Partea a treia

Prin perdeaua de tulle alb se vedeau, peste vârfurile brazilor, departe, acoperişurile oraşului luminate de soare. Era soare puternic, de iunie; îl simţea pe braţe, arzător, în timp ce aerul rămânea rece, neîmblânzit – şi impregnat de ozon.

Eva dădu perdeaua la o parte, luă binoclul de pe pervaz şi reperă casa de dincolo. Apărea, de parcă ar fi ţinut-o în palmă, cu zidurile albe şi acoperişul roşu foarte înalt, cu aproape toate detaliile; vedea când se deschidea o uşă, când umbla un om prin curte, când grădinarul stropea florile, dimineaţa şi seara, distingea la grajduri mişcările rândaşilor, până şi păsările se ghiceau uneori, dacă atmosfera era clară, ciugulind grăunţe după gardul de sârmă împletită.

Era una din dimineţile când trebuia să vină domnul von Seele; el o vizita de câteva ori în cursul săptămânii şi în toate duminicile. Cum ştia orele lui, îi plăcea să-i urmărească plecarea; se deschidea uşa garajului, automobilul ieşea şi trăgea la intrarea principală, şoferul cobora, îşi mai găsea de lucru cu o cârpă, ştergea praful de pe aripi, sau de pe capotă, până ce apărea stăpânul. Eva se bucura copilăreşte că putea să-l vadă fără ca el să bănuiască; acest privilegiu secret o făcea sa se simtă mai puternică şi mai apărată.

În clipa când prinse casa în binoclu, automobilul de sport era la intrare; şoferul ştergea parbrizul. Domnul von Seele coborî scările, trăgându-şi mănuşile pe mâini. Avea pălăria cu borurile lăsate; deşi venise vara, nu mai umbla niciodată cu capul gol. Automobilul porni, ieşi pe poartă, şi se pierdu sub copacii din Jungerwald; peste pădure pluteau norişori albi.

Eva alergă la bucătărie. Marta şi Gheza erau singurii oameni de serviciu ai casei. Spuneau că ar fi unguri, de pe la Târgu-Mureş, dar aproape nu mai ştiau nici ei ce sunt, fiindcă fuseseră mulţi ani la stăpân dincolo de munţi, unde pare că îşi uitaseră şi limba. Eva stătea adesea de vorbă cu ei; vroia să afle traducerea câte unui cuvânt.

— Gheza, cum se spune la lacăt, pe ungureşte?

El îşi încreţea fruntea, se gândea chinuit, se uita la nevastă-sa, apoi răspundea greoi şi cam supărat:

— Locot.

Chiar dacă s-ar fi spus aşa, Eva nu putea să creadă.

— Locot?

— Locot, da.

— Dar la pâine?

— La pâine? Puine!

— Şi la slănină?

Mânca alături de ei, dintr-o pâine neagră, mare cât un ceaun, şi dintr-o halcă de slănină albă, tăvălită prin boia de ardei. Petrecea multe ore în tovărăşia lor; uneori se uita prin câte o oală sau mesteca în alta, aducându-şi aminte, fără păreri de rău, că într-un timp fusese gospodină. Şi iar îl întreba pe bărbat:

— Gheza, cum se spune la casă pe ungureşte?

El iar îşi încreţea fruntea şi iar părea supărat:

— Coso.

— Şi la ardei?

— Ordei.

— Ăsta-i esperanto, nu-i maghiară. Spune-mi, ai băut vreodată vin de Tokay? În pustă ai fost?

Odată îi luase sus pe amândoi şi le pusese la picup „Rapsodia Ungară” de Liszt. Ascultaseră neîncrezători şi stingheriţi, până când începuse ceardaşul. Atunci se uitaseră unul la altul, surprinşi şi puţin înfricoşaţi, apoi îşi pironiseră ochii pe difuzor. La sfârşit, Gheza se ridicase, îşi luase nevasta de mină şi ieşise cu ea, fără un cuvânt.

Niciodată nu-şi arătaseră dorinţa să mai asculte muzica aceea, sau alta, dar o priveau pe Eva mai temători şi totdeodată mai călduros. Marta, care era puţin mai guralivă decât bărbatul, îşi exprimă într-o zi punctul de vedere cu privire la prea multele ore cât Eva asculta muzică:

— Asta nu face bine la omul sănătos. Face boală de cap şi de nervi. Când am fost la Bucureşti, coconaş ne-o trimis la teatru unde cântă, nu vorbeşte.

— Şi cum ţi s-a părut?

— Cântă prea mult, cântă mereu.

Interogată despre numele operei, Marta nu putu răspunde, în schimb îi făcu rezumatul:

— Am văzut asta cu femeia stricată care moare de oftică.

— Mă mir că nu ţi-a plăcut!

— No, mi-o plăcut! Dar cântă prea mult, toţi cântă, patru ceasuri, cântă mereu că până n-o murit curva n-o fost voie să plecăm!

Eva îşi petrecea între ei o convalescenţă prelungită, calmă şi binefăcătoare. O neliniştea numai gândul că într-o zi trebuia să plece de aici.

— Marta, fii gata că vine!

Deschise uşa cuptorului, să vadă dacă sunt coapte cornuleţele cu nuci; după o singură privire, decretă cu competenţă:

— Peste cinci minute să le scoţi.

Luă untul din răcitor, îl puse în presă şi obţinu un calup înflorat, pe care îl aşeză cu grijă, să nu-i strice forma, pe platoul lui de faianţă. Obişnuia să pregătească singură micul dejun în zilele când venea domnul von Seele. Se îngrijea să fie franc-cafeaua proaspătă, alegea zahărul, numai bucăţi neciuntite, examina ceştile, linguriţele, farfurioarele, nu scăpa din vedere nici un amănunt.

— Eu sunt gata, Marta! Mă duc sus.

Alergă iar la fereastră; cam în douăzeci de minute, automobilul trebuia să apară la marginea pădurii. Îl aştepta, trăgând cu coada ochiului la ceasornicul de pe noptieră, întârzierile sau avansurile trădau starea de spirit a conducătorului. În zilele lui de bună dispoziţie, apărea cu trei-patru minute mai devreme. Acum însă întârzia. „Oswald e supărat…”

Îi ieşi în întâmpinare pe terasa din faţa intrării. Domnul von Seele coborî din automobil, cu pălăria sub braţ şi cu obişnuitele flori în mâna, chiparoase de data aceasta, probabil de seră, sau importate din sud, fiindcă nu era timpul lor. În buzunarele hainei avea, împăturite, ziarele de dimineaţă.

Eva îi întinse mâinile; el i le sărută pe amândouă. Era singura intimitate.

— Ai o scrisoare, spuse, în timp ce ea îl ducea spre masa aşezată pe terasă.

Recunoscu scrisul doamnei Alion; nu se grăbi să citească, întâi puse florile într-o vază şi le făcu loc pe masă. Parfumul lor era cam tare, dar în aerul ozonat se dilua, până la o nuanţă delicată.

— Îţi mulţumesc, Oswald! Sunt foarte frumoase.

În timp ce el amesteca zahărul în ceaşcă, îi privea mâinile şi îşi amintea ce bune fuseseră cu ea. Îi răcoriseră adesea fruntea înfierbântată, iar când deschisese prima oară ochii, după boală, le găsise mângâindu-i obrazul.

Părea gânditor.

Eva deschise plicul mare, galben, ca de la tribunal. Întâi văzu o fotografie şi o recunoscu pe Getta, în rochie de mireasă; părea înţepenită sub coroniţa de lăcrimioare de care atârna voalul. Alături era ginerele, în uniformă militară, ceva mai scund decât ea şi cam gras. Eşarfa strânsă pe mijloc nu izbutea să-i marcheze talia. Avea capul voluminos, rotund, fără nici o expresie. Stăteau cu tâmplele lipite, într-o atitudine tandră, şi cum el, fiind mai mărunt, îşi întindea gâtul s-o ajungă, semăna cu un viţel bătrân care imploră vaca să-l lase la uger.

Doamna Alion îi scria: „Cu ajutorul lui Dumnezeu, am văzut-o şi pe asta. Află că sora ta s-a cununat joia trecută, şi duminică am avut nunta. Nunta s-a făcut la Focşani, nu aici, că aşa a vrut ginerele, în casele lui frate-su. Îmi pare bine de ea, şi-mi pare şi de tine bine că te-ai întors la bărbatul tău. N-am vrut să-ţi spun niciodată, ca să nu-ţi fac inimă rea, dar vagabondul acela nu era de tine. Bine că te-ai despărţit de el şi ţi-ai lecuit inima. Acum vezi cum te porţi, fiindcă ulciorul nu merge de multe ori la apă. Ţi-am mai trimis o scrisoare, la Bucureşti, şi n-am ştiut de ce nu-mi răspunzi, până acum când a dat Dumnezeu să mă informezi şi pe mine. Dar slavă Domnului că te-ai strâns de pe drumuri! Cu Gettuţa n-a fost aşa uşor, până s-a hotărât, că el nu mai e în armată de la 1 aprilie, când i s-a aprobat demisia. A trebuit multă stăruinţă, şi din partea mea, şi dintr-a lui, până am convins-o. Aşa că el e acum căpitan în rezervă, dar la nuntă şi-a pus uniforma, deşi nu avea voie, numai ca să-i facă plăcere Gettuţei şi să se fotografieze. Au plecat alaltăieri în voiaj de nuntă, la Bucureşti, şi pe urmă au să se ducă pe câteva zile la Cluj, că el tot are acolo treburi, pentru frate-su, care a făcut cu banii lui nunta şi le-a cumpărat o mulţime de lucruri…”

După ce termină scrisoarea, se întoarse iar la fotografie; o recunoscuse pe Getta la întâia privire, iar acum i se părea o străină. Fotografia era retuşată prost, se vedeau urmele creionului, obrazul părea nespălat. Nu putea să-şi explice cum ajunsese Getta aici, şi se întreba ce era mai de plâns: că se măritase cu acest om, sau că nimerise la un asemenea fotograf?

Băgă de seamă că musafirul său o privea; se smulse din atmosfera adusă de plicul galben şi îi zâmbi. Oricât de mult suferise, trebuia să mulţumească lui Dumnezeu ca o ferise de un destin care ar fi putut să semene cu al Gettei. Şi lui Oswald trebuia să-i mulţumească, şi chiar altui om…

— Aş prefera să intrăm, spuse domnul von Seele.

În unele zile stăteau la soare, în şezlonguri, pe peluza din faţa casei, alteori intrau în hol; de când Eva se însănătoşise, el nu mai urcase niciodată în camera ei.

— Nu ştiu ce am, se explică în continuare, nu-mi place soarele azi.

Se aşezară în fotolii, unul în faţa altuia, cu măsuţa de şah la mijloc, cuviincioşi şi rezervaţi ca doi oaspeţi. Şi într-adevăr, fiecare era, şi se simţea, oaspetele celuilalt.

— Eva, vreau să vorbim. Tu rămâi la punctul tău de vedere, în privinţa divorţului?

Ea înclină capul; se opri cu ochii la figurile de pe tabla de şah. Domnul von Seele nu aşteptă alt răspuns.

— Atunci, săptămână viitoare e transcrierea. Mai ai încă timp să revii.

— Nu, Oswald. Îţi mulţumesc pentru tot ce-ai făcut. Nu mai pot să fiu nevasta ta. Prefer să-ţi fiu orice altceva, într-o zi…

După tresărirea lui îşi dădu seama că îl jignise; poate fusese vulgară, îşi exprimase în cuvinte nealese, rănind bună lui cuviinţă, o hotărâre care reprezenta totuşi bună cuviinţa ei.

— Te rog, iartă-mă! Nu pot niciodată să redau corect ceea ce gândesc.

De când o adusese aici, bolnavă şi pierdută, domnul von Seele nu încetase de a o vedea ca pe un copil nefericit; avea încă în braţe senzaţia corpului ei firav, dematerializat, cum îl purtase de la automobil până sus, vedea încă genunchii aceia mici, slăbiţi, de fetiţă, şi-i era peste putinţă să refacă imaginea femeii pe care o îmbrăţişase altădată. Orice gest, orice cuvânt care putea să sugereze ceva vecin, i se părea strident şi necuviincios.

Scoase ziarele din buzunar.

— Mi-e teamă că drumul nostru la Viena e compromis.

Îndată ce Eva intrase în convalescenţă, el îi vorbise despre câteva călătorii care se gândea că îi vor face bine. Ea îşi spunea: „Călătoria de consolare!” Nu simţea nevoia, îi era bine aici, aşa, cu brazii, cu Marta, cu Gheza, cu plăcile de patefon şi cu domnul von Seele din când în când. Îşi amintea întâmplările vechi fără nici o durere, numai cu revoltă; singura ei suferinţă era că nu putea să ierte. De călătoriile proiectate aproape uitase. Întrebă numai din politeţe:

— Şi de ce, Oswald?

El îi întinse ziarele. Eva îşi aruncă ochii pe ele, însă nu citi nici măcar un titlu.

— Nu-mi pare rău de loc. O să…

Vroise să spună: „O să mergem la anul” – şi nu era dreptul ei să hotărască dacă anul viitor avea să mai fi aici.

— Eva, tu nu vrei să cobori de loc în oraş? Nu ţi-ar place să dai o raită prin magazine? Sau poate să mergi la un cinematograf. Se joacă „Visul unei nopţi de vară.”

— Nu; mi se pare că l-am văzut mai demult, la Bucureşti. Nu vreau să cobor; mai lasă-mă aici; mi-e frică de oraş. E atâta zgomot! Şi sunt aşa de mulţi oameni!

— Dar ai să te plictiseşti!

— Dacă am discuri, mi-ajunge.

— Ţi-am adus „Simfonia a noua.”

Eva se ridică şi alergă să ia discurile din automobil. Erau aşezate cu grijă, într-o trusă specială, cu separatoarele îmbrăcate în piele de antilopă. Se gândi, dacă mai era nevoie, că posesorul unor astfel de obiecte nu poate avea un suflet de rând.

— Am să pun numai de la jumătate, Oswald. Îmi place ultima parte.

Domnul von Seele fuma gânditor, cu ochii la titlurile mari din ziare. Avea un frate la Viena, şi prieteni. De sus se auzea acel adagio cantabile, premergător vocilor omeneşti, îi amintea adolescenţa şi începutul tinereţii, concertele de iarnă, partiturile ţinute pe genunchi, urmărite cu ardoare, învăţate pe de rost. Îi era atât de cunoscută complexa melodie în şi bemol, perforată în chip neprevăzut de alte tonalităţi, dând un amestec de melancolie, de tristeţe, de deznădejde şi-apoi de reculegere religioasă, ca să se termine în altă deznădejde, cu un ţipăt de fier rupt, deşi aşa de reţinut, un scrâşnet de neadmis, coborât din absurd şi din imposibil, semănând cu sfârşitul atâtor deznădejdi omeneşti! Apoi, un timp, muzica se stinse, lăsând loc să se nască nelinişti lăuntrice, răsfrângerea temerilor de viitor, până ce, pe neaşteptate, fiinţa lui se destinse, împăcată cu tot ce putea fi. Ridică ochii, surprins. Eva stătea sus, cu capul rezemat de tocul uşii, cu mâinile atârnând pe lângă corp. În spatele ei, violoncelele şi contrabasurile anunţau în surdină „Oda bucuriei”, pledoaria aceea, atât de simplă, de modestă şi de convingătoare.

Se priviră în ochi, şi parcă muzica întindea, de la unul la altul, fire de înţelegere, care sunau la unison. Parcă se cunoşteau de când lumea, parcă ştiau, unul despre altul, tot ce simţeau, ce gândeau, ce sperau.

La sfârşit, Eva rămase rezemată de tocul uşii. Abia peste câteva clipe îşi reveni, la apelul picupului. Se duse să-l oprească, apoi coborî scările.

— Sunt fericită, spuse, şi mă doare ceva în inimă de atâta fericire. E soare afară, e cald, sunt sănătoasă şi tu eşti bun. Îţi mulţumesc pentru discuri!

Iar în gândul pe care învăţase să şi-l reţină, continuă astfel: „Îţi mulţumesc pentru tot ce-ai făcut, ca să pot simţi această Odă a bucuriei!”

O singură dată coborî Eva în oraş, pentru o formalitate la Tribunal; iscăli un formular, şi divorţul era terminat. Pe drum, la întoarcere, domnul von Seele spuse:

— Eva, între noi nu se schimbă nimic.

— Pot să mă mai bucur de ospitalitatea ta? Îţi mulţumesc. N-o fi tot ce-i mai demn, dar mi-e frică să plec, şi dacă nu mă alungi, rămân. Nu ştiu care este dezlegarea; probabil că există una, pregătită undeva; o aştept. Îmi dai voie s-o aştept fără să fac nimic?

— Nu mai pune întrebări inutile! Dacă aş fi cu zece ani mai bătrân, te-aş înfia.

Ea începu să râdă.

— Mi-ar place să am un tată atât de drăguţ! Oswald ce prostii spui! Ştii că adineauri mi-a venit să te sărut?

Chipul domnului von Seele rămase neschimbat. Eva ştia că s-ar fi cuvenit să-şi înfrâneze gândurile, dar era prea mult soare, prea mult cer albastru, copacii din Jungerwald prea verzi. Venise vremea când se coc grânele. Spuse:

— Dezlegarea ar fi dragostea. Ce-ar fi să convenim că ne-am cunoscut azi? Hai, zău, încearcă să mă cucereşti! Sunt o femeie foarte tânără, se pare că nu arăt rău, tu eşti un bărbat plăcut. Am fi o pereche potrivită. De ce nu râzi puţin? Dacă ai râde o jumătate de oră pe zi poate ar fi de ajuns.

— Eva, câţi ani ai tu?

— Douăzeci şi unu; extractul meu de naştere a fost în mâinile tale, aşa că nu te pot minţi.

— Ce-i de făcut cu atâta tinereţe?

— Ce se face de obicei cu ea. De ce nu te uiţi la mine?

— Sunt atent ca să nu intrăm în şanţ. N-am avut niciodată un accident.

— Accident de automobil?

Ajunşi sus, domnul von Seele reveni la atitudinea din celelalte zile, mai mult tăcut, dar prevenitor. Continua să o viziteze, de câteva ori pe săptămână, aducându-i flori şi discuri. În unele zile Eva îl simţea absent, alteori iritat, deşi încerca să ascundă. Înţelegea că are nemulţumiri.

Într-o zi, rândaşul veni călare, aducându-l pe Savant după el. Gheza îl luă în primire, şi astfel ea înţelese că îi este îngăduit să călărească din nou, dar nu simţea nevoia. Se ducea în grajd, îi dădea lui Savant zahăr din palmă, îi mângâia coama. Numai de câteva ori ieşi călare, prin împrejurimi. Privea cu oarecare nostalgie peisajul din vale, lacul întrezărit printre copaci, mai departe pajiştea ca un aerodrom, şi sub ea lunca râului necunoscut unde galopase, răzvrătită. Şi inconştientă. Amintirea acelei rătăciri îi trezea oroare; simţea că e vindecată pe deplin, dar rămăsese în ea o oboseală de moarte.

Vara trecu astfel, şi Eva intră într-o obişnuinţă care n-o speria, fiindcă nu mai dorea de la viaţă decât linişte. Era tot ce mai cerea sorţii, în schimb că accepta să trăiască. Vizitele domnului von Seele stârneau în fiinţa ei un fel de freamăt – era un bărbat, nu dezagreabil, şi pe deasupra o lega de el amintirea unor gesturi foarte clare. Dar, încetul cu încetul, starea aceasta tindea să dispară. Fără să-şi dea seama, când erau împreună, cuvintele şi gesturile ei deveneau din ce în ce mai reţinute. Între ei se aşezase o pânză izolantă care oprea şi vorbele, şi căldura.

Toamna el plecă la vânătoare, lipsi vreo două săptămâni, şi în acest timp ea constată că prezenţa lui nu-i era foarte necesară. La înapoiere, părea schimbat şi continuă să fie tot mai posomorât, până ce într-o zi, la începutul iernii, Evei îi fu dat să-l vadă cum nu şi-ar fi imaginat vreodată, copleşit de mâhnire. Află, fără să înţeleagă prea bine ce însemna această întâmplare, că Germania anexase Austria. Familia domnului von Seele se afla la Viena.

— Eva, mulţi oameni or crede că e bine. S-ar putea să fie aşa, dar nu accept binele cu de-a sila, şi nu vreau un stăpân pe conştiinţa mea şi pe actele mele. Nu-mi impun nimănui credinţa, şi vreau ca nimeni să nu-mi impună o credinţă străină. Nu recunosc pe nimeni, nici pe Dumnezeu, în drept să dispună de mine!

După un timp, păru uitată această întâmplare. În ţară se făceau alegeri, Eva auzea discursuri la radio – toate făgăduiau fericire. În săptămână dinaintea Crăciunului, domnul von Seele plecă pe neaşteptate. Veni să-şi ia rămas bun, în fugă – nu tăie nici măcar contactul motorului.

— Sunt mâhnit că te las singură de sărbători; trebuie să plec chiar astăzi din ţară.

— Unde, Oswald?

El răspunse, după o ezitare:

— Nu e un secret, însă de obicei nu vorbesc nimănui despre drumurile mele; plec la Ankara şi poate mai departe.

— Pentru cât timp?

— Nu ştiu; câteva săptămâni, o lună. Am aranjat să nu-ţi lipsească nimic. Pentru orice ai avea nevoie, să telefonezi jos. Secretarii mei au primit dispoziţiuni.

O sărută pe obraji şi plecă posomorât. Avea să-l revadă abia peste trei luni; călătoria se prelungise dincolo de orice prevedere. Ea petrecu Crăciunul cu Marta şi Gheza, în jurul unui brad mare. După sărbători, pomul rămase mult timp în hol, părând că se uită pe geam la brazii de afară, până ce într-o zi Evei i se făcu milă de el. Ajutată de Gheza îl duse înapoi, în pădure, şi-l replantă în locul de unde fusese tăiat. Dar bradul continuă să se ofilească; curând îi rămaseră doar ramurile goale, un schelet cenuşiu pe zăpadă. Într-o noapte, viscolul îl smulse de la locul lui. Acum Evei îi părea rău că nu-l lăsase în casă. De la fereastra ei îl vedea, înţepenit într-un desiş, cu ramurile în sus, parcă făcând semne, chemând ajutor, zadarnic. Jucându-se cu creionul pe o margine de carte, scrise: „O dată tăiaţi, lăsaţi copacii să-şi urmeze soarta; nu încercaţi să-i duceţi înapoi, în pădure.”

Mai târziu, găsind rândurile acestea de care uitase, le regăsi şi semnificaţia, de asemeni uitată. Era o filosofie naivă prin exprimare; dincolo de cuvintele banale se zbăteau gânduri triste şi grave.

Noaptea de Anul nou fu o întâmplare neaşteptată, aproape un basm. Avusese de gând să se culce devreme; băuse la nouă seara o ceaşcă de cafea cu lapte şi se dusese în cameră. Vroia să ignore tradiţia, cu ostentaţie, s-o apuce miezul nopţii dormind, ca toate celelalte nopţi. Era aproape unsprezece când Marta bătu la uşă.

— Masa e gata!

Ieşi pe palier, intrigată de invitaţie şi de tonul solemn; jos, în mijlocul sufrageriei, pe masa de douăsprezece persoane, îmbrăcată în olandă albă, în şase sfeşnice, ardeau lumânări mari, roşii, ornamentale. Nu era altă lumină decât lumânările şi focul din cămin, şi pe masă, între trandafiri mici, şi ei roşii, se vedea un singur tacâm, umbrit.

Îşi luă la repezeală o rochie de casă şi dădu să coboare aşa, surprinsă şi fermecată de decorul puţin feeric, puţin misterios, şi foarte discret. Marta o opri, indignată. Pentru o astfel de masă trebuia să îmbrace tot ce avea mai frumos. Ce avea mai frumos? Poate rochia de tafta albă, cu romburi mari de argint; n-o îmbrăcase niciodată. Se privea în oglindă, şi în sufletul ei se trezea sentimentul sărbătorii, pe care nu-l cunoscuse. O rochie frumoasă înfrumuseţează totul împrejur: casa, oamenii, viaţa. I se făcu dor de lume… Se privea de aproape în oglindă căutând o pieptănătură potrivită cu rochia, când descoperi că părul îşi schimbase încă o dată culoarea, dar nu ca în prevestire. Ciudat şi inexplicabil se închidea, tindea spre nuanţa antracitului şi, prin contrast, ochii verzi explodau de lumină.

— Marta, ce se întâmplă cu mine?

Era ca o înviere din morţi; din oglindă o privea o fiinţă necunoscută, cam neliniştită, dar strălucitoare. Îşi puse un voal negru, din creştet până pe umerii goi, poate să se protejeze, poate să se tempereze; acest accesoriu o îmbrăca în mai multă lumină. Începea să se sperie.

Se aşeză singură la masa mare, dar nu era tristă, avea ceva din resemnarea unei împărătesc surghiunite. Lumânările scoteau pocnete mici, ca de artificii. Îşi aminti noaptea de Anul nou de anul trecut, când mâncase conserve în locul fripturii, iar în locul tortei, halva. Crezuse atunci că nimic n-ar putea s-o egaleze, şi nici acum n-o regreta; fusese bine, dar plătise prea mult conservele şi halvaua!

Marta şi Gheza o serveau, în tăcere. Se gândi c-ar putea împărţi cina cu ei, dar atunci tot farmecul s-ar fi împrăştiat, fiindcă farmecul nopţii de Anul nou stătea în întinderea mesei presărate cu trandafiri şi-n lumânările roşii care pâlpâiau festiv şi melancolic, pentru nimeni decât pentru ea.

Astfel rămase singură, cu trandafirii şi cu lumânările, până la sfârşit, făcând în minte bilanţul anilor irosiţi; nu-i renega, dar nu mai vroia alţii la fel.

Peste câteva zile, primi o scrisoare de la doamna Alion; spunea că îi merge bine, că pe Getta o vede rar, fiindcă ei locuiesc la Focşani, unde se duce în vizită numai din când în când. „Au o casă frumoasă cu patru odăi şi cu baie, ceea ce e o binefacere pentru mine; când mă duc la ei, Getta pune să facă focul şi mă sileşte să stau mult în apă caldă. Nici nu ştii ce minunat e pentru ciolanele mele bătrâne, căci la Panciu nu am unde să mă îmbăiez afară de lighean. Eu nu înţeleg ce-i cu tine, îmi spui una, pe urmă alta. Dacă te-ai împăcat cu bărbatul tău, atunci de ce-ai divorţat? Şi dacă eşti divorţată, cum te mai ţine la el? Şi eu şi Gettuţa, căreia i-am arătat scrisoarea ta, ne-am crucit. Acum, ce să te mai bat la cap! Mi-e foarte teamă că nu te uiţi de loc pe unde calci. De Gettuţa trebuie să-ţi spunea, o duce bine cu bărbatu-su, deşi îl cam bombăne uneori; el e om de casă şi o ţine cum n-ar fi putut s-o ţină nici dac-ar fi ajuns general, că treburile îi merg bine şi câştigă mult. Mi-a luat şi mie de la Bucureşti, când a fost deunăzi, material pentru capot şi mi-a adus şi o pereche de ochelari noi, cu rama de aur, sunt foarte frumoşi, în cutie de nichel, îmbrăcată în piele şi cu pluş albastru înăuntru. Sunt ca o bijuterie, nici nu mă îndur să-i port, îi iau cu mine în poşetă şi-i pun când vin în casă la ei. A întrebat şi de tine, ce să-ţi trimită, că vrea să-ţi facă un cadou, dar eu i-am spus să nu cheltuiască banii, că ai de toate de la bărbatul tău ceea ce cred că este adevărat. Acum am să-ţi mai spun o noutate, despre Gettuţa, că va fi mamă în curând; nu ţi-am spus până acum, fiindcă nu era sigur ce-o să se întâmple, deoarece ea nu vroia în ruptul capului copil şi susţinea să avorteze. Pe urmă am stăruit şi eu şi el, şi am hotărât-o, cu mare greutate. Tu nu te-ai gândit de loc să ai un copil? Dar acum, dacă ai divorţat, chiar mă întreb ce rost ar mai avea…”

De la domnul von Seele primea din când în când câte o telegramă, prin care tot anunţa că îşi amână întoarcerea. Ea şi uitase cum era viaţa cu el aici; aproape se temea de ziua când avea să vină; atunci trebuiau să ia o hotărâre privitor la soarta ei. Nu se gândea câtuşi de puţin că hotărârea ar fi putut porni şi din altă parte decât de la ei doi.

Domnul von Seele se întoarse la începutul lunii martie, când începuse să se topească zăpada sus; devale, câmpia se şi vedea înverzind. Sosi pe neaşteptate într-o seară, însoţit de şofer; avea mâinile reci şi părea cu gândul în altă parte. După ce o sărută fugar pe obraji, se aşeză într-un fotoliu, frecându-şi mâinile de frig, sau de nervozitate, şi spuse, fără nici un ocol:

— Eva, omul acela e aici.

Ea se făcu palidă; îşi duse mâna la frunte, se dădu un pas înapoi şi se rezemă de cămin.

— Am vorbit cu el. A venit să te caute.

I se făcea rău; se lăsă pe un taburet scund, lângă fotoliu îl privi pe domnul von Seele speriată, apoi îşi băgă capul sub braţul lui.

— Oswald, apără-mă.

El avu o tresărire nervoasă, dar se stăpâni şi îi puse mâna pe păr.

— Eva, ce înseamnă panica asta? Nu suntem în Evul Mediu! Oamenii dispun singuri de soarta lor. Nu-i nevoie sa te apăr eu.

— Dar ce vrea, de ce-a venit? De ce nu mă cruţă?

— Fiindcă sunt oameni care s-au născut numai ca să facă rău. Fac rău altora, îşi fac rău lor; nu sunt mai miloşi cu ei decât cu alţii.

— Ştie unde sunt? Dacă vine aici?

— Nu ştie şi n-o să afle; fii pe pace! Şi mă superi dacă tremuri aşa! Nu îngădui să-ţi fie frică!

Se lupta din toate puterile să se stăpânească; era mai slabă decât crezuse. Dar revolta învinse, plantând în sufletul ei o ură neîmpăcată. Scrâşni din dinţi, ochii îi fulgerau.

— Dacă îmi apare în faţă, îl iau la palme!

— L-am pălmuit eu.

Îl privi neîncrezătoare şi speriată. Parcă ar fi vrut să-i spună: „L-ai pălmuit pe el, şi nu s-a oprit soarele din mers?” Domnul von Seele urmă:

— Întâmplător eram la fereastră, tocmai sosisem, când l-am văzut la poartă, sunând. Îmi vine să cred că mă aşteptase prin apropiere. Era într-un palton subţire, gri, sau în pardesiu, nebărbierit, cu o pălărie turtită. Am dat ordin să nu-i deschidă.

Ea îşi stăpâni o exclamaţie, care se transformă într-un sunet mic, din gât, un scâncet imperceptibil. Domnul von Seele o privi, întrebător.

— S-a întors peste un sfert de oră şi a sărit gardul; eram în baie, am auzit gălăgie jos. Mustafa şi şoferul se luptau cu el.

Începea să tremure din nou; îşi încleştă pumnii pe braţul fotoliului; bâigui:

— Da, Oswald, şi?

— Atunci am coborât şi l-am lăsat să intre; era murdar de noroi până la glezne.

— Nu poartă niciodată galoşi.

El îi aruncă privirea de adineauri.

— L-am întrebat ce vrea. Vrea să te vadă; ştie că am divorţat, s-a interesat la Tribunal. A vociferat, era ca un lup hămesit, vroia să se repeadă pe scări, sus. I-am spus că nu eşti aici, şi nici nu îl priveşte unde eşti. S-a întors spre mine cu pumnii strânşi. E încredinţat că te ţin sechestrată, m-a ameninţat că reclamă la parchet. „Din moment ce aţi divorţat, nu mai ai nici un drept asupra ei.” „Dar dumneata, ce drept ai?” S-a aprins la faţă: „Dreptul dat de cei patru mii de kilometri pe care i-am făcut ca să vin la ea!”

Inima Evei începu să bată mai tare. Cine ştie de unde venea?! Poate era obosit, poate n-avea bani, era în pardesiu, şi primăvara nu sosise de-a binelea. Se stăpâni.

— Oswald, nu vreau să-l văd!

Îl privi, contrariată, fiindcă el încuviinţase cu un senin din cap. Era hotărârea ei şi nu înţelegea să fie şi a lui. Întrebă:

— Şi pe urmă? Ce s-a întâmplat?

— Cred că a spus ceva jignitor; nu-şi caută de loc vorbele.

— Da; aşa e el.

— Nu m-am putut stăpâni şi l-am pălmuit.

Se uita la domnul von Seele cu o privire nouă, de parcă îl vedea prima oară. Nu înţelegea, nu putea să creadă; altfel i-ar fi spus: „Nu se loveşte un om, în casa ta, oricare ar fi motivele!” El continuă:

— S-a tras înapoi, m-a privit câteva clipe, nu se aşteptase, probabil e obişnuit să lovească numai el; a vrut să se repeadă – era ca o fiară. Mustafa şi şoferul stăteau în spatele uşii, îi neliniştea gălăgia. S-au repezit şi l-au apucat de braţe.

Eva se gândea: „Trei inşi împotriva unuia!” Spuse:

— Trebuie să te fereşti de el.

— Nu mi-e teamă.

— O dată poate n-are să mai fie Mustafa!

El o privi, întrebător, dar chipul ei era nemişcat; i se păruse că avea un timbru ironic în glas.

— Oswald, să nu mă laşi singură. Nu crezi că te-a urmărit?

— Şi chiar dacă m-a urmărit? Şi chiar dacă vine aici? Are vreun drept asupra ta?

Eva se simţea fărâmiţată.

— Nu; n-are nici un drept!

Şi se gândea: „Nu are? Patru mii de kilometri… De unde o fi venind?”

— Te rog să rămâi în seara asta aici! Mi-e frică.

— Bine, am să trimit şoferul acasă.

Ea se duse la bucătărie; părea că halucinează.

— Marta, vreau să aranjezi o masă frumoasă. Mai ai lumânări? Să le pui; să iei florile de sus.

Semăna cu masa din noaptea de Anul nou. În sfeşnice ardeau aceleaşi lumânări roşii, împletindu-şi legănarea cu a focului din cămin. Eva bău un pahar de vin negru; obrazul palid i se aprinse. La sfârşitul mesei se simţea ameţită, nu-i mai era teamă de nimic, îi plăcea lumina lumânărilor, îi plăcea totul; în faţa ei era un bărbat…

— Tu nu m-ai văzut niciodată cu rochia de tafta albă. Îmi pare rău că n-am pus-o acum! În noaptea de revelion eram cu ea; am să-ţi povestesc cum am petrecut revelionul… Oswald, de ce-ţi fac eu atâtea griji? De ce nu mă dai afară? Mai vreau un pahar de vin. De ce stau aici? Am vreun drept?

Se ridică şi se duse la fereastră; în vale se vedeau luminile oraşului, la orizont erau dealuri negre, şi după dealuri veneau ape, pe urmă câmpii, pe urmă iar dealuri, şi munţi… Cât de mare era lumea, şi ce puţin spaţiu îşi rezervase ea ca să trăiască! „Patru mii de kilometri!” Încercă să-i pună pe o hartă, să vadă lungimea câtor ţări ar acoperi cu ei. I se făcu frică. Aici, jos, unde sclipeau luminile, exista un om care venise să o caute, poate o căuta şi acum, prin localuri, întreba, dădea târcoale casei. Şi toată liniştea ei, tot ce clădise cu suferinţă şi trudă era în primejdie să se năruiască, numai fiindcă omul acela vroise să se întoarcă. O singură privire a lui putea să dărâme totul, s-o arunce în deznădejdi mai mari decât altădată.

Îşi duse mâna la frunte.

Dar, înainte de deznădejdi, erau braţele lui invincibile, erau ochii, pătrunzându-i carnea şi sufletul, erau buzele, otrăvitor de neliniştite şi calde, şi nările adulmecând-o până la oase, şi respiraţia calcinantă, ca un viscol inversat, trecut prin cuptoare înalte.

Se întoarse brusc, sufocată. Cum putea fi atât de liniştit, cum îi putea zâmbi cu atâta seninătate, cum nu auzea trosnetul schelăriei?

— Vino!

El se ridică, îşi lăsă şervetul pe masă şi se apropie până la un pas, privind-o cu bunăvoinţă.

— Vino mai aproape!

Îl privi concentrată, apoi, încet, se dezlipi de fereastră, se aplecă spre el, parcă întrebătoare şi nehotărâtă, până ce brusc, se prăbuşi în braţele lui dezarmate.

— Du-mă sus, Oswald! Acum, nu mai târziu! Acum!

Nu se poate altfel!

Vorbele sunau ca o poruncă, aproape lucidă şi uşor iritată.

Departe, în vale, era oraşul. Luminile lui nu se stingeau decât înspre ziuă.

Pe la miezul nopţii, se ridică pe întuneric, traversă odaia albă, până la fereastră, şi privi afară. Nu plângea, nu suferea, nu se mira că nu suferă şi nu plânge. Avea doar o pornire de ură pe toată lumea, pe tot ce era în spatele ei şi în faţă, şi pe ea însăşi înaintea celorlalţi.

A doua zi, pe la zece, domnul von Seele telefonă să vină automobilul. Se simţea stânjenit, ca după un incest. Când se întoarse, la unu şi jumătate, Eva era îmbrăcată într-o rochie neagră. Mâncară în tăcere, ca doi străini care n-au altă atingere decât amintirea unei greşeli săvârşite împreuna. Abia la sfârşit, ea îl întrebă:

— Ai fost în oraş?

— Da. Am avut treburi.

Nu spuse mai mult, şi ea nu-l întrebă altceva. Se simţea o apăsare în aer. El se aşeză în faţa focului şi îşi aprinse ţigara. Stătură mult aşa, fără să scoată o vorbă; parcă se pândeau. Afară era soare; se topeau zăpezile pe munţi, curgeau torente. Eva se duse la fereastră, îşi lipi fruntea de sticlă şi rămase cu ochii devale. Copacii din Jungerwald începeau să înverzească. Apele râului crescuseră mari. Vedea umbra coborând din munte; întâi cuprinse terasa, apoi peluzele încă înzăpezite, ajunse la gard, sări peste el, îşi urmă drumul tăind serpentinele, până se contopi cu pădurea. Oraşul strălucea încă, în lumină. Pendula de deasupra căminului bătu de cinci ori. Eva tresări, într-o oră, umbra avea să cuprindă toată piaţa. Poate acum, un om trecea pe acolo speriind porumbeii.

Treptat, sclipirile de pe acoperişuri se stingeau, era o agonie. Pendula bătu de şase ori; era o moarte. Îl văzu pe Gheza ducând paie la grajd; pe urmă inspectă gardul şi porţile. Ceea ce urmă nu era o surpriză, şi totuşi făcu să i se taie picioarele. Departe, acolo unde şoseaua ieşea din pădure, apăruse un om şi urca la deal, înotând greu prin zloată. Mersul lui îi era cunoscut – şi pe lumea cealaltă l-ar fi ţinut minte. Îşi duse mâna la frunte.

— Ce-ai spus, Eva?

Bâiguise ceva; nici ea nu-şi auzise glasul.

— N-am spus nimic. Mai pune un lemn pe foc. Mi-e frig!

Flăcările crescură în spatele ei. Omul de pe şosea urca, legănându-se. Îi recunoscu pardesiul cenuşiu, şi pălăria turtită. Se apucă de marginea pervazului, să nu cadă. Afară peste roşul apusului, se întuneca repede; era ca după o incinerare.

Omul mai înaintă un timp, pe urmă se trase în marginea drumului şi dispăru printre copaci. În oraş se aprindeau luminile. Auzi uşa deschizându-se în spate; era Marta. Obosise de atâta încordare. Respiră adânc, căutând să regăsească şi să absoarbă liniştea casei atât de tihnite altădată. Focul pâlpâia, gata să se stingă; domnul von Seele fuma tăcut în faţa căminului.

— Să aprind luminile? întrebă femeia.

Eva se îndepărtă de fereastră; era hotărâtă să uite tot de afară. „Fiecare să-şi poarte crucea!”

— Da, Marta. Şi lasă obloanele!

La început, lumina o orbi; se apropie zâmbind de domnul von Seele; acesta clipea, întrebător. Se aşeză pe taburetul de lângă el şi îi mângâie mâna rezemată de braţul fotoliului.

— Ce mâini albe ai tu, Oswald!

Auzi huruitul obloanelor care cădeau pe rând.

— Marta, să le laşi şi pe cele de sus.

De obicei sus nu se lăsau obloanele. Evei îi plăcea să privească din pat cerul cu stele; când era lună, lumina ei idilică îi mângâia obrazul şi arginta cuverturile şi covoarele. Cineva voia s-o smulgă din acest blând cadru.

Mâncară în tăcere, ca în ajun. Eva îşi impunea să nu gândească la nimic, dar se pomenea trăgând cu urechea afară: în burlane ţârâia apa de pe acoperiş. Pendula bătu de opt ori, apoi de nouă; nu erau sfârşite toate calvarele. Pe măsură ce timpul trecea, îi creştea neliniştea. I se părea că aude paşi afară, pe alee, călcând prin zăpada jilavă. Îşi aţinti urechea, dar nu desluşi nimic în ţârâitul burlanelor. Avea mâinile îngheţate. Veni lângă domnul von Seele şi se cuibări la picioarele lui.

— Te rog fii puţin bun cu mine! Am multa nevoie!

Asculta, asculta încordată, nu auzea nimici şi simţea că vine cineva, că va trebui să se întâmple ceva, în prima clipă sau în clipele următoare; dacă ar fi ştiut măcar cât mai are de aşteptat!

Nu trecuseră multe secunde, când sări în picioare, cu ochii mari, ficşi, la fereastra oblonită. Acum auzise clar paşi urcând treptele terasei, îl auzi şi pe Gheza, strigând dinspre magazie:

— Cine-i acolo?

Domnul von Seele se ridică, veni lângă ea, îi cuprinse umărul cu o mână, cu mâna cealaltă începu să-i mângâie părul, repede, apăsat, nervos.

Se desluşeau paşii lui Gheza în curte, apropiindu-se fără şovăire. Evei i se păru că vede oblonul mişcându-se; poate era umbra perdelei. I se păru că aude un glas chemând-o: Eva. Nu putea fi decât halucinaţie; îi vâjâiau urechile. Nu mai ştia ce se întâmplă; odaia începu să se învârtească în jurul ei, din ce în ce mai repede, până ce o împuşcătură trosni sub geam, făcând oblonul să se zgâlţâie.

Domnul von Seele îi dădu drumul şi se repezi afară, pe uşa de la bucătărie. Ea se prăbuşi în fotoliu, cu faţa ascunsă în mâini. Afară se auzeau glasuri şi tropot de paşi. Nu ştia cât timp trecuse, când se făcu linişte. Domnul von Seele se întoarse.

— Nu era nimic.

Ea îl privi cu ochii mari. El continuă repede:

— Nu trebuie să-ţi fie frică; s-a terminat. A fost probabil un borfaş cate credea ca nu-i nimeni în casă.

Ea ar fi vrut să întrebe: „Tu l-ai pus pe Gheza să păzească, nu-i aşa?” Se priveau drept în ochi, dar îşi ascundeau gândurile, şi unul şi altul.

— L-a împuşcat?

N-avea pic de sânge în obraz.

— Nu. A fugit.

Privi, neîncrezătoare, răsuflă adânc, vru să spună un cuvânt, dar se opri. După câteva clipe, când ea se ridicase şi se îndrepta spre cămin, el o chemă, nedecis:

— Eva…

El avea ceva de spus; dar şi el tăcu. Se priviră fără o vorbă. Şi unul, şi altul ştia ceva, fără să-şi dea seama cât ştie celălalt. El se apropie şi se aşeză lângă foc; Eva rămase în picioare, rezemată de cămin, cu mâinile reci, trăgând cu urechea geam. Pendula bătu de zece ori; era o vecernie. Se auzeau glasuri afară, paşi grei înconjuraseră casa, uşa se deschise şi Gheza intră, urmat de un jandarm. Jandarmul salută milităreşte, apoi îşi scoase şapca.

— Să trăiţi! Sunt şeful postului, nu vă supăraţi, am venit în cercetare.

Domnul von Seele se ridică.

— Da. Ce s-a întâmplat?

— Am prins pe şosea un individ rănit la braţ; fugea devale.

Ea îşi duse mâna la frunte.

Jandarmul urmă:

— A vrut să prade la dumneavoastră? Ştiţi ceva?

— Nu ştiu nimic. N-a fost nimeni aici.

Eva îi aruncă o privire şi văzu că avea ochii aţintiţi spre Gheza, care îşi ţinea capul în pământ.

— Dar s-a tras cu arma! Urcam pe şosea când am auzit împuşcătura! urmă jandarmul. M-am grăbit la deal să văd ce s-a întâmplat. Paznicul dumneavoastră era în curte.

— N-am văzut nimic, murmură Gheza.

Jandarmul se întoarse spre el, cu privirea bănuitoare; ochii i se opriră pe puşcă, parcă vru să facă un pas, să întindă mâna, dar nu îndrăzni.

— Nici n-ai auzit un foc?

Gheza îşi ridică o clipă ochii, căută privirea stăpânului şi răspunse morocănos:

— N-am auzit.

— N-avem nici o reclamaţie de făcut, încheie domnul von Seele.

— Atunci, mă iertaţi!

Jandarmul îşi puse şapca în cap, saluta milităreşte şi se întoarse pe călcâie, spre uşă. Eva începu să tremure vizibil şi alarmant. Domnul von Seele îi simţi privirea în ceafă, interogativă, acuzatoare.

— Ce s-a făcut cu omul acela? întrebă, în clipa când jandarmul ieşea se uşă.

— L-am trimis la spital.

Gheza plecă după jandarm. Ramaseră singuri, privindu-se. Eva tremura şi mai rău, ca de boala, dar el ştia că n-ar mai primi din partea lui nici o mângâiere, nici o îmbărbătare. Se aşeză doborât în fotoliu, cu capul în palme. Focul se stinsese. Pendula bătu de unsprezece ori; era pomenirea morţilor. De-aici se lăsă liniştea finală; se auzea numai respiraţia lor.

Domnul von Seele şopti fără să se mişte:

— Du-te şi te culcă. S-a făcut frig.

— Noapte bună, Oswald!

Abia când urcase câteva trepte, îl auzi din urmă:

— Ai spus ceva?

— Nu. Vrei să-ţi dau o cuvertură?

— Îţi mulţumesc, nu mi-e frig.

Pe palier, ea se opri. El ridică ochii.

— Mâine dimineaţă o să ai nevoie de automobil?

Era şi interogativ şi afirmativ.

— Da. Eşti foarte bun.

— Eu plec devreme; la nouă şoferul o să fie înapoi.

— Oswald… crezi că au să-l închidă?

— Nu; nu cred! Nu există nici un motiv; depinde de ce are să spună.

Eva se gândi: „Atunci are să se descurce!” Mai întrebă:

— Cu rana o fi ceva grav? Puşca lui Gheza… (Nu găsea termenul; ar fi vrut să ştie ce fel de puşcă era, cât de periculoasă.) e… o puşcă rea?

— Toate puştile sunt rele.

Nu mai putea să judece limpede; se întinse în pat, gândindu-se: „Oare ce mână o fi? Dreapta sau stânga? Şi de ce în mână?” Dacă ar fi nimerit puţin mai într-o parte, ar fi fost inima. Atunci totul s-ar fi terminat.

Avea credinţa că ar fi fost bine. Dar acum nu mai avea nici o pornire împotriva lui; îşi ispăşise toate păcatele!

Într-un colţ de salon, al optulea pat pe stânga. Pe dreapta se aliniau alte opt paturi, toate cu bolnavi. Îl recunoscu îndată ce intră, şi după ce-l privi bine nu-l mai recunoscu. Era o deshumare.

Înaintă amorţită printre paturi, în aerul cald, greu, încărcat cu mirosuri de medicamente. În dreapta, gemea cineva, învelit până peste ochi; sub pătură se desluşea un trup mic, ca de copil, sau poate o jumătate de om.

El stătea cu faţa în sus, cu pieptul dezvelit, cu o cămaşa albă, zdrenţuită. Când se apropie, văzu că nu era cămaşă, ci un pieptar de gips, cu un eşafodaj de sârme într-o coastă, pe care se sprijinea braţul. Părea nebărbierit de zile; zâmbea, dar avea o faţă sălbatică. Eva căuta cu ochii în jur, nu găsea pe ce să se aşeze. El îi făcu semn să stea pe pat.

— Te doare?

Cu toată crisparea, părea bine dispus.

— De loc!

La jumătatea braţului, între cot şi umăr, gipsul avea o fereastră de o palmă, acoperită cu bandaje însângerate. Prin osul cotului era trecut un ac gros, de capetele căruia trăgeau nişte benzi de cauciuc, legate pe scheletul de sârmă. Mâna goală, pătată de sânge, părea moartă.

— Face să-mi dau un braţ, ca să te văd!

Zâmbea impertinent, sau inconştient; în glas avea un amestec de nepăsare şi cinism. „Poate că-i nebun!” Îl întrebă în şoaptă:

— De ce-ai venit?

Răspunse tare, fără să se sfiască de vecini:

— Să-mi dai cheile de acasă! M-ai lăsat pe afară.

Într-adevăr plecase cu cheile.

— O să se vindece greu?

— Cred că nu… Eva, tu ai bani?

— Bani? Da.

— Vreau să spun dacă ai tu, personal.

— N-am ridicat nimic de la bancă.

— O să fie nevoie aici.

Nu mai avea nimic să-l întrebe, el n-o întreba nimic. O privea cu acelaşi zâmbet impertinent.

— Te-aş strânge puţin în braţe! Dar vezi (arătă din ochi braţul imobilizat) nu se poate.

Ar fi trebuit să se ridice şi să-i întoarcă spatele.

— De ce nu-ţi scoţi broboada?

Avea părul strâns într-un fular cenuşiu; şi pardesiul era cenuşiu; căutase culoarea. Îşi scoase fularul cu gesturi mecanice.

— Desfă-ţi părul, Eva! Te rog!

Se supuse; îşi desprinse părul din agrafe şi îl răsfiră pe umeri.

— L-ai vopsit?

— Nu.

— De câte ori lipsesc, îşi schimbă culoarea!

Ca şi când n-ar fi iritat-o destul degajarea lui, îl văzu că râde, insinuant.

— Mi-a venit în minte un dicton: „Eva păru-şi schimbă, dar iubitul ba!”

Se ridică.

— Am să-ţi trimit bani. De altceva mai ai nevoie?

— De tine!

— Te-am întrebat dacă mai ai nevoie de ceva!

— Numai de tine. Şi, poate, ceva de mâncare.

O dezgusta.

— Am să-ţi trimit. Ce ai voie să mănânci?

El răspunse zgomotos, cu o bună dispoziţie de chefliu, atrăgând toate privirile:

— De toate. Aş mânca un bou întreg!

În partea cealaltă, bolnavul acoperit cu pătura gemea. O femeie tânără, de la ţară şi un bătrân, sosiseră chiar atunci; femeia plângea la picioarele patului.

Nu mai putea rămâne aici nici un minut; el o întrebă:

— Te impresionează?

O văzu că era palidă, dar n-o cruţă.

— Accident de tren! spuse, cu un ton informativ. Are amândouă picioarele tăiate, mai sus de genunchi; l-am văzut în sala de operaţie; ceva ca la abator!

Eva se îndreptă spre uşă; dacă mai stătea s-ar fi prăbuşit. Pe coridor îşi reveni şi începu să regrete plecarea impulsivă. Poate un om sănătos nu are dreptul să condamne un bolnav; poate, sub nepăsarea şi cinismul lui, se ascundeau suferinţă şi deznădejde. Pentru chei, sau pentru orice alt motiv ar fi invocat, venise s-o caute pe ea, şi acum zăcea într-un spital, înconjurat de dureri şi de oameni străini. Îl căută pe chirurg.

— Sunt doamna von Seele. Mă interesez de un bolnav.

Cât timp fusese măritată, nu spusese niciodată „sunt doamna von Seele!” Acum trebuia să spună, ar fi spus orice, ca să aibă o armură în faţa acestor oameni, poate buni, poate pricepuţi, poate umani, pentru care însă bolnavul necunoscut înseamnă un caz, un pat şi un număr, fără altă identitate decât boala lui. Privirea medicului se schimbă imediat.

— Probabil îl cunoaşteţi pe soţul meu!

Era obligată să mintă; domnul von Seele ar fi aprobat-o, faţă de el nu săvârşea nici un fals şi nu-i păsa ce credea omul de aici, care, dacă auzise de divorţ, nu se putea să nu fi auzit că ea se află încă sub acoperişul şi sub protecţia fostului ei soţ.

— Se poate să nu-l cunosc? Vă rog, luaţi loc, doamnă!

„E bine aşa, se gândea Eva. Să ai un soţ pe care lumea să-l cunoască şi să-l respecte!” Se simţea mai puternică.

— E… cineva, adus astă-noapte, împuşcat în braţ.

— Da, l-am operat acum câteva ceasuri.

— Se vindecă repede? Nu pare să fie ceva grav. Spune că nu-l doare de loc.

Medicul o privi în ochi.

— Vă este rudă?

— Da. Vreau să fie bine îngrijit. Nu s-ar putea să-l transportăm la un sanatoriu? Nu se pune chestiunea banilor.

— Doamnă, lucrul nu-i atât de simplu. Pot să vă spun deschis? Nu interesează în primul rând dacă să-l ducem sau nu într-un sanatoriu; de altfel aici e îngrijit foarte bine. Însă cazul (Cazul!) e mai grav decât credeţi.

Eva îşi muşcă buzele, să nu geamă. Era prea mare pedeapsa pentru el, pentru ea prea nedreaptă.

— Lipsesc câţiva centimetri din os, nu-i dificultatea cea mai mare, poate braţul va fi ceva mai scurt – nu vă alarmaţi, nici nu se observă – dar ce-i mai rău e că s-ar putea să rămână paralizat.

Îşi duse mâna la frunte; genunchii îi tremurau tare.

— Nu vă speriaţi! O paralizie parţială; nu va putea face unele mişcări, dar în general, cu reeducare, va ajunge să se folosească de braţ.

Ea se întrebă încă o dată: „E dreptul, sau stângul?” Nici nu băgase de seamă. Căută să-şi amintească poziţia lui în pat, văzu aparatul susţinător, refăcu toată imaginea: era dreptul. Dar pentru un om ca el i se părea indiferent dacă era dreptul sau stângul; gradul de utilitate n-avea ce să caute în formulele de consolare, admiţând că ar fi acceptat vreuna.

— Cunoaşteţi puţină anatomie? Nervul radial e rupt, de aceea nu simte dureri. Capetele s-au contractat, nu le-am putut găsi, în împrejurări de urgenţă, cum era cazul, te gândeşti să salvezi ceea ce se poate. După ce se vindecă, vom vedea starea braţului; se poate încerca o operaţie, eventual o grefă de nerv. Vă vom recomanda un specialist. La nevoie vă veţi duce în străinătate, la Viena, de pildă.

Ea se gândi: „Da, la Viena. O să-l ducă Oswald…” Şi deodată o cuprinse o mare tristeţe şi o mare oboseală. Acum două zile era liniştită, împăcată, poate fericită. Se ridică.

— Domnule doctor, vă rog, faceţi tot ce e nevoie ca să fie bine îngrijit. Vă rog din partea mea şi a soţului meu. Nu se pune chestiunea banilor.

Vru să se întoarcă în salon, apoi se răzgândi. Automobilul o aştepta; merse la un restaurant, luă de la bufet lucruri de mâncare: un pui fript, şuncă de Praga, caşcaval. Era atât de greu să aleagă! Atât de greu să trăiască! Intră alături, la o fructărie, şi cumpără struguri aşezaţi în cartoane, sub celofan, ca florile exotice; pentru luna martie erau o raritate, şi pentru ea o salvare. Pachetul devenise destul de voluminos. „Cu cât vor fi mai multe, cu atât mă voi simţi mai liniştită…” Vru să cumpere un aparat de ras, însă se dezmetici: nu putea să se bărbierească singur – l-ar fi umilit… Trebuia să-i cumpere alte lucruri: pijamale, papuci, halat. Dar oare putea să le îmbrace? Dacă ar fi avut cu cine să se sfătuiască! Se pomeni în magazinul unde-şi făcuse cumpărăturile atunci când fugise în costum de călărie. Pe ciudate căi o vântura viaţa! Cumpără tot ce-i trecea prin minte, tot ce i-ar fi trebuit unui naufragiat, şi se tot întreba, nemulţumită: „Oare ce-ar mai fi nevoie?”

Reveni la spital cu gândul că uitase ceva. Nu mai intră în salon; chemă infirmiera, îi strecură în buzunarul halatului o mie de lei – nu ştia dacă e prea mult sau prea puţin, nu ştia nimic, venea de pe altă lume – şi-i încredinţă lucrurile.

— Ai dumneata grijă de el. Îl poate bărbieri cineva? Trebuie săpunit bine, are barba aspră. Este aici şi un pieptăn, o perie de cap. Îl poate ajuta cineva să se spele?

— O să-l spăl Eu.

Îi aruncă o privire, surprinsă. I se părea nefiresc să-l îngrijească o femeie. Trebuia să-l dezvelească, poate n-avea nimic pe el, sub cuvertură. Îi plesneau tâmplele; nu mai găsea puterea să gândească. Infirmiera era o fată tânără, brună, cu obrajii poate prea rotunzi şi prea roşii, dar frumuşică şi curată. Halatul alb îi stătea bine. Şi de ce oare îi tot zâmbea? Era binevoitoare sau ironică?

Lipsise luni întregi, şi ani, şi nu şi-l închipuise niciodată cu o femeie. O nedumerea, o neliniştea abia acum gândul, când nu mai avea pentru el decât o milă răzbunătoare, când era nebărbierit şi nespălat, cu braţul zdrobit, pe un pat de spital.

Domnul von Seele o aştepta sus; se priviră în ochi şi nu spuseră un cuvânt. Eva se duse să se spele pe mâini şi se aşezară la masă. Abia la sfârşit ridică ochii spre el.

— O să fie nevoie de bani. Pot să-i ridic prin o bancă de aici?

— Am să mă ocup eu. Deocamdată, dacă ai nevoie…

Trebuia să primească; ar fi primit orice.

— E rău?

— Doctorul spune că are să rămână paralizat.

Se priviră iarăşi în ochi, adânc, bine înţeleşi în gândurile lor.

— Mâine dimineaţă îţi trimit maşina.

Ea făcu: O! foarte încet, mai mult în gând. Trebuia să se ducă şi mâine! Nu se gândise, sau credea că nu se gândise. Îşi dădu seama că rămăsese cu părul pe umeri. Dar domnul von Seele nu mai avea nevoie de explicaţii, şi ea nu avea de ce să se ferească.

A doua zi coborî la bucătărie, foarte de dimineaţă.

— Marta, vreau să faci o pâine de casă, o pâine neagră.

La nouă, când veni automobilul, pâinea era gata, fierbinte, aburind, cu coaja rumenă. Mirosul ei de grâu curat îi trezea atâtea amintiri!

Ajunse la spital după ce se terminase vizita în saloane. Patul din dreapta, unde fusese omul cu picioarele tăiate, era gol. Înaintă ameţită, până în fund, orientându-se după zâmbetul lui.

— Mi-au promis că astăzi mă mută de aici. Eliberează o rezervă. Asta înseamnă un fel de apartament propriu. Cred că ţie trebuie să-ţi mulţumesc, dar vezi ce faci cu doctorul! Pare foarte întreprinzător.

Sa nu fi fost infirm, l-ar fi pălmuit. Era datoare să-l cruţe. Se aşeză pe marginea patului, şi-i examina obrazul.

— Când… te-ai bărbierit?

Întrebarea era „Când te-au bărbierit?” O evitase instinctiv, şi i se părea că ar fi fost groaznică. El îi arunca o privire piezişă; simţise jocul, dar îl continuă, simulând indiferenţa.

— Azi dimineaţă.

— Te simţi mai bine aşa?

— Mă simt bine când vii tu. Dacă vii în fiecare zi, îţi promit că stau cuminte aici, fie şi o lună de zile.

Ea tresări. Dincolo de gluma lui, i se părea înspăimântător gândul că ar putea să stea o lună întreagă cu braţul spânzurat astfel, cu pieptul prins în gips, înţepenit pe un pat străin. I se făcu milă, îi aruncă o privire cadă, aproape că-i venea să-l mângâie pe obraz; totdeauna îi mângâia obrazul după ce se bărbierea.

— Ţi-am adus lapte cald.

Ochii lui se deschiseră mari. Degeaba vroia să fie nepăsătoare. Oricât ar fi fost de firesc să aduci lapte la spital, ştiau amândoi că gestul ei însemna altceva decât grija pentru un bolnav.

— Ai adus şi pâine de casă!

— Am adus!

— Tu eşti Eva! Acum te recunosc! Îmi pare bine că ai venit să mă vezi.

Ea se gândea: „Multe nu ştie el!” Desfăcu termosul, îi turnă lapte în pahar şi rămase încurcată. Era învăţat să ţină pâinea sub braţ şi să smulgă bucăţi mari cu mâna liberă. O străbătu iarăşi mila. Lăsă paharul pe noptieră, rupse pâine şi îi dădu să mănânce, cu mâinile ei. Nu îngrijise niciodată un bolnav putea fi ceva frumos, nu se gândise. Toţi oamenii care mănâncă din mâna altuia au aceeaşi privire umilă, blândă şi recunoscătoare, de animal mângâiat.

Pe chipul lui trecu, vag, o umbră de suferinţă; colţurile gurii i se contractară.

— Te doare?

Glasul ei tremura lamentabil, era pe deplin demascată, aşa cum părul despletit pe umeri o demascase acasă. El începu să râdă.

— Nu mă doare de loc. Am vrut să fac o experienţă cu tine!

Continua să râdă atât de provocator şi impertinent, că Evei îi năvăli sângele în creier. Se ridică impulsiv şi porni spre uşă, fără un cuvânt; nu i-ar fi putut spune decât o insultă. Când să iasă, mai întoarse o dată capul. Surprinse pe chipul lui aceeaşi grimasă de durere, care o neliniştise; dar în clipa următoare el începu să râdă, parcă batjocoritor.

Se duse la cancelarie; chirurgul tocmai îşi punea pardesiul, să plece: o recunoscu şi îi zâmbi. Zâmbetul lui o supăra, dar ar fi supărat-o orice zâmbet. Spuse, enervata; fără să se aşeze:

— Domnule doctor, vreau să ştiu: în definitiv, îl doare sau nu-l doare?

— Cel mai bine trebuie să ştie bolnavul. De ce nu-l întrebaţi pe el?

— Vreau să-mi spuneţi dumneavoastră.

— Ce v-ar face plăcere să vă spun? Nervul radial e rupt, dar se trezesc ceilalţi nervi. E normal să doară, ce Dumnezeu. Şi acolo e o rană cât un pumn! Nu vă îngrijiţi însă; ştiţi că suportă bine.

Eva ieşi, buimăcită; din nou ar fi vrut să se întoarcă în salon, dar nu mai avea curaj. Ţăranca pe care o văzuse ieri înăuntru trecea pe sală, cu o hârtie în mână, hohotind. O infirmieră o ducea la braţ.

Plecă în fugă, chinuită de remuşcări şi neliniştită. Sosi acasă înaintea domnului von Seele; îl aşteptă la geam, sperând că venirea lui îi va aduce o uşurare. Nu aduse; îşi spuneau multe, din ochi, gânduri neprecizate, fără ca vreunul să scoală un cuvânt.

Şi aşa avea să fie mereu, în fiecare zi, o lună, Doamne! sau poate mai mult! Mereu tăcere, mereu o singură frază: „Eva, mâine la nouă trimit automobilul să te ia.”

A doua zi îl găsi mutat într-o cameră mică, la capătul coridorului. Înainte de a intra, o întâlni pe infirmieră. Avea un halat alb, imaculat. „Oare îl schimbă în fiecare zi?” I se părea o cochetărie.

EI zâmbea ca în ajun, poate şi mai impertinent.

— Unde-i laptele? o întrebă voios.

Nu adusese lapte; era un simbol pe care de ieri îl socotea depăşit. Venise, nu mai putea da înapoi, dar nu ştia ce să facă, era dezorientată, nu găsea un cuvânt, un gest. Ar fi vrut să-l ştie sănătos, urcându-se în tren, lăsând-o singură pe un peron de gară, ca alteori.

Îşi aruncă ochii împrejur; camera era curată, cu pereţii vopsiţi alb, cu pardoseala de mozaic strălucind, cu geamurile proaspăt spălate. Afară se vedeau copacii din parcul spitalului. Era bine că fereastra nu dădea la stradă.

Eva se aşeză lângă pat, pe un fotoliu de răchită. Din când în când, vedea pe chipul lui trecând o undă de suferinţă. S-ar fi liniştit, dacă ar fi ştiut o dată pentru totdeauna, limpede, care e starea lui. Simţea ca se înăbuşă. Şi-l întrebă pe neaşteptate, scurt, agresiv:

— Ascultă, diavole, te doare sau nu?

Împotriva intenţiilor ei, vorbele acestea cuprindeau un vechi ton de mângâiere. Rămase surprinsă, cu o senzaţie supărătoare, cum ar fi pus mâna cu tandreţe pe rana lui desfăcută. Se uită la braţul imobilizat; degetele îngălbenite, cu unghiile murdare, păreau mumifiate. El râse:

— Tu ce crezi, mă doare, sau nu?

Îşi muşcă buzele; ar fi râs şi ar fi plâns. Şi aşa avea să fie în toate zilele.

— Azi de ce nu te-ai bărbierit?

Prin ochii lui trecu o umbră; iar i se păru că suferă. Se ridică din fotoliu şi se aşeză pe pat. El strigă:

— Nu mă mişca!

Nu-l văzuse niciodată aşa, cu ochii roşii, crispat şi sălbăticit. Înlemni. El se calmă şi-i zâmbi din nou.

În zilele următoare, îl găsi din ce în ce mai palid şi mai neliniştit. Tresărea la cea mai mică mişcare a patului, la cel mai mic zgomot; faţa îi devenea casantă, gata să se fărâmiţeze.

— Ce să fac? Spune-mi!

Clătina din cap şi începea să zâmbească; dar nu în vechiul zâmbet.

Nu se mai lasă bărbierit decât foarte rar; gipsul se murdărise, dându-i, împreună cu obrazul ţepos, o înfăţişare mizerabilă. Trecuseră două săptămâni; rana era aproape închisă, dar el nu părea că se simte mai bine. Într-o dimineaţă, Eva găsi camera goală. Află că era în sala de pansamente. Peste o jumătate de oră se întoarse sprijinit de doua surori. Nu-i venea să creadă că merge pe picioarele lui. Îi şi uitase statura. El îi zâmbi.

— Mi-au pus cămaşa nouă.

I se făcuse alt pieptar; gipsul se prelungea până la cot, rana vindecată fusese acoperită, însă rămânea acul trecut prin os şi scheletul de sârmă.

După ce infirmierele îl ajutară să se întindă în pat şi ieşiră, o privi pe Eva cu o căutătură necunoscută. Nu mai zâmbea; era palid, slab, rătăcit. Prin ochi îi trecu o undă de disperare, şi spuse, deodată, un cuvânt pe care ea nu credea că l-ar putea auzi din gura lui nici dacă ar fi avut lepră sau cancer:

— Eva, sunt nenorocit!

Se aşeză pe marginea patului, cu picioarele tăiate; ar fi vrut să se apropie de el, dar braţul imobilizat era o piedică; nu ştia să fie tandră cu un infirm. El strigă:

— Nu mă mişca!

Se adunaseră multe, nedrepte şi absurde. Eva izbucni, cu glasul ridicat, un glas străin, imperativ şi aspru:

— Ce ai? Vorbeşte o dată!

El gemu cu ură şi disperare:

— Am pierdut braţul!

Şi brusc, începu să plângă, dar un plâns care nu stârnea mila, ci teama. Avea faţa imobilă şi aspră, dură, metalică, lacrimile ca nişte boabe de gheaţă, porneau nu din deznădejde, ci dintr-o furie înfrântă, devenită feroce prin neputinţă.

Ea se prăbuşi în genunchi la capul patului, ca să fie lângă el, sau ca să nu-l vadă. Şi-ar fi dat un braţ, amândouă braţele, ar fi dat tot, numai să termine într-un fel, în bine sau în moarte.

Întinse mâna peste scheletul de sârmă şi-i mângâie fruntea, coborî pe obrazul ţepos, alunecând o dată cu lacrimile lui îngheţate, se întoarse la tâmple, dezorientată, neştiind ce zone sunt îngăduite acestor gesturi nefăcute niciodată de oameni.

— Eva, sa nu mă laşi singur! Eşti tot ce mai am! Rămâi cu mine şi am să-ţi fiu recunoscător toată viaţa.

Nu erau vorbele lui. Le dicta altcineva, dar trebuia să le recunoască.

— Da, rămân cu tine! Orice ar fi să se întâmple!

El se linişti dintr-o dată; Eva se ridică; nu înţelegea nimic – pe obrazul lui nu se vedea o urmă de lacrimă poate fusese halucinaţie.

— Înseamnă că ai jurat, Eva!

Era aproape triumfător.

Ea se simţi învinsă şi umilită.

— Da, am jurat.

Şi se gândi, rece: „Nu toate jurămintele se ţin!”

Hotărâse să nu mai vină, vroia să se păstreze, să nu înnebunească. Dar în drum spre casă voinţa îi slăbi, îl văzuse plângând – nu ca oamenii, ci ca fiarele, dar, orice ar însemnat plânsul acela, avea să fie urmărită de el toată viaţa. Trebuia să-şi urmeze destinul până la capăt: nu era scăpare, îndată după prânz se pregăti să plece.

— Oswald, pot lua automobilul?

— Te duci iar? E nevoie de tine?

Ridică din umeri; nu mai putea, nu mai vroia să judece.

— Nu ştiu. Rămân acolo.

El îşi aminti dimineaţa când se întâlniseră călare, îi veniră în cap aceleaşi gânduri de atunci. Ar fi vrut să-i spună: „Eva, te admir – şi te plâng!” Veni spre ea; stătură faţă în faţă.

„Acum e ultima oară când îl văd! gândi Eva. Tot ce-a făcut el şi ce-am făcut eu n-a fost de nici un folos!”

— Oswald, sunt o mare deziluzie pentru tine!

El îi apucă umerii.

— Nu, Eva. Eşti ceva ce n-ai să înţelegi niciodată, şi-ar înţelege prea puţini oameni. Mă faci să stimez toate femeile, şi să mă simt umilit că sunt bărbat.

Poate nici nu-l auzi; îi era gândul în altă parte. Îşi luă vechea valiză, cu câteva lucruri strânse la repezeală, şi părăsi pentru totdeauna casa dintre brazi. N-aveau să mai fie plăcile de patefon. „Oda bucuriei”, în care crezuse, i se părea o minciună. N-aveau să mai fie muzica, Marta, Gheza, nici perdelele albe, care fluturau în urma ei, la geam.

Se sfârşea primăvara când părăseau spitalul, într-o după-amiază caldă. Eva mergea în stânga, ducând valiza şi sprijinindu-l de braţul sănătos. Celălalt braţ era prins pe după gât cu o eşarfă neagră.

Clipi, orbit de lumină. Colţurile gurii i se contractară.

— Te simţi rău?

— Nu; mă supără ciripitul păsărilor.

Era absurd şi capricios, şi posomorât pe deasupra; prea rar îl mai văzuse zâmbind, săptămânile cât îl veghease la spital.

— De ce mă ţii de braţ? o întrebă, iritat.

Îşi trase mâna, intimidată.

— Poate vrei să mă duci la un colţ de stradă, să cer pomană!

Nu-i răspunse, învăţase să-i suporte tăcută exploziile, oricât de inacceptabile. Îl înţelegea şi-i dădea dreptate; ea una acceptase totul, cu anticipaţie.

— Acum ce facem? Cât mai avem până la tren? o întrebă pus pe ceartă.

— Vreo două ceasuri.

— De ce am plecat aşa devreme? Nu puteam să mai stăm?

— Credeam că ţi-ar face bine să umbli puţin.

— Nu; vreau să ne întoarcem.

— Bine.

Era ridicol, pentru un ceas şi jumătate, dar se supuse. După câţiva paşi el se opri.

— Unde mă duci?

— N-ai vrut să ne întoarcem?

Începu deodată să strige, în mijlocul străzii:

— N-am stat destul doua luni? Vrei sa mă înmormântezi acolo?

Îl privea liniştită. „De ce nu pot să-i întorc spatele şi să mă duc, să mă duc aşa, în neştire, să nu mă mai opresc, să nu-l mai aud niciodată?” Se stăpâni – nu avea dreptul, chiar dacă n-ar fi făcut altceva decât să-şi respecte jurământul – şi nu fiindcă îi jurase lui. Şi apoi, trebuia să înţeleagă câtă umilinţă era în el, care venise aici întreg şi liber, să plece prizonier şi cu braţul în eşarfă. Opri o trăsura şi-l ajută să se urce. El se supuse, îmblânzit inexplicabil. Colţurile buzelor îi tremurau. După ce se aşeză, spuse, cu vocea schimbată:

— Iartă-mă!

Îşi trecu apăsat mâna sănătoasă peste faţă, cum ar fi vrut să şi-o smulgă, să găsească dedesubt alt chip.

— Plimbă-ne prin oraş, pe unde vrei, se adresă Eva birjarului, şi la şapte du-ne la gară.

Mai făcuseră o dată drumul, pe strada principală, cu magazinele ei luxoase, cu cafeneaua mare, unde se vedeau oameni fumând ţigări de foi, într-o deplină şi demoralizantă inutilitate.

Umbra în piaţă trecuse de jumătate, şi ceasul nu era încă şase. El avusese dreptate, dar i se părea atât de trist să-şi mai amintească! Trecură pe sub turn, spre oraşul de jos, ocoliră pe străzile înguste, reveniră sus, pe la bastioane. Părea că alt drum nu mai există, şi că de câte ori s-ar întoarce aici ar trebui să-l parcurgă cu o cruce pe umeri. Dar acum ştia bine că nu se va mai întoarce niciodată, nici chiar în clipa morţii: ispăşise pedeapsa. Îşi lua astfel rămas bun de la oraş şi de la multe altele.

Se întâmplase să fie o săptămână de aglomeraţie la tren, pleca multă lume la Expoziţie, găsise un singur pat liber în vagonul de dormit. Puţin îi păsa de ea, dacă avea unde să-l culce pe el; n-o speria o noapte de nesomn după câte nopţi nu dormise.

Un om antipatic, gras, roşu, cu mâinile lungi, cu picioarele scurte, cu ochi de broască şi gură de peşte ocupase patul de jos. Poate nu era chiar atât de hidos; aşa îl vedea Eva, fiindcă, deşi îl rugase stăruitor, nu vroia să ia patul de sus, ca să-l cedeze pe-al lui unui om cu braţul în eşarfă.

— Domnule, dar vedeţi că este… (Nu putea spune: este infirm). Dumneavoastră vă vine mai uşor.

— Nu, madam! Sunt miop!

Avea într-adevăr ochelari cu multe dioptrii, dar miopia era un argument stupefiant. Stătea lăbărţat pe patul lui, cu geamantanul alături, proclamându-şi apăsat prioritatea, picioarele nu-i ajungeau până la podea; semăna cu un copil bătrân, răzgâiat. Datorită lui totul pe lume părea rău şi slut.

Eva rămase pe strapontină, în faţa uşii, până dimineaţă, făcându-şi bilanţul existenţei. Era în pagubă, dar n-avea de gând să se căineze. Acceptase totul aşa cum fusese, accepta ce avea să urmeze. Se întreba cum izbutise el să se urce în patul de sus, cum se mişca în spaţiul acela îngust, ce făcea singur, fără ajutorul ei. Era obişnuit cu ea, de la spital, să-i vină în ajutor la fiecare mişcare, la fiecare geamăt. Ea nu avusese nici nopţi, nici zile ale ei. Îi fusese infirmieră, îl spălase, îl pieptănase, îi aranjase patul, îi dăduse mâncarea la gură, şi-i fusese tot ceea ce avusese el nevoie, se chinuise ca să-l împace şi să-i fie bine. Îmbrăţişările de spital, nefireşti, strâmbe şi schiloade nu-i trezeau nici o amintire frumoasă, ci numai simţământul milosteniei.

Nu era lungă noaptea din tren; erau lungi toate. Ar fi vrut să arunce o privire înăuntru, să-l vadă cum doarme.

Când se lumină de ziuă, uşa compartimentului se deschise şi el scoase capul pe coridor – părea că dormise bine.

— Vin numaidecât, îi şopti.

Eva îşi trecu mâinile pe faţă, să-şi şteargă urmele oboselii, îşi netezi parul, privindu-se în fereastra, îşi aranja fularul la gât, caută să-şi trezească feminitatea, care ostenise. El veni cu o înfăţişare misterioasă.

— Deschide fereastra!

Cercetă coridorul, să vadă dacă nu se apropia cineva, apoi scoase din buzunar ochelarii omului cu ochi de broască.

— Vrei să-i arunci pe geam?

Ei se părea inutil şi inadmisibil, dar poate plătise prea mult cu mâna dreaptă, ca să nu-i fie îngăduit celei stângi o compensaţie copilăroasă. Deschise fereastra.

Nu mai ţinea minte a câta oara revenea în apartamentul prăfuit cu aerul închis de pe timpul altei vieţi. De fiecare dată fusese altfel, şi-acum era mai altfel ca oricând, dar spera să se termine. Îndată ce intră pe uşă, trecu la prima corvoadă a zilei.

— Haide să te bărbiereşti!

Îi scoase pardesiul, haina, cravata, îl aşeză pe marginea patului, îi scoase pantofii. El se uita absent pe fereastră; în depărtare se vedeau copacii înverziţi din Grădina Botanică. Stătea supus, cu gândul cine ştie unde, dar în orice clipă risca să explodeze; pasivitatea aceasta fabrica în el dinamita din te miri ce putea să se işte şi scânteia. Îl împinse la baie.

— Ia, pune mâna pe pămătuf!

Medicii îl îndemnaseră să se folosească de braţul bolnav, să-l învie, să nu-l abandoneze. Putea să-l mişte de la cot, să facă unele mişcări, mâna însă, cu degetele imobile, nu-l asculta. Era imposibil să ţină pămătuful. Ea îşi ascunse dezamăgirea; îl încurajă, silindu-se să pară voioasă:

— Nu-i nimic! Câte puţin în fiecare zi, are să meargă!

Se apucă să-l săpunească; la spital învăţase întreg meşteşugul bărbieritului. Îl săpunea îndelung, fără gânduri, odihnindu-şi în acest timp spiritul prea mult supus zbuciumelor. Înainte de a merge mai departe, băgă maşina în apă caldă.

— Ce faci?

— Am citit într-un almanah că aşa bărbiereşte mai bine.

— Eu chiar dacă aş fi citit, n-aş fi ţinut minte.

— Fiindcă nu ai pasiune!

Ea una punea pasiune în tot ce făcea, chiar în treburile neplăcute, de vreme ce le accepta; altfel s-ar fi simţit umilită.

— De spălat însă, dă-ţi osteneala şi spală-te singur!

Îl lăsă în baie şi se duse să-i caute rufe curate. Dulapurile erau aproape goale; abia dacă mai rămăseseră câteva cămăşi, câteva haine. Deci fusese pe acasă! Deci mai avusese o cheie! Nici nu trebuia să se mire.

— Ce-ai făcut cu hainele?

— Ia ghici?

I se făcu milă de el, o milă amestecată cu remuşcări şi regrete. Atunci când îşi vindea hainele, ca s-o caute, ea stătea la căldură, într-o casă de senior, fără nici o lipsă, fără să ştie nimic despre lume, ca Frumoasa Adormită.

Îl auzi în baie, cântând marşul militar.

— Hei, îţi regăseşti vechea piele?

El apăru în uşă, ştergându-se pe faţă; de neînţeles, de necrezut, ţinea prosopul cu amândouă mâinile.

— Ce-i cu mâna ta?

Îşi dădu seama prea târziu: n-ar fi trebuit să întrebe. Îl văzu că se crispează.

— Iartă-mă, te rog!

Îl simţea că are să explodeze, şi că n-avea nici o vină decât că nu ştia să se poarte, sau obosise şi îşi pierduse speranţele… Se înfrânse: nu-i era îngăduit să-l abandoneze la jumătatea drumului. Se lipi de el, caldă şi umilă.

— Da, iartă-mă! Să nu ne ascundem de noi înşine. Dar trebuie să te faci bine!

Căldura ei trezea în el o vibraţie pe care ea o cunoştea de multă vreme. O absorbi atentă, lucidă, supraveghind-o şi înregistrând-o în sine ca pe o diagramă; din luciditatea aceasta concentrată se năştea o altfel de beţie.

— Am să te fac bine – auzi tu? – pe viaţa şi pe moarte am să te fac bine, eu şi nu altcineva! Ia-mă în braţe ca altădată. Stau supusa, răbdătoare şi cuminte, nu te teme de mine!

Nu avea nevoie de el nici în amintire, dar simţea o bucurie, nemăsurată pe lângă celelalte, la fiecare mişcare a lui, la fiecare pas înainte. Îşi lăsă veşmintele să cadă, cu o iscusinţă inedită, mulându-se pe mâna lui invalidă, ajutând-o să creadă că este vie. Dar poate milostenia ci n-avea obiect şi era puerilă; el nu se prăbuşise – ce-i lipsea? – îl vedea întreg ca la începutul timpurilor. Nu, nu pierduse nimic din ceea ce o cucerise. Avea acelaşi grumaz prelung, dar nu efeminat, ci puternic, forjat parcă într-un metal şi fin, şi dur, şi maleabil, aceiaşi umeri largi fără ostentaţie, desenând între ei pieptul cu o forţă explozivă, totuşi calmă şi curgătoare. Maturitatea nu-l îngreunase, ci mărise în trupul lui contrastele: picioarele erau mai prelungi, mijlocul se subţiase. Chiar dacă nu-l mai dorea, n-ar fi putut să accepte pe altul. Era o condamnare pe viaţă. Îşi lipi obrazul de cicatricea dezvelită, la jumătatea braţului, să n-o vadă, sau s-o încălzească. „Are să se facă bine, nimic n-o să se mai cunoască! E mâna lui veche, o regăsesc, o ştiu de atâta vreme!”

— Mângâie-mă! îi şopti. Stau cuminte… Mângâie-mă cu răbdare! Îţi mai aduci aminte? Aştept mâna ta de multă vreme.

Se cutremură când simţi mâna moale, cu degetele amorţite, umblându-i pe piele. Era o senzaţie de groază – întregul trup i se strânse, oprind circulaţia sângelui. Dar se aprinse încă o dată, mai din adânc, mai din greu, îşi masă inima cu o mână închipuită care nu vroia s-o asculte, ci mai degrabă ar fi strangulat-o, îşi porni sângele, îl împinse în artere până îşi simţi corpul înviat şi fierbinte. Atunci braţul lui amorţit păru că se trezeşte, şi degetele moarte renăscură, iar ea le primi şi li se supuse, fără să creadă măcar că e o amăgire. Simţea o bucurie adevărată, dusă departe, învecinată cu delirul, nebănuită mai înainte, provenind din materie, dar ridicată la înălţimi siderale, unde zbura peste toate suferinţele îndurate şi totuşi îşi dădea seama şi credea, cu o a doua conştiinţă că nu face decât o generozitate, ultima, sinceră şi deplină. „Când va fi întreg, mă voi elibera, voi avea dreptul să mă gândesc la linişte şi fericire.”

Într-una din zilele următoare îl duse la un chirurg-neurolog, către care avea o recomandaţie. El, la spital, se învăţase să lenevească şi adesea se complăcea în starea aceasta; braţul nu-l mai durea, avea numai, uneori, furnicături enervante prin vârfurile degetelor; se liniştea la mângâierile ei conştiincioase. Cu greu îl urni, să-l ducă la doctor. Rezultatul fu vag. I se spuse că o operaţie trebuia încercată, dar mai târziu, fără să precizeze când.

Toată vara rămaseră în Bucureşti, fiindcă n-aveau destui bani să poată pleca, Eva trebuia să-l înfrâneze; la spital pierduse şi ea noţiunile curente de viaţă, aruncase sume mari în stânga şi în dreapta, pe onorarii şi cadouri exagerate. Rămăsese o sută de mii de lei la bancă; trebuia să-l convingă că n-au să ţină toată viaţa. Îşi reluase grija gospodăriei, refăcuse legăturile cu lăptăreasa, cu băcanul şi măcelarul, bani puţini şi mai multă energie. Avea şi griji de infirmieră pe lângă grija contabilităţii şi a gospodăriei. La spital făcuse o şcoală întreagă, pe care o perfecţiona, citind şi primind sfaturi de la medici. Înainte de toate trebuia ca el să nu trândăvească. Dimineaţa, după ce se îmbrăca, Eva se apuca să-i maseze braţul, cu ulei şi talc, după o tehnică verificată, apoi îl trăgea jos din pat şi-l silea să ia parte la treburile casei. Se folosea de felurite şiretlicuri, ca să-i pună braţul la muncă pe nebăgate de seamă, şi izbutise să facă mici paşi înainte, să-l mai deprindă cu încă o mişcare, înceată şi timidă. Aştepta operaţia, în care îşi pusese toată încrederea. Până atunci se întreba: „Oare cum aş vrea să fie: infirm şi cu mine toată viaţa, sau sănătos, lăsându-mă în drum, ca altă-dată?” Şi îşi răspundea fără să ezite: „Un om ca el trebuie să aibă trupul întreg. De mine nu-mi pasă!” Înţelegea bine: integritatea era cerinţa lui dominantă, dar într-o concepţie personală, care, dacă se potrivea cu a celorlalţi semeni în ceea ce-i privea fiinţa anatomică, mai departe devenea subiectivă în chip abuziv şi intolerabil. Eva o tolera ipso facto, cum paratrăsnetul tolerează trăsnetele.

Prin iunie primi o scrisoare de la Getta: „Mama nu vrea să-ţi mai scrie, zice că ai înnebunit, şi eu cred la fel. Nici un om cu mintea întreagă nu poate înţelege ce-i cu tine. Am încercat să citesc scrisoarea ta într-un picior şi cu capul pe-o ureche, ca strâmbii, să văd dacă aşa n-oi înţelege mai bine, dar mi-a venit ameţeală. De ce ai plecat iar de acolo? Nu era bine? Spune-ne, cel puţin să-ţi găsim o scuză. I-am dat scrisoarea şi lui, şi a citit-o chiar şi frate-su, că nu trebuie să ne fie ruşine, şi nici ei nu por să te înţeleagă. Suntem patru inşi care credem că n-ai mintea întreagă. Du-te şi te caută, fetiţo, până nu ajungi la balamuc, că atunci să nu contezi pe noi să venim să-ţi ţinem de urât la sticleţii tăi din cap. Altceva nu avem ce-ţi spune, decât că suntem cu toţii supăraţi. Mama nici nu vrea să-ţi scrie, nu mai poate să-şi pună mintea cu tine. Te las, că plânge copilul.”

Află abia acum că Getta avea un copil; n-ar fi interesat-o să ştie măcar dacă e fată sau băiat. Indiferenţa aceasta o făcea să-şi dea seama că de mult nu mai avea o familie, dacă avusese odată. N-o interesau nici opiniile lor, nici dezaprobarea. Se lupta cu grijile gospodăriei, lăsând în părăsire grijile sale. Mâncarea, curăţenia casei, curăţenia corpului, aerisitul părului şi mâna bolnavă. Adormea seara ţinând-o în mâini, continuând să-i mişte degete prin somn, aşteptând o reacţie, o împotrivire, tresărind când simţea în ele o încordare.

El nici nu băga de seamă necontenita ei agitaţie; i se părea că programul zilelor se desfăşoară curgător, venind de la sine. Căldurile de vară îi moleşeau, trăgea la somn şi la odihnă. Luase obiceiul să bea cafea multă, şi-i plăcea să stea tolănit după-amiaza, fumând ţigară după ţigară. Ea îi încuraja abuzul, silindu-l în schimb să ţină ţigara cu mâna dreaptă, între degetele înţepenite, ca s-o supună la mişcările, repetate pe care le face un fumător.

Trebuia să-l scoată din casă, ştia cât iubeşte soarele; gândul de a-l duce la ştrand îi veni ca o revelaţie. Căută costumele de baie, prin toate dulapurile, până le găsi mâncate de molii. Nu era timpul să cumpere altele; se vorbea din ce în ce mai insistent de război, lucrurile se scumpeau de la o zi la alta, săpunul de baie, de pildă, pe care îl lua cu cinci lei ajunsese şase, şi băcanul o sfătuia să-şi facă provizii, o să se scumpească mai mult.

— Să nu vă mire, coniţă, dacă o să-l plătiţi zece lei!

Aşa se vesteşte războiul în afara reţelelor diplomatice. Ei i se părea absurd; zece lei un săpun ar fi însemnat prăbuşirea bugetului lor.

Nu ştia să coasă, dar trudindu-se o după-amiaza întreagă, ţesând mărunt, fir lângă fir, izbuti sa aducă amândouă costumele în stare de a fi purtate. El stătea tolănit în pat şi fuma, urmărind mişcările migăloase ale acului.

— Mai miros a mare?

Trebuia să aibă încă în ele apa sărată a marii. Şi printre firele ţesute ea văzu deodată plaja, cu tot ce evocau locurile acelea, amintiri dulci şi dureroase, farurile, sclipind seara, faleza, cu lanurile cosite, schitul, de unde se auzea toaca în amurg, iar mai târziu clopotul ca o talangă.

El se ridicase într-un cot.

— Ce-ar fi…

Se scutură, înspăimântată:

— Nu se poate!

O speriau mai mult amintirile; era certată cu marea, pe viaţă, cum era certată cu toate locurile pe unde fuseseră împreună. Ştia că fiecare stradă, fiecare sală de spectacol, fiecare colţ de lume unde mergea cu el acum, aveau s-o tortureze în viitor. Şi el nu înţelegea, era în stare să-i consume întreg pământul, să nu-i mai lase nici un refugiu, spre nici o zare.

A doua zi merseră la ştrand, pe malul lacului. Nu văzuse niciodată locurile acestea; le privea cu melancolie, căci nici aici n-avea să se mai poată întoarce în libertate. El se întinse pe nisip, cu faţa la soare.

— Eva, stai mai deoparte; îmi ţii umbră.

Nu trebuia să-i ţină umbră; ştia de mult. În faţa soarelui, egoismul lui se manifesta ca oriunde; nu era mai ascuţit acum, decât altădată. Stătea calm, poate fără nici o grijă, moleşit de căldură, doar cu fruntea puţin încruntată.

„Se gândeşte”, îşi spunea Eva, şi-i bănuia gândurile: „E foarte bine aşa, să se îngrijească altcineva de mine. Ea cârpit costumele – le-a cârpit bine, văd că nici nu se cunoaşte. S-ar putea spune că nu-i lipsită de îndemânare… Pe urmă s-a dus la băcănie şi a cumpărat de mâncare. Cât o fi cheltuit? O priveşte; ea ţine socotelile. Şi ce-o fi cumpărat? Cu siguranţă ceva care îmi place. Nu, de ce s-o întreb? De ce să-mi chinuiesc mintea? Aş putea să jur că în loc de prăjituri, are să-mi dea halva. Ei îi place foarte mult halvaua. De fapt îmi place mie… Sper că n-o fi uitat să-mi ia ţigări.”

Îl văzu că întoarce capul spre ea, cu un început de îngrijorare.

— Eva, ţigări mi-ai luat?

Liniştit în această privinţă, acum probabil că îşi spunea; „Mai aştept zece minute, pe urmă am să fumez. Nu face să bag prea mult tutun în plămâni… E păcat de aerul curat! Pe urmă am să mă întorc cu faţa în jos; am s-o rog să treacă mai spre stânga, fiindcă se mută umbra.”

— Eva, ai luat termosul? (Îl luase.) Îmi dai o ţigară?

— Întinde mâna.

Aprinse ţigara şi închise ochii, cu fruntea puţin mai descreţită.

— Cât e ceasul? Vrei să te uiţi?

— Zece şi jumătate.

— Mă întorc. Te dai puţin mai la o parte?

Se aşeză în voie, sprijinindu-şi bărbia pe braţele aduse în faţă, ca un dulău care trândăveşte. Mai lipsea să mârâie dar n-avea motiv, nu-l supăra nimic deocamdată. Îi veni să-l zgâlţâie puţin de păr, să-l întrebe: „Ce-i în capul tău ticălos?”

De ce să-l întrebe? Ştia prea bine ce-i în capul lui. Soarele îi ardea spinarea, şi el se gândea: „E destul de plăcută viaţa. Aproape că am uitat cât m-am chinuit. Trebuie să recunosc că ea mă îngrijeşte cu devotament. Oare mă iubeşte? Adevărul este că îmi simplifică viaţa.”

Ridicase fruntea şi o privea printre pleoape.

— Eva, în fond tu eşti cea mai cumsecade fiinţă din câte am cunoscut vreodată.

Îşi lăsă iar bărbia pe braţe. „Aşa mi-a plătit tot pe ziua de astăzi.'„

Peste vreo jumătate de ora el se ridică.

— Intru în apă.

Îl privi din spate, îşi mişca braţul destul de firesc; nu se cunoştea nimic dacă nu vroiai să cauţi.

Se întoarse curând; părea iritat. Eva nu-l lăsă să se adâncească în gânduri pe care le simţea vrăjmaşe.

— Hai să mâncăm! Nu ţi-e foame?

Părea că nu are nici dorinţi, nici voinţă. Îl trase de mână şi-l duse la umbră, sub copaci. Mânca absent şi posomorât. Doar o dată spuse, ca o surpriză manifestată târziu şi aproape cu ciudă:

— M-am uitat la tine, de departe, când ieşeam din apă.

Eşti cea mai frumoasă femeie de pe plajă.

— Nu sunt prea multe.

— Ba nu. Chiar dacă s-ar face un import de câteva mii – cine ştie de unde? – n-ar fi treabă uşoară! – distanţa de la medie până la tine e mult prea mare ca să te poată egala vreuna.

Deşi avea un ton rece şi o privire absentă, ea tot se simţea tulburată. El reluă, cu o îngrijorare teoretică:

— Trebuie să mă port mai atent cu tine. Câteodată uit că nu face să fii aruncată. Nu, zău, ar fi grozav de mulţi bărbaţi care ar dori să-mi ia locul. Tu nu te miri că mă preferi pe mine?

„Maică Precistă, câtă candoare! se gândea Eva. Îl prefer pe el, da, afurisitul! Şi măcar dacă ar mişca un deget”

Nu putea să-i poarte ciudă. Aşa îl cunoscuse, aşa avea să moară. Dacă vroia să fie şi acum dreaptă, trebuia să recunoască, fără echivoc, că el nu-i dăduse niciodată mai puţin decât îi făgăduise. „Nu am ce face – am semnat contractul!” Dar nu se simţea nenorocită. Era bine aşa, era foarte bine. Trebuia să aştepte, sa vadă ce-o să se mai întâmple Poate ceva rău, poate şi mai bine!

După ce termină masa, el se închise în sine. În apropiere câţiva tineri se jucau cu mingea. Se uita la ei cu ură, gata să-i apostrofeze şi să se ia la harţă. O dată mingea scăpă şi se rostogoli printre copaci, până la picioarele lor. Unul dintre jucători strigă:

— Arunc-o, domnule! Ce stai aşa?

Eva văzu cum, brusc, ochii i se fac roşii; părea o fiară încolţită.

— Haide acasă! spuse printre dinţi, fără s-o privească.

Porni spre vestiar, înaintea ei, mergând încovoiat, cu picioarele tremurând, ducându-şi braţul bolnav departe de corp, cu un fel de silă, de dispreţ, ca şi când n-ar fi fost al lui. Pe drum nu scoase un cuvânt; stătea înghesuit în colţul autobuzului, cu ochii injectaţi, şi scrâşnea din dinţi atât de tare şi de duşmănos, că vecinii se priveau între ei, surprinşi. Ajuns acasă se trânti pe pat. Câteva clipe, păru mort; apoi şopti:

— Eva, sunt pierdut!

Ea îngenunche la capul lui, speriată şi îndurerată, ca-n vremea de la spital, când îl mai văzuse o dată la fel de prăbuşit şi de disperat. El rămase un timp inert, pe urmă o îndepărtă şi o privi rătăcit.

— Nu merge! E o înşelătorie. M-am minţit prea multă vreme. Sunt ciung, auzi tu, ciung! (Glasul îi creştea, până ce ajunse răcnet.) Sunt ciung, ciung, ciung!

Se aruncă peste el, îi astupă gura cu obrazul; l-ar fi putut auzi trecătorii, ar fi putut năvăli vecinii. Se luptă să-l imobilizeze, îngrozită că în accesul acesta ar putea sări din pat, să spargă geamurile, să se arunce pe fereastră.

— Omoară-mă, dar linişteşte-te! Ia braţele mele, din două fă unul, ia tot ce e mai bun la mine, rupe-mă în bucăţi, aruncă restul…

El îi simţi lacrimile, şiroaie; se linişti, începu s-o mângâie pe păr, cu mâna sănătoasă, repede, apăsat, convingător, dar neconvins. Cu cât era mai hotărât gestul, cu atât gândul îi fugea mai departe. Spuse, absent:

— Iartă-mă! Nu mai plânge pentru o otreapă ca mine!

— Nu mai plâng, dacă eşti bun, dacă nu te mai chinuieşti şi nu mă înnebuneşti. Vreau să mă mângâi cu mâna cealaltă! Haide!

Braţul zăcea inert pe pat. Nici ea nu mai credea în nimic, dar nu vroia să pară învinsă.

— Eva, linişteşte-te! E inutil să ne mai zbuciumăm! (Se calmase.) Ridică-te şi stai lângă mine! Îţi mulţumesc pentru tot ce-ai făcut. Ai fost foarte bună, foarte pricepută, foarte devotată, dar a fost zadarnic. Ne înşelăm unul pe altul. Braţul meu nu-i bun la nimic; am simţit în apă. Am învăţat să fac câteva mişcări, nu le-am cântărit niciodată, mişcam mâna ca paiaţele trase de sfoară. Părea că merge, nu mi-am comparat niciodată pe una cu alta. În apă mi-am dat seama; în apă nu poţi să te amăgeşti, cum te amăgeşti cu şireturile de pantofi, cu periuţa de dinţi. Apa te obligă la simetrie; nu poţi s-o înşeli. M-a simţit şi mi-a spus: „Porţi o cârpă de umăr, nu un braţ!” Mâna mea e moartă, Eva, moartă pentru totdeauna!

Se repezi şi-i astupă gura, cu obrazul ud de lacrimi. Stătură împietriţi până ce amurgul cuprinse încăperea. Atunci Eva se ridică să aprindă lumina. El îşi duse instinctiv mâna sănătoasă la ochi; era gestul din fiecare seară, dar alteori se ferea cu amândouă mâinile. Înţelese că nu mai avea în el nici voinţă, nici putere. Poate până acum făcuse într-adevăr eforturi să se înşele, poate îşi folosise toate rezervele de speranţă şi de energie. Câteva clipe se gândi, încruntată, apoi chipul i se destinse. Avea să fie bine. Ştia că va fi bine, trebuia sa fie bine! Se aşeză lângă el, pe marginea patului şi îi apucă încheietura mâinii sănătoase. În ajun le-ar fi apucat pe amândouă; acum nu mai era nevoie să simuleze nimic.

El ridică ochii, surprins de învierea ei neaşteptată.

— Nu-ţi dau voie să mai spui nici o prostie! vorbi Eva, cu seninătate şi hotărâre. Ai o mâna bolnavă? Da, recunosc. Dar o ai, e a ta, întreagă; putea să fie cenuşă, în crematoriul spitalului. Ai fi murit? Nu! E mai scurtă? Nu se vede. Un centimetru? Vrei să măsurăm? N-ai să crezi: şi eu am o mână mai scurtă, n-ai băgat de seamă! Dacă ai şti cât de nesimetric îţi este obrazul! Te-ai obişnuit cu el, dar ia să te uiţi bine în oglindă! Getta are un şold mai mare decât altul; croitoreasa a descoperit, altfel n-ar fi observat niciodată. Spuneai ieri că nu ştii câţi bărbaţi ar vrea să fie în locul tău. Dar eu te prefer pe tine. Am stat cu tine când aveai mâna în gips, şi erai nebărbierit şi murdar. Am stat după ce ţi-au scos gipsul, şi nici măcar nu făceai ceva să mă răsplăteşti. Ţi-am suportat toate capriciile, toate nebuniile, şi chiar dacă uneori cred altfel, probabil am să ţi le suport toată viaţa. Ai un braţ bolnav? Ar putea să rămână aşa până la moarte; nu s-ar schimba nimic în sufletul meu. Dar tu te simţi umilit. Bine; te înţeleg. Trebuie să-ţi facem braţul la loc. Auzi tu? O să-l facem să nu se mai cunoască nimic. Ce-ţi lipseşte? O bucată de nerv; o să ţi-l punem la loc. Orice nerv ai să vrei tu, pe alese, de la animalul cel mai blajin, de la o vacă din care se fac şniţele, sau de la un câine turbat… O să mergem la Viena, la cel mai mare chirurg din Europa, o să te opereze şi-o să ai braţul întreg, ca mai înainte, să faci cu el toate blestemăţiile.

A doua zi se duse la un birou de voiaj, se interesă de costul călătoriei, se sfătui cu medicul, întrebă cât timp ar trebui să rămână la Viena, cât ar putea să coste internarea şi operaţia. Intră la Poştă şi îi scrise domnului von Seele: „Oswald, dacă aş fi flămândă, nu ţi-aş cere un leu, să-mi cumpăr un corn, dacă aş fi dezbrăcată, nu ţi-aş cere o sută de lei, să-mi iau o pereche de ciorapi. Nu-ţi cer nimic pentru mine; am o datorie. Vreau să-l duc la Viena; nu se îndreaptă altfel. Dacă ar fi mâna mea, nu m-aş duce. Îmi trebuie două sute de mii de lei. Nu ştiu când am să ţi-i pot da înapoi, mă înspăimântă o sumă atât de mare, dar acum nu mă gândesc decât să merg până la capăt, să fac tot ce se poate face, oricare ar fi mijloacele, chiar umilinţa şi decăderea…”

Peste câteva zile primi de la bancă înştiinţarea că sosiseră banii. Îi telegrafie domnului von Seele, disimulându-şi recunoştinţa: „Ce să fac pentru tine la Viena?” Dar nu primi nici un răspuns, după cum în afară de bani nu primise nici un răspuns la scrisoare. N-avea timp să fie mâhnită şi nici nu se gândea că tăcerea lui putea să fie semnificativă. Pe la jumătatea lui iulie terminase formalităţile; avea paşapoartele, vizele şi banii schimbaţi, împreună cu toate desluşirile. El stătuse mai tot timpul în casă, tolănit pe pat, fumând ţigară după ţigară, calm şi fără să se preocupe de braţul bolnav. Avea faţa de braţul acesta indiferenţa pe care o ai faţă de o pereche de pantofi rupţi, înainte de a-i da la reparat.

Ceea ce urmă, din clipa plecării, trecu peste Eva într-un vârtej de impresii nedefinite şi amestecate: Gara de Nord, la ora trei după-amiază; vagonul restaurant, înţesat de lume, străini mai cu seamă; şantierele de pe valea Prahovei, cu mii de oameni, mii de furnici înşirate în lungul drumului, făcând terasamente, poduri, tuneluri; Braşovul, în fugă; Aradul, Curtici, frontiera, vameşii unguri cotrobăind prin geamantane, apoi Budapesta, în zorii zilei, şi pengő peste tot: hamalilor, şoferilor, chelnerilor – pengő, pengő – şi teama că nu-i vor ajunge banii. Avea să-şi amintească de o ospătărie mică, la picioarele unui pod, pe malul Dunării, unde el o dusese să mănânce papricaş – şi iar pengő, pengő pentru ţigări, pengő pentru chibrituri, pentru mere… Erau mormane de mere, pe toate străzile.

— Ce-ar fi să rămânem o noapte aci? Să mergem într-o cârciumă cu lăutari?

Nu se putea! Şi iar pengő, pengő, erau banii domnului von Seele. Îi plăcea oraşul, cam cenuşiu, dar plin de grandoare; Piaţa Parlamentului o uluia. Nu ştia ce să creadă despre Ungaria. Ce vedea aici nu se potrivea cu Marta şi cu Gheza, cu chipurile lor negricioase, posomorâte, cu vorba aspră – nu se potrivea nici cu chipurile celorlalţi oameni, cu boiernaşii care călătoreau cu trenul, îmbrăcaţi într-un fel de pardesie negre, strânse pe corp, lungi până la pământ, ca nişte veşminte preoţeşti, împodobite cu găitane. Se potriveau poate cu marşul lui Rákoczy.

Şi iar pengő. Tramvaie lungi, circulând vijelios pe stânga străzii – apoi iar gara, depozitul de bagaje, hamalii – şi iar pengő, şi iar trenul, câmpii lungi şi cai mici, cu coamele sălbatice… Dar câmpiile acestea nu duceau la nici o mare!

Era pusta, o privea pe geam şi îşi spunea: „Unde merg? Ce destin mă cheamă aici, unde n-am semănat grâu, de unde nu mănânc pâine?” Hegyeshalom, frontiera, iar vameşii la geamantane – şi nu mai trebuie pengő, ci mărci germane. O gară urâtă, murdară de cărbuni – hamali şi şoferi. Aparatul de taxat arată shilingi, dar plăteşti mărci. Şi Eva scrie într-un carneţel fiecare marcă, fiecare pfenning, nu sunt banii ei, i se rupe inima. „Oare vor ajunge?” El zâmbeşte blazat, văzând crisparea ei. Nu-l interesează nimic, oraşul îi e cunoscut, îl plictiseşte Ringul cu copacii înverziţi.

— Eva, ar trebui să-ţi cumperi un Baedeker, să te instruieşti.

Dar n-o interesează casa lui Schubert, nici Johann Strauss, nici Grienzingul şi valsul vienez, ci numai o adresă, o stradă dosnică, neumblată, cu iarbă între pietrele pavajului, un sanatoriu mic, într-o casă particulară. Nu-i inspiră nici o încredere. O sală de operaţie rotundă, îmbrăcată în faianţă albăstrie până aproape de tavan, cu o masă ca o locomotivă albă, cu roţi şi pârghii nichelate, cu un ochi de ciclop deasupra. O sală de magie, sau de tortură. Un om mare, de două ori cât ea, la care priveşte dându-şi capul pe spate. E marele chirurg! Pare un chefliu din Grienzing, bine hrănit, bine dispus, care nu ia nimic în serios, pe care nu-l miră nimic, nimic nu-l mişcă. Ea îi spune, fără să se audă, cele câteva cuvinte care şi le-a pregătit de acasă:

— Herr Professor, ich bitte Sie aus ganzen Herzen…

El răspunde: Hm! Hm! – şi nimic altceva. Pipăie braţul bolnav, cu nepăsare, ca pe o bucată de carne la măcelar, o pipăie multă vreme, degetele lui lucrează toate zece, cum ar cânta la pian – pare că ascultă acordul lor în muşchii adormiţi sub piele – şi nimic nu-l emoţionează.

— Domnule profesor, venim de departe; salvarea noastră sunteţi dumneavoastră!

Iar el face: „Hm. Hm.”- şi când o priveşte pare că spune: „Ce, pentru atâta lucru tremuri aşa?”

— Credeţi că sunt speranţe?

Nici măcar nu-i răspunde, nu mai are nimic de vorbii cu ea. Dar a hotărât să facă operaţia; cel puţin aşa înţelege din cuvintele doctorului care îl secundează – şi, pe deasupra poate îl suplineşte în relaţiile umane. Când îl operează? Chiar mâine; nu e nevoie de nici o pregătire!

A doua zi nimeni nu spune nimic; ar vrea să afle: A reuşit operaţia? L-au dus într-o odaie care trebuie să fi fost salonaşul casei, sau camera de muzică; pe pereţii vopsiţi acum în ulei până la jumătate, au mai rămas în sus vechile tapete, cu un rând de lire aurite aproape de plafon.

Marele chirurg a dispărut, îl găseşte abia târziu, după ce cutreieră coridoarele, la parter, undeva în fund, într-o încăpere cu pereţii îmbrăcaţi în faianţă alba, la o masă de lemn spălat cu leşie; e cald şi miroase a mâncare. E bucătăria! Şi-a scos mănuşile, mănâncă înfometat crenwurşti, rupându-i cu mâna ca pe covrigi, şi bea bere; bea dintr-o stacana de un litru bere neagră, cu spumă deasă, face mustăţi albe în jurul gurii.

— Domnule profesor…

— Mănâncă! Sunt pe cartela mea suplimentara!

Îi băgă un cremvurst întreg în gură şi mestecă înainte, cu ochii pe jumătate închişi de mulţumire. Ei îi vine să ia stacana de pe masă şi să i-o arunce în cap. „Şi i-am dat atâţia bani…” A scris în carneţel tot: atâta profesorul, atâta asistenţii şi surorile, atât sala de operaţie, atât internarea… Spera că vor ajunge banii.

— Mai vrei un crenwurst? Bea puţina bere!

Îl aşteaptă tremurând, să-şi termine mâncarea şi băutura, poate pe urmă îi va spune măcar un cuvânt. Dar el nu spune nimic; se ridică, se bate pe pântece, făcându-i cu ochiul, o ciupeşte de obraz pe bucătăreasă, apoi o ia la fugă pe coridor. E nevoită să apeleze la suplinitorul omeniei; asistentul îi explică binevoitor. Da, probabil e rolul lui. N-a fost nevoie de nici o grefă, s-au găsit capetele nervului, erau contractate şi ascunse sub muşchi, marele chirurg le-a ancorat, a întins de ele ca de praştie. Acum nervul e cusut; pentru chirurgie înseamnă că operaţia a reuşit. Rezultatele însă se vor vedea mai târziu. Deocamdată e un braţ ca de copil, nu poate, nu ştie să facă nimic, începe un tratament lung.

— Dar domnul profesor ce crede? Nu putem afla? Dumneavoastră nu înţelegeţi ce se întâmplă cu mine? Venim de departe.

— Un moment, doamnă.

Eva nu se mai dezlipeşte de informatorul omenos, îl urmează pe coridoare, ameţită, coboară iar scările. Unde se duce? Tot la bucătărie! A fost profesorul aici? A fost, a mâncat patru perechi de crenwurşti – enorm pentru un om înfometat! – a băut un litru de bere neagră.

— Doamnă, liniştiţi-vă: profesorul e mulţumit!

Ei îi vine să plângă, îi vine să-l ia în braţe.

Şi trec zilele, cu braţul în gips, şi în fiecare zi injecţii: foliculină, vitamina B – foliculină, vitamina B.

În ziua când îi scot gipsul, marele chirurg mai apare odată, mai cântă la pian cu toate zece degetele pe muşchii lui adormiţi.

— Domnule profesor, e bine, nu-i aşa? Vă mulţumesc.

Acum, prima oară, el o priveşte în faţă şi, prima oară, nu mai zâmbeşte, zâmbetul acela de chefliu care atâta timp a chinuit-o pe Eva.

— Doamnă, e atât de bine, că o să şi uitaţi călătoria la Viena. Vă admir pentru frumuseţea şi devotamentul dumneavoastră!

Deci ştie şi să vadă, ştie şi să înţeleagă! Are o privire senină şi inteligentă. Eva duce confuzia cu ea multe zile; e atât de greu să cunoşti oamenii! Şi când îi cunoşti urmează altă explorare, deschizând altă istorie! Dar n-are prea mult timp să gândească; sunt atâtea descurajări printre speranţe! Au început masajele, cu talc şi ulei, şi băi calde, şi ionizări, şi faradizări; par zadarnice. El nu mişcă braţul, îl mişcă alţii, ajutând muşchii să se trezească. Dar odată, mai târziu, muşchii îl vor asculta, şi el le va putea da cele mai neprevăzute porunci!

Şi iată că într-o seară se plimbă amândoi pe Kärntnerstrasse, prin faţa vitrinelor amăgitoare. O cravată! Trebuie să-i ia o cravată, ca să şi-o înnoade mai târziu, cu mâna salvată! Scrie în carneţel: cinci mărci cravata, unsprezece mărci o pereche de mănuşi, trei mărci un pieptene – un pieptene pentru mâna lui cea nouă – şase mărci bufonii de manşetă. Nimic pentru ea!

În faţa Operei, s-au instalat megafoane care anunţă ultimele ştiri. Oamenii se opresc neliniştiţi să asculte: Danzig, Polonia, Danzig, Polonia!

— Tu înţelegi ce spune?

— Da. Trebuie să ne luăm catrafusele.

Drunul la gară, spre miezul nopţii; de multă vreme luminile sunt pretutindeni stinse; lanterna de buzunar, aparatul de taxat… Eva ţine minte să scrie în tren: şapte mărci taxiul, două mărci hamalul. Dar şi în tren e întuneric. „Am să scriu mâine dimineaţă.” Dimineaţa, la frontieră aleargă o vorbă de-a lungul vagoanelor: „A izbucnit războiul!” Vameşii citesc ziarele, cam speriaţi; nu prea le este gândul la geamantane, în schimb, poliţia militară aruncă priviri iscoditoare în toate compartimentele. În ziare se vede câte un titlu mare: „Bombardarea Varşoviei… Unităţi motorizate înaintează spre Posen…”

— Eva, cât ne-a costat?

Îşi arată braţul; încă nu-l mişcă; da, e un braţ de copil neştiutor, dar acum are încredere deplină. E un braţ nou şi bine lucrat.

— Nu ştiu exact pe dinafară. Vreo sută cincizeci de mii de lei.

— Nu-i scump!

— Sigur că nu! De ce râzi?

— Mă gândesc că în clipa asta, mii de oameni îşi pierd braţele!

Toate se scumpeau şi multe începeau să lipsească; oraşul forfotea de polonezi care îşi vindeau automobilele ca să cumpere mâncare.

Eva nu se mai despărţea de carneţel; însemna fiecare ban cheltuit, iar seara făcea socoteli la lumina de pe noptieră, migălind cifrele, cântărindu-le, ticluind planuri pentru a doua zi, străduindu-se să iasă la capăt. Trebuiau bani pentru tratament, el continua să meargă la medic: vitamina B, aparate, şi masaje, şi mişcări, şi iar vitamina B.

— Trebuie să fac rost de bani! Nu-i aşa, Eva? Nu se poate să mai trâdăvesc mult.

Dar deocamdată nu făcea nimic şi toate greutăţile stăteau pe umerii ei. Avea să împlinească douăzeci şi trei de ani în curând. Se ducea viaţa, şi nu ştia pentru ce. Pentru băcan pentru măcelar, pentru lăptăreasă?

— Unde te duci? o întreba el dimineaţa, deschizând un ochi somnoros, în timp ce ea se pieptăna, repede.

— La măcelar.

Carnea de vacă se făcuse treizeci de lei kilogramul; el nu ştia.

— Ţie nu ţi-a dat niciodată prin gând să te uiţi la alt bărbat?

— Poate că da.

— Şi?

Nu era de loc îngrijorat; nu putea să creadă.

— N-am avut ocazia.

— Într-o zi o să se ivească.

— Probabil!

— Pentru măcelar te găteşti?

— Pentru măcelar, dar nu-l socotesc o ocazie.

Se mira şi ea că mai poate să glumească, numai că era o glumă amară şi rece. Când se întorcea de la cumpărături, îl găsea cântând marşul militar în baie.

— Ia să te văd! o striga. Cum arăţi?

Venea frigul; avea obrajii învioraţi. O privea pe deasupra prosopului.

— Te-a plăcut măcelarul?

— Foarte mult. Şi el, şi vaca.

— Lasă-mă să te plac şi eu puţin. (Îi smulgea pachetele din mâini, le arunca pe jos şi-o apuca de umeri.) Să mă bată Dumnezeu dacă nu eşti o fată drăguţă!

Tandreţea lui era alcătuită din îndemânări şi din nepăsare, un fel de rutină, dar avea iarăşi nevoie de mângâierile lui; altceva nu-i încălzea viaţa. Anul trecut pe vremea aceasta o protejau, păzind-o de toate relele, Marta şi Gheza; nu cunoştea nici o grijă, nu ţinea socoteala banilor, singura ei datorie era să-i ducă zahăr lui Savant, din când în când.

Acum venea cu două kilograme de carne, pentru supă şi pentru şniţele, bine socotite de cu seară, dar găsea acasă un smintit de om care îşi lipea obrazul proaspăt bărbierit de al ei, înfiorând-o, nu doar în trup, ci până la cea mai îndepărtată amintire.

— Să nu pui mâinile reci pe mine, că şi aşa sunt îngheţată!

Şi totuşi, mâinile lui reci o încălzeau; era un mister pe care nu mai căuta să-l pătrundă. Tot ce venea de la el, devenea fior şi căldură. Îşi spunea: „Trebuie să nu mă mai las subjugată, trebuie să-mi rămână un drum de retragere!”

De data aceasta îl urmase din milă, după ce se gândise destul şi cu luciditate. Nu mai fusese o rătăcire; orice rău s-ar fi întâmplat în viitor, nu vroia să mai sufere. Ţesea migălos în inimă o plasă de apărare, fire de indiferenţă, fire de ură. Chema din amintirile ei tot ce putea s-o învrăjbească. Se simţea în stare să-l înfrunte cu un surâs de nepăsare pe buze. Şi când el venea aproape, când îi apuca umerii, când îi simţea obrazul pe obrazul ei şi respiraţia în ureche, toată urzeala se destrăma, firele ţesute se duceau în vânt. Nu mai ştia unde le e urma. Atunci renunţa la orice împotrivire şi primea mângâierile lui cu recunoştinţă, fericită că poate fi iarăşi fără minte.

Dacă n-ar fi fost grija banilor! Se frământa ore întregi noaptea, întrebându-se ce-o să se întâmple. Putea s-o mai ducă o vreme, până prin februarie, dacă nu se ivea vreo cheltuială neprevăzută. Uneori, obosită de atâta zbucium îşi spunea: „Mai sunt două luni de zile. Să le trăiesc în linişte!” Liniştea se sfârşea o dată cu aceste cuvinte.

În preajma Crăciunului, primi o scrisoare de la Getta, cu o fotografie nouă: Ea, bărbatu-său în uniformă, şi la mijloc, pe un piedestal înalt, copilul, ridicol şi imbecil. Getta scria: „Dragă Eva, trebuie să-ţi împărtăşesc o mare bucurie, pe Mitel al meu l-a concentrat de astă toamnă şi la 1 decembrie l-a făcut maior. Aşa ca el umblă acum numai în uniformi, pe oriunde ne ducem şi o să fie la fel multă vreme, dacă nu pentru totdeauna, nici vorbă nu-i să desconcentreze pe cineva, dimpotrivă cheamă mereu alţii, e mare nevoie de ofiţeri, s-ar putea să se şi reactiveze, el nu vrea fiindcă e leafa mica, dar eu n-am nevoie de lux, aşa ca până la urmă cred că se va întâmpla ceea ce am dorit, înseamnă că Dumnezeu ştie ce face, să nu râzi, mă duc duminica la biserica Sfântu Dumitru, că e patronul lui Mitel şi aprind lumânări la icoane, că prea mi s-a împlinit voia. Dragă Eva, cine merge înainte după o idee, trebuie să reuşească. Ţine minte asta de la mine. Acum; avem şi ordonanţă acasă, ca pe vremea când era bietul tata în activitate, tu nu mai ţii minte că n-aveai decât patru ani. Pe ordonanţă îl cheamă Trandafir, e de pe la noi, cam tont săracul, dar ascultător. I-am făcut târlici, să nu murdărească parchetul, i-am cusut chiar eu la maşină, dar de croit mi i-a croit mama, când a fost pe aici data trecută. I-am mai făcut şi şorţ, ca să umble cu el la bucătărie, că şi dacă avem bucătăreasă şi servitoare, ordonanţa trebuie să-şi ştie rosturile ei, să nu stea degeaba. Acum am pe cine trimite la Panciu, cu câte ceva pentru mama, că plăteşte la tren numai un sfert, şi asta ca să nu mai umble Mitel să-i scoată foaie de drum, altminteri ar fi gratis. Mama vine des la noi, dar nu vrea să-ţi scrie, nu că ar fi supărată, zice doar că ea nu-şi mai bate capul. Cred că are dreptate, însă eu nu-ţi port nici o duşmănie, mai ales acum când mi s-a împlinit visul. Să ştii că mi-e foarte milă de tine, ca să nu crezi că dragostea de soră poate să se uite…”

Eva rămase mult timp cu gândul la scrisoare. Deci Getta era fericită, cu copil şi cu bărbat, se citea în fiecare cuvânt, nu putea să existe îndoială. Apoi, privind fotografia se întrebă din ce-ar fi putut să-i izvorască fericirea? Din părul sărac al bărbatului, lins spre frunte, ca să-i acopere pleşuvia? Din ochii ca nişte gămălii de ac, inexpresivi, tâmpiţi, ai copilului, aşezat pe piedestal ca pe o oală de noapte? Bărbatul, căminul, copilul, adică liniştea şi statornicia; spre ele tinde orice femeie. Dar ce bărbat, Dumnezeule?

Se gândea că ea nu va avea niciodată un copil, dacă nu îl avusese până acum. Poate era o piedică în organismul ei, şi de la ea veneau toate celelalte. Se gândea că un blestem trebuie să urmărească pe toate femeile al căror corp e construit numai pentru plăcerile sterpe; ele trebuie să plătească într-un fel acest privilegiu acordat de diavol, căci altfel de ce nu i-ar fi fost îngăduit să rămână acolo unde găsise statornicia? Poate era condamnată să i se întâmple aşa, ei şi celor de-o tagmă, să-şi sfâşie inima şi carnea, trecând din mână în mână şi plângând apoi la răspântii, părăsite, despletindu-şi părul, întinzând braţele după alţii ca să le înfioare trupul, lăsându-le pustii pe dinăuntru şi ducându-se cu vântul. Căci şi ea trecuse de la unul la altul, prin mijlocirea unuia singur pusă astăzi, care se întorcea altfel de fiecare dată. Şi-i era roabă, şi credincioasă, nu lui, ci dragostei; prin el doar se înrolase în legiunea fără ieşire a exaltatelor.

Începea un an nou, fără să ştie încotro merge. Deocamdată făcea pregătiri să-l sărbătorească. Luă câţiva boboci de trandafiri mai ieftini şi îi aşeză pe masă, dar căldura caloriferului, uscată, îi făcea să se ofilească repede. Ca să se supună tradiţiei lor modeste, cumpăra o sticlă de şampanie şi o jumătate de kilogram de halva; se dusese vremea cutiilor pe care abia putea să le ţină în braţe. Dar ce însemna această nefestivă şi sărmană halva, mâncare pentru sărăcime? Se lega de ea ca de o amintire, despre care nici măcar nu-şi dădea seama dacă fusese frumoasă.

Când se întoarse din oraş, pe la opt seara, el era în baie; îl auzi cântând. Văzu pe masă un plic, cu mărci străine. Ar fi vrut să-l întrebe: „Ai tu într-adevăr o mamă undeva în lumea asta? O mamă care te-a ţinut odată în braţe, te-a alăptat, te-a încălzit la sânul ei, te-a mângâiat? Nu-mi vine să cred! Pe tine trebuie să te fi crescut o lupoaică, într-o pădure troienită!”

El îşi reluase cântecul, cu capul în prosop; glasul îi suna înfundat, ca o trompetă de bâlci, cu surdină. Se duse la bucătărie să pregătească masa: conserve! Îl auzi întinzându-se pe pat, oftând cu mulţumire; obosise bărbierindu-se. Simţi îndată fumul de tutun pătrunzând prin deschizătura uşii. Oare îi luase ţigări de ajuns? Dacă s-ar fi lăsat de fumat ar fi fost o economie simţitoare.

În casă era foarte cald; îl găsi tolănit, numai cu haina pijamalei, admirându-şi picioarele goale ridicate pe pereţi.

— Sunt frumoase. Nu te mai uita atât la ele!

— Nu mă uit; stau aşa ca să ajut circulaţia sângelui.

— N-ai nevoie. Circulă chiar prea bine. Tu n-ai să mori nici de inimă, nici de artere. O să te înjunghie cineva, sau o să te calce trenul.

— Vino şi stai cu mine.

— N-am timp. Am pus mazărea să fiarbă.

— Mazăre? N-ai găsit ceva mai bun?

— Avem friptură rece de viţel, dar îi trebuie o garnitură.

— Să punem sos englezesc; vino încoa, las-o naibii de mazăre!

O apucă de mână şi o trase lângă el, în pat.

— Urcă-ţi picioarele sus, sa vedem ale cui sunt mai frumoase.

Eva îşi desfăcu ciorapii din portjartier şi, după ce-i aruncă, îşi ridică picioarele lângă ale lui.

— Am fi o pereche frumoasă! zise el. De câţi ani suntem împreună?

— De vreo şase.

— Şase ani! Asta e o viaţă de om! Şi nu te-ai săturat de mine?

Se întoarse spre ea; părea nepăsător, părea străin, făcea gesturile simplu şi fără nici o emoţie, şi totuşi fiecare gest, însoţit de privirea şi de glasul lui, stârnea sub pielea ei curenţi electrici.

— Eva, vreau să te dezbrac. Mă ajuţi?

— Nu; fă şi tu ceva în casa asta.

Îl urmărea, străduindu-se să rămână lucidă, cum îi desfăcea cordonul, cum îi trăgea fermoarul, în talie, cum îi desprindea copcile la gât. Rochia urca încet, pe coapse, peste şolduri, parcă nu o mai trăgeau mâinile lui, parcă aluneca după ele, atrasă magnetic şi subjugată.

— Nu te-am întrebat de ce porţi cămăşuţe aşa scurte!

— Din economie.

— Stai aşa! Eva, e un mister; nu eşti mare, şi îmi ajungi. Eşti subţire, şi îmi umpli braţele. Tu nu ai oase, nu-i aşa? Îmi place cum miroase pielea ta: a tămâie caldă. Pe tine te-au crescut într-o biserică, sau te-ai născut în iesle?

— Te bate Dumnezeu!

— Suport orice pedeapsă, dar cu tine în braţe! Aş vrea să beau o picătură din sângele tău. Cred că e dulce şi aromat ca unele vinuri italieneşti. Mi-ar place să facem dragoste pe o masă radioscopică. Să văd ce se întâmplă înăuntru. Ce-i aici, în pântecele tău? Tu ştii? Aş vrea să am o lunetă miraculoasă şi să mă uit în tine. Nu, eu însumi ar trebui să mă prefac în lunetă. Sub pielea ta e un fir lung, unul şi singur care te ţese ca într-o plasă. Pleacă de-aici, dintre sâni, şi urcă, îţi înconjură grumazul, apoi coboară pe umeri, se duce la subţioară – e unul, dar are însuşiri metafizice şi îţi atinge amândouă subţiorile, şi o ia peste coaste, până la pântece; aici face un nod, îl simţi? Pe-aici se strecoară înlăuntrul tău şi-acolo nu ştiu cât ocoleşte, tu ar trebui sa simţi, pe urmă îţi perforează pielea, fără să curgă sânge, şi iese filtrat, cu mirosul fibrelor tale, se duce în jos, pe coapse; deasupra genunchiului face o spirală, de acolo până la glezne merge ramificat, în linii drepte, paralele…

După vorbe părea de-o luciditate inadmisibilă şi jignitoare, dar tonul nu mai era cel de toată ziua, se simţea în el căderea în transă, prăbuşirea orizontală.

Urmărea cu buzele mersul acelui fir imaginar, încercând să-l găsească, dedat ficţiunii cu o beţie sinceră şi deplină. Eva îl aştepta răsturnată pe spate, cu braţele în lături, ancorată cu pumnii în cuvertură, ca să nu se înalţe de la pământ înainte de vreme.

— Uite firul, cred că l-am găsit, aici, deasupra călcâiului! Ba nu… (Ton rece, inexplicabil; parcă se ironiza.) Era un tendon! De ce eşti încordată?

O chinuia insistent şi cu deplină intenţie. Ea întinse mâinile, i le înfipse în păr cu o furie tandră şi-l trase înapoi.

— Lasă-mă, nu vreau să pierd firul; acum l-am găsit sigur, vine în sus, trece de genunchi şi se înveleşte pe coapse, în spire dese, una lipită de alta, ca o bobină de inducţie; dacă ating cu vârful degetului, scoate scântei… Ce-ar fi să mor electrocutat în braţele tale?

Nu mai putea să îndure, se simţea cu adevărat învelită într-o ţesătură de fire încărcate de electricitate. Şi înroşite. Dorea şi îi era frică. Vroia să-l cheme, şi să-l alunge, începea totdeauna cu o durere dusă până în inimă, poate pe aceleaşi fire; da, existau, nu erau o închipuire, simţea că o calcinează şi o sugrumă. Buzele lui mergeau mai departe, cu un scâncet de negăsire, urmărind firele pe sub piele, de la grumaz până la glezne, tatuându-i pe trup meridiane şi paralele.

— Într-o zi am să găsesc firul din care se desprind toate, am să-l depăn şi am sa fac un ghem mare, să-l încui în dulap, să nu-l poată lua nimeni, nici tu! – să ţi-l dau numai când eşti cu mine. Unde-i? Arată-mi, spune-mi! Capătul lui e deasupra, sau în tine?

Şi-n explorarea care începea aproape duşmănoasă, lui i se părea că firul era acolo, desfăşurându-se fără capăt, de pe un mosor, palpabil, ascuns oriunde, în creier, sub tâmple poate în urechi, în plămâni, poate pretutindeni, poate nu unul, mai multe, nenumărate mosoare, nenumărate origini dar un singur fir, unul, alunecând, şi el neputându-l prinde şi iarăşi, iarăşi, iarăşi, iarăşi, întorcându-se să-l caute, când domol când şi cu şiretenie, urmărind să-l surprindă, când războinic, să-l înfrângă, când exasperat, scrâşnind de furie, să-l distrugă.

Ea simţea această luptă, gemând ca pământul unui câmp de bătălie pe care îl frământă copitele cailor şi roţile tunurilor. Gândurile lui, chiar nespuse, o copleşeau prin puterea sugestiei, auzea mosoarele închipuite de el rotindu-i-se în creier, în plămâni, în mână, simţea firul acela sfredelindu-i carnea, beată, stăpânită de o spaimă îngrozitor de fierbinte fără să poată număra învârtiturile, fără să poată şti lungimile – în afara timpului şi a măsurilor. Firul se îngroşa, consuma din ce în ce mai multă materie şi i se părea că însuşi creierul tors ca un caier, se ducea pe sub piele – creierul, apoi plămânii, inima, măduva spinării, şi toată structura ei anatomică. Firul se ramifica insuportabil, nemaigăsindu-şi locul sub piele, sfârtecând-o, sugrumând-o, făcând-o să caute cu spaimă aer, până ce deodată îşi pierdu greutatea, ca un trup cufundat în apă. Era o apă fierbinte şi densă. Firul înroşit ardea, dar creierul, depănat, nu putea să înregistreze durerea…

În clipa când urechile începură să audă în afară, prin obloane pătrundeau bătăile clopotelor de la biserici şi sirenele uzinelor. Era Anul nou, dar anul lui vechi nu se sfârşise, şi ei îl prelungea somnambulic. O privea cu ochii atât de dilataţi, că irisul nu mai avea nici un contur, nici culoare, părea dizolvat în albul corneei. N-o vedea – se simţea că o caută în depărtări, într-o proiecţie a ei viitoare. Părul îi căzuse peste această privire ireala, şi-ar fi înspăimântat-o imaginea lui supraumană, dacă n-ar fi ştiut că dezlegarea era în ea şi avea să vină prin puterea făpturii ei frământate, cotropite, istovite – şi mai presus de toate, biruitoare.

Era mare şi atotputernic şi părea că vine din înălţimi, cu învestitură cerească. Întinse mâinile, îi cuprinse mijlocul, chemându-l spre ea, să aterizeze. Simţi lame de oţel sub pielea lui, vibrând, prinzându-i şi măcinându-i degetele imprudente. El se înălţa în loc să coboare, părea că va ajunge la tavan şi-l va arunca în aer, lăsând să se vadă stelele. Şi când nu mai avu unde se duce, se prăbuşi dintr-o dată, cu huruit de cutremur. Acum abia se sfârşea anul…

Stătea cu capul ascuns în părul ei, cu dinţii încleştat în şuviţe. Ea îşi întoarse faţa, trăgându-şi încet părul, până ce putu să-l privească. N-o vedea; părea încă în transă, întrebă stins, ca de pe altă lume:

— Eva, tu ce simţi?

Se răsturnă pe spate.

— Ce simt? Nu ştiu bine; poate o arşiţă. Parcă ar fi o zi de secetă, când îţi e sete şi ţi se usucă gâtul… Pe urmă simt cerul coborând, greu şi fierbinte… Pe urmă simt orizontul întunecându-se, apropiindu-se, încercuindu-mă. Şi vin nori negri, mari… Pe urmă văd fulgerele şi aud tunetele… Pe urmă simt ceva ca o ploaie de vară, repede, puternică şi bună… (Veni spre el.) Tu eşti arşiţa, şi norii, şi fulgerele, şi ploaia de vară. Îmi place cum miroase dragostea ta. Miroase a argilă udă şi-a lemn de salcâm. Am uitat să-ţi spun: „La mulţi ani!”

— E miezul nopţii?

— A trecut!

— Când?

— Odată, demult, când eram numai noi doi pe pământ. Se ridică în genunchi şi îl privi îndelung, aplecată deasupra lui.

— E uimitor!

— Ce?

— Totul şi în primul rând tu! Acum stai puţin.

Când se întoarse, el avea în mână scrisoarea pe care o văzuse mai înainte.

— E de la mama. Mă nelinişteşte; sunt temeri de o invazie germană în Belgia.

Eva prevedea totul şi simţea că îngheaţă. După o tăcere, el reluă, la fel ca mai înainte, ca alteori, mediocru şi fără imaginaţie:

— Sunt foarte îngrijorat din cauza mamei.

Şi ştia doar că nu-i mediocru şi nu-i lipseşte imaginaţia. Se aşeză pe marginea patului, câmpul de bătălie devastat fără victorie.

— Când trebuie să pleci?

Tresări, de parcă ar fi venit cu gândurile de departe.

— Dar n-a fost vorba de nici o plecare!

Ea zâmbi silnic; era şi mai devastată.

Burniţa în mijlocul lui februarie; o căruţă cu roţile strâmbe, alunecând pe lângă trotuar, ducea câteva geamantane şi o legătură mare, cu lucruri strânse într-un covor. Ea venea mai în urmă, cu mantaua lui de ploaie pusă peste pardesiu. El se dusese înainte să cumpere becuri. Se mutau într-o garsonieră mică, în Piaţa Kogălniceanu: o odaie la parter, cu fereastra înspre scuarul interior, o baie şi un oficiu de un metru pe fiecare latură; patru mii de lei pe lună, semimobilat. Vânduse apartamentul, pe neaşteptate, în clipa când ea se întreba de unde vor face rost de bani. Cu mobilă cu tot, luase şase sute de mii de lei, printr-un noroc, fiindcă nu prea se cumpărau case, de teama războiului, pare-se foarte apropiat. Îşi oprise o sută de mii de lei, pe ceilalţi i-i dăduse ei; îi avea în buzunar, împreună cu scrisoarea primită chiar în clipa plecării de la doamna Alion. Nu avusese când s-o citească. După ce ducea lucrurile vroia să se repeadă la poştă, să-i trimită datoria domnului von Seele. Era singurul motiv pentru care nu se simţea mâhnită şi îngrijorată că vânduse casa şi se mutau ca ţiganii, pe burniţă, cu o căruţă schiloadă, la jumătatea lui februarie.

Căruţa trecu podul Sfântul Elefterie şi apucă pe bulevard, spre centru. Eva mergea tot în urma ei, la zece paşi, uitându-se în jur, speriată că ar putea s-o vadă cineva cunoscut. „O să intre apa prin covor!” se gândi. Şi strigă, la căruţaş:

— Nu poţi să mâi mai repede?

Când ajunse, el încă nu era acolo; nu văzu nici pe portar, nici pe altcineva, ca să-i ajute; vremea urâtă alungase pe toată lumea. Se munci, împreună cu căruţaşul, să ducă lucrurile înăuntru; le lăsă în vestibul, ca să nu se ude parchetul, şi se apucă să mai cerceteze o dată casa. Avea să devină atrăgătoare, cu un covor, cu perdele şi cu câteva gravuri pe pereţi. „Poate e plăcut să te muţi din când în când”, îşi spunea. Pe fereastră se vedea scuarul, vara trebuia să fie frumos, cu peluza de gazon şi cu flori în lungul rigolelor. Desigur că aveau să vină copiii din blocurile învecinate, să se joace; n-o supăra gălăgia lor.

Se rezemă de caloriferul călduţ, cu spatele la fereastră şi citi scrisoarea: „Acum m-am întors de la Focşani şi îţi scriu, ca să ştii şi tu că am avut cu Gettuţa un mare necaz, dar a trecut, lucrurile s-au liniştit şi mi-a venit inima la loc. Eu nu ştiu bine ce-a fost, nici nu cred tot ce spune lumea, fiindcă oamenii sunt răi şi vor să distrugă fericirea altora. Trebuie să ştii că bărbatul ei, Maiorul, este de două luni pe zonă, pe la Huşi, în nişte sate, şi nu vine decât foarte rar acasă. Acum zice sau că a primit o scrisoare anonimă, sau i-a băgat cineva în cap prostii, că vinerea trecută s-a întors pe neaşteptate şi n-a găsit-o pe Gettuţa acasă; ea spune că a fost la cinematograf, dar în ziua aceea el spune că nu era cinematograf că nu venise filmul. Şi-a stat, ca să vezi ce-a putut să-i dea prin gând, la colţul străzii, după ghereta tutungiului, cât o fi stat nu ştiu, dar trebuie să-l fi luat mama dracului de frig până ce a văzut-o pe Gettuţa venind zice cu un ajutor de judecător, care o ducea de braţ. Ea spune că e adevărat, ca de la cinematograf judecătorul s-a oferit s-o conducă până acasă, ceea ce nu era nimic grav, şi că nici măcar n-a ţinut-o de braţ. Dar el găsise mai demult sub hârtia de pe raftul şifonierului o fotografie, cu judecătorul în robă. Mi-a arătat-o şi mie, ce-i drept, dar după ce l-a bătut pe judecător, că la început n-a spus nimic de ea, a făcut pe mutul. Gettuţa se jură că nu ştie nimic de fotografie şi eu o cred, fiindcă nu-i ea să se uite la un pârlit de judecător, care umblă fără tocuri la ghete. Şi ei nu-i plac civilii, să fie şi poleiţi. A fost scandal mare, s-au adunat oamenii, că el şi-a desprins sabia de la centiron şi l-a bătut pe judecător, în stradă, până şi-a strâmbat teaca, şi era o sabie bună, abia o cumpărase când l-a concentrat, că Gettuţei nu-i plăcea cea veche, pe care o avea de când era căpitan. Pe urmă ea i-a jurat şi el a crezut-o, dar până atunci, a mâncat bietul judecător bătaie, şi Gettuţa s-a făcut de râs, că nu mai îndrăzneşte să iasă pe stradă. El a vrut s-o ia pe zonă, dar nu s-a putut din cauza copilului fiindcă e frig şi e greu cu drumul şi cu viaţa, acolo, prin sate. Aşa că s-a dus tot singur, după ce-a ameninţat ca o împuşcă şi-a pus-o să jure încă o dată că nu mai iese din casă nici până în colţul străzii. Lasă că ea nici altfel n-ar fi ieşit, dar se plictiseşte, sărăcuţa, singură, numai cu copilul. De aceea îţi scriu, ca să te rog să cauţi tu acolo, pe la librării, cărţi de citit, romane mai frumoase, care au apărut în ultimul timp, că aici sosesc greu şi-a cumpărat tot ce-a găsit. Îţi trimite ea bani, cât o trebui, dar vezi să fie romane mai frumoase, de dragoste. Tu ce ai de gând să faci, cu omul acela? Te cununi sau îl laşi; să-ţi găseşti şi tu un bărbat, că tot mai bine să fii la casa ta.”

Împături scrisoarea şi se apuca sa desfacă geamantanele. Nu ştia ce să înţeleagă din întâmplarea Gettei; desigur că era ceva cu judecătorul. Avea o casă îndestulată, un bărbat, un copil şi pare-se îi trebuia şi altceva. Şi ea avusese o casă şi un bărbat, şi plecase după altceva. Altceva… Care e sfârşitul căutărilor? Unde, când poţi spune: „Acum, aici, e totul, mi-ajunge, nu mai doresc nimic!” Sunt oare pe lume femei ajunse la această împlinire? Poate că da, şi se uită la ele, în necunoscutul unde existau, cu o nesăţioasă poftă de odihnă.

Geamantanele erau atât de grele, şi atâtea nimicuri trebuiau scoase, scuturate, şterse de praf şi aşezate într-un loc. Se gândea: „Voi avea odată un dulap în care să ştiu că mi-am pus lucrurile pentru totdeauna?”

Dacă s-ar fi putut să nu mai existe geamantane, nici automobile, nici trenuri, nici vapoare! Dacă s-ar fi putut ridica ziduri înalte în jurul fiecărei case, ziduri fără nici o poartă, de unde niciodată să nu mai poţi pleca! Auzi paşi la uşa; se duse să deschidă.

— Ei, cum a mers mutatul?

— Destul de bine; ne-a cam udat.

El se urcă pe măsuţa din mijloc şi puse becurile la lustră. Afară se întuneca.

— Ia învârteşte întrerupătorul! Bravo! Ard toate, nu m-am păcălit!

Eva lăsă obloanele, închizând vederea spre scuarul pustiu. Camera păru mai prietenoasă.

— E mai plăcut seara, zise el coborând. Cred ca aici ar fi fost frumoase serile de iarnă; fereastra e spre apus. Îmi plac amurgurile geroase, cu cerul senin, dacă în casă e cald.

Se aşezase pe marginea patului, cu pardesiul ud pe el ca şi cum ar fi avut intenţia să plece, şi se simţea că e cu gândul în altă parte. Ea continua să aşeze lucrurile în dulapuri. Îl văzu că se scotoceşte prin buzunare; îşi punea hârtiile în ordine. Şi deodată, zări printre ele cărţulia odioasă, legată în pânză albastră, cea mai curată nuanţă de albastru, injust de frumoasă. Vru să-l întrebe: „Ce faci cu paşaportul?” Dar se stăpâni; ar fi fost nechibzuit şi dezgustător, glasul i-ar fi sunat fals şi spart, ca al femeilor care se duc să-şi ia bărbaţii de la cârciumă. Îşi văzu de treabă, cu inima strânsă. După ce termină, trecu în vestibul fără să spună o vorbă şi îşi îmbrăcă pardesiul; împlinea trei ani la vară haina aceasta care o însoţise în toate necazurile; ar fi vrut s-o arunce – din clipa când o luase nu mai avusese tihnă.

— Unde te duci aşa târziu?

— La poştă; trebuie să-i trimit mamei o telegramă; am primit astăzi o scrisoare.

În timp ce scria numele domnului von Seele pe numeroasele mandate în care trebuia să fracţioneze suma prea mare îi spunea în gând: „Iar voi plânge, Oswald! De ce oare nu s-a putut să rămân în casa ta, unde n-am plâns niciodată decât de bucurie?”

La înapoiere, privea asfaltul trotuarului, murdar de zloată; trebuia să-şi cumpere o pereche de pantofi solizi, mai bine bocanci. Privea străzile, casele, gardul Cişmigiului. Iar aveau să fie singurii ei prieteni!

În nişa din vestibul, geamantanele erau mutate din loc; în lipsa ei umblase la ele. Se feri să-i întâlnească privirea, nu făcu un gest, nu spuse un cuvânt. Mai târziu, în timp ce el se afla în baie, căută prin buzunarele hainei şi găsi paşaportul. Era acela pe care i-l preschimbase ea, când fusese la Viena. Ea alergase, de atâtea ori, la Prefectura de poliţie, la legaţii. Era dreptul ei să-l rupă acum, dar nu îndrăzni, nu l-ar fi putut împiedica să plece. Văzu vizele obţinute proaspăt; unele aveau data de azi, altele pe cea de ieri: a Jugoslaviei, Italiei, Franţei şi Belgiei. Dacă ar fi căutat în celălalt buzunar ar fi găsit biletele de tren.

El vorbi din baie:

— Mergem să mâncăm în oraş?

— E prea multă umezeală.

Era umezeală rece, asemănătoare zloatei de afară, în inima ei.

— Avem ceva de mâncare în casă? Ai luat proviziile de dincolo? Trebuie să-ţi spun că mor de foame.

Le luase; el n-ar fi făcut la fel. Când părăsea un loc, şi-ar fi părăsit şi pielea; nu se gândea niciodată ce lasă în urmă. Eva trecu în oficiu. În colţişorul acela îngust, cu pereţii văruiţi, becul dădea o lumină strălucitoare, ca a soarelui; tot i se părea că are în spate o fereastră deschisă spre un cer de vară la amiază. Puse încălzitorul electric la priză şi deschise o cutie de conserve. Erau ultimele provizii, păstrate cu grijă în timpul cât lipseau banii. O jumătate de pachet de unt ţinuse patru-cinci zile. Ar mai fi făcut şi acum economie, banii n-o îndemnau la risipă, dar nu ştia la ce ar mai folosi. Puse tot untul rămas în cratiţă, peste mazăre; era prea mult unt pentru atâta mazăre, îşi dădea scama, numai că n-avea de ce să-l oprească. Ar fi trebuit să pună în oală tot ce se mai găsea în dulăpior: toată sarea, tot piperul, toate cuişoarele, frunzele de dafin, muştarul, şunca, ouăle, apoi cuţitele, furculiţele, lingurile, să le amestece, atâtea lucruri care rămâneau nefolosite, să facă din ele o fiertură de despărţire.

Mazărea şi untul miroseau ademenitor; deasupra cratiţei se ridicau aburi. E bine să fii într-o bucătărie, chiar mică dacă nu se poate una mai mare, să ai o sobă de gătit îmbrăcată în faianţa albă, cu metalurile nichelate, cu un cuptor bun, să fie o chiuvetă cu apă caldă şi rece, un răcitor mic într-un colţ, o masă cu scândura frecată cu leşie, să miroase a lemn curat, în odaia de alături să se joace copiii, să le auzi glasurile, să le urmăreşti năzdrăvăniile, un băiat cu ochii mari negri, cu breton, o fetiţă blondă cu coade pe spate, cu o păpuşă în braţe, şi să învârteşti lingura prin oale, zâmbitoare şi liniştită, aşteptând să vină cineva de la treabă.

— Tu plângi, Eva?

Nu-l simţise că era la uşă. Îşi scutură capul.

— Nu; mă ustură ochii.

— Mor de foame!

Se duse, şi Eva rămase singură, aplecată deasupra cratiţei. Îi curgeau lacrimile, se amestecau cu mazărea, fierbeau, împreună şi se ridicau în aer cu aburii mâncării. De mâine n-avea pentru cine să mai gătească, n-avea de ce să mai stea în casă. Trebuia să colinde iarăşi străzile şi să bea la Ehrmann cafea cu lapte. Îşi şterse ochii cu dosul mâinii, ca ţărăncile. Îi veni să râdă prosteşte: „Are să fie mazărea sărată!”

Fură singurele ei lacrimi de data aceasta. Era prea obosită; avea dreptul să se odihnească.