieptul lui şi asculta. Ce inimă puternică şi sănătoasă! „Trăieşte, trăieşte!” se gândea, în ritmul ei. „Trăieşte, lângă mine, şi este al meu, şi trebuie să-l păstrez, să nu vină soldaţii să mi-l ia!”

— Şi Institutul, Eva?

Ea clătină din cap. Institutul era un vis de demult. Cheltuia banii devalorizaţi, după ce îi adunase atât de greu; el îi spunea: „După război o să plecăm de aici; averea mamei a rămas în Belgia. Eu sunt singurul moştenitor.” Se înflăcăra; prin ochi îi treceau scântei: „Eva, o să ducem o viaţă de magnaţi – şi-o să fim mai fericiţi decât orice magnat, fiindcă n-o să avem de cerut şi de dat socoteală nimănui. Tu putuseşi să-ţi faci un ideal din a masa obraji buhăiţi?” Îi lua mâinile, şi le trecea prin păr, pe obraji, le oprea, pe gură. „Mâinile tale trebuie să fie numai ale mele. Nimeni nu trebuie să te atingă, nici să respire în preajma ta. Am să te duc în braţe, peste ape şi prăpăstii, am să cobor stelele de pe cer şi-am să ţi le pun în păr, şi după ce n-o mai fi niciuna, şi-o să fii destul de împodobită, o să ne urcăm pe un vapor, pe un yacht al tău, şi-o să te duc în jurul lumii, să vezi răsăritul soarelui pe fiecare meridian. Mi-e sete să fii fericită! Nu vreau nimic pentru mine, viaţa mea ar fi terminată dacă n-ai exista tu; mai trăiesc prin tine şi atâta timp cât îmi acorzi graţia ta. Dacă mâine ai înceta să mai fii pentru mine, aş închide ochii şi aş muri. Aş muri fără suferinţă, fără împotrivire, mulţumit cu ce mi-ai dat. Ce mult mi-ai dat!” Se înduioşa, îi veneau lacrimi în ochi; murmura cu obrazul pe mâinile ei: „Erai aşa mică, aşa mică, Eva, când te-am cunoscut! Aveai un căpşor speriat şi gingaş – mi-e milă când mă gândesc ce uşor puteai să te fărâmi! Numai ochii şi gura arătau că eşti un om viteaz. Prin câte bătălii ai trecut – şi eşti tot tu! De ce nu se poate să te întâlnesc din nou, ca atunci? Acum aş şti tot alfabetul tău, n-ar trebui să te mai silabisesc. Să nu mă pedepseşti că te-am chinuit atât până să-l învăţ. Vino, lasă-mă să te citesc!”

Se plimbau de o jumătate de ceas, şi în zece cuvinte sfârşiseră tot ce şi-ar fi putut spune, sub cerul ud şi chinuit. O conduse până aproape de casă. Eva scoase lanterna electrică din buzunar şi i-o puse în faţă.

— Nu închide ochii, Luchi; vreau să ţi-i mai văd o dată.

Erau tot albaştri. Se mira că nu luaseră culoarea cerului şi a războiului. Mai rămânea câte ceva, nu se pierdea totul din om. Simţea un val de speranţă. Poate avea să se termine, să se aprindă iar luminile. Spuse:

— Dacă ai şti ce dor îmi e de o stradă luminată! Nici nu-mi aduc aminte cum era oraşul altădată! De cât timp bâjbâim ca orbeţii? Când s-o termina, am să umblu o noapte întreagă, până la ziuă, beată, am să urlu la becurile de pe stradă, cum urlă câinii la lună.

Îşi stăpâni un fior. Noaptea aceea era atât de departe, atât de nesperată! Luau la război băieţii de douăzeci şi unu de ani, din şcoli!

— Când pleci?

— Mâine dimineaţă.

Îi întinse mâinile; dorise să i le sărute şi s-o privească. N-o putea privi, luminile erau stinse. Şi a doua zi pleca. Soldatul se aplecă peste mâinile ei; îi simţi respiraţia, şi căldura din plămânul lui i se păru atât de nefirească, de inutilă, de nemeritată, în noaptea neagră, de război!

— Când te întorci, vino să mă vezi. Vino, negreşit!

O salută milităreşte, se întoarse şi după doi paşi se topi în ploaia neluminată. Doar bocancii se auzeau, îndepărtându-se, slăbind, până ce se pierdură după colţ.

Era în octombrie 1943; Eva împlinise douăzeci şi şapte de ani. Avea să-l revadă peste câteva luni, la începutul lui martie, anul următor. Pentru ultima oară!

Venise o primăvară timpurie; peste noapte plouase, şi în zori plesniseră mugurii copacilor de pe bulevard. Mirosea a tinereţe, vântul aducea dinspre Cotroceni, de afară, suflarea câmpului, prea vie, prea neliniştită. Era spre prânz; Eva se întorcea acasă, cu soarele în spinare, cu pardesiul descheiat, moleşită de anotimpul turbulent. Luchi o aştepta în piaţă. Chipul i se asprise, i se vedeau pomeţii şi nodul gâtului, proeminent, ieşind deasupra gulerului prea larg. Îi strânse mâinile, cu un surâs obosit.

— Ai scăpat?

— Nu; s-a terminat şcoala mai curând. Plec pe front; diseară.

Era îngrozitor! Privea în ochii lui, vedea dincolo de el şi se gândea, sfâşiată: „Ce-o să se aleagă din tinereţea ta? Au să te bage în tranşee, să te umpli de noroi, să te năclăieşti de sânge, au să te năpădească păduchii! Oare o să mai poţi avea ochii albaştri când ai să te întorci, după atâtea orori?” I se părea că după plecarea lui, după plecarea celor ca el, nimic în lume nu va mai rămâne curat şi bun.

Se plimbară pe străzile din jurul pieţei, apropiindu-se treptat de Cişmigiu. Forfotea multă lume, erau mulţi refugiaţi. Se aşteptau să vină aeroplanele, cum veneau la Sofia, cum veniseră în Italia. Oamenii continuau să alerge, să muncească, să trăiască, şi nimeni nu ştia pentru ce. În scuar, în locul florilor, se săpau şanţuri, se băgau bârne. Locatarii blocurilor se urcau pe grămezile de pământ şi priveau în jos, ca în nişte morminte.

Se obişnuise, nu i se părea ameninţător. Parcă se născuse pe marginea unui adăpost, parcă se jucase prin tranşee. Tot oraşul era răscolit – cheiurile Dâmboviţei, piaţa Universităţii, peluzele bulevardelor, curţile. Pe străzi scârţâiau căruţe cu grinzi, umblau oamenii cu târnăcoape şi lopeţi. Păreau nişte cârtiţe surprinse de lumină, grăbindu-se să-şi regăsească galeriile de sub pământ. Şi se făceau razii, mereu, se cereau actele, până şi femeilor, intrau în blocuri, dimineaţa în zori, păzeau ieşirile, sunau la uşi. Făcuse o ascunzătoare în dulapul din perete, pe care îl acoperea cu un covor. Trebuia să se ferească de portar, de ceilalţi locatari, zi de zi, luni, mai bine de un an, trăind sub teroarea fiecărui pas pe coridor, a fiecărei uşi trântite, sub teroarea soneriei, pe care n-avea s-o uite nici în mormânt.

Iată ce-ar fi putut să spună lui Luchi despre viaţa ei. Şi că se dusese vremea plimbărilor la Şosea, cu bicicleta, că nu-l mai văzuse de un an pe doctor, prietenul lor dintr-o vreme anulată, că ar fi vrut să-i telefoneze, şi nu avea ce-i spune. Îi venea să geamă: „E primăvară şi nu ştiu de ce, şi nu ştiu ce anotimp urmează!” Nici măcar băiatul cu ochi albaştri nu mai era; îl făcuseră soldat.

Mergeau pe străzi şi se tot apropiau de Cişmigiu, singura parte a oraşului unde rămăsese pace, o republică neutră, dar din păcate neapărată. Din când în când, Eva ridica ochii spre însoţitorul ei şi îl privea cu regrete ireparabile. Rămăsese datoare, nu atât lui, nu atât ei, cât clipei când se născuseră să populeze pământul acesta pliu de sânge, fărâmiţat de război.

Dar virtual totul era împlinit.

Nu mai umblau – mărşăluiau spre capătul unei etape; o parte din viaţă se sfârşea astăzi. Se despărţiră abia seara, în poarta Cişmigiului, amândoi fragili şi sfâşiaţi. Ea îl sărută pe obraji; în aerul proaspăt care venea din grădină, obrazul soldatului mirosea a trandafiri, nu a cazarmă. I se părea ca o speranţă: nu pier toate dintr-o dată!

— Drum bun, şi fereşte-te! Vreau să te întorci. Nu fi prea curajos; nu foloseşte nimănui!

Şi iarăşi îl privi, ducându-se pe stradă, până se pierdu după colţ. Era în martie, 1944; n-avea să-l mai vadă niciodată. (Mort pe front, lângă Iaşi, la 4 aprilie, când se bombardase Bucureştiul, şi Eva, rătăcind nebună printre ruinele Gării de Nord, avea să aibă viziunea copilului blond de pe pod, ducând de mână pe bătrânul muzicant orb – doctorul, rănit de schije în aceeaşi zi, cu amândoi ochii pierduţi.)

Se întoarse acasă obosită, ducând în spinare toată greutatea serii de primăvară, inutilă, şi tot ce era greu în tot ce era inutil.

Îl găsi trântit pe divan, citind ziarele. Nu băgase de seamă că întârziase atât. Vroia să afle doar ce se întâmpla cu actele. Spuse:

— Poate de data asta scăpăm; am lăsat livretul.

— Nu trebuia!

— De ce nu mi-ai spus înainte? Mi-e capul fărâmiţat; nu mai ştiu ce fac, nu ştiu încotro s-o iau.

Se lăsă pe un scaun, cu pardesiul pe ea, ca un salahor la sfârşitul zilei.

— Cui i-ai dat livretul? Plutonierului?

— Erau doi; vor câte o sută de mii de lei.

— Ştiu unde stai?

— Nu; am întâlnire mâine, la două şi jumătate, după ce termină serviciul.

— Nu te-a urmărit nimeni?

Îl privi nepăsătoare. Unde s-o fi urmărit?

— N-aş vrea să mă pomenesc că mă ridică de aici, ca pe un idiot. Te întâlneşti mâine? Banii îi ai?

— Nu-mi ajung; am vorbit cu portarul, o să vină cineva de dimineaţă, să vând bicicleta. Pot să iau cincizeci de mii de lei pe ea; restul îi am.

— Eva, să nu-ţi pară rău! Nu-mi plăcea să umbli pe bicicletă. Am să-ţi cumpăr cel mai frumos automobil.

Îşi strânse tâmplele în mâini; o durea capul de atâtea iluzii! Nu automobil, nu blănuri, nu apartamente princiare! O odăiţă i-ar fi fost de ajuns; să fie linişte, războiul terminat, să se aprindă luminile pe străzi, să nu mai întâlnească razii la colţuri.

A doua zi după-amiază, la trei, se întoarse gâfâind, cu obrazul aprins, îmbătată de o izbândă în care nu mai sperase. Flutură hârtiile din uşă:

— Am terminat, uite, diavole, ţi-am adus o piele nouă! Îmbracă-te cu ea!

Uitase tot – îl absolvise, se absolvise; se aruncă de gâtul lui, râzând, îi răvăşi părul, îşi frecă fruntea de obrazul nebărbierit, îi dădu drumul, îl privi, îl bătu cu pumnii în piept, iar îl îmbrăţişă, spasmodic, apoi căzu pe pat, cu faţa în jos, hohotind de plâns. Nu era fericită; se bucura că ajunsese la capăt.

El luă hârtiile, le examina în lumină, cercetă atent datele, iscăliturile şi ştampilele.

— E perfect! zise, venind lângă ea. Eva, îţi mulţumesc!

Oricât ar fi fost de puţin din partea lui, abia aceste cuvinte îi confirmau izbânda; îşi suci capul pe cuvertură şi-l privi cu lacrimile în ochi. Dorea iarăşi să rămână al ei, fiindcă îl salvase – îl crease din nou, şi poate altfel!

— Acum du-te şi te bărbiereşte. Fă şi tu ceva pentru mine!

— Da; mă bărbieresc cât am să pot de bine, apăsat şi cu perdaf!

Înainte de a trece la baie, mai cercetă o dată actele; părea mulţumit. Îl auzi, de dincolo, în timp ce se săpunea:

— Eva, tu mai ai bani?

— Vreo douăzeci de mii de lei.

— Facem chef cu ei.

— Şi pe urmă?

— N-avea grijă! De mâine pot să umblu.

Spre seară ieşiră împreună din casă. Era cald; mugurii continuau să plesnească. Dacă s-ar fi terminat şi războiul! Ce primăvară frumoasă venea!

El privi adăposturile, săpăturile încă neacoperite. Îl străbătu un fior.

— Nu m-aş băga într-un asemenea mormânt! Prefer să rămân pe stradă, să mor la lumină.

Eva îl strânse de braţ.

— Nu măi vorbi aşa; noi o să trăim o mie de ani. Şi nu se poate altfel decât împreună! Acum ştiu ce să fac: Ţi-am spus: am să cumpăr un lanţ şi am să te leg. Ştii de ce îmi era teamă mai mult? Că au să vină bombardamentele şi n-o să poţi ieşi, să mergem la adăpost.

— Să nu crezi că într-un adăpost moartea e mai uşoară decât în casă!

Vru să-l întrebe de ce le mai sapă, dar se opri tresărind. În colţ, la Liceul Lazăr, văzu cordoane de soldaţi. Înlemni. El o trase de braţ.

— De când ţi-e frică ţie de razii?

Avea un ton nepăsător şi ironic.

— Te rog, hai prin altă parte!

— Nu ocolesc nici zece paşi. Merg pe unde vreau!

Îl urmă, speriată. Avea acte, dar ascundeau un fals. De ce n-ar fi evitat controlul? Un ofiţer tânăr, care cerceta hârtiile, îl privi bănuitor, de sus până jos, se uită la vize, la ordinul de demobilizare. Obrazul Evei se făcuse alb. El stătea netulburat, cu mâna întinsă imperativ, aşteptând actele.

— De pe front? îl întrebă ofiţerul, deferent. Cum e pe acolo?

Eva îşi duse mâna la frunte. El răspunse, băgându-şi actele în buzunar;

— Du-te şi dumneata să vezi.

Ofiţerul zâmbi stânjenit. O privi pe Eva şi păru alarmat:

— Doamnei îi este rău!

Merse împleticindu-se până la trotuarul celălalt. Mai târziu, după ce se dezmetici, începu să râdă, nervos.

— Ştii cum a fost? Ca în ziua când am trecut prima oară cu funicularul peste prăpastie.

Se înşela. (În ziua aceea vroise să moară.) Acum fusese mult mai rău.

De-atunci el începu să umble; nu-l mai vedea decât seara. Nu ştia ce face, unde se duce, în ce scop. Îşi freca mâinile, satisfăcut:

— Să vezi şobolanii, cum aleargă pe străzi! Îşi caută mâncare şi adăposturi. Au să intre toţi în pământ!

Spaima care stăpânea oraşul îi dădea o satisfacţie plină de cinism şi cruzime. Nu era în ea egoism, fiindcă n-ar fi fost mai apărat decât restul lumii, ci un fel personal de mizantropie. Dispreţuia la oameni tot ce decurgea din tradiţii, decaloguri şi canoane, adică viaţa medie şi majoritară. Probabil nu-i era frică de moarte şi nu ar fi fugit de ea, cu condiţia să piară multă omenire.

Peste vreo două săptămâni, se întoarse, la prânz, cu un teanc de bani.

— Eva, ai aici tot ce-ai cheltuit.

Se întinse, curbându-şi spinarea, făcându-şi oasele să trosnească, de parcă ar fi sfârşit, cu bine, o muncă istovitoare. Nu-l întrebă de unde luase banii. Era sigură că nu-i furase.

— Acum mă duc să-ţi cumpăr un lanţ!

Spunea, dar nu credea că ar mai fi nevoie; îşi câştigase drepturi definitive, faţă în faţă cu plutonul de execuţie. Putea să-şi facă planuri pentru totdeauna.

— Dar o bicicletă tot aş vrea să-mi cumpăr. Să-ţi iei şi tu una, să mergem departe, împreună.

Era o dorinţă atât de modestă! Şi făcea atât de bine legătura cu un trecut în care învăţase să fie fericită cu orice preţ, chiar al tristeţii!

El se împotrivi, agasat:

— Lasă bicicletele! Nu ţi-am spus că o să plecăm?

Acestea se întâmplau joi. Câteva zile mai târziu, duminică, rămase în casă; de dimineaţă se bărbieri, cântă în baie, în timp ce se ştergea pe obraz, îşi puse pijamaua, se urcă în vârful patului şi începu să citească ziarele. După ce sfârşi, se suci pe o parte, pe alta, ursuz, se ridică, se duse la geam şi rămase un timp aplecat afară, privind copiii care se jucau pe mormanele de pământ de deasupra adăposturilor. Apoi, din senin, începu să urle, imitând sirenele, destul de înşelător ca Eva, care era în oficiu, să scape ibricul din mână. Nu se anunţase nici un exerciţiu de alarmă. „Au început!” se gândi, pălind. Dar îndată îi recunoscu glasul. Alergă dincolo, pe jumătate speriată, pe jumătate înveselită.

Copiii o luaseră la fugă, spre intrările caselor. Un om în vârstă, poate un portar, ieşi pe o uşă îmbrăcându-şi vesta.

— Dumitale ţi s-a făcut de arest?

Eva îl trase de la geam. Alţi locatari ieşiseră din case, alarmaţi.

— De ce eşti neserios? Acum dacă vin să te aresteze?

— Pentru ce? Nu scrie nicăieri că n-am voie să imit sirenele!

Se bucura, văzând ce mişcare provocase în blocurile dimprejur. Eva se întoarse în oficiu. Se născuse o altă spaimă în ea, sau o nedumerire şi-o nelinişte. Ce îl nemulţumea, ce îl învrăjbise? Simţea că ar fi fost în stare să arunce şi bombe, dacă ar fi avut cum. El se urcă iar în pat, răsfoi din nou ziarele, pe urmă le aruncă pe jos şi rămase posomorât. O apucă deodată o oboseală grea, de sfârşit, la gândul că după atâţia ani sufletul lui îi rămânea necunoscut; uneori i se părea simplu şi senin, ca de copil, şi când nu se gândea, când îl urmărea mai liniştită, mai fără griji, se pomenea cu el cotind, smucindu-se în loc, trântind-o de pământ.

Reveni, se aşeză pe divan, lângă el, îi cuprinse tâmplele în mâini şi îl privi în ochi, mult, adânc.

— Ce-i aici, dedesubt?

— Ţi-am spus de-atâtea ori ceea ce se poate spune. Din ceea ce se poate şti!

Îi spusese câte un cuvânt, teorii pentru ea nebuloase, poate fiindcă erau întrerupte, uneori contradictorii şi nedemonstrate. Nu vroia să-şi facă o credinţă, de teamă că ar exista alta mai bună, iar deasupra tuturor, credinţa supremă, încă necunoscută de nimeni. Nu vroia să-şi facă iluzii, ca să nu fie dezamăgit. Cea mai mare primejdie pentru om e fericirea, spunea, senin; cine ţine la demnitatea lui trebuie s-o mitralieze, de departe. Eva ar fi ripostat: „Fă ce vrei cu fericirea ta, dar cruţ-o pe-a altora!” îi era teamă că el ar putea să aibă o dreptate a lui, care numai pentru ea şi numai aparent era contrafăcută.

A doua zi el lipsi până seara; după-amiază veni un ucenic de la croitor cu două costume de haine şi cu un pardesiu nou. Nu ştia când şi le comandase. Întors, pe înnoptate, le scoase din dulap, le probă, o întrebă dacă îi plac; părea bine dispus. Rămase întreaga seară la fel, se duse la băcănie, aduse vin, se ameţi puţin. Peste noapte, trezindu-se cu o apăsare pe suflet, Eva îl simţi că nu doarme.

— Ce faci? îi şopti.

Şi el răspunse, tot în şoaptă:

— Sunt trist.

Se lipi de el, înduioşată şi neliniştită. Ce-l chinuia? Începea să spere în ceva? Începea să aibă o credinţă? Se simţea fericit? El o îndepărtă uşor.

— Culcă-te!

A doua zi, la prânz, se întoarse cu un geamantan nou.

— Eva, trebuie să plec.

Ea se clătină.

— Nu ştiu ce am; sunt bolnav, mă înăbuş; înnebunesc.

Veni în faţa lui. Era crispată, duşmănoasă şi hotărâtă, înarmată eu un singur cuvânt:

— Nu!

Dar când îl spuse, toată fiinţa ei vibra de încordare, cum ar fi lovit cu un topor, cum ar fi apăsat pe trăgaciul unui revolver.

El n-o luă în seamă; o îndepărtă şi se apucă să-şi strângă lucrurile în geamantan. Şi Eva, care crezuse că el niciodată n-o va mai putea înfrunta, că îl va ţine toată viaţa lângă ea, cu o vorbă şi cu o privire, se simţi deodată obosită, zdrobită, incapabilă să se împotrivească, atinsă de paralizie. Se lăsă pe marginea divanului. Avea sufletul plin de revolte, numai că nu putea să le exprime. Ar fi vrut să-l apuce cu amândouă mâinile de guler, ca pe un borfaş, să-i strige în obraz: „De ce n-ai plecat când îmi tremura inima pentru viaţa ta? Când îmi sleiam puterile alergând să te scap, stând de vorbă, prin cârciumi, cu plutonieri beţivi, când nu dormeam noaptea pândind dacă nu se aud paşi la uşă? Şi, în afară de toate, de ce-ai mai venit?”

Nu făcu nici un gest, nu spuse nici un cuvânt. Rămase pe marginea divanului, împietrită, privindu-l cum îşi adună lucrurile.

— Ţi-ai uitat o cravată!

Ştia că ar fi trebuit să-l împiedice, îşi cunoştea drepturile, dreptul de a-l opri, sau dreptul de a-l scuipa în obraz, sau de a-i împlânta în grumaz cuţitul de bucătărie, cum stătea aplecat peste geamantan – şi nu putea face nimic.

Sfârşind cu adunatul lucrurilor, el se ridică şi îşi îndreptă şalele, cu un gest îngreuiat. „Ai îmbătrânit, câine rătăcitor! – ar fi vrut să-i spună.

— Nu te mai ţin oasele! Odată ai să crapi în vreun şanţ şi jur că, dacă am să ştiu, n-am să vin să-ţi pun o lumânare la căpătâi!” Atât putea face: să-l urască, în gând. Dar îl ura de moarte, şi fără iertare.

Plecă a doua zi.

A doua zi el se sculă în zori şi trecu la baie. În timp ce-i pregătea ceaiul, îl auzi cântând. Îi veni să urle. Se abţinu şi îl ascultă, parcă mirată, cum l-ar fi auzit prima oară.

El îşi bău ceaiul, se uită la ceas, aprinse o ţigară, citi ziarele ca în fiecare zi. Pe la ora nouă plecă în oraş.

— Mă întorc la douăsprezece, zise, ieşind. Trenul meu pleacă la unu şi jumătate. Ai să fii acasă?

Rămase singură – şi n-avea nimic de făcut; se aşeză pe marginea divanului, cu mâinile în poală ca bucătăresele după ce-au pus mâncarea la foc; geamantanul era în faţa ei, în mijlocul casei. Se gândi să-l ridice, să nu încurce drumul, dar îi era silă şi groază să-l atingă. Simţea că înlăuntrul fiinţei sale se pregăteau lănci, scuturi, armuri. Trebuia să înceapă iar războiul, dar mai întâi trebuia să-şi lepede încă o dată pielea paşnică, s-o arunce în rigola străzii, s-o ia măturătorii, s-o ducă la Valea Plângerii, sub cimitir, unde se aruncă gunoaiele şi morţii oraşului. Îi trebuia încă o dată o piele nouă şi îşi simţea carnea îndurerată, de câte ori trebuise s-o jupoaie.

Peste un timp auzi sirenele. Era una chiar deasupra casei; urletul ei mecanic venea prin zidărie, transmis de armătura betonului, vibraţie cu vibraţie, şi era mai violent dublat de un alt sunet răsfrânt de afară, din zidurile celorlalte case, de-a valma cu propriile lui ecouri, făcând sticla ferestrelor să zbârnâie, şi să fluture perdelele albe.

Izbucnea o speranţă îngrozitoare. Din oraşul acesta în care urmau să moară mii de oameni, soarta poate avea s-o aleagă pe ea, pe el sau pe amândoi împreună. Trei zaruri stăteau să cadă, şi fiecare ar fi însemnat o izbăvire.

Auzi tropot pe scări, apoi glasuri:

— Nu vă speriaţi degeaba! E exerciţiu de alarmă; n-aţi citit ziarele?

Eva simţi întâi o uşurare pe care nu o aşteptase; după aceea, o cuprinse dezamăgirea. Ochii îi căzură pe o pagină de ziar: „Astăzi, 4 aprilie, la ora 11 dimineaţa, se va face un exerciţiu de alarmă aeriană…”

Nu vroia să vină moartea, pentru nimeni. Rămase pe marginea divanului.

El se înapoie târziu, aproape de ora unu. Înşfacă geamantanul, îşi luă pardesiul pe o mână şi se îndreptă spre uşă. Înainte de a ieşi avu o tresărire tardivă, lăsă o clipă lucrurile jos, se întoarse, îi sărută mâinile, o bătu pe umeri cu un gest prietenesc, de încurajare, zâmbindu-i fără s-o privească.

— Mult noroc, Eva! Să te duci la adăpost când sună alarma. Promite-mi că ai să te păzeşti.

Îi mai făcu un semn cu mâna şi se duse, curbat pe o parte, ca să contrabalanseze geamantanul. Ea rămase năucă în mijlocul odăii; pe fereastră intra atâta soare, că îl simţea până în inimă. Era singură. Nu crezuse până acum; tot aşteptase să se întâmple ceva, să-i taie drumul. Se uită de jur împrejur; pe spatele uşii de la dulap, rămasă deschisă, atârna cravata pe care n-o luase. În baie, trebuia să-şi fi lăsat o lamă de ras, încă bună. În oficiu mai era, nespălată, ceaşca din care îşi băuse ceaiul. Peste tot stăruiau semne de la el, şi-n sufletul ei, îşi dădea seama abia târziu, era plantată fiinţa lui, de nezdruncinat, cu ce avea rău, cu ce avea bun, de nedespărţit. Îşi duse mâna la frunte; auzea ceva pârâind în inimă, cu un sunet de copac rupt. Bâigui: „Nu!”

Câteva clipe se clătină, apoi se repezi în vestibul, smulse pardesiul din cui şi ieşi alergând. Nu!

Nu se putea să plece. Îi promisese că îl va lega, şi uitase. Nu făcuse nici un gest să-l oprească. Trebuia să-l ajungă, să i se aşeze în faţă, să-l întoarcă din drum, sau să-l omoare. Căută cu ochii un taximetru; nu se vedea niciunul; toate automobilele treceau în goană, ducând oameni claie peste grămadă. Alergă la liceul Lazăr; era peste putinţă să se mai suie cineva în tramvaiul care mergea spre gară. Porni pe jos, în goană, cu părul fluturând, târând pardesiul în mână, căutând încă zăpăcită, disperată, un automobil, un camion, o căruţă. Văzu de departe ceasul gării; arăta unu şi douăzeci; mai avea zece minute. În zece minute trebuia să se termine totul: să ajungă, să-l caute, să-l oprească, rugându-l, smulgându-i părul, scoţându-i ochii, oricum, numai să nu plece cu trenul!

Se apucă de mâneca unui hamal, care mergea spre peroane:

— Unde-i trenul care pleacă la unu şi jumătate?

Hamalul o privi nedumerit; era greu să înţeleagă întrebarea pusă astfel.

— Spune-mi, te rog, ce tren pleacă la unu şi jumătate.

— Trenul de Arad. Drept în faţă.

Văzu placa pe care scria: „Plecarea la ora 13,30.” Mai avea cinci minute. O masă imensă şi densă de oameni acoperea peronul; strigau, gâfâiau, se loveau, se striveau să-şi facă loc spre vagoane, parcă alungaţi de foc şi potop. Erau refugiaţi, veniţi cu un tren şi plecând cu altul mai departe; erau femei cu boccele în mână, şi copii cu obrajii mânjiţi, cu ochii rătăciţi, atât de izbiţi, de striviţi, de speriaţi, că nu mai puteau nici să scheaune, nici să urle. Eva văzu oameni urcându-se pe ferestre, îndesându-se cu capul înainte, făcându-şi loc în spaţiul cu lume compactă şi terciuită, ca viermii în carne putredă; alţii se înghesuiau spre scările înguste, ca să se caţăre pe acoperişuri. Trenul arăta ca un şir de hoituri năpădite de muşte. Şi ceasul mergea înainte, minutarul se apropia de verticală. Îndată hoitul lung, târât de aici, avea să se dezmembreze.

Îşi făcu loc printre oameni sărind peste bagaje, agăţându-se de umerii celor mai înalţi, trecându-le altora pe sub coate. Nu mai spera să dea de el, dar nu vroia să se lase învinsă; trebuia să meargă până la cap, şi, dacă nu se putea altfel, să se agaţe şi ea de o scară, de un tampon, de o roată, numai să plece, să-l găsească undeva, mai departe, la o gară, sau pe lumea cealaltă. Nu-l mai căuta; umbla cu ochii după un loc unde să se lipească. Şi deodată, la capul peronului, ochii i se întâlniră cu ai lui. Era la o fereastră, strivit, în primul vagon.

— Eva! Cum ai putut să treci prin gloata asta de nebuni?

Îl privea prostită, incapabilă să spună un cuvânt, să facă un gest.

— Nu trebuia să vii! Puteau să te strivească. Parcă sunt fiare; uită-te la ei!

Nu se uita la oameni; se uita la el. Şi îşi spunea umilită de neputinţa ei: „Tu eşti fiară; o fiară mai mare decât toţi la un loc!”

Soarele o lovea în ochi; căută să-l vadă pe sub palma făcută streaşină; imaginea lui îi juca printre pleoape. Se întreba: „De ce pleacă, într-un astfel de tren? Ce blestem ispăşeşte?” Dacă ar fi admis vorbele lui, ispăşea poate blestemul de a fi altceva decât ceea ce dorise să fie; se ura şi nu-şi accepta existenţa decât în silă, în aşteptarea unui sfârşit deasupra firescului – nu putea spune ce, ar fi trebuit să fie ceva inimaginabil, încă negândit şi nici măcar visat de oameni, care să-l salveze de mediocritate. „Viaţa mea ar fi fost justificată dacă eram Iisus Cristos, sau Mahomed. Sau măcar Cristofor Columb. Poate şi Amundsen!” Eva nu-l bănuia de nesinceritate, dar nu-l putea crede, atâta vreme cât îi era imposibil să înţeleagă. „De ce te chinuieşti? Ai tot ce-ţi trebuie!” „Nimeni nu ştie ce înseamnă tot şi ce-i trebuie celuilalt!” Abdicase de mult nu fiindcă n-ar fi avut argumente să-l combată, ci fiindcă îi lipsea forţa.

Şi-acum era iarăşi lipsită de orice forţă în faţa lui, deşi o avusese pe aceea de a se învinge pe ea şi a ajunge aici, înfruntând puhoaie de adversităţi şi de oameni. Nu mai ştia de ce venise, dacă avusese vreun ghid sau vreo speranţă. Nu-i rămânea decât să aştepte fluierul locomotivei. Pierduse măsura timpului; când se uită la ceas, văzu că se făcuse două fără un sfert.

— De ce nu pleacă?

— Cine ştie? Mai e vreun tren care să nu meargă anapoda?

Cu ultimul lui cuvânt, Eva auzi ridicându-se din spate, dinspre turnul gării, un urlet ca din gâtlejul unui animal înjunghiat, dar un animal uriaş, din alte vremuri, cu gura deschisă până la un cer de demult. În clipa care urmă, sunetul îşi modulă tonul, şi recunoscu sirena. Sunau şi alte sirene, de jur-împrejur, spre Calea Griviţei, spre fabrica de bere, spre triaj. Un cor de bocitoare în veşminte cenuşii, cu tulnice, trompete şi megafoane, trecea prin aer, sub cerul sfârtecat de vibraţii metalice.

Un freamăt scurt zgâlţâi masa de oameni. După aceea, talazul îşi reluă mersul lui de lavă şi mâl. Se auzeau glasuri amestecate, strigând: „Alarmă! Fugiţi!” „Staţi pe loc! E exerciţiu!”

Sunetele sirenelor se stinseră, pe o pedală descrescândă, lungă, agonizând sinistru; părea că animalul preistoric îşi dă sfârşitul. Rămase numai vuietul mulţimii, scurt răstimp; din megafoanele înşirate pe peron, izbucni un glas neliniştit: „Atenţie! Părăsiţi peroanele. Alarma e reală! Îndreptaţi-vă spre adăpostul gării! Avioane inamice vin asupra Capitalei. Atenţie, toată lumea coboară din trenuri! Părăsiţi peroanele”

Eva întinse mâinile. Încordarea ei mistică invocase acest deznodământ: ca să i-l redea! Acum ştia că va rămâne al ei! Îl strigă, transfigurată:

— Vino repede, să fugim!

Glasul din megafon repeta, din ce în ce mai alarmat: „Coborâţi din trenuri! Părăsiţi peroanele! Avioane inamice se îndreaptă asupra Capitalei!”

Nimeni din cei aflaţi în tren, sau pe peron, nu se clintea.

— De ce stau? scânci Eva. De ce nu se mişcă! Ei nu aud? Încurcă drumul!

Nimeni nu cobora; trenul era o realitate câştigată prin luptă, pe când moartea rămânea doar o prevestire incertă.

— Coboară, te rog, vino cu mine!

Glasul din megafon continua să strige; după o clipă de nedumerire, oamenii se tălăzuiau iarăşi, înghesuindu-se să răzbească şi să se caţăre pe vagoane. Câteva grupuri de jandarmi veneau fuga dinspre clădirea gării, făcându-şi drum cu paturile puştilor. La capătul peronului, se aliniară cot la cot, şi porniră înapoi, cu paşii îndesaţi, împingând mulţimea spre ieşire.

— La adăpost! Toată lumea afară, la adăpost!

Eva îi văzu apropiindu-se; cordonul avea s-o prindă, în curând, s-o ducă. Îşi ridică mâinile:

— Coboară! Ai inimă!

El îi făcu semn cu mâna să se liniştească. Cordonul de jandarmi o ajunse; se simţi îmbrâncită, nu vedea de cine. Ochii îi rămaseră la fereastră. O singură clipă simţi ură, o ură scurtă, dar ucigaşă. Îi strigă, pe deasupra. Mulţimii:

— Să nu te mai întorci! Du-te pentru totdeauna!

Nimeni nu lua seama la răcnetele unei femei smintite. Ea îşi aduse aminte de cheie. Se zbătu să scape printre jandarmii care o împingeau înapoi; nu izbuti. Întinse mâna.

— Lasă-mi cheia! strigă. Auzi? Dă-mi cheia! Să nu te mai întorci niciodată acasă!

Strivit de vecini, el se chinuia să bage mâna în buzunar; poate era imposibil. Megafoanele răsunau: „Părăsiţi peroanele! Avioane de bombardament se îndreaptă asupra Capitalei!”

Soldaţii îşi măreau paşii şi îmbrânceau lumea cu brutalitate. Eva se pomeni izbită ca de un val spart, îndepărtată repede de fereastră. Văzu mâna lui întinzându-se, cu cheia care sclipea în soare şi părea amplificată, numai că era departe. O privea, fără să mai vadă altă imagine, cu ochii sudaţi pe micul obiect metalic, agăţându-se de el ca de o ultimă speranţă. Distanţa se mărea, şi nu putea să scape de jandarmi, să se întoarcă; şi chiar de ar fi scăpat, în spatele cordonului creştea altă învălmăşeală, mai deasă. El făcu un gest, se pregătea să-i arunce cheia peste capetele mulţimii compacte, dar şovăia, temându-se că ea n-ar putea s-o prindă din zbor, căci dacă ar fi căzut pe jos, era mai pierdută decât pe un fund de mare.

— Arunc-o! mai strigă Eva, o dată.

În ochi i se înregistră gestul lui, la jumătate; jandarmii o îmbrânciră, şi se împletici, gata să cadă.

Când izbuti să privească înapoi, nu se mai vedea nici fereastra vagonului, nici braţul. Şi în chip ciudat, în aceste momente de panică şi brutalitate, o obseda mişcarea neterminată: cheia rămăsese în mâna lui, sau o aruncase?

(Ani în şir, în loc să dispară, obsesia avea să crească, spre a deveni uneori delirantă. Oricând uşa ei putea să se deschidă; nu era singură niciodată. Nimeni nu cunoştea sfârşitul lui. „E mort, ştiu, simt!” gândea Eva. Apoi un cuţit îi pătrundea între coaste, căutându-i inima care se zbătea să scape. „Dar nu există nici un act, nu există nici un mormânt!” De multe ori se trezea din somn cu ultima lui imagine, se aşeza pe marginea patului, cu ochii deschişi mari în întuneric, şi continua să-l vadă, cu braţul întins, în fereastra vagonului. „Unde s-a dus?” se întreba între două realităţi neconfirmate. „Pe unde umblă acum? Şi dacă l-au îngropat undeva, când are să ridice lespedea, să iasă din mormânt, să pornească iar în lume, sau să se înalţe la cer? Şi dacă a fost prefăcut în fărâme, în ce colţ al pământului are să-i ajungă pulberea dusă de vânt, să încolţească din nou sămânţa lui? Nu! A murit! Sunt sigură, ştiu!” Totuşi, niciodată nu încetase să aştepte: S-a auzit un pas la intrare? S-a deschis uşa de fier? Umblă cineva pe coridor? Afară lucrătorii desfăceau adăposturile, scoteau bârnele, astupau gropile. Se refăcea peluza, se plantau flori. Eva îşi amintea primăvara plecării. Înnebunise şi îl aştepta să se întoarcă, umblând rătăcită în întunericul minţii ei, într-un oraş îngrozit de bombardamente, unde oamenii se ascundeau de la nouă dimineaţa în gropi, lăsând-o singură cu puţinii sergenţi de stradă care patrulau neliniştiţi, uitându-se când la ceas, când pe cer… Îl aştepta de atunci, chiar când ştia că nu are să mai vină. Căci nimic nu era dovedit! Oricând putea să se deschidă uşa, la miezul nopţii, în zori, la prânz, în amurg, şi el să se ivească în prag, îmbătrânit, cu gulerul pardesiului ridicat – el sau fantoma lui… Sărea din pat, speriată: „Cel puţin dacă mi-ar fi lăsat cheia!”)

Apăsarea mulţimii ajunsese distrugătoare şi degradantă. Jandarmii loveau cu paturile puştilor în oamenii de pe scări, să-i dea jos bucăţele, dar ei rămâneau pe loc, îndobitociţi, cu degetele încleştate definitiv pe bare; ca să-i ia de acolo ar fi trebuit să le taie mâinile. Eva se lăsă dusă în neştire cu torentul, în timp ce deasupra capului auzea urlând megafoanele. Se pomeni afară, sub cerul albastru, mai înalt şi mai curat decât îl văzuse vreodată. Nu părea că ar fi cu putinţă să se întâmple ceva rău. Puhoiul se îndrepta răvăşit, spre adăposturile clădirii uriaşe din faţă; se supuneau, deşi nu vroiau să creadă.

„N-au să vină!” se gândea Eva. Nu-şi dădea seama dacă în gândul acesta nu era o părere de rău amară. Văzu gurile adăposturilor, întunecate, înghiţind sutele de oameni, şi-o luă la fugă înainte, scăpată din cordoane, să rămână la aer şi la lumină. Mai erau şi alţi oameni pe străzi; unii mergeau liniştiţi, alţii alergau, dar nimeni nu părea în panică. Tramvaiele înţepeniseră de-a lungul străzii; dacă se oprise unul, celelalte n-aveau ce face.

Ajunsese la spitalul militar când auzi bubuituri îndepărtate. Câţiva inşi se opriseră şi se uitau pe cer. Alţii o luară la fugă, speriaţi abia acum. Eva privi în sus; văzu, departe, şi la înălţime, un pâlc de norişori albi, destrămându-se în vânt. „Uite-le!” strigă un om alături. Dar nu era speriat, nu se urni din loc; stătea cu ochii la cer, curios, neîncrezător şi nedumerit. Eva desluşi nişte lame mici de argint, ca nişte peştişori, un banc de aterine, alunecând printre norişorii care se ţineau de ei, vrând să-i învăluiască.

Nu-i venea să creadă. Şi dacă ar fi fost avioane, cu adevărat, erau prea mici şi prea argintii ca să poată face vreun rău. Nu înţelegea de ce fuge lumea. Bubuiturile din depărtare păreau să aibă altă cauză, nu aceea care venea de sus, într-o zi de primăvară, alunecând pe un cer atât de curat. Dar văzduhul începu să freamăte; porniseră uragane dintr-o zare în alta.

Oamenii dimprejur se prăbuşiră la pământ, retezaţi. Eva se pomeni ghemuită sub zidul spitalului, cu senzaţia că se înăbuşă, că aerul în loc să-i intre în plămâni, îi perforează timpanele – şi un trosnet îi izbi capul de zid. Ameţi – nu înţelegea nimic, decât că era victima unei agresiuni. Se încorda spre a se împotrivi. Văzu cerul albastru şi peştişorii de argint; nimic nu se schimbase sus. Dar de jos, de pe pământul care vuia, se ridicase un nor cenuşiu, răscolit. Alte trosnete se risipiră în jur, repetând trosnetul din urechile ei. Simţi în coate şi în genunchi ţărâna tremurând; zidurile marii clădiri se mişcau, zgâlţâite din temelii.

Peste câteva clipe, văzduhul se linişti. Oamenii începură să se ridice, zăpăciţi. Se auzi un glas strigând: „Intraţi la adăpost!”

În depărtare porniseră iarăşi bubuituri, ca la început. Acum nici sus nu se mai vedea nimic; un vulcan în erupţie ridica deasupra gării ţărână şi fum, acoperind cerul cu mâzgălituri. Curentul lua de jos şi flutura în văzduhul acesta dens puzderie de hârtii smulse dintr-un depozit fără înţeles – dosare, ziare, cărţi – nu se putea şti, spre desluşire ar fi fost nevoie să gândeşti, şi nu era timp. Corpuri mai grele – scânduri, grinzi, table răsucite, înnegrite de fum, scaune, mese, dulapuri aruncate şi mai sus cădeau înapoi, pe pământ, dacă îl mai puteau găsi. „Fugiţi!” strigau mai multe glasuri, în jur.

Eva o luă la goană, spre oraş, lovindu-se de oamenii care veneau din faţă, spre adăpost. Alt freamăt se stârni sus; un şuier se înfigea în aer, despicându-l şi aruncându-l în părţi. Se prăbuşi, lângă alt zid, pe pământul mişcător, în clipa când alt trosnet, mai lung, mai adânc, zgâlţâia solul în urma ei. Închise ochii şi aşteptă să se prăbuşească zidul, neştiind alt sfârşit. Pocniră doar geamurile şi căzură zornăind. Ploaia de sticlă o acoperi.

Nu se auzea nici un glas omenesc ţipând, gemând. Rămăsese singură, în mijlocul cataclismului care zgâlţâia planeta din temelii. Când cutremurul se linişti şi ea deschise ochii, văzu un tramvai aruncat de-a curmezişul străzii, stâlcit, arătându-şi pântecele cu maşinării. Îl privi năucă, neînţelegând cum ajunsese aşa. Atunci veni peste ea un val de moloz şi fum. Îl înfruntă ca pe-o apă, înotând, să n-o ducă la fund, şi trecu. Era multă vâltoare pe sus, hârtiile zburau acum care încotro, de neînţeles cum – decât că văzduhul îşi ieşise din minţi. Dincoace, pe pământ, nu se mai vedea nici un om; numai departe, la colţ, cineva trecu în goană, traversând strada, cu spinarea aplecată, cum ar fi vrut să devină mai mic. Sus, norul se lăţea, mâncând repede restul de cer pe care lamele albe tot mai alunecau spre răsărit, poate spre a întâmpina şi a respinge din timp soarele de a doua zi, soarele de azi fiind de mult răpus.

Eva se ridică fără gând şi porni înainte – la fel ar fi putut să pornească înapoi – nu mai existau puncte cardinale. Strada era ninsă de sticlă pisată şi de moloz, şi drumul ei, peste cioburi şi printre bubuituri, nu ducea spre nici un orizont.

Un om – cine altcineva? – îi strigă, dintr-un loc unde nu putea să-l vadă, de sub pământ: „Intră la adăpost, nebuno! Unde te duci?”

I se făcu frică de omul ascuns; traversă strada în fugă, şi-o luă pe trotuarul celălalt, pe lângă zid. După câţiva paşi auzi iar sfâşiindu-se aerul deasupra ei şi se prăbuşi. Nu mai putea să îndure, era o aşteptare prea lungă, vroia să se termine mai curând, să se facă linişte, pe lumea aceasta, sau pe altă lume. Închise ochii. Strada începu să se salte, huruind. O trombă de aer o izbi, îngropându-i capul în asfalt. Auzi un trosnet nou lângă ea, prelung, definitiv, şi pământul se răsculă, ridicându-se mai sus decât casele dimprejur. Se simţi împăcată, liniştită, mirată de acest deznodământ, mai uşor decât l-ar fi bănuit. Praf şi moloz cădeau de sus, într-o ploaie care nu se mai termina, de parcă întreaga zidărie a oraşului, aruncată la cer, se cernea printr-o sită, domol, să potolească valurile de jos.

Deschise ochii, încredinţată că ajunsese pe alt tărâm, şi într-adevăr, alt tărâm era în faţa ei. Casa de peste drum, cu zidurile galbene, cum n-ar fi putut să le uite, unde stătuse adăpostită, nu mai era. Un gol cenuşiu, neverosimil, parcă născocit, se întindea până la colţul străzii. Se căută acolo, cu ochii rătăciţi, pe ea însăşi, unde fusese acum câtva timp, încredinţată că va trebui să-şi descopere leşul strivit. Nu înţelegea nimic, dacă-i acolo, sau aici, ce parte din fiinţa ei trecuse şi ce nu, cu neputinţă să dea timpului scurs valoarea adevărată, suprapunând momentele peste un singur clipit.

Şi căutându-se, privirea i se opri la un detaliu de neînţeles. Dincolo de zidurile prăbuşite, în curtea casei lovite în plin, între pereţii căzuţi, pe fondul altor ruine care se duceau înainte, până la orizontul fărâmiţat şi de-acolo cine ştie cât, stătea drept în picioare un piersic înflorit, fluturându-şi graţios, pe gri, ramurile cu petale roz.

Se înserase când deschise uşa casei, dibuind încuietoarea pe întuneric. Lumina electrică nu ardea. Înăuntru era linişte şi cald; soarele bătuse toată după-amiaza în geam. Se rezemă de uşă; venise de jos, alergând. Tramvaiele nu mergeau; stăteau înţepenite pe străzi, aşa cum le prinsese bombardamentul la prânz. Vatmanii se plimbau pe lângă ele, ca nişte căruţaşi cu un convoi dejugat.

Trase cu urechea; nu se auzea nimic. Întrebă, încet, rugător, scâncind:

— Eşti aici?

Nu răspunse nimeni. Înaintă pe întuneric, deschise uşa băii şi încercă să zărească o umbră pe pereţii albi.

— Eşti aici?

Îşi duse mâna la frunte; îi curgea moloz din păr. Unde putea fi? De ce nu venea înapoi?

Nu izbutise să ajungă la gară; cordoane de soldaţi închideau drumul şi nu lăsau să treacă decât ambulanţele. Deasupra mai pluteau nori de fum şi mai fluturau hârtii. Încercase să ocolească, să intre prin altă parte, dar soldaţii şi gardienii păzeau peste tot. Lumea umbla rătăcită pe străzi, mai multă, mai înghesuită decât înainte; ai fi spus că nu murise nimeni, în casele prăbuşite la pământ.

Aşteptă câteva clipe în mijlocul odăii, să-şi adune gândurile, apoi alergă afară. În scuar, un grup de oameni povesteau ce văzuseră în oraş. Căzuseră bombe peste tot; pe străzi vedeai numai sticlă fărâmată şi moloz. Portarul era printre ei; îl interogă, îi răspunse voios – nu văzuse pe nimeni venind.

Şi ceilalţi păreau voioşi, ca nişte luptători care vin teferi de la război. Eva se întoarse, deschise uşa, şi întrebă iar din prag:

— Eşti aici?

Luă drumul înapoi, spre gară, pierdută în mulţimea care forfotea pe străzi. Toţi vorbeau, zgomotos, strigându-se unii pe alţii, pe întuneric. Ici şi colo ardea, firav, sub pălăria de camuflaj, un felinar cu gaz aerian. Unul câte unul, oamenii rămâneau pe drum, o luau pe străzi laterale, se răreau; la gară mergea numai ea. De ce? Toţi care locuiseră în jurul gării şi mai departe erau morţi?

Dincolo de nişte ziduri dărâmate, se mişca un felinar. Câţiva oameni răscoleau molozul; le vedea umbrele cocoşate aplecându-se şi ridicându-se în acelaşi ritm, ca al unor dansatori. Un câine lătra, peste un gard.

Curând întâlni cordonul de soldaţi. O opriră; unul dintre ei o sfătui să caute pe la spitale, dacă avusese pe cineva în gară.

Ea nu înţelese; stărui, fără să-i înduplece. Se întoarse iar acasă, drumul lung, pe jos. Tot mai veneau oameni din oraş; trotuarele erau înţesate; nu văzuse niciodată atât de mulţi. Alteori, o bună parte din ei umpleau tramvaiele, ale căror umbre se desluşeau acum înţepenite din loc în loc.

Descuie uşa tremurând. Întrebă, din prag:

— Eşti aici?

Ascultă spre uşa băii:

— Eşti acolo?

Încă nu venise. Ieşi în stradă să-l aştepte; în scuar nu mai era nimeni. Se aşeză pe bordura trotuarului, ca salahorii de la binale, trudită, urmărind cu ochii măriţi umbrele care se apropiau – oameni necunoscuţi. Veneau, treceau prin dreptul ei şi se îndepărtau. Unii se aplecau curioşi s-o vadă prin întuneric. Auzea câte un glas: „Când am simţit suflul m-am trântit la pământ…” „Pe strada Armenească e o groapă de zece metri; am văzut-o chiar eu!” „La noapte dorm îmbrăcat; au să vină iar…”

Încetul cu încetul, strada se golea; arar se mai vedea câte o siluetă omenească, apropiindu-se, îndepărtându-se. Aşteptă aşa, nu-şi dădea seama cât; oraşul se liniştise, numai în fiinţa ei era o învârtire huruitoare de roţi. Îşi simţi membrele amorţind; se făcuse frig. Abia acum băgă de seamă că nu mai avea pardesiul; plecase cu el în mână, nu ştia unde îl pierduse. Intră în casă, dibuind treptele de la intrare, şi întrebă, şoptit:

— Eşti aici?

Deschise dulapul, căută haina de iarnă, şi-o puse pe umeri; mâinile atinseră cravata agăţată pe spatele uşii. Ieşi iar în stradă; se mai luminase; răsărise luna, dar n-o vedea, era încă jos, clădirile înalte o acopereau. Rămase în faţa casei, lipită de zid, aşteptând, ascultând; nu mai mişca nimic; numai umbra statuii, în mijlocul pieţei, descreştea treptat. Luna ieşi deasupra acoperişurilor. Se făcuse mai frig. Eva se târî până la colţ, privi în lungul bulevardului; era pustiu şi fără lumini; şinele tramvaiului luceau la lună; lângă un vagon adormit vatmanul fuma, atât de singur că toată lumea părea pustie.

Se întoarse acasă.

— Eşti aici?

Ar fi vrut să se întindă pe divan, măcar puţin; înăuntru era bine şi cald, şi nu ştia ce vină avea, ca să nu se poată folosi de acest adăpost, la ora când toate fiinţele trudite dorm. Rămase în mijlocul odăii, ascultând. Câteodată i se părea că aude afară un pas; alerga să vadă. Nu trecea nimeni.

Nu se luminase de ziuă când porni. În dreapta, zorile se iveau pe cerul inocent. În Cişmigiu nici un copac nu se ofilise; primăvara se revărsa printre gratii, eliberată, nesupusă, tânără şi inconştientă.

Cordonul de soldaţi se mutase mai departe, la intrarea gării. Dincolo de ei era linişte; praful se potolise, nu mişca nimic, părea că tot ce fusese de făcut se făcuse.

Un plutonier cu ochii înroşiţi de nesomn, cu obrazul vânăt, prăpădit bietul, o sfătui, ca soldatul de aseară, să caute pe la spitale. Ea îl privi, confuză. Nu căuta un rănit; căuta un om întreg. Dar luă spitalele, pe rând. Întâi Spitalul Militar, cel mai apropiat; câţiva oameni erau îngrămădiţi la poartă; nu-i lăsau să intre; citeau pe o tablă numele răniţilor. Se ridică pe vârfuri, să vadă peste capetele celorlalţi. Nu-l găsi; răsuflă uşurată. Se duse la Spitalul Căilor Ferate; şi aici erau oameni la intrare, citind listele afişate. Se duse la Filantropia, la Colentina, ocolind oraşul pe jos, târându-şi paşii, se întoarse în centru, la Colţea, la Salvare, la Spitalul Brâncovenesc. Venea amiaza; el nu era pe nici o listă. Îşi aduse aminte de casă şi se întoarse într-un suflet. Ar fi fost aşa de bine să-l audă în baie, cântând fals marşul de totdeauna. Nu se auzea nimic. Întrebă:

— Eşti aici?

Îl căută pe portar; nu văzuse pe nimeni. Se prăbuşi pe o treaptă – era nemâncată şi istovită, dar nu putea nici să mănânce, nici să se odihnească. Porni iar pe la spitale, la sanatoriile de la Şosea, se întoarse iar la gară. Soldaţii din cordoane se răriseră, însă tot n-o lăsară să treacă. Nu mai era plutonierul de azi-dimineaţă; poate ar fi recunoscut-o şi i s-ar fi făcut milă, înţelegând că toată ziua alergase. O îndrumară la morgă, dacă nu găsise la spitale. Ea îşi duse mâna la frunte; pleoapele i se zbătură, repede, speriate. Să nu fi fost istovită ar fi urlat; căuta un om viu, nu un cadavru!

Şi totuşi se duse şi la morgă; era pe la patru după prânz. Dâmboviţa curgea la vale, murdară şi nepăsătoare. Văzu pe poartă o listă cu vreo douăzeci de nume – dedesubt scria: „Restul cadavrelor neidentificate.”

Lumea intra înăuntru şi îşi alegea morţii din grămadă. Nu mai avuseseră loc în săli; îi aruncaseră în curte, pe pavaj, unii peste alţii, în grămezi vinete. Îşi acoperi capul cu mâinile şi porni înnebunită spre ieşire. Un om, la poartă, îi spuse cu un amestec de nepăsare şi bunăvoinţă să caute şi la Facultatea de Medicină.

O luă pe cheiul Dâmboviţei în sus, se abătu pe acasă, deschise uşa, ascultă dacă nu mişca nimic în baie. Întrebă, gâfâind, cu glasul tremurând, aproape să hohotească:

— Eşti aici?

Îşi urmă drumul pe cheiuri până la podul Sfântul Elefterie. Aproape, în stânga bulevardului, era casa pe care o vânduse. Avu gândul să treacă pe acolo; poate din zăpăceală el se întorsese la o locuinţă mai veche, dar se dezmetici. Era un gând absurd, îl lepădă şi îşi regăsi deznădejdea.

La Facultatea de Medicină văzu aceeaşi listă afişată la intrare. Nu toate cadavrele erau identificate. Nu avu putere să intre, să le examineze, şi nici nu venise cu gândul acesta. Venise, nu ştia cu ce scop – fiindcă aici erau morţii, şi ea căuta un om în viaţă.

Pe înserat se întoarse la gară. Soldaţii plecaseră; rămăseseră numai zidurile vinete, şi geamurile fărâmate, scrâşnind sub tălpi. O luă la fugă, temându-se că ar putea s-o ajungă cineva din urmă şi iarăşi s-o oprească. Paşii i se împiedicară în grinzi de fier încolăcite, în blocuri de beton fracturate; sticla opacă a luminatoarelor era spulberată. Se vedea cerul gol, amurgind senin, liniştit; el singur îşi păstra întregimea. Restul, de jur-împrejur, nu mai avea formă. Ziduri întregi erau căzute la pământ; se vedeau încăperi afumate, cu mobilele strivite, pline de moloz. Gropi adânci închideau drumul şi păreau nişte cratere abia stinse, dar nu pentru totdeauna; ceva tot stătea să erupă, fum sau flacără, tristeţe sau moarte – şi deloc speranţă. Trenurile rămăseseră pe linii, negre, pustiite; de departe păreau neatinse. Apoi Eva desluşi pereţii găuriţi de schije, vagoanele sărite de pe linii. Peroanele erau sfârtecate, copertinele strivite, cu pilonii de fier răsturnaţi ca popicele. Oameni răzleţi umblau printre sfărâmături. Pe placa de la capul liniei, neatinsă, albă, curată, văzu scris: „Arad – plecarea 13.30.” S-ar fi spus că nimic nu se întâmplase, că trenul era gata să pornească, aştepta numai să revină călătorii. Străbătu peronul în fugă, sărind peste ruine, alunecând prin hârtoape. Văzu locomotiva, rece, cu botul strivit, îngropat în pământ, ca un animal căzut pe brânci, atins cu buzduganul în creştet. Nu, trenul nu mai putea să plece, trebuia altă locomotivă, aceasta n-avea să se mai ridice din ţărână. Se simţi uşurată; nu mai era nevoie să se grăbească! În umbra amurgului, recunoscu vagonul; părea întreg, afară de geamuri, toate spulberate. Dar când se ridică pe vârfuri, chinuindu-se să privească înăuntru, văzu peretele din partea cealaltă îmbucătăţit, cu tablele smulse, atârnând rigide în bătaia vântului. El nu fusese acolo, se gândi. Fusese dincoace. Încercă să-şi amintească fereastra; o recunoştea, cea de la mijloc – se miră că nu-l mai vedea la locul lui cucerit cu atâta luptă, făcându-i semne să plece. Vru să se urce în vagon, dar uşile erau înţepenite; se întoarse la fereastră, întinse mâinile, încercă să se agaţe, să caute înăuntru.

— Eşti aici?

Nu-şi auzi glasul. Îl întrebase, ca şi când ar fi fost în inima ei – în tren ştia că nu este. Se uită pe jos, răscoli cu piciorul cioburile şi fărâmăturile din faţa ferestrei, căutând absurd cheia obsedantă. Nu era! „Dar poate n-a aruncat-o”…

Un om trecu prin spate; o informă, din mers, cu nepăsare, să nu mai caute, s-au ridicat toate bagajele.

Avusese şi un geamantan, un geamantan nou, dar căuta altceva. Se dădu un pas înapoi, dezorientată. El nu mai era aici; plecase, nu putea să stea mult timp într-un loc, se temea de nemişcare, credea într-o metempsihoză dusă mai departe, oamenii putând să se transforme în obiecte, prin simpla prelungire a repaosului. Trebuia să-i ia urma. Porni cu ochii rătăciţi, înainte, pe linie, chinuindu-se prin gropi, printre şinele şi traversele răvăşite. Un macagiu, care stătea prostit în uşa unei gherete, prin minune intactă, îi strigă să se întoarcă. – unde se ducea? – nici un tren nu plecase din gară.

Ea clătină capul, încăpăţânată. Ştia de ce se duce. „N-a plecat trenul, dar el da! – ar fi vrut să-i spună macagiului.

— El a plecat! Îl ştiu eu!” Plecase, era sigură! Şi nu putuse să ajungă departe. Era undeva, pe aici, trebuia să-l găsească.

Mări pasul, ocoli gropile, sări peste şinele încolăcite, cu ochii tot înainte. Din loc în loc, se vedeau vagoane răsturnate, sfâşiate, fărâmate, cu contururile nelimpezi, în lumina de înserare. Peste lanţul de ruine dinspre Calea Griviţei, se auzeau trecând automobile, chinuindu-se din greu, cu motoarele urlând, prin gropile care barau dramul. În stânga, cerul mai păstra urmele însângerate ale apusului, şi pe ele se desena marginea unei dantele destrămate dintr-o rochie de bal, în noaptea când sala balului arsese, şi o femeie frumoasă, o regină nebună, se aruncase cuprinsă de flăcări pe fereastră. Îşi duse mâinile la frunte, simţea că îşi pierde minţile, urmărită de imagini demente.

În unele părţi, oameni cu felinare scormoneau molozul; i se părea că sunt lumânări, mişcându-se în jurul unor morminte, în aşteptarea sabatului de la miezul nopţii. În faţă apăru un pod, pe neaşteptate, ieşind din întuneric, negru, masiv, trecând pe deasupra liniilor, părând că e hotarul cu lumea cealaltă. O umbră atârna printre arcade. Văzu un cal mort, cu capul întins, cu gâtul lung, înţepenit în balustradă; s-ar fi spus că se pregăteşte să sară, gata să necheze, peste liniile spulberate.

Eva se opri şi ascultă în noapte; se auzeau, în depărtare, lovituri de târnăcoape. Întrebă, în şoaptă:

— Eşti aici?

Capul calului păru că se mişcă; se trase înapoi, speriată. Era coama fluturată de vânt. Îşi plimbă ochii pe sus, în lungul podului. Strigă:

— Eşti acolo?

Simţea că nu putea merge mai departe: îi venea să scâncească, umilită de membrele ei sleite, de fiinţa care stătea gata să se năruiască. Se învârti în loc, rătăcită – nu ştia care e drumul, nu se vedea nimic înainte, nu mai era nici o linie întreagă, câmpul întunecat şi devastat se lărgea în neştire.

Se rezemă de un pilon al podului, cu obrazul lipit de fierul rece; venea, de sus, prin traverse, o vibraţie prelungă, semnalul unei nelinişti pornite de departe – neliniştea oraşului, a pământului, a lumii, a lumilor celorlalte. Întrebă în şoaptă:

— Unde eşti?

Ascultă; nimic, decât glasul ei, îndepărtându-se prin noapte. Deasupra, flutura coama calului. Începură să-i curgă lacrimi, calde, domoale, fără nici o crispare, lacrimile ei, ca din ochii alteia.

— Unde eşti?

Se roti, sprijinindu-se de pilon, şi ascultă în fiecare parte; se auzeau lovituri de târnăcoape. Îşi înfipse dinţii în traversă, încercând să sfâşie fierul, prin care veneau vibraţiile omenirii. Şi se văzu cât era de mică, în faţa lumii răscolite. Începu să hohotească, lovindu-şi fruntea în fierul rece.

— Eşti aici?

I se păru că trece cineva pe pod; se dădu un pas înapoi, cu capul pe spate.

— Eşti acolo?

Nu trecea nimeni; porni înainte, deşi n-avea unde se duce, se târî din groapă în groapă, alunecând pe taluzurile rupte, zdrelindu-şi genunchii, răsucindu-şi tendoanele, muşcând ţărâna cu dinţii.

— Unde eşti?

Glasul i se pierdea fără ecou, pe câmpul semănat cu fiare; nu se vedea nici o fiinţă; nu se mai auzeau automobile şi târnăcoape. Nu ştia încotro merge şi cât va mai ţine drumul. O lumină albăstruie se răspândi peste ruine, ridicându-le umbrele. Răsărea luna, în spate, deasupra gării, liniştită, revoltător de neştiutoare. Gropile îşi măriră conturul presărat cu traverse rupte, cu şine îndoite, cu roţi de vagoane. Eva văzu până departe şi înţelese că oricât ar fi mers, n-ar fi întâlnit decât moarte.

Lângă un zid prăbuşit mişca o umbră.

— Eşti acolo?

Era o tablă bătută de vânt. O căldură otrăvitoare i se ridica în creier. Prevedea că în curând va trebui să-şi lase capul pe ceva, pe o piatră sau pe un butuc de supliciu, să închidă ochii, să aştepte somnul sau securea.

Porni înapoi, cu paşii împleticiţi, privind îndobitocită luna care se ridica repede. Văzu în dreapta umbra unei locomotive aruncată cu botul în sus, ca un armăsar cabrat, cu picioarele dinainte adunate sub piept, sforăind în faţa unui obstacol înalt. La pod se opri, îşi rezemă obrazul de pilon şi începu să plângă domol, mângâind cu mâinile amorţite fierul mort. Acum, când văzuse cât se întindeau ruinele, îşi dădea seama că zadarnic ar mai fi căutat: erau prea multe gropi pentru un singur om. „Iubitul meu, iubitul meu! Suspina, chemând în gând, cu inima sfâşiată şi mângâind fierul, cum l-ar fi mângâiat pe el. De ce-ai plecat?”

Era atât de albă luna pe cer, iar cerul era atât de curat! Calul, cu coama bătută de vânt, o privea, şi din ochii morţi părea că plânge alături de ea.

Eva mângâia fierul, în mişcări lungi, mângâierile nopţilor din trecut, domoale, calde, înfiorate şi fără sfârşit. Nu ştia unde se va duce de aici. Pilonul era singurul prieten al ei, un prieten de demult, de când avea şaptesprezece ani şi aştepta să crească întinsă pe iarbă, cu faţa în sus. Îşi freca încet fruntea, obrazul, de traversele reci, udându-le cu lacrimi şi murmura în gând: „Iubitul meu, iubitul meu!”

Nu-i spusese niciodată acest cuvânt, îi fusese teamă că-i prea mică pentru înţelesul lui, că este trecătoare prin cuvântul definitiv. Acum, în mijlocul ruinelor, vedea că mult mai multe decât ar fi crezut sunt trecătoare, şi că în ea este măcar ceva cu siguranţă definitiv…

Nu se mai auzeau automobile trecând, nici târnăcoape lovind în pământ; se stinseseră felinarele între ruine. Rămăsese doar luna peste tot. Ea şi scâncetul Evei, plângând pe pilon: „Iubitul meu, iubitul meu! Fără tine mi-e casa pustie şi pământul gol. Vino, într-o zi, când ai să vrei, te aştept cât de târziu…”

Era o întinsă linişte albă împrejur, liniştea aştrilor morţi care rătăcesc în univers. Şi în liniştea aceasta parcă se auzea o vioară căutând. Parcă pe pod trecea un muzicant orb, dus de pulpana hainei negre de un copil blond.

SFÂRŞIT