Partea întâi

Pe fereastra sufrageriei veneau glasuri amestecate. Cineva întrebă:

— Sunteţi rudă cu generalul Alion care a luptat la Plevna?

Eva îl auzi pe Maior răspunzând repede în locul bătrânului:

— Nepot.

Nu-i păsa, altfel ar fi trebuit să se mire că nu ştiuse. Ocoli casa pe la bucătărie şi ieşi în faţă, o dată cu soarele, care, trecut de vârful acoperişului, inunda terasa de scânduri. Vagonetele funicularului continuau să alunece migălos, uniform şi interminabil pe liniile lor aeriene.

Ceva mai târziu, Eva auzi paşi repezi în sufragerie, scările de lemn care duceau sus trosniră, o uşă se trânti la mansardă, după aceea pe fereastra din acoperiş răzbiră drăcuielile Gettei. Abia acum îşi dădu seama ce urmări va avea fapta ei necugetată, dar nu se sperie şi nu găsi altceva mai bun de făcut decât să se îndepărteze de locul primejdios.

Porni pe scări, din terasă în terasă, strâmbându-şi picioarele subţiri pe trepte, în mişcările ei pocite de toate zilele. Nu-şi îngrijea nici mersul, nici înfăţişarea; se lasă să crească la voia întâmplării, încovoindu-se într-o parte şi în alta, fără să caute un arac pe care să se îndrepte.

La ultima terasă, se opri şi se aşeză, fără rost, pe bordura de piatră. Aici vagonetele îi treceau pe deasupra capului, atât de aproape că simţea mirosul lemnului adus de peste munte.

Şedea ades în locul acesta, deşi nu-i plăcea priveliştea din faţă; dincolo de râu şi de calea ferată, muntele se ridica întunecat şi puternic, zdrobindu-i privirea. Peisajul i se părea concentrat, avea prea multe detalii şi prea puţină întindere. Era altfel când cobora la câmpie; atunci orizontul se lărgea puţin câte puţin, cu fiecare gară, până ce la sfârşit se pierdea în depărtări fără densitate, şi ea se simţea despovărată.

Dar, cu toată apăsarea şi neliniştea venite dinspre munte, ar fi vrut să se agaţe odată de un vagonet şi să se ducă în necunoscut, spre creste, până la locul acela inimaginabil unde se încărcau lemnele, poate un altfel de continent, numai de păduri şi fără oameni.

Cum şedea astfel, Eva rămăsese cu ochii la unul din vagonetele care coborau, cu un contur deosebit de al celorlalte. Curând îşi dădu seama că deasupra lemnelor şedea un om ceea ce i se părea ciudat şi de necrezut. Şi totuşi era un om viu, de pe pământ, deşi ai fi spus că vine din cer. Când ajunse aproape de marginea terasei, inexplicabilul personaj, agăţat cu o mână de lanţuri, se aplecă, gata să cadă.

— Hei, fetiţo, Maiorul e acasă?

Eva era atât de uimită, încât nu putu scoate o vorbă. Făcu numai un semn afirmativ cu capul. El îşi dădu drumul de pe lemne şi rămase agăţat în mâini de cadrul vagonetului.

„O să-şi rupă picioarele!” gândi Eva.

Puţin mai departe, omul zbura prin aer; înălţimea nu atingea trei metri, dar ei i se părea mortală. O clipă închise ochii fără voie. În clipa următoare, îl văzu pe străin apropiindu-se teafăr.

— Tu eşti de sus? o întrebă fără ocoluri.

— Dar tu, de unde eşti?

El se aşeză pe piatră, alături.

— Cine te-a învăţat să răspunzi aşa?

— Mă priveşte! Dacă ai treabă cu domnul Maior, îl găseşti sus. Dar are musafiri şi supărări, aşa că n-ai picat bine.

— Ia te uită! zise el deodată. Tu semeni cu Walewska!

Ea îl privi:

— Care Walewska?

Ştia ceva despre o Marie Walewska.

— Da, semeni! Eşti cumva nepoata Maiorului?

Ea încuviinţă din cap.

— Te credeam mai mare.

— Aia e soră-mea, Getta.

— Acum ştiu! Tu eşti Eva!

Chipul ei se lumină.

— Şi tu eşti Secătura! Am ghicit?

El începu să râdă:

— Cine îmi spune aşa? Maiorul?

— Da. Spune că nu eşti bun de nimic. Că ai plecat de acasă şi ai prăpădit toţi banii la Paris.

— E adevărat că aşa se obişnuieşte, dar eu am umblat prin alte părţi.

— Şi când te-ai întors, de supărare, tatăl tău a murit.

— Nu-i aşa! Când m-am întors, tatăl meu s-a bucurat şi a pus să se taie viţelul cel gras.

— Îmi spui parabole din Biblie!

— Îţi spun cum a fost. A tăiat viţelul cel gras şi a băut şi s-a înveselit şi a mâncat atâta friptură de viţel, încât a murit.

— Îţi baţi joc de mine!

— Nu! A murit de apoplexie. Atunci l-am înmormântat, şi pe urmă am vândut fabrica.

— Fabrica asta! Nu-ţi pare rău după ea?

— Deloc!

— Dar banii oricum i-ai pierdut!

— Nu i-am pierdut; i-am cheltuit. E altceva.

— Înţeleg! Cred că e ceva destul de frumos. Acum ce faci?

— Am o pădure, sus; tai lemne şi le trimit aici, la fabrică. E o treabă din care se poate trăi. Am acolo o cabană; mai am şi un gater.

— Care face scânduri? Îmi plac foarte mult scândurile!

Sunt drepte şi albe şi au ceva curat, dar ceva al lor, din naştere, curat cum nu se mai poate!

El se ridică în picioare şi îi apucă mâinile.

— Nu mi-ar fi trecut prin minte una ca asta! Dacă ai fi mai mare te-aş iubi, aşa, dintr-o dată!

Îi privi cu o nedumerire gata să devină spaimă şi schimbă vorba, numai că pretutindeni se năşteau spaime:

— Cine e Walewska?

— O actriţă care s-a sinucis.

Cum putea să conceapă astfel de asemuire, îngrozitoare şi fantastică? Eva simţea că se clatină.

— Dacă vrei să vorbeşti cu Maiorul du-te sus şi încearcă.

— Nu mergi şi tu?

— Nu. Sunt supăraţi pe mine.

— Dar ce-ai făcut?

— O poznă. Le-am stricat toate socotelile. Getta plânge, şi ofiţerii au venit degeaba. Cred că după ce pleacă ei, Maiorul o să mă bată cu cravaşa. Ca să-ţi spun drept, mi-ar conveni să mă bală acum, ca să scap de grijă.

— Am să pun eu o vorbă bună pentru tine. Hai sus!

— Nu merg. Du-te singur!

— Atunci stau şi cu aici. Ce ofiţeri sunt la voi?

— Nu-i ştiu.

— Şi de ce-au venit?

— I-a invitat Maiorul, pentru Getta, că ea nu vrea să se mărite decât cu un ofiţer.

— De ce nu te piepteni mai frumos?

Se ridică, veni în faţa ei şi, fără s-o întrebe, îi despleti cozile, răsfirându-i părul pe umeri.

— Ce s-a întâmplat? îl întrebă Eva.

El îşi privea mâinile.

— Vreau sa văd dacă nu mi-a rămas aur pe degete.

— Nu e urât ce spui, dar am citit aşa ceva prin cărţi.

— Şi eu! Ba încă în cărţile proaste!

— Şi pe urmă, părul meu nu e blond.

— Are să fie. Îl simt că îşi caută culoarea. Ştii unde are s-o găsească? În soare!

— Dacă te ascult crezi că sunt proastă?

— Nu! Eşti mică! Nici o femeie nu e proastă.

Atâtea vorbe puteau şi s-o ameţească! Îşi aplecă privirea, îşi văzu pantofii de şcoală, urâţi, de box negru, cu tocuri joase şi cu paftale de metal galben, ca nişte botine de slujnică. Încercă să şi-i ascundă, acoperindu-i inutil pe unul cu celălalt.

El îi apucă obrazul în mâini şi o privi cu luare-aminte.

— Tu ai să fii o fată frumoasă!

Eva nu putea şti că în sentinţa lui avea să-şi găsească originea un filon bogat de suferinţe viitoare.

— Da, ai gene lungi şi ochi limpezi. Restul e făgăduinţa…

Peste cinci ani, nu, mai curând, peste doi, peste trei, dacă am să te întâlnesc undeva, am să te iubesc de la întâia privire.

Îşi duse mâna la frunte; nu mai făcuse niciodată acest gest; avea să-l facă de multe ori de acum înainte. Simţea că se înăbuşă. Atunci auzi glasul Maiorului.

O căuta în jurul casei. Ieşiseră cu toţii pe terasă; ofiţerii plecau, zornăindu-şi pintenii.

— Trebuie sa mă duc, zise Eva.

Şi o luă repede pe scări, fără să observe că îşi mişca picioarele altfel decât în celelalte zile. Un resort viu îi stăpânea gleznele şi dădea paşilor o elasticitate necunoscută înainte.

La jumătatea drumului, se întâlni cu ofiţerii. Coborau gălăgioşi, cam ameţiţi de vin, râzând în hohote şi lovindu-se cu cravaşele în carâmbii cizmelor. Unul întrebă:

— Cine-i urâta asta?

Ea se strâmbă în urma lor.

— Voi sunteţi urâţi, împintenaţilor! le strigă, furioasă.

Nu mai îndura vorba care o lăsase nepăsătoare până astăzi. Maiorul o aştepta pe terasă.

— O cunoşti? Ce-a fost în ea?

Era o cutiuţă rotundă; o aruncase pe jos, lângă patul Gettei. Eva privi devale; omul care venise din nori şedea acolo, pe bordura de piatră. Răspunse:

— Praf de scărpinat.

— Tu l-ai turnat pe rochie?

— Numai la subţiori.

— Bine! Du-te la tine şi pregăteşte-ţi spinarea. Şi să nu te mai prind afară din casă cât o ţine vacanţa!

Ajunsă în odaia ei, Eva se opri la oglindă şi se privi, cum s-ar fi văzut întâia oară. Se privi în ochi, de aproape, îşi flutură genele, îşi mângâie obrazul slăbuţ şi palid, îşi trecu mâinile prin păr, cercetându-l ca pe părul alteia. Avea simţământul că nu este singură în odaie, descoperea în sine o a doua fiinţă, de care se temea ca de o străină. Niciodată nu se gândise atât la ea însăşi. Şi acum aştepta de la cea de a doua fiinţa o lămurire.

Dar fiinţa ei străină nu vroia să spună nimic, trăgea înapoi, s-ar fi dus pe scări, spre ultima terasă, unde stătea omul din munţi şi unde Eva nu mai avea voie să coboare până la sfârşitul vacanţei. N-avea să-l mai vadă…

Strânse dinţii, se îndepărtă de oglindă şi începu să-şi adune părul răsfirat de el, refăcându-şi cele două coade pocite. Apoi se întinse pe covor, cu mâinile sub cap. Privea pe luminatorul din acoperiş cerul amurgind.

Astfel, Eva rămase închisă în casă o vara întreagă. Trebuia să înveţe, ca să-şi dea o corijenţă, dar nimic nu o îndemna să pună mâna pe carte. Privea cerul şi asculta huruitul vagonetelor. În lipsa Maiorului, cobora în sufragerie ca să vadă munţii, pe uşa de la terasă. Află, ca despre un străin, că taică-su boleşte, închis în odaie. Maiorul îl ura şi nu putea să-l ierte. În ziua când fuseseră ofiţerii la masă, făcuse o ispravă, într-un fel mai mare decât a Evei. Ofiţerii îi atribuiau gradul acela colosal sub care le fusese prezentat şi-i tot spuneau: „Domnule general, poftiţi!” „Domnule general, mai doriţi?” El tăcea, cu capul în farfurie, până ce deodată se ridicase în picioare şi le-o retezase scurt:

— Ia, mai slăbiţi-mă! Sunt căpitan în retragere! General n-am fost niciodată! Am onoarea sa vă salut!

Cu aceste cuvinte, dus fusese în odaia lui, de unde nu mai ieşise nici ca să vină la masa. Curând începuse să bolească.

Zile în şir, Eva urmărea vagonetele funicularului, cu inima strânsă, tot aşteptând să vadă un om coborând.

Într-o seară de furtună, căzu trăsnetul la fabrică, pe remiza camioanelor. Remiza se aprinse, focul trecu alăturea, la nişte magazii. Ploaia vijelioasă, în loc să-l stingă, părea că mai mult îl aţâţă. Toată noaptea jucară flăcările la geamuri; în casă fu destulă nelinişte, le era frică să nu-i ajungă focul. Maiorul alerga de colo până colo, zăpăcit, poruncind să se scoată mobilele afară, dar din ai casei nimeni nu era destul de voinic. Slujnica îşi adună lucrurile într-o boccea, le duse pe deal, se aşeză deasupra lor şi cu umbrela deschisă sub ploaie, aşteptă să se aprindă casa. Doar o dată se ridică de pe boarfe şi alergă la bucătărie, să-şi ia o pereche de papuci vechi, uitaţi sub răcitor.

Doamna Alion îşi scosese din dulap cutia cu bijuterii. Era o cutie de bomboane, în care adunase câteva podoabe necăjite: o broşă veche, câteva inele, o pereche de cercei, ceasul de aur şi cele două decoraţii ale domnului Alion.

Getta îşi întinsese pe pat rochiile, ciorapii de mătase, pantofii şi pachetul legat cu panglică albastră, cuprinzând scrisorile primite de la admiratori. De bolnav nu se ocupă nimeni.

Eva văzu că fiecare îşi poartă de grija lui. Ea nu avea ce să-şi salveze. În zori focul se stinse. Aproape îi păru rău.

Tot în vara aceea, o funcţionară de la fabrică se aruncă înaintea trenului. Nimeni nu înţelegea pentru ce; abia se măritase de câteva săptămâni.

Spre toamnă, slujnica fu alungată din casă, cu burta la gură. Maiorul aduse alta în loc, o fată de la ţară, lucrătoare cu ziua la gatere.

Odată, coborând scările, Eva o auzi pe doamna Alion mustrându-l pe Maior, dar cu destulă sfială:

— Vezi acum, nenoroceşte-o şi pe asta!

Se temea de el, fiindcă se bucura de azilul lui.

La începutul lui septembrie, Eva plecă la şcoala. O săptămână înainte trebuiră să se ocupe de ea, să-i pregătească lucrurile cerute de regulamentul internatului. Pe urmă, doamna Alion se târgui mult timp cu frate-su pentru nişte bani. Eva ştia că sunt banii de taxe şi se simţea umilită. În ziua aceea o cuprinse deznădejdea. Desfăcu şuruburile oglinzii de pe masă, şi scrise cu creionul pe partea dinăuntru a suportului de lemn „2 septembrie 1930 – ziua cea mai nefericită din viaţa mea.” Prinse sticla la loc şi se simţi uşurată, de parcă s-ar fi destăinuit cuiva.

În dimineaţa plecării se trezi în zori, cu mult înaintea tuturor şi, tremurând de frig, privi mult timp, de pe terasă, vagonetele care urcau în munţi. Nu ştia până unde se duc şi nici nu credea posibil ca ea să ajungă vreodată acolo; locul unde se sfârşea linia funicularului rămânea inimaginabil.

Îndată răsări soarele şi atunci se întoarse în cameră să-şi strângă ultimele lucruri. Mai târziu, când cobora scările, cu slujnica în urmă ducându-i bagajele, căci altcineva n-o conducea la gară, se opri puţin pe ultima terasă, sub cablurile funicularului. Se vedea fumul ieşind pe burlanul de la bucătărie; fum alb. Totuşi era bine acasă; s-ar fi întors. Dar trebuia să-şi urmeze drumul – şi se simţea izgonită.

Înainte de a porni mai departe, îşi aşeză coadele pe spate; făceau parte din uniformă – şi din viitorul ei fără speranţe.

În vara care trecuse, la 15 iunie Eva împlinise paisprezece ani şi era o fată urâtă. Părul ei, împletit în coade, nu avea nici o culoare, şi n-avea să capete una precisă decât mai târziu. Până atunci, când cenuşiu, când blond, când roşcat, în nuanţe spălăcite, în loc să fie o podoabă femeiască, de multe ori o sluţise. Dar apoi deodată prinsese viaţă, parcă prin răzmeriţă sau prin vreo invocaţie disperată, şi devenind negru aşa rămăsese, cu o strălucire definitivă. Totul în fiinţa ei urmase aproape aceeaşi cale.

Venise în vacanţă, la familia ei de care se simţea înstrăinată. Doar pe taică-su ar fi putut să-l iubească, fiindcă era blând, singur şi neajutorat, cu priviri de animal bolnav; el însă nu avea nevoie de dragostea ei, nu avea nevoie de nimic.

Locuiau cu toţii la fabrica de cherestea, unde Maiorul, fratele doamnei Alion, era administrator delegat. Aveau o casă mare pe versantul dealului, deasupra gaterelor, cu o terasă de lemn de jur împrejur. Alte terase, săpate în coastă, se înşirau ca nişte trepte mari până în vale şi făceau legătura familiei cu restul lumii.

Camera Evei, la mansardă, cea mai urâtă din toate, n-avea fereastră, ci un luminator în acoperiş, aşa că nu vedeai decât cerul, dar ea se bucura că stă singură; îi plăcea să viseze întinsă nu pe pat, ci pe covorul de jos, de unde urmărea ore în şir mişcarea norilor pe cer, unicul element al peisajului ei. Prin comparaţie, camera vecină, a Gettei, părea un budoar de prinţesă, însă Eva nu o invidia pe sora ei şi nici nu intra vreodată la ea. Ceilalţi, adică Maiorul, apoi domnul şi doamna Alion locuiau la parter, în camerele din jurul sufrageriei. Pe coridorul care ducea la bucătărie mai exista o odaie mică, a slujnicei.

Stăpânul casei şi protectorul tuturor, Maiorul, era un om scund, pântecos, cu mâinile păroase, cu obrazul fumuriu. Avea gura atât de roşie, încât părea fardată, mai ales prin contrast cu o mustăcioară subţire şi foarte neagră, cănită însă, ca şi părul cârlionţat, de meridional. Aceste detalii îi clădeau o fizionomie de om foarte vioi, ceea ce nu era contrazis nici de gesturile lui, nici de apucături.

Doamna Alion nu avea nimic din vioiciunea fratelui ei. În prezenţa lui stătea cu ochii în pământ, supusă până la laşitate, neîndrăznind să discute, să-şi dea vreo părere, să-şi apere bărbatul de vreo jignire sau de vreo nedreptate. Preferata Maiorului, Gettei nu-i trebuia altă protecţie, şi cu ea maică-sa era servilă şi linguşitoare. Evei, în schimb, nu-i păstra decât indiferenţă, în cazul cel mai bun, iar în alte cazuri, ciudă şi duşmănie. Niciodată nu protesta când Maiorul o pedepsea cu brutalitate, nu vroia să-şi însuşească nici o răspundere, se lepăda de greşelile fetei cu o grabă slugarnică şi poate regreta că nu se poate lepăda de ea în întregime.

Ultima greşeală, datorită căreia Eva rămăsese închisă în casă până la sfârşitul vacanţei, fusese nu o răzbunare şi un atentat, cum spunea Getta, ci o răzvrătire.

În ziua aceea, stătea întinsă pe covor în odaia ei, când îl auzi pe Maior strigând de pe terasă:

— Fetelor, haide, fiţi gata, că vin ofiţerii!

Îndată, în odăile de la parter se stârni mişcare, se auziră paşi grăbiţi, uşi trântite, scaune mutate din loc, zgomote care trădau graba şi tulburarea. Getta stătea în uşa terasei, cu degetele răsfirate la soare, să i se usuce lacul proaspăt de pe unghii. Slujnica aşeza scaunele în jurul mesei.

— Haide, grăbeşte-te! îi strigă Maiorul, intrând asudat, cu pălăria de pai dată pe ceafă.

Getta se întoarse pe călcâie, străbătu sufrageria, cu degetele tot răsfirate, şi lovi cu cotul în uşă la odaia domnului Alion.

— Tată, haide că vin ofiţerii!

Pe urmă dispăru pe coridor, spre bucătărie.

— Mamă, terminaţi, că vin ofiţerii!

Se întoarse şi se opri lângă scară, de unde strigă spre mansardă:

— Tâmpito, eşti sus? Vezi unde dispari, că vin ofiţerii.

Eva nu avea altă îmbrăcăminte decât uniforma de şcoala şi, ca să nu facă impresie proastă, i se pusese în vedere să nu apară în faţa musafirilor. N-o interesau nici aceştia, nici masa care se pregătea de trei zile, cu fripturi şi cu îngheţată; îi plăcea mai mult să se plimbe prin plantaţie, sau să numere vagonetele funicularului, aşa că primise bucuroasă decretul familiei. Acum însă, tonul soră-si, plin de ifos şi de dispreţ, o scoase din sărite.

Getta nu-şi îmbrăcase încă rochia pregătită pentru oaspeţi; aştepta s-o pună în ultimul moment, ca să n-o şifoneze. Eva intră în budoarul de prinţesă, văzu rochia întinsă pe pat, ţeapănă, şi presără la subţiori tot praful de scărpinat pe care-l avea într-o cutioară. Nu se gândea să nege, nici să-şi ceară iertare şi nici nu s-ar fi mulţumit cu atât dacă ar fi putut merge mai departe. Să fi avut cum, i-ar fi pus praf de scărpinat şi Maiorului, pe ceafa asudată, le-ar fi pus şi ofiţerilor, pe sub guler, ar fi pus sare amară în vin, şi în supă tot piperul din bucătărie.

Ofiţerii mâncară cu poftă şi băură cu voie bună, în timp ce Getta, care fugise de la masă fiindcă nu mai putea să suporte mâncărimile, se zvârcolea în pat şi bocea cu obrazul îngropat în pernă. Din când în când, câte unul din oaspeţi întreba din politeţe, cu o halcă de carne în gură:

— Dar unde s-a dus domnişoara?

— Nu se simte aşa bine.

Ajunseră să şi uite de ea până la urmă. Eva fu socotită răspunzătoare de întreaga nenorocire. Şi astfel, toată bătaia de cap, toată cheltuiala, toată alergătura, se duseră de râpă. Maiorului îi era mai cu seamă necaz că tăiase unul din cei trei curcani mari, pe care îi păstra pentru evenimente însemnate.

Ziua aceea adusese un eveniment însemnat, însă pentru Eva, nu pentru ceilalţi.

Când veni în vacanţa Crăciunului, greşeala ei încă nu fusese uitată, fiindcă Getta tot nu se consolase, dar erau cu toţii prea obosiţi de atâta pedeapsă, aşa că prizonieratul nu fu reînnoit şi o lăsară în pace. Începând de a doua zi, Eva se aşeză la pândă, în sufragerie; vagonetele aduceau numai lemne albite de zăpadă. În timpul sărbătorilor, funicularul înţepeni, şi ea începu să bată drumurile, umblând ceasuri întregi prin ger, cu speranţe neclare. Până ce, fiind de faţă la o discuţie între doamna Alion şi Maior, află că omul aceia era plecat de două luni, nu se ştia unde şi până când.

Atunci se închise în cameră, singură toată ziua, meditând, pe marginea patului, cu capul în palme şi cu ochii închişi. Se gândea la întâmplarea de sub funicular, care pe măsură ce trecea timpul, i se părea mai nedreaptă şi mai de neuitat. Începea să se întrebe ce legături existau între faptele ei şi faptele altora; cine hotărâse şi cu ce scop, ca o fiinţă străină, un om necunoscut, să-i apară în viaţă, să-i spună: „Ce bine semeni cu Walewska!”, să-i răsfire părul pe umeri şi apoi să dispară? Ce trebuia să însemne întâmplarea aceea? Trebuia să însemne ceva pentru el, pentru ea – sau pentru funicular?

Îşi aducea aminte cum îi luase obrazul în mâini. Ce mâini mari şi grele, şi câtă siguranţă în mişcările lor! Şi felul cum sărise de pe vagonet, de la înălţime, fără să păţească nimic! Să fi avut, oare, puteri supraomeneşti?

Nu mai scrisese nicăieri, despre vreuna din zilele acelea, că ar fi fost cea mai nefericită din viaţa ei. Consumase superlativul, o dată pentru totdeauna, şi o precoce onestitate sufletească o împiedica să trişeze cu conştiinţa ei. În realitate, toate zilele de singurătate erau nefericite, foarte nefericite, cele mai nefericite!

În ziua plecării la şcoală, mergea iarăşi pocit, strâmbându-şi gleznele pe scări. Astfel începea să uite. Era bine, fiindcă nu mai existau speranţe; nu-l regăsi nici la Paşti, nici în vacanţa mare. Acum ştia toată lumea că e plecat din ţară, şi cine ar fi putut spune dacă va mai veni înapoi?

Mai târziu, în altă vacanţă, Eva se opri o dată pe terasa de sub funicular şi, privind vagonetele, se întrebă dacă o mai emoţionau. Nu! Le privea cu indiferenţă; prea le urmărise mult timp. Totul se tocise; rămăsese tristeţea.

Trecuse a doua vară, era ultima zi de vacanţă, când Maiorul, la masă, între două sorbituri de supă, spuse din senin:

— Secătura aia de sus s-a întors.

Acestea se întâmplau la începutul lui septembrie 1932. Eva împlinise şaisprezece ani. Se făcu albă.

Maiorul urmă:

— Săptămâna viitoare o să-l invit la noi. Să faceţi o îngheţată, sau o tortă, ceva ca lumea.

Şi privind-o pe Getta, i se adresă prima oară cu glasul ridicat, probabil datorită eşecurilor matrimoniale de până azi:

— Că de unde moaşta să-ţi găsesc ofiţer?! Mai bine pune-ţi ochii pe ăsta. Dacă mă asculţi pe mine, o să-l dăm noi pe brazdă.

În odaia lui, bătrânul se răsucea în pat. Getta se făcuse roşie. Doamna Alion tăcea, cu chipul îngheţat.

A doua zi, Eva plecă, în timp ce la bucătărie se curăţau nuci pentru tort.

Era alt Crăciun, şi nu veni acasă. „Rămân la internat, îi scria pe o carte poştală doamnei Alion. E prea frig în tren. Dacă vă prisoseşte, trimiteţi-mi un cozonac.” Primi cozonacul târziu, spre sfârşitul vacanţei.

Nu se duse acasă nici de Paşti. „Rămân să învăţ.”

Şi învăţă, într-adevăr, însă aplecată cu ură pe cărţi.

Ceea ce făcea astfel, în numele acelei zile îndepărtate, din urmă, însemna prea mult, chiar şi pentru un suflet exaltat.

O dată cu venirea vacanţei mari, când nu mai putea rămâne la şcoală, trebui să se întrebe dacă era vindecată sau nu. Pentru ea, vindecarea avea alt înţeles decât cel comun: iubise un om, el nu mai exista, altul nu putea să-i ia locul, niciodată şi cu nici un preţ. Era în iunie 1933; împlinea şaptesprezece ani. Înainte de a găsi răspunsul, primi o telegramă: tatăl ei murea.

Ajunse în ziua când îl îngropau. Acasă nu era nimeni, afară de slujnică, una necunoscută, care tocmai făcea curăţenie în odaia mortului; în aer persista mirosul de flori veştede, de tămâie şi de lumânări, tot ce rămânea de la tatăl ei.

Ieşi pe terasă şi privi vagonetele funicularului, cu o tristeţe îndepărtată. Curând, se întoarseră cu toţii de la cimitir; Maiorul mergea în frunte în haine negre şi cu pălăria de pai dată pe ceafă.

— Ce căldură, domnule, ce căldură! Începuse să miroase a hoit!

Chemă slujnica să-i şteargă praful de pe ghete. Erau ghete de lac, cu gumilastic, din vremea când fusese militar.

Doamna Alion şi Getta aveau rochii de doliu.

— Ai sosit? întrebă Getta.

— Vino să-ţi punem ceva negru! zise doamna Alion.

Merseră sus şi răscoliră coşul cu vechituri de sub scara podului, până ce dădură peste o rochiţă neagră, purtată de Getta cândva. Aşa căpătă Eva prima rochie de domnişoară, în locul şorţului cenuşiu.

Seara, la cină, o priviră cu toţii, surprinşi. Lumina electrică era oprită de la uzină. Pe masă ardeau lumânări. Primul vorbi Maiorul; după ce se uită la ea stăruitor, remarcă uimit:

— Eva noastră a crescut!

Doamna Alion oftă:

— Cresc fetele, cresc şi grijile!

În glasul ei era o lamentare al cărei tâlc Eva nu îndrăznea să-l descifreze, de teamă că ar putea sa se înşele. Puţin mai târziu, Getta i se adresă enervată şi autoritară:

— Ia apleacă-te la lumină! Mamă, dumneata vezi? Parc-ar avea părul blond.

Eva simţi o lovitură în inima. Stătea împietrită, cu buzele întredeschise, cu obrazul de alabastru, sub lumina tremurată a lumânărilor rămase de la priveghi, în fiinţa ei se trezea o amintire veche, dureroasă şi ameninţătoare.

Maiorul o privea din ce în ce mai admirativ.

— S-a făcut frumuşică, arde-o-ar! O să se ţină droaie golanii după ea!

— Să n-o deochi! îl întrerupse doamna Alion.

Getta se posomori. Eva era înspăimântată de cele ce puteau să i se întâmple, începând de a doua zi.

În prima săptămână nu se întâmplă nimic. Ar fi vrut s-o întrebe ceva pe soră-sa, dar ştia că gura i s-ar fi încleştat de la primul cuvânt. Timpul trecea într-o aşteptare înfrigurată, cu speranţe şi cu descurajări. Într-o zi, Maiorul veni de la fabrică supărat.

— Ce ai? îl întreba doamna Alion, pe când îi punea mâncarea în farfurie.

— Nimic! Secătura aia îmi face încurcături.

Eva nu ascultă mai departe. Un zâmbet de izbândă, neclar şi nesigur, i se ivi în colţul gurii. O privi pe Getta şi o văzu tulburată, cu nasul în faţa de masă, strângând nervoasă gogoloaşe de pâine între degetele ei cu unghii carmin.

„Secătura! Mai trăieşte, minunata, neasemuita mea Secătură din munţi! Nu l-au omorât!” se gândi, ameţită de bucurie.

Nu, nu era vindecată, acum vedea limpede – şi mulţumea lui Dumnezeu că nu se vindecase. Noaptea îl visă: înalt, puternic, cu pieptul gol, cu părul ca aurul, fluturat de vânt, cu o spadă mare în mână, coborând din munţi pe un nor, sau pe un cal sălbatic… Citise de curând „Nibelungenlied”, şi eroul din vis se confunda cu cel din legendă.

Se trezi confuză, îl visase limpede, dar dacă încerca să şi-l amintească din realitate, nu izbutea; îl văzuse prea puţin şi nici nu-l privise făţiş. Trecuseră trei ani de atunci. Îi uitase înfăţişarea, dar pe el nu.

În a doua săptămână, Eva se duse mai în fiecare zi la cimitir, la marginea satului, sub munte.

Odată, când se întorcea, văzu ieşind pe poarta fabricii un om care, deşi încă departe, îi atrase privirea hipnotic; îl recunoscu instinctiv. Se opri; îi venea să se aşeze în iarbă, pe marginea drumului, să moară sau să nu mai ştie nimic, Omul se apropia, negrăbit. Se învinse şi merse spre el, cu mişcări aproape înţepenite. Nu izbuti să-i întindă mâna; zâmbi prăpădită. El o recunoscu abia după un timp.

— Tu eşti mica Walewska! De unde ai aterizat aici?

Îi apucă mâinile şi rămase surprins de răceala lor.

— De ce eşti atât de îngheţată?

— Nu ştiu; nu-s îngheţată.

— Mica Walewska! E adevărat că ţi-am spus aşa?

— Da; mi-ai spus aşa.

— Şi altfel, cum te cheamă?

— Eva.

— Aşa-i. Dar sora ta nu vorbeşte niciodată despre tine.

Nu vă iubiţi?

De unde se înroşise, redeveni palidă. El observă frecvenţa nefirească, aproape alarmantă a acestor alternanţe. Acum era iar roşie; obrazul îi ardea ca o flacără. Căuta să vadă ce se schimbase în înfăţişarea ei. Îşi dădu seama că stătea pe pragul acela unic şi insondabil, când o fetiţă începe să semene a femeie. Dacă i-ar fi cuprins mijlocul subţire în palme, ar fi simţit că, mai jos, şoldurile au început să se rotunjească. Făptura ei trebuia să aibă gustul acrişor şi proaspăt al fructelor abia pârguite.

— De ce ţi-ai strâns părul?

Ridică mâinile şi îşi despleti coadele repede, fără să-şi ia privirea speriată din ochii lui. El spuse:

— Ai tocmai părul care îmi place mie!

Iar deveni palidă. Dar încet, spaima îi trecea şi în locul ei se năştea o beţie necunoscută. Deşi îl privise tot timpul, pironită, abia mai târziu izbuti să-l vadă. Purta cizme până la genunchi, pantaloni din piele de drac şi o bluză albă, neîncheiată decât la ultimul nasture; o neliniştea puţin pieptul lui parcă prea puternic.

— Ce este îmbrăcămintea asta?

— Vin de sus.

— Acolo aşa umbli?

Sângele i se încălzise, îşi găsea un curaj mai vechi, îşi amintea felul nestânjenit cum îi vorbise prima oară. Începu să-l cerceteze deschis, curioasă să confrunte cu realitatea cele imaginate atâţia ani. Greşise visându-l ca pe Siegfried; nu avea ochii albaştri, nici părul auriu.

— Eşti foarte bătrân?

— De ce mă întrebi? Par?

— Nu, nu cred… Adică, nu ştiu… E nevoie de mult timp să creşti atât de înalt; de aceea te-am întrebat.

— Am treizeci de ani.

— Nu ştiu să număr anii, până la treizeci. Trebuie să fie tare frig până la ei. Şi nu doar frig. Trebuie să fie şi cald, şi ninsori, ploi, arşiţe…

— Vorbeşti cam ciudat.

— Da, foarte ciudat. Mă sperie atâţia ani. Dar munţii sunt şi mai bătrâni… Mi-e milă de ei… Ba nu, mi-e frică!

Vorbea şi nu ştia de ce, şi nu ştia ce. Se opri. Zâmbi firav, pe urmă zise, încurcată:

— Mă duceam spre casă.

— Du-te! Când mai treci pe aici? Mi-ar place să te întâlnesc.

— Nu crezi că sunt prea mică?

El începu să râdă:

— Eşti foarte, foarte mică, dar stai să vezi!

O apucă de subţiori şi o ridică spre el; ea se saltă pe vârfuri; obrazul aproape că i-l atinse pe al lui. El nu prelungi această îmbrăţişare fugară, neaşteptată, nedefinită. Eva îşi duse mâna la frunte şi se aşeză pe iarbă, ca o frunză; când pierduse legătura cu pământul, simţise că se pierde pe sine.

— Ce ai? o întrebă, aplecându-se spre ea, îngrijorat.

— Mi-a trecut. Aş vrea să te mint, şi nu pot; mi-a venit rău de emoţie. Sunt prea mică.

— Nu mai ştiu… Ai farmec cât un om mare. Cât un om cu mult farmec!

— Îmi prinde bine ce spui… Cu Getta te-ai purtat cam urât.

— Nu urât.

— Dar altfel decât cu mine.

— Şi tu eşti altfel!

— Am înţeles. Nici nu ştii ce bine am înţeles! Acum mă duc. Pentru cât sunt de mică, am stat destul.

— Nu mi-ai spus: când mai pot da de tine?

— Nu ştiu; poate am să visez la noapte.

— Mai bine altfel. Dacă vrei să ne vedem, du-te pe rampa funicularului şi agaţă o batistă la un vagonet. Am să pun pe cineva să pândească. Să zicem, dimineaţa, de pe la ora nouă, până la prânz. Admiţând că nu pot veni, îţi trimit batista înapoi.

— E un procedeu foarte ingenios? merită să-l patentezi.

Şi unde ne întâlnim?

— La al patrulea pilon, dincolo de plantaţie.

Lângă zidul fabricii, Eva se opri să-şi strângă părul; era încă ameţită. Ajunsă acasă, traversă repede sufrageria şi urcă scările într-un suflet. Îndată ce închise uşa, îşi desfăcu părul din nou, şi-l răsfiră pe umeri, apoi se întinse pe covor cu ochii închişi. Afară auzea vagonetele trecând. I se părea ca pereţii se leagănă. Tot mai era beată – dar se simţea bine aşa, beată şi înspăimântată. Avea, într-un fel, senzaţia de la sfârşitul băii, mai ales în zilele de iarnă când, cu picioarele în apa caldă, în creştet o mitralia duşul ca gheaţa. Cu cât era mai rece apa de sus, cu atât i se părea cea de jos mai fierbinte. Amintindu-şi cele întâmplate, gest cu gest, spaima se mărea, şi din spaimă beţia îi creştea geometric.

Mai târziu, cu o bucurie amânată, îşi răscoli geamantanul să caute o batistă albă. Nu avea niciuna destul de mare, îşi făcu drum pe jos, şi luă pe furiş una din dulapul Maiorului. Acum nu mai lipsea nimic pentru a-şi începe viaţa. Pornea, cu părul pe umeri, cum dorise el, cu braţele în lături, cu pieptul liber. Viaţa n-avea decât să o săgeteze.

A doua zi se trezi înaintea zorilor. În fiinţa ei pornise să se învârtească un mecanism care nu se mai oprea nici noaptea, un carusel mobilat cu toată mitologia ei naivă, scurtul ei trecut proiectându-se peste un viitor fără limite.

Nu vroia să piardă nici o zi, nici o oră; îi părea rău după fiecare vagonet care se ducea fără mesajul ei. Dar nu putea să plece prea devreme, de teamă că ar stârni bănuieli. Aşteptă întâi să-şi bea Maiorul cafeaua; fabrica fluiera de opt. Când să iasă pe uşă, unchiu-su o văzu, se apropie şi o ciupi de obraz.

— Ce faci, urâto?

Avea degetele noduroase; mângâierea lui brutală o făcu să se crispeze. El îi cuprinse umărul cu un gest părintesc şi o sărută pe obraz.

— Nu fi supărată! Unde sărută unchiul Alfons, nu mai doare!

După plecarea lui se duse la bucătărie. Ar fi vrut să se mişte cât mai uşor, să ocupe cât mai puţin spaţiu, să pară cât mai nevinovată, ca să n-o bage nimeni în seamă. Getta îşi încălzea apă să-şi spele părul.

— Mamă, eu plec!

— Ai strâns sus? Las că mă duc eu să văd! mârâi Getta.

Nu aşteptă vreo încuviinţare; se strecură înapoi, ştergându-se de zid, cu paşii neauziţi. Numai când se văzu afară, în capul scărilor, liberă, îndrăzni să respire în voie. Ar fi vrut să aibă aripi, să se arunce în aer şi să planeze până jos. Nu trebuia să ocolească împrejmuirea fabricii, ca să intre pe poartă. Ştia o spărtură în zid, pe unde putea să alunece uşor, cu trupul ei firav. La rampă era un singur om, care manevra pârghiile vagonetelor. O cunoştea pesemne, fiindcă o lăsa să treacă, fără o vorbă. Ea merse înainte, liniştită, ca la plimbare. La capătul rampei nu era nimeni; oamenii de jos, care rostogoleau lemnele pe panta betonată spre sala gaterelor, nu puteau să vadă afară. Cercetă locul, de jur-împrejur, apoi scoase batista din sân; îi tremurau atât de tare mâinile, încât se temea că nu va fi în stare s-o înnoade. Vagonetele treceau goale, unul după altul, cu aceeaşi alunecare domoală şi uniformă. Apucă lanţul unuia şi, repede, din mers, trecu capul batistei prin zale…

Îşi reveni abia după un timp; nu-şi dădea scama câte vagonete trecuseră. Ieşi din fabrică, traversă şoseaua şi luă poteca pe sub linia funicularului. Mesajul trebuia să fi ajuns departe, la al cincilea pilon, la al şaselea… între al şaptelea şi al optulea cablurile făceau o buclă imensă, peste prăpastie; ameţea numai gândindu-se.

După ce trecu puntea lungă de peste râu, ajunse în plantaţie şi o străbătu repede, cuprinsă puţin de teamă, puţin de răcoare, izgonită de întuneric. La pilonul al patrulea alese un loc însorit şi se aşeză pe iarbă.

Când îl zări venind, departe, sus, i se păru de necrezut, o clipă se temu că visează cu ochii deschişi. El se ridicase în picioare, se ţinea numai cu o mână de lanţuri, cu cealaltă îi făcea semne largi, amplificate panoramic de cerul boltit. Vântul îi flutura părul şi, cum silueta i se profila pe un fundal nelegat de pământ, ei i se păru că seamănă cu eroul din vis.

Îl întâmpină cu zâmbetul înspăimântat de altădată; îi fusese frică sa nu sară greşit, să nu cadă pe lângă platformă şi să se zdrobească în postamentul de beton, la picioarele ei. Presimţea că totdeauna o să fie înspăimântată. El scoase batista din buzunar.

— Ia-o; o să-ţi mai trebuiască.

— O luam chiar dacă nu mi-ar fi trebuit; nu-i bine să dai batista!

Cum să nu fii superstiţios când lumea nu mai e reală, când viaţa şi-a promulgat deodată legi noi, şi inimile zboară prin aer, dar totul se poate prăbuşi în clipa următoare?!

— Ce ai în sân?

— Ţi-am adus pe unul din prietenii mei.

Un căpşor de puf alb cu urechiuşe lungi se ivi în despicătura bluzei, adulmecând afară. Eva nu văzuse niciodată un iepure de casă. Câte nu văzuse, câte mai trebuia să afle! Întinse mâinile; era plăpând şi moale, de parcă nu avea oase şi o privea curios, cu ochii lui roşii, mirosindu-i rochia, poate fiindcă stătuse în iarbă.

— Daca i-ai da acum un morcov ar fi cel mai fericit iepure din împrejurimi.

— Altădată am să-i aduc. Ai mulţi prieteni?

— Printre iepuri, destui. Oameni, mi-e teamă că niciunul.

Se asprise deodată. Eva schimbă vorba repede, simţind că făcuse o greşeală:

— Cum îl cheamă?

— Petrică.

— Râzi de mine! Petrică nu-i nume de iepure!

— Ştiu, dar n-am fantezie. Poţi să-i dai drumul.

El se întinse jos, cu faţa spre cer. Iepurele, eliberat, porni să exploreze poiana.

— Poate că îi place trifoiul, dar aici nu creşte trifoi, zise Eva. (Nu ştia ce are să urmeze, ce trebuia să spună.) Are părul foarte curat, îi faci baie?

— Ascultă, crezi că l-am adus ca să avem subiect de convorbire?

Era firesc; nu puteau să vorbească tot timpul despre iepuraş!

— Lasă-l în pace! Se descurcă singur.

— Dar dacă fuge?

— Îl fluier şi se întoarce. Stai cu faţa la soare!

Se întinse în iarbă lângă el. Iepuraşul se învârtea prin apropiere. Se auzeau vagonetele alunecând pe cabluri; din când în când, departe, pe şosea trecea un automobil – şi atât. Eva simţea căldura soarelui pe tâmple, nu prea puternică, blândă şi bună; în restul trupului îi era frig, poate de emoţie, dar încetul cu încetul, frigul se topi. Era bine în iarbă – îi aspira, uimită, fiindcă o simţea prima oară, mireasma stârnită de soare.

El nu spunea nimic, şi era fericită că respirau acelaşi aer. Avea un simţământ de siguranţă şi o încredere deplină în ea şi în tot. La început fusese neliniştită de cele ce ar fi putut să urmeze. Ştia că nu s-ar fi împotrivit la nimic; orice ar fi venit de la el era acceptat mai de mult. Atunci când pusese batista şi-l chemase, înţelegea că făcuse un gest definitiv. Când un om atât de mare şi de puternic se urneşte din vârful muntelui şi vine cu funicularul peste prăpastie, are dreptul să ceară orice oamenilor din vale. Ştia, şi nu înţelegea să-şi schimbe destinul. Se temea de altceva, de nepriceperea, de stângăcia ei. Se temuse că el îi va vorbi într-un fel greu de înţeles, şi ea nu va şti ce să răspundă. Se temuse să nu pară proastă şi înţepenită.

Acum, pe măsură ce treceau clipele, căpăta mai multă încredere. Nu era greu să-i ţină tovărăşie. Se ridică într-un cot şi-l privi în voie, fiindcă el stătea cu ochii închişi. Chipul lui atât de asprit adineaori devenise ca de copil.

— Dormi? îi şopti.

— Da.

Eva râse, naiv:

— Atunci de ce răspunzi?

El deschise un ochi.

— Vorbesc prin somn.

Închise iarăşi ochii, şi chipul iar i se destinse. Ea se rostogoli prin iarbă, spre el, îl privi, nedecisă, se mai rostogoli o dată şi fu alături; îl auzea cum respiră. Smulse un fir de iarbă şi începu să-i gâdile obrazul; nu se putea opri, orice ar fi fost să se întâmple.

Gura lui îi plăcea: deşi puternică, avea pielea buzelor ca de fată, subţire şi neagresivă. S-ar fi speriat tare dacă ar fi sărutat-o; încă nu o sărutase nimeni, dar dacă el ar fi dorit sau ar fi fost într-o stare când nu ştii ce-i cu tine, sub puterea unei vrăji, de pildă, i-ar fi plăcut să-şi lipească buzele de ale lui, de voia ei, şi numai o clipă.

El simţi firul de iarbă.

— Ce faci? întrebă, cu ochii închişi.

De ce s-ar mai fi temut, din moment ce tot era în mâna lui?

— Nu vreau să dormi!

— Nu mai dorm; aştept.

— Ce aştepţi?

— Să creşti.

Se ridică într-un genunchi şi o privi: văzu că înlemnise. O apucă de umeri, o întinse în iarbă. Corpul ei era înţepenit, altminteri nu întâmpină nici o împotrivire. Ea rămase cu ochii deschişi, mari, urmărindu-l supusă. Cum stătea aşa, puţin aplecat deasupra ei, semăna cu cavalerii medievali, stând îngenuncheaţi pentru a-şi primi învestitura. În cartea de istorie era un desen reprezentând această ceremonie din alte vremuri. Aici lipsea seniorul care să-l atingă cu spada pe un umăr, apoi pe celălalt. Pe spadă trebuia să fie gravat: „Viaţa, regelui; onoarea, mie; inima, femeilor.” Nu-şi amintea dacă formula era tot din cartea de istorie; în istorie nu se scriu vorbe atât de frumoase.

El îi puse o mână pe frunte, apoi o coborî, mângâind-o, până ce îi acoperi ochii. Eva aştepta, cu un tremur ascuns, neştiind ce are să urmeze. Auzi glasul lui.

— Îmi place să te privesc cum creşti. Nimic, mai târziu, nu are să fie atât de frumos ca astăzi. Stai cuminte şi creşti mai departe!

Rămase aşa, puţin ameţită. Niciodată n-ar fi visat că în viaţă pot fi întâmplări atât de uimitoare. Uită tot ce era în jurul ei, uită de casă, de întoarcere; auzea numai zgomotul vagonetelor, dar nu-l identifica, nu ştia de unde vine. Soarele îi trecuse de pe o tâmplă pe alta. Mai târziu îl simţi pe el ridicându-se; întredeschise ochii şi îl văzu că îşi căuta iepuraşul. Vraja se rupse; sări în picioare, îngrijorată; probabil era târziu.

— Pentru azi cred că am crescut destul.

O privi, de sus până jos.

— Când ai să creşti pe deplin ai să fii foarte frumoasă.

Acum du-te acasă. Când vii să mai creşti lângă mine?

— Nu ştiu. Aş vrea să vin în fiecare zi.

— Am să aştept semnul.

— Da! Te rog, aşteaptă-l! Poate mâine.

Nu făcu mai mult de doi-trei paşi şi se opri.

— Spune-mi, cât trebuie să cresc?

Se sperie abia după aceea. El se apropie, o apucă de umeri cu o mână şi o privi de aproape. Şi atunci, încă speriată de primele vorbe, adăugă, cu o îndrăzneală pe care n-o înţelegea, nu şi-o recunoştea, pornită poate dintr-un chin, din nevoia de a se elibera odată:

— Aş vrea să cresc mai repede! Ce trebuie să fac?

El clipi de câteva ori.

— Hai, du-te acasă!

Eva porni în fugă. „Dacă n-ar fi ţinut iepuraşul în mâna cealaltă m-ar fi luat în braţe.” Într-adevăr, se simţea eliberată.

La marginea plantaţiei se opri să-şi strângă părul.

Getta era în uşa sufrageriei. Vru s-o întrebe de unde vine, dar, privind-o cât părea de şleampătă, cu mersul împiedicat, de gloabă, îşi schimbă gândul.

— Tu ai picioarele strâmbe?

— Le am cum m-a făcut mama.

— Vezi mai bine cum mergi, tâmpito! Uită-te în oglindă. Nu stă o rochie cum trebuie pe tine.

După miezul nopţii, începu să plouă. Eva auzi răpăiala pe acoperiş şi coborî din pat, consternată. Nu se aşteptase; i se părea o nedreptate. Ascultă mult timp, apoi, văzând că ploaia nu conteneşte, se urcă pe masă, sub luminator, ca şi poată privi afară. Spera să zărească o stea. O spărtură în nori: cerul era o pânză neagră.

Atunci coborî şi îngenunche la marginea patului, să se roage. Şi acasă, şi la şcoală, o învăţaseră să creadă; ştia rugăciunile, nu uita niciodată să le spună, dar nu medita asupra lor. Nu avea păreri proprii despre Dumnezeu. Îşi împreună mâinile pe piept şi începu mecanic: „Tatăl nostru, carele eşti în ceruri…” Simţi nesinceritatea rugăciunii; nu o interesau nici pâinea de toate zilele, nici celelalte care urmau. Dacă Dumnezeu exista, era mai bine să-i vorbească deschis. „Te rog din toată inima, fă să stea ploaia. Dacă e nevoie de ea, pentru plante, trimite-o în zilele când nu pot pleca de acasă, sau noaptea, când toată lumea doarme. Ascultă-mi această singură rugăciune adevărată, şi voi crede pentru totdeauna în mila şi în puterea Ta: fă să stea ploaia până dimineaţă!”

Afară tot ploua şi încă nu se vedea vreo stea prin nori. Ea însă se culcă liniştită, cu speranţa că o rugăciune atât de fierbinte va fi ascultată.

Dimineaţa, când deschise ochii, luminatorul era posomorât. Alergă să privească afară; ploaia nu se mai auzea limpede, fiindcă se statornicise. Curgea mărunt, domol, fără sfârşit. I se părea că toată fericirea ei se topise în ploaie şi se ducea, cu şuvoaiele cenuşii, la vale, în glodul şoselelor, s-o calce trecătorii în picioare, s-o spulbere automobilele.

Coborî la bucătărie, atât de pierdută, de rătăcită, încât crezură că e bolnavă.

— Ce-i cu tine? o întrebă doamna Alion.

N-avea nici măcar puterea să răspundă. Se aşeză zgribulită pe un scaun, lângă sobă.

— Mamă, râse Getta, ar trebui să punem pe ea ceva mai ca lumea. Ne face de râs în lume.

După ce termină de aşezat bucatele în oale, doamna Alion se şterse pe mâini. Nu vorbea niciodată prea mult.

— Haide!

Răscoli prin dulapuri, prin cuiere, până ce între rochiile aruncate de Getta găsi una neagră, care putea fi refăcută. Se apucă să măsoare, să taie, să coase, să probeze. Eva stătea supusă, nemişcată, ca un manechin de paie. Numai din când în când întorcea capul şi privea pe fereastră vagonetele, cum coborau din neguri.

După prânz, o mai ţinură vreo două ceasuri, cu probele, pe urmă o lăsară în pace.

— Să vii la mine, să-ţi dau o pereche de ciorapi negri; să nu te mai prind în picioarele goale! zise Getta.

Eva se închise în cameră şi privi cerul. În amurg începu să-şi refacă speranţele pentru ziua următoare. Stătea întinsă pe covor, cum stătuse pe iarbă lângă el. Îşi amintea vorbele lui, îşi simţea sângele alergând pe sub piele, se auzea respirând, auzea parcă întregul ei organism trăind. „Chiar dacă nu l-am văzut cresc în lipsa lui.”

O cuprinse o dragoste mare pentru propria-i făptură, pentru părul răsfirat în secret pe umeri, pentru ochii mângâiaţi de mâna lui, pentru corpul pornit să freamăte.

Peste noapte, ploaia încetă, dar numai scurt timp. În zori, când se trezi, Eva o auzi iarăşi pe acoperiş. Tot timpul urâse muntele, se temuse de el, şi acum ştia cu câtă dreptate: la câmpie nu ploua aşa decât toamna.

Se duse la bucătărie, unde era cald. Maică-sa frigea măruntaie de pasăre, pentru Maior. În fiecare zi, pe la ora zece Maiorului i se trimitea o gustare.

— Ia, du-te şi vezi ce face Stanca de nu vine! îi porunci doamna Alion.

— N-o mai trimite degeaba, interveni Getta. Ţi-am spus ca e bolnavă.

— Vreau să văd şi eu ce boală are. Cu cine am să trimit astea jos?

— Mă duc eu mamă, spuse Eva.

— O să te ude leoarcă.

— Nu-i nimic!

Getta deveni generoasă:

— Ia pelerina mea!

Eva alergă în odaia soră-si, răscoli prin sertare, găsi un plic şi, pe marginea mesei, scrise repede, cu creionul: „Sunt foarte nenorocită. Dacă şi mâine plouă, aştept la zece un răspuns. Mi-e dor. Dacă stă ploaia, voi fi la pilon. Sărută iepuraşul din partea mea.” Ascunse plicul în sân, îmbrăcă pelerina, trecu alături să ia batista şi coborî. Doamna Alion pregătise gustarea Maiorului.

— Spune-i să nu întârzie la prânz, că fac papanaşi. Şi vezi să nu aluneci pe scări.

Getta veni după ea până în uşa sufrageriei.

— Pune-ţi gluga în cap, nu umbla ca proasta!

Îl găsi pe Maior în birou. Avea ochelarii pe nas şi fuma dintr-o ţigară de foi care mirosea urât.

— Am adus mâncarea. Stanca e bolnavă.

El mormăi ceva, lăsă ţigara, îşi saltă ochelarii pe frunte şi zâmbi.

— Vino să te sărut!

Se supuse în silă.

— Zi, i-ai adus mâncare lui unchiu Alfons! (Umbla cu furculiţa în crăticioară.) Să creşti mare! Aşteaptă, c-o dau gata repede!

Îl aşteptă să-şi termine mâncarea – şi-i făcea greaţă. După aceea, el se răsuci cu tot cu scaun, deschise un dulăpior, scoase o sticlă de vin negru şi îşi turnă în pahar. Eva luă crăticioară de pe birou.

— Mama a spus să nu întârzii, că face papanaşi.

— Papanaşi? Dacă-i vorba de papanaşi, nu întârzii nici un minut. Vino să te mai sărut o dată!

În sfârşit, scăpă. Ajunsă la rampă, lăsă crăticioară lângă zid, scoase batista, puse înăuntru plicul, şi lângă plic un morcov.

Acasă, trecând pe coridor, auzi glasul doamnei Alion în odaia slujnicei:

— Dar n-ai avut mâini, nemernico? Şi de ce n-ai strigat? Nu era nimeni în casă să te-audă?

Slujnica plângea:

— N-am putut să strig, zău n-am putut sa strig, că dacă am deschis ochii, am văzut lumina aprinsă, şi pă domnul Maior în uşă, cu paltonu pă umeri; că n-am ştiut ce vrea. Şi-am sărit în picioare: „Vă trebuieşte ceva, dom Maior?” am zis; şi el a zis: „Tu îmi trebuieşti.” Şi eu: „Dom Maior, lasă-mă, bre!” am zis. Da el, până să fac ceva, a scos revolveru şi mi l-a pus între ochi. „Dacă scoţi o vorbă, te puşc!” a zis…

Eva tremura.

— Să-ţi strângi boarfele şi să pleci, spurcat-o! N-o să te ţin aşa; am fete mari în casă.

A doua zi încă ploua.

— Mă duc tot eu cu mâncarea, nu mi-e greu.

Trebui să stea iarăşi în biroul Maiorului, să-l vadă mâncând şi bând vin. Se prefăcea liniştită, dar inima îi era bolnavă de nerăbdare şi teamă. Trebuia să fie la funicular înainte de a sosi răspunsul lui. Dacă nu era acolo, omul de la rampă ar fi găsit batista.

Alergă la intrarea vagonetelor. Nu avea nici un adăpost de ploaie; aşteptă mult, îngrozită de gândul că ar putea să vadă prea târziu. Se puteau întâmpla atâtea fapte neprevăzute! Mâinile îi înţepeniseră când veni batista. Nu-şi dădu seama cum o desfăcuse, cum o băgase în sân, cum ajunsese acasă, cum urcase scările. Se trezi în camera ei, rezemată de tocul uşii; apa îi picura pe piele.

El îi scrisese – nu-i venea sa creadă! Nu-i scrisese mult, dar avea ceva de la el, o foaie de hârtie, udă şi mototolită, un rând scris la repezeală: „Petrică îţi mulţumeşte pentru morcov. Te aşteaptă, împreună cu mine, în prima zi după ploaie.”

Privi mult timp scrisoarea, cercetând-o pe o parte, pe alta, citind-o şi recitind-o, cuvânt cu cuvânt, luând-o iarăşi de la capăt, literă cu litera. Ce drum făcuse până aici! De la două mii de metri, peste creasta muntelui, peste prăpăstii, pe deasupra pădurilor, prin ploaia necontenită! Era sigură că niciodată o scrisoare trimisă de un om altuia, nu putuse să urmeze o asemenea traiectorie.

Căutând un loc unde s-o ascundă, se opri la oglinda de pe masă; îi deşurubă suportul de lemn şi găsi însemnarea făcută odinioară. Scrise dedesubt: „4 iulie, 1933, cea mai fericită zi din viaţa mea.”

După-masă intră în odaia slujnicei. Şedea pe un scaun, la fereastră, prostită, cu mâinile pe genunchi; părul îi atârna de sub basma pe faţa sluţită de plâns.

— Pleci de la noi?

— Plec. Du-te, să nu te prindă coniţa.

Ar fi vrut s-o mângâie, dar nu ştia cum, şi nici nu ştia dacă ar fi fost de folos, îi întinse o monedă de o sută de lei; erau singurii ei bani.

— Ţine, să ai de drum.

Slujnica luă banii şi începu să plângă, cu gura înfundată în basma.

Spre seară, ploaia conteni; înainte de a apune, soarele se arătă, roşu, printre nori, prevestind timp frumos. Văzând că vremea se îndreaptă, Eva socoti că, poate, Dumnezeu aşteptase să adauge la rugăciune o faptă buna.

Dimineaţa următoare, cum scăpă din biroul Maiorului, ieşi în goană pe poartă, ascunse crăticioara în bălării şi luă drumul cunoscut. El o aştepta. Cerul era limpede, dar soarele mai puţin arzător decât deunăzi. Iarba fiind udă, se aşezară pe postamentul de beton.

— Oare unde s-or fi dus toţi norii? întrebă Eva. Credeam că n-au să se mai risipească. Ce-ai făcut tot timpul?

— Am stat la gura sobei.

— Faci foc în toiul verii?

— Acolo e frig seara, mai ales când plouă, îmi place căldura.

— Şi mie. Ce faci când stai la gura sobei?

— Visez.

— Ce-ai vrea să ai?

— Ştiu eu? Uneori mult, alteori puţin. Aş vrea uneori să am pământul, cu munţii şi apele, numai că aşa ar trebui să fie şi oamenii. Atunci visez să mă trezesc undeva, departe de lume, într-o casă cu o singură odaie, dar foarte mare, cu tavanul scund, de bârne… Să fie un divan în faţa căminului, şi nimic altceva decât multe covoare groase, sau blănuri… Să-mi fie cald, să am o ţigară bună… E mult?

— Nu-i mult! Ce ţi-au făcut oamenii?

— Mie? Nimic! Luaţi unul câte unul pot să fie chiar simpatici, măcar cinci la o mie.

Era urâcios, se răsfăţa, sau avea o nemulţumire adevărată? Eva regretă iar întrebarea. El reluă, ca venit de departe:

— Ce spuneam? A, da! Şi lângă mine să fie o fată frumoasă, să stea cu capul pe pieptul meu. E mult?

— Nu-i mult!

— Focul să pâlpâie, fata să fie fericită, şi eu să-i mângâi părul.

— Ce păr şi aibă?

— Ca al tău cred că mi-ar place.

Eva amuţi o vreme, până îşi luă inima în dinţi să continue:

— Şi cum să mai fie fata?

— Să fie caldă de la foc. Flăcările să-i facă obrazul arămiu. Să i se vadă o arteră mică, lângă tâmplă, şi să pulseze ca să ştiu că trăieşte.

— Şi?

— Afară să viscolească.

— Nu. Spune-mi despre fată. Ce ochi să aibă?

— Nu m-am gândit. Ar trebui să stea cu ochii închişi.

— Eu am ochii verzi.

— Nu-i o culoare urâtă.

— Crezi că se potriveşte cu părul blond?

— Chiar dacă nu s-ar potrivi, la lumina focului, verdele se mai închide.

— N-am ştiut… Şi ce gură să aibă?

— Nu pot s-o descriu.

— Gura mea ţi-ar place?

El o privi.

— Da; şi gura, şi dinţii. Ai dinţi mici, de şoricel, îmi plac, că sunt sănătoşi şi albi. Să ţi-i păzeşti. Cu dinţii pierduţi, începe moartea. Îmi place gâtul tău, e lung, fără să pară firav. Are culoarea sidefului; nu, sideful bate în roz; o nuanţă între sidef şi alabastru. Mi-ar place să-ţi pui un şir subţire de perle; acum! – mai târziu te-ar îmbătrâni. De ce porţi sutien?

Ea sări în picioare.

— Promite-mi că n-ai să-l mai pui niciodată – şi aruncă-l!

Eva începu să tremure; el se ridicase, venea spre ea, nu se putea opri, nu se putea întoarce.

— Am să te ajut eu. Ştiu de ce ţi-e frică, micuţă Cenuşăreasă! Ai o rochie urâtă şi nici cămaşa nu poate fi mai frumoasă. Ai tăi nu prea te răsfaţă!

Era atât de adevărat, încât nu mai avea nici un înţeles să se împotrivească.

— Ai oase mici, zise el, pe când îi descheia netulburat copcile rochiei. Aş fi crezut că eşti slabă. Îţi mai lipseşte foarte puţin ca să fii o fiinţă bună de ţinut în braţe, eşti mlădioasă, şi pielea ta e catifelată, dar să nu-ţi închipui că există vreo catifea atât de fină, care să mai fie şi caldă, şi să miroase atât de proaspăt. Iar cârpa asta slută şi inutilă am s-o arunc foarte departe de tine.

Îi îndepărtă de pe umeri bretelele cămăşii, lăsându-le să alunece pe braţe; încet, blând, îi cuprinse sânii în palme, cu o linişte nefirească, de parcă ar fi făcut doar o delicată expertiză anatomică.

— Îmi plac: au personalitate. Aş vrea ca fata să aibă sânii tăi.

Nu mai putea asculta fără să ameţească, îşi duse mâna la frunte. El o cuprinse în braţe, cât să o sprijine.

— N-ai de ce să te temi, când eşti cu mine. Am destulă putere să te ţin dacă te lasă picioarele.

Ea se sili să râdă.

— Trebuie să mă mai aştept şi la altceva, pentru ziua de astăzi?

— Nu. Dar să juri că n-ai să mai pui niciodată pe tine asemenea lucruri urâte. Spune: „Jur ca de azi înainte să-mi las corpul liber, soarelui şi vântului…” Spune!

— Jur!

— „… ca iarba şi florile; să nu strivesc nimic din ce e frumos, al corpului şi al sufletului meu…” Spune!

— Jur!

— „… acum şi pururea, până în ultima zi a vieţii!” Jură!

Acasă se strădui să-şi amintească vorbele lui şi le transcrise pe biletul ascuns în spatele oglinzii. După prânz, se întinse pe covor, îşi descheie rochia la piept şi cuprinzându-şi sânii în mâini, rămase aşa, cu ochii la cer, până în amurg.

A doua zi, la bucătărie, găsi o slujnică nouă. Era o fata de la ţară, ca şi cealaltă, tânără, aproape un copil, frumuşică şi curată.

— Cum te cheamă?

— Leana.

— Ai un nume frumos! (Ce-i putea spune?) Eşti de pe-aici?

— Din sat: am lucrat la fabrica. Lucrează şi tata.

— De ce nu te ţin acasă? Sunteţi săraci?

— Săraci, domnişoară!

Dacă ar mai fi avut măcar încă o suta de lei! Părea atât de mică! Poate n-avea nici cincisprezece ani. Ar fi vrut să-i spună ceva: să încuie bine uşa, serile, să se ferească de Maior. Îi părea rău de biata fată şi se bucura de venirea ei. Fiindcă avea cine să ducă mâncarea la fabrică; ea putea astfel să plece mai devreme. După cele trei zile cât ploaia o ţinuse în casă, mărindu-i dorinţa să evadeze, după întâmplarea de ieri când începuse să se cunoască în chipuri nebănuite şi interzise, simţea nevoia să, se arunce înainte, fără frâne, ceea ce însemna înflăcărare, nu nesocotinţă.

De teamă să nu-i pună vreo piedică, nici nu mai ceru încuviinţarea doamnei Alion. Alergă jos, la rampă, trimise batista şi porni spre pilonul care se vedea de departe, marcând locul celei de a doua ei naşteri. El o găsi întinsă în iarbă, cu mâinile sub cap. Se prefăcea adormită, dar îl privea printre gene, năpădită de bucurie, până ce, dându-şi seama că o studia, îl înfruntă cu o îndrăzneală nebănuită:

— Getta spune că am picioare strâmbe. Crezi că are dreptate?

— Nu; e invidioasă.

— Nici nu te-ai uitat.

— M-am uitat când te-am întâlnit prima oară.

— N-am băgat de seamă.

— Nici n-ai fi putut; observ fără eforturi vizibile. Este, cum să spun, un fel de specializare.

Eva râse înveselită şi puţin intimidată. Era şi firesc să o studieze şi acum, înregistrând impresii, în vreme ce ea rămânea cu totul neştiutoare, ca şi cum ar fi judecat-o în lipsă.

— Nu crezi că ţi-ar fi fost mai de folos dacă te-ai fi specializat în ceva mai practic?

— Aşa spunea şi răposatul meu tată.

— După cum vorbeşti despre el, aş crede ca nu l-ai iubit prea mult.

— Nu l-am iubit de loc!

Era cu putinţă? Şi se cuvenea să spună?

— De cât timp e mort?

— De vreo şase-şapte ani.

— Nu ştii precis?

— Ar trebui să mă gândesc.

Probabil glumea, altfel s-ar fi temut de atâta indiferenţă. Îl privi neîncrezătoare; faţa lui era foarte rece.

— Şi mama ta trăieşte?

— Cred că da. Cel puţin trăia acum zece zile.

După asemenea răspuns, întrebarea ei următoare dovedea doar că nu putea înţelege:

— Locuiţi împreună?

El începu să râdă; trecea uşor de la o stare la alta.

— Unde, sus la cabană? Nu, ferească Dumnezeu! Ce-ţi trece prin minte? Mama este o doamnă foarte, foarte… nu ştiu cum să-ţi spun, foarte demnă. Când o vezi, îţi vine să te lipeşti de zid, ca să nu-i încurci calea.

— Nici pe ea n-o iubeşti prea mult!

— Nu ştiu: nu m-am gândit.

Eva era din ce în ce mai nedumerită; sperase ca el s-o dezmintă.

— Unde este acum?

— Nu locuieşte în ţară. Fiindcă era belgiană, după moartea tatei s-a întors la ca acasă, la Namur.

— Ce bine să umbli aşa, din ţară în ţară!

— Nu-i chiar aşa bine cum crezi.

— Dar eu n-am fost nicăieri; numai aici şi la Bucureşti.

Când eram mică, am stat la Panciu. Într-o vară fusese vorba să mergem la Constanţa; pe urmă mama s-a răzgândit. Spune-mi, ce-i cu picioarele mele; sunt strâmbe?

— Ţi-am spus; nu.

— Am auzit, dar credeam că vrei să repeţi, ca să mă convingi.

— Atunci să le studiem!

Simţi mâinile lui pe glezne.

— Uite colo un nor… (Ce-ar fi putut face să-şi ascundă spaima? Ce-ar fi putut spune să pară nepăsătoare?) Îl vezi?

Seamănă cu harta Italiei. Ai fost în Italia?

— De multe ori.

— Când spun Italia, îmi vine în minte Dante Alighieri; am citit anul trecut „Divina Comedie”, adică am încercat s-o citesc; nu mi-a plăcut de loc. Nu-i o carte pentru fete de şaisprezece ani. Am o colegă care a rămas repetentă de patru ori până acum…

Îi simţi deodată respiraţia pe picior, deasupra gleznei, apoi buzele lui i se lipiră de piele, aproape imperceptibil, ca o clipire de pleoape. Şi din această atingere nedecisă întregul corp, din tălpi până în creştet, i se înfioră, cu o senzaţie alarmantă deşi neclară. Fără voie îşi smuci picioarele, îndoindu-le din genunchi.

— Mă gâdili, spuse, străduindu-se să găsească un ton inocent.

Şi îşi întinse repede picioarele la loc, ştergând astfel urmele înfiorării trecătoare. Rochia îi rămase însă ridicată, cum ajunsese din smucitură. Triunghiul alb, al rufăriei de dedesubt, părea un sigiliu la îmbinarea celor trei mari linii ale feminităţii ei care avea să vină.

— Cred că niciodată n-am avut în faţă un lucru atât de desăvârşit pentru desăvârşirea lui viitoare.

După aceste vorbe, chiar dacă el le-ar fi negat în minutul următor, chiar dacă nu credea în ele de pe acum, nimic din fiinţa ei, gol sau încă nedezvelit, nu l-ar fi amânat şi nu l-ar fi respins. Se socotea o dată pentru totdeauna dăruită, rămânea deocamdată în propria ei păstrare, dar la îndemâna lui, cum rămân uneori la magazin unele obiecte vândute până ce vine cumpărătorul să le ridice.

— Eu nu sunt un lucru, dacă vrei să ştii! (Ce putea spune, ce putea face?) Sunt o fiinţă, fiindcă am suflet, minte, voinţă

— Gândesc şi vorbesc. (Râse.) Mai mult vorbesc, decât gândesc…

— Ai terminat?

Amuţi. El spuse:

— Într-o zi am să te iau în braţe!

Ea închise ochii. Şopti:

— Ştiu.

Ardea.

— Te-ai gândit dacă e drept, sau nu?

Tremura.

— Nu m-am gândit.

— Vrei să te gândeşti?

— Nu.

— Ce ştii despre mine?

— Puţin.

— Ce vrei să ştii?

— Nimic.

El se ridică, apoi întinse mâinile, şi o trase sus; rămaseră în picioare, la o jumătate de pas.

— Te cheamă Eva! Dacă aş avea o putere, n-aş da voie oricui să poarte numele tău şi, dacă l-ar purta fără voie, l-aş pedepsi ca pe falsificatorii de bani.

Soarele trecuse de zenit şi le întindea umbrele spre plantaţie.

— Acum du-te. Ţii minte unde am rămas? Vino mâine să-ţi spun mai departe.

De data asta, Eva ajunse acasă târziu; masa era pe sfârşite. Getta o privi cu o răutate iscoditoare.

— De unde vii?

— Am fost la cimitir.

— Vrei să iei locul groparului?

Nu se întâmplă altceva, dar a doua zi, când se pregătea să iasă, soră-sa, gătită de plecare, îi ţinu calea.

— Unde te duci?

— Să mă plimb.

— Hai cu mine!

Trebui să se supună. Trecu pe sub linia funicularului, privi vagonetele cum se duceau sus. Ar fi vrut s-o ia la fuga, să meargă orbeşte după ele, la nevoie să se ducă până în munţi, mai departe, să nu se mai întoarcă niciodată acasă.

Văzând că Getta apucase spre cimitir, se opri.

— Nu mai merg! Am fost ieri.

— Haide, dacă-ţi spun.

Nu putea să se lupte. Privi cablurile funicularului, pe deasupra plantaţiei, şi-i veni în minte iarba încinsă de soare, locul unde stătuse întinsă, cu picioarele dezgolite. Iar acum mergea pe potecă, pocindu-şi mersul, cu Getta alături, păzind-o să nu fugă. Se simţea urâtă. De ce trebuia să se ascundă în ea însăşi? De ce n-avea voie să-şi strige gândurile la răspântii? Să-şi despletească părul pe umeri în faţa lumii, să se înalţe pe vârfuri, cu braţele în lături, gata să se arunce înainte şi să spună: „Lume, priveşte-mă! Sunt tânără şi fără minte, dar îmi place un om, mai mult decât soarele, mai mult decât cerul – şi pentru că mi-ajunge tinereţea, nu-mi trebuie minte! El are minte şi pentru mine, şi dacă nici el nu are, ce bine! Priveşte-mă, lume! Mă cheamă Eva! Aşa m-a chemat totdeauna, dar abia acum mi-e consfinţit numele!”

— Vezi că te împiedici, proasto. Uită-te unde pui piciorul!

Nu! Nu voia să se uite; vroia să meargă orbeşte, înainte, să se împiedice dacă îi era sortit – să-şi frângă gâtul.

O femeie bătrână umbla printre morminte, îngrijind candelele – candele sărace şi urâte, în cutii de lemn prinse de crucile nevopsite.

— Bună ziua, mătuşă!

Bătrâna se îndreptă de mijloc.

— Bună ziua! Aţi mai venit pe la noi? Că tocmai era să vă trimit vorbă, pentru untdelemn, că nu mai e de fel şi candela nu arde de alaltăieri.

Eva se înroşi.

Afară din cimitir, Getta şuieră printre dinţi:

— Să-mi spui unde ai fost ieri!

— M-am plimbat.

— De ce-ai minţit?

— Altfel nu pot trăi cu voi.

— Bine! Ai să vezi tu!

Şi Eva fu închisă în casă, ţinută ca la puşcărie, cu dreptul să iasă numai pe terasă, doar o oră pe zi şi să nu stea de vorbă cu nimeni. Era timp de vară, frumos, trecea încet, în zile lungi şi goale care se duceau scurtându-i vacanţa. Privea funicularul.

Noaptea, târziu, când toţi dormeau, aprindea o lumină mică şi, în cămaşă de noapte, albă, scurtă, sărăcuţă, ca un înger de pe dricul de clasa a treia, scria bilete de dragoste pe care n-avea să le trimită niciodată.

Poate ar fi fost gata să facă o nebunie, să fugă de acasă sau să se spânzure de luminator, dacă n-ar fi avut într-una presimţirea că trebuie să vină o izbăvire. I se părea împotriva firii, a dreptăţii, a tuturor legilor şi destinelor să nu-l mai vadă niciodată. Şi aştepta, cu un amestec de suferinţă şi de speranţă, să fie eliberată prin sabie, prin miracol, prin cutremur şi incendiu, prin bunătate omenească sau prin calamitate. „Vino şi mă scapă, iubitul meu! scria. Dacă nu vei primi niciodată rândurile mele, atunci auzi-mi strigătul şi coboară…”

Într-o dimineaţă, simţi că în casă se fac pregătiri pentru musafiri. Nu îngheţată – se stricase maşina – ci un tort cu nuci. Getta cânta în odaia de alături, cosându-şi tivul la rochia neagră de tafta. (Şi-o scurtase.) După prânz, Maiorul nu se mai duse la fabrică; rămase pe terasă, în fotoliul de răchită, fumându-şi ţigara lui groasă cu miros urât. Getta despacheta plăcile de patefon pe care tocmai le adusese slujnica de la vecini.

Eva stătea închisă în odaia ei; nu avea voie să iasă când veneau oameni străini. Pe la cinci, auzi patefonul; luminatorul dădea pe panta acoperişului dinspre terasă; nu vedea jos, însă desluşea destul de bine tot ce se vorbea. Rămase împietrită când recunoscu glasul lui. Un timp nu putu să-şi explice nimic – i se părea că visează, sau că e moartă şi începuse altă viaţă. Pe urmă înţelese că el n-avea de ce să vină, decât ca s-o scape. O podidiră lacrimile; se întinse pe covor, locul de reculegere. Aştepta să se întâmple ceva; dacă el venise, trebuia să ştie ce are de făcut, îi auzea glasul din când în când; nu vorbea prea mult. Maiorul era mai guraliv, Getta însă îl întrecea; ea şi patefonul se auzeau necontenit. Apoi glasurile se stinseră, patefonul tăcu, şi Eva văzu că luminatorul se întunecase, îşi dădu seama că el nu mai era aici – şi nu se întâmplase nimic.

La cină, ai casei discutau mai altfel ca de obicei, păreau mai însufleţiţi.

— Lasă, Gettuţo, că-l dăm noi pe brazdă! zicea Maiorul, satisfăcut. Se pricepe unchiul Alfons la secături.

— Unchiule, de ce vorbeşti aşa?!

— Bine, nu te supăra! mai glumesc şi eu. Parcă altfel nu ştiu că-i băiat bun?!

— Eu spun că duminică să-l chemăm la prânz, propuse doamna Alion. Tot facem parastas în ajun. Să tăiem curcanul.

Maiorul aprobă, bine dispus:

— Îl tăiem! De rândul ăsta n-am nimic împotrivă.

— Mamă, cu rochia asta nu mai merge; cred că vezi şi dumneata. Trebuie să dăm o fugă la oraş.

Maiorul se cam ameţise de vin:

— Gettuţo, rochia de mireasă ţi-o fac eu!

— Lasă, unchiule, să nu ne grăbim.

Eva stătea cu ochii la farfurie. Era o farfurie de desert, cu marginile aurite şi cu o pictură la mijloc, reprezentând trei femei, la marginea unui lac: una în picioare, alta culegând flori, alta întinsă în iarbă. Toate aveau câte un coc mare şi obrazul trandafiriu.

—… şi să ne mai dea Alfons o mie de lei, se auzea, slugarnic, glasul doamnei Alion.

— Da, cu ăştia ne-ar ajunge; la tren luăm bilet de a treia; dar atunci plecăm cu cel de cinci, că nu e aglomerat. Tu ce stai aşa?

Eva tăcea. În înflăcărarea ei renăscută, Getta simţea nevoia să fie generoasă:

— După ce ne întoarcem ai voie să ieşi din casă, dar numai să nu umbli hai-hui.

— Şi pe mine mă lăsaţi singur, se plânse Maiorul, nu prea necăjit. Uite pedeapsă, că am rămas burlac la anii mei!

Păi dacă-i aşa, nu mă mai prinde nimeni pe-acasă. Leano, mâine la prânz, nu vin.

— Atunci să nu mai gătească. Asta mică să-şi ia ceva din cămară.

Eva nu auzea nimic.

Auzi numai deşteptătorul a doua zi dimineaţă, la patru, sunând alături. La patru şi jumătate, doamna Alion şi Getta coborâră scările; la cinci, trecu trenul pe de vale cu frânele scrâşnind; puţin după aceea, în gară, se auzi locomotiva fluierând. Afară se luminase pe deplin. Mai aşteptă o jumătate de oră, timpul în care, dacă ar fi pierdut trenul, puteau să fie înapoi, dar ele nu se întoarseră.

Coborî scările în vârful picioarelor; din camera lui, se auzea Maiorul sforăind. Slujnica mătura în sufragerie; era cu spatele spre uşă, aşa că n-o văzu ieşind.

La marginea terasei şovăi puţin, surprinsă de necunoscut sau de răcoarea dimineţii. N-avea decât rochia pe ea, dar mergând se încălzi; soarele răsărise undeva, se vedea vârful munţilor luminat, valea în schimb rămânea într-o umbră vânătă, rece şi aspră.

Funicularul încă nu pornise; vagonetele dormeau, ca nişte găini mari, cocoţate pe cabluri.

De la al patrulea pilon nu mai ştia drumul; poteca se îndepărta de funicular, ca să ocolească prăpastia. Nu-i era însă greu să se orienteze; din loc în loc se vedea un triunghi roşu, pe stâlpi sau pe copaci, semne de recunoaştere pentru excursionişti.

Locuia din copilărie aici şi nu urcase niciodată pe munte. Într-un an, la l mai, se dusese cu toată familia la un fel de grotă, unde făcuseră obişnuita petrecere la iarbă verde. Nu era de loc curioasă să recunoască locul acela; se simţea desfăcută de trecut. Drumul de astăzi făcea parte dintr-o viaţă nouă şi numai a ei.

Urcă fără odihnă, fără să se uite înapoi, printre brazi cât cupolele catedralelor gotice, atât de nemişcaţi, de tăcuţi, că nu păreau reali. Poteca se strecura printre ei, în zigzag, parcă înfricoşată de neclintirea lor. Pe celălalt versant al văii curgeau fire de apă, cascade mici, care se uneau, se încrucişau, se ramificau, îmbrăcând piatra într-o dantelă înspumată.

Din când în când, la cotituri, prin luminişuri, se vedea valea lăsată în urmă, cu fabrica şi locuinţele funcţionarilor presărate în pantă, cu şoseaua, râul şi calea ferată. Toate din ce în ce mai departe, mai mici, mai în altă lume. Acum brazii începeau să piardă din înălţime. Cu fiecare pas înainte, muntele dădea viaţă mai puţină. Ramurile se întindeau în părţi căutând în lăţime spaţiul pe care nu-l mai puteau lua de sus. Păreau obosiţi.

Eva se opri într-un luminiş. Se auzi ţignalul fabricii, sunând de opt. Erau două ore de când urca, şi creasta nu părea mai aproape. Muntele o amăgise, o atrăsese în imensitatea lui, ca să-i arate cât e de mică şi de neajutorată. Alături, în iarba săracă, se vedeau urmele unui foc; nişte drumeţi poposiseră aici şi îşi făcuseră mâncare. Dar unde se duseseră pe urmă? Ajunseră undeva? Mai erau în viaţă?

Mai departe poteca devenea stâncoasă; pământul se sfârşea, încetul cu încetul, dezgolind piatra; copacii erau tot mai rari, mai plăpânzi, până ce apărură unii degeneraţi, cu trunchiurile strâmbe, noduroase, cu ramuri sărace, pândiţi de moarte.

Eva se gândi că muntele nu prieşte înălţimii; chiar şi oamenii lui, în afară de unul, erau mai mici şi mai noduroşi. Dar pesemne aveau şi ei, şi copacii, multă îndârjire, dacă izbuteau să trăiască în locuri unde totul se dovedea potrivnic.

Copacii se sfârşiră pe neaşteptate, învinşi înaintea oamenilor; ultimul, scos din regnul vegetal prin triunghiul roşu, părea un far ca la ieşirea din porturi. De aici înainte începea un alt necunoscut; i se părea că merge pe o mare împietrită, căţărându-se din talaz în talaz, printre prăpăstii. Din loc în loc, pe un colţ de stâncă, mai zărea o dată triunghiul roşu, şi iar i se părea că e un far, pentru corăbiile blestemate să navige oblic pe aceste mări de granit.

În ultima parte a drumului, poteca se uni cu funicularul, şi urcuşul fu mai uşor. Creasta se vedea aproape, laolaltă cu norii şi cu cerul. Numai vagonetele, care veneau din vale, de-acolo de unde pornise ea, o sileau să ţină seama că totul se petrece pe pământ.

Era strivită când ajunse la creastă, primul liman şi singurul posibil – şi se opri, dezorientată, nu ştia dacă bucuroasă sau dezamăgită. Să se fi întrebat mai înainte cum este muntele în partea lui nevăzută, n-ar fi fost în stare să-şi imagineze nimic; nici măcar o inexistenţă. Ar fi putut să fie în multe feluri, dar nu aşa cum îl vedea acum.

În faţă se deschidea prima făgăduială adevărată a infinitului, un ţinut fără limite posibile, cu coame rotunjite prelung, fugărindu-se unele pe altele, într-un galop plutitor şi foarte încetinit, topindu-se în pâcla de la orizonturi, unde se zăreau neclar alte vârfuri de munte, care continuau infinitul. Crezuse că aici era un sfârşit; abia începea istoria pământului.

Nici linia funicularului nu avea un capăt; se ducea înainte, pe câmpul fără măsuri. Pilonii erau singurele detalii ale peisajului gol; păreau nişte jaloane fără înţeles, sau poate trebuiau să marcheze a treia dimensiune a spaţiului, neexistând decât două de nedezminţit.

Abia mai târziu descoperi un pâlc de copaci mărunţi şi încâlciţi, în stânga, pe o coamă incertă, care ar fi putut să fie o depresiune percepută invers. Peisajul era greu de înregistrat şi de tălmăcit.

Porni pe sub funicular, o dată cu vagonetele, încercând să înţeleagă ce s-ar fi întâmplat, dacă ar fi venit batista în locul ei. La primul pilon se opri; un băieţaş stătea întins în iarbă, la adăpostul postamentului de beton. Văzând-o, se ridică într-un cot. Poate era un cioban, deşi nu se vedeau oi primprejur.

— Bună ziua! Eşti de pe-aici?

— Dapăi cum vezi!

Părea foarte preocupat de apariţia ei, dar nu scapă din ochi vagonetele.

— Aştepţi ceva?

— Oi fi aşteptând

— De mult stai aşa?

— De mult.

— Cunoşti batista asta?

Băiatul sări în picioare.

— Unde-i stăpânul tău?

— Colo! (Arătă peste coama cu plicul de copaci.)

— Du-mă la el! Uite batista, prostule! Ce mai aştepţi?

Porniră – dovada era clară. Eva întrebă din mers:

— Cum te cheamă?

— Niculiţă.

— Şi-al cui eşti tu?

— Al lui tata!

— Bravo! El ce treabă are aici?

— La gater.

— Mamă ai?

— Păi cum nu?!

— Ea unde e?

— E şi ea prin vreun loc.

— Stăpână-tu ce face?

— Ce să facă? Umblă hai-hui.

Eva începu să râdă.

— Măi, Niculiţă, nu ţi-i frică să vorbeşti aşa?

— Nu, că mă am bine cu el.

Se liniştise şi-i părea bine că venise, nu-i mai era teamă, se socotea în siguranţă, îi dădea o bucurie caldă felul în care băieţaşul spunea, ţărăneşte şi atât de convingător: „Mă am bine cu el!”

Şi ea se avea bine cu el; tot atât de convingător.

— Umblă încet, să nu te împiedici de buturugi! o sfătui Niculiţă.

Pâlcul de copaci o uimi. Nici nu erau copaci, ci altceva, nemaiîntâlnit, un fel de reptile noduroase, care se întindeau pe pământ, încolăcindu-se unele cu altele, în mişcări zvârcolite. Numai la capete se ridicau puţin spre cer, abia atingând înălţimea unui om.

— Ce-s ăştia, Niculiţă?

— Ce să fie? Jnepi!

Cine şi-ar fi închipuit că există undeva pe lume asemenea copaci? Poate în ţinuturi îndepărtate, pe vreo insulă stâncoasă de la ecuator sau sub gheţurile de la poli. Dar cum puteau să trăiască oamenii în vale, fără să ştie de existenţa lor? Nu le vorbise nimeni despre ei? Nu urcase nimeni pe munte? „Trebuie să umbli ca să înveţi, gândi Eva. Cărţile nu pot să spună tot ce-i pe pământ… Bieţii copaci!”

De la jnepi poteca începea să coboare; ceva mai departe era un fir de vale orientat ca linia funicularului, adâncindu-se şi lărgindu-se din ce în ce mai mult, peste liziera unor păduri îndepărtate şi incerte, poate doar umbre de nori.

Înaintea acestor detalii greu de descoperit şi de definit, Eva văzu, la mai puţin de o sută de paşi, o cabană cu pereţii de scânduri negre şi cu acoperişul de şindrilă, aruncată acolo ca din greşeală, fiindcă prea era singură, cu prea multă sălbăticie în jur.

— Aici stă el, Niculiţă?

— Păi unde să stea?

— Dar voi?

— Noi? Devale, la gater.

Cabana nu avea nici o împrejmuire. Pe terasa de piatră din faţa intrării, stătea tolănit la soare un câine. Când Eva ajunse aproape, câinele se ridică, urmărind-o atent, fără vreo ostilitate, dar nici cu prietenie. Era un câine lup, mare, cu părul sur, blană înnobilată de vechime şi de sălbăticia pădurilor; stătea drept, pe toate patru picioarele, solemn şi demn ca un majordom rămas de pe urma imperiilor.

Dinăuntru se auzea un glas de om, cântând ceva, fals, dar voios. Îl recunoscu şi-i veni să râdă. El apăru în uşă, ştergându-se cu prosopul pe obraz. Avea sandale şi un short alb, mototolit; încolo era gol. Eva se apropie, stânjenită de îmbrăcămintea lui incompletă. Pe el, apariţia ei părea să nu-l mire de fel.

— Bine ai venit! El e Rex; Rex, ea e Eva!

Câinele întoarse capul, o privi, apoi îşi mişcă de câteva ori coada puternică, semn c-o accepta ca prietenă. Evei i se năzări că, într-un fel, îi zâmbise. Dar zâmbetul câinelui nu făcea mai călduroasă primirea ei aici, care i se păruse de gheaţă. „Rex! îşi zise, privind cu ciudă animalul nevinovat. Ce nume! Pe toţi câinii lupi îi cheamă la fel de pretenţios!”

Stăpânul câinelui băgă de seamă ezitările ei.

— Te supără îmbrăcămintea mea? Când nu e frig, umblu numai în short. Stai să-mi pun o bluză şi vin.

Când se întoarse, aduse mirosul proaspăt, pe jumătate dulce, pe jumătate acid, al unei ape de colonia cunoscută de altădată; îl simţise, nu ştia de la cine, la intrarea unui cinematograf, şi-i rămăsese de atunci în nări, ca mirosul care credea că se potriveşte mai bine unui bărbat. Corpul lui era foarte frumos, după părerea ei, dar se simţea mai bine văzându-l cu bluza; aşa numai picioarele rămâneau goale, arse de soare, puţin acoperite de păr, cam animalice, însă blânde şi armonioase.

— Nu vrei să-ţi pui şi tu un short?

Se înroşi. Nu purtase niciodată asemenea îmbrăcăminte, pe care o socotea nu sportivă, ci frivolă; ar fi vrut să refuze, dar după atâta drum, cum era obosită şi plină de praf, rochia ei neagră devenise greu suportabilă.

Înăuntru era cam întuneric, datorită obloanelor doar întredeschise; în trecere, nu putu să vadă nimic. O duse într-o mică odaie de baie, cam primitivă, dar foarte curată, unde stăruia mirosul proaspăt al apei de colonie. În timp ce se spăla, el îi întinse, prin crăpătura uşii, o bluză şi un short. Îmbrăcându-se, Eva se gândea cine le mai purtase, fiindcă, deşi prea mari pentru ea, după croială se vedea că sunt femeieşti. Îşi băgă bluza, prea largă, sub short, iar shortul îl strânse bine pe talie. Privindu-se în oglindă, se ruşină puţin de picioarele ei goale, dar cum ştia că nu-s urâte, îndrăzni să iasă la lumină. El o aştepta pe terasă, în faţa unei mese pe care se vedea o pâine neagră, mare.

— Credeam că ai picioare mai slăbuţe, dar mă înşelasem.

Sau te-ai îngrăşat între timp?

— Poate am crescut?!

— Nu ne-am văzut de mult. Ce s-a întâmplat cu tine?

În sfârşit o întrebare! În sfârşit, îşi dădea seama că trecuse vremea.

— N-am putut să vin!

Ce să-i spună mai mult? Ar fi înţeles el ceva? Era puţin dezamăgită. Pentru ceea ce însemna venirea ei aici, fugind de acasă, urcând atâta înălţime, fără nici o pregătire, fără nici o călăuză şi fără nici o încurajare, pentru întreagă această aventură, purtarea lui însemna cu mult prea puţin. Dar ce să-i spună? Că îi scrisese bilete deznădăjduite? Că îl strigase în gând de atâtea ori, cu speranţa că el ar putea s-o audă. Datorită unui acord între sufletele lor?

— Într-o zi am fost la voi. De ce te-ai ascuns?

— Eram pedepsită. De ce-ai venit?

— Am vrut să te văd. Cum ai scăpat acum?

— Mama şi Getta au plecat la oraş. Fac pregătiri să te invite la masă, duminica.

— Pregătiri pentru mine? Îmi dai voie să le înjur?

— Dacă aşa devii mai tu, înjură-le!

O privi mirat, în sfârşit!

— Ce-i cu tine? (Îi luă obrazul în palme.) Mi se pare că te-am dezamăgit şi nu-mi dau seama cum.

Nu-şi dădea seama cum, şi ar fi putut să-i spună ea. Era de ajuns să-şi simtă obrazul mic şi speriat în mâinile lui mari, ca să înţeleagă. Nu-şi dădea seama de unde venea mâhnirea ei, fiindcă ea era mică şi slabă, iar el era mare şi puternic; fiindcă niciodată oamenii puternici nu vor simţi amărăciunea, neliniştea, teama, nesiguranţa celor slabi.

— Nu m-ai dezamăgit. Mi-a părut rău că n-am putut să te văd atunci.

Fugea de acasă, urca munţii, îşi sfâşia picioarele în pietre, şi trebuia să-i spună o vorbă oarecare, ca să pară că înţelege ceva!

El se înseninase.

— Am să-ţi dau lapte cald, cu pâine de casă proaspătă.

Sau ai vrea altceva?

— Nu. Îmi place laptele cald cu pâine proaspătă. Puteai să-mi dai numai pâine cu sare.

— Pui sare în lapte?

Eva gândea: „E aşa de mare, şi nu e prost de loc. Nu, sunt sigură că e deştept. Atunci de ce nu înţelege?” Ea cerea pâinea cu sare care se dă oaspeţilor bine veniţi! „Poate nu-şi pune mintea cu a mea; poate nu-şi închipuie că aş fi în stare să-i spun ceva care i-ar da de gândit, de aceea vorbele mele trec pe lângă el”.

Abia după prima cană de lapte îşi dădu seama cât îi fusese de foame. Şi fiindcă încă nu se săturase, deocamdată nu se gândea ce-o să urmeze!

— La cât trebuie să fii înapoi?

Mai exista şi o întoarcere!

— Nu ştiu: poate că ar trebui să plec.

— Acum? Atunci de ce-ai mai venit?

Nu înţelegea: venise să-l vadă!

— Când se întorc ele de la oraş?

— Cred că diseară, cu trenul de opt.

— Dacă-i aşa, rămâi până seara!

Hotărâse! – ea trebuia să se supună, cu spaima în suflet: dacă o căuta Maiorul, dacă se afla, dacă nu ajungea la vreme? El plecase şi vorbea în spatele cabanei cu o femeie, desigur mama lui Niculiţă, întrebând-o ce găteşte. Când se întoarse, avea din nou aerul limpede şi zâmbetul încrezător, cum îl ştiuse. Poate îl judecase nedrept; poate avea griji şi necazuri.

— De ce locuieşti aici?

— Întâi, fiindcă am treabă; al doilea, fiindcă îmi place; al treilea, fiindcă nu-mi place în altă parte!

Părea răzvrătit dintr-o dată. Îl iscodi, trebuia să afle:

— E bine să fii singur?

— Ce răspuns aştepţi?

— Pe cel mai viteaz! Nu vreau să te micşorez în ochii mei.

— Eşti prea deşteaptă pentru câţi ani ai. Dacă vrei să ştii, mă simt bine singur!

— E şi sincer sau numai viteaz?

— Eşti primejdios de deşteaptă!

— Îmi răspunzi? Eşti mai mult sincer sau mai mult viteaz?

— Cred că sunt destul de bărbat.

— Şi eu cred!

Nu, nu greşise venind. Poate la început fusese ursuz, fiindcă îl găsise bărbierindu-se. Unii oameni îşi ies din fire dacă-i surprinzi cu săpunul pe obraz; e o pierdere de autoritate. Ştia, de la Maior: când se bărbierea el, toţi din casă trebuiau să înţepenească.

— După ce te bărbiereşti, ai o faţă de copil.

Chipul lui se destinse mai mult; un zâmbet reţinut îi flutură prin colţul gurii. „Trebuie să-l măgulesc puţin, se gândi Eva. Probabil că toţi bărbaţii sunt sensibili în legătură cu bărbieritul lor”.

De aici înainte totul merse bine. În spatele cabanei, era bucătăria, iar alături, coteţul iepurilor. Petrică ronţăia o foaie de varză, mişcându-şi mulţumit urechiuşele trandafirii. Eva îl luă în braţe; iepurele reprezenta o amintire comună; îl socotea un aliat.

Înainte de prânz coborâră până la gater. Nu era decât un pârâu şi un şopron mare. Sub şopron mergea un ferăstrău, mişcându-se necontenit în sus şi în jos, mânat de nişte roţi pe care le învârtea apa. Niculiţă, împreună cu un om, fără îndoială tată-său, mânuia anevoie trunchiurile de brad, potrivindu-le în faţa fierăstrăului. Acesta nu avea foarte mult spor, cine ştie câte zile, câte săptămâni hârjâise într-una, până se adunaseră scândurile stivuite sub şopron.

— Ce faci cu ele?

— Le vând.

— Îmi pare rău. Aş fi vrut să le ţii aşa, de frumuseţe, şi să le protejezi. Cum au să se simtă printre străini?

Când se întorceau, vorbiră despre munte. Eva spuse tot ce gândise urcând aici, cât o uimise podişul care semăna cu un bărăgan; la înălţimea aceasta era de neimaginat, îi vorbi apoi despre jnepi, ca despre nişte fiinţe vii. El o asculta surprins şi puţin umilit.

— Stau de atâta vreme aici şi n-am băgat de seamă nimic din cele ce-mi spui tu… (După o tăcere:) Lângă tine, lumea ar putea să-mi para mai frumoasă. (Şi după alt timp:) Aş vrea să te iau prin locurile pe unde am umblat. Poate că mi-ar place abia acum.

După ce prânziră, afară, pe terasă, în tovărăşia lui Rex, intrară în cabană. Era o singură odaie, mare, cu tavanul de bârne fumurii, cu pereţii tencuiţi. Într-o parte se desluşea un cămin, în faţă, în partea cealaltă a odăii, un divan nu mai înalt de două palme, iar între divan şi cămin, pe duşumeaua albă, erau întinse blănuri de urs. Când intrase prima data, în fugă, nu le văzuse. Acum o cam speriau; i se părea că animalele întinse pe pământ o pândesc.

— Aici seamănă cu ceea ce îmi spuneai că visezi.

— Aproape, îţi aduci aminte tot? Mai lipseşte ceva… Ţi-ar place să visăm împreună?

— Mă simt nu ştiu cum în short. E ceva care merge afară, dar nu în casă. Aş vrea să-mi pun rochia.

— Îmi dai voie să-ţi ajut?

— Nu vreau să-ţi par proastă. (Se lupta să nu tremure.) Tot ce pot să-ţi spun e că mi-e foarte frică.

— Hai să ne lămurim!

O ridică în braţe, cu o îndemânare care făcea imposibilă orice împotrivire. Era atâta siguranţă în mişcările lui, atâta putere şi hotărâre, încât se simţea mulţumită că nu mai poate şovăi. El o duse pe sus, o întinse uşor pe divan şi se aşeză alături, cu o mână dincolo de ea, aplecat asupra ei.

— Să vedem de ce ţi-e frică. Vreau să mă priveşti în ochi.

În asemenea împrejurări, oamenii se mint; e poate necesar, şi e, în orice caz, mai simplu. Hai să fim curajoşi şi sinceri; fireşte, aşa e mai complicat, dar merită. Spune-mi, de ce ai venit?

— Am vrut să te văd.

— De ce ai vrut să mă vezi? Nu închide ochii!

— Nu-i închid. Pentru că îmi place să stau cu tine.

— Îţi aminteşti în ce clipă ai înţeles că-ţi place să stai cu mine?

— Cred că în prima clipă.

— Cum îţi explici?

— Nu pot să-mi explic ce-a fost atunci. Ştiu ce se întâmplă acum.

Eva închise ochii; era puţin încordată şi avea o mică tristeţe pe faţă.

— Îmi placi în toate privinţele şi cu toate motivele. E bine că eşti înalt şi puternic; am văzut de la început, când ai sărit de pe vagonet. Îmi place chipul tău, nu-mi dau seama de ce; mă simt bine când te privesc. Nu ştiu ce anume mă atrage: părul, fruntea, ochii, gura? Dacă le iau în parte nu găsesc în ele nimic deosebit; dacă le adun, obţin chipul tău. Nu pot să-ţi spun altceva. De mult m-am gândit că mi-ar place să-ţi mângâi părul, sau obrazul. De ce? Nu ştiu, jur!

Ridică mâinile şi i le trecu încet prin păr, i le coborî pe tâmple, pe obraz. Tremura puţin. El se aplecă, după mâinile ei.

— Vrei să deschizi ochii?

— De ce? E bine aşa!

Nu-şi luase mâinile de pe obrazul lui. El i le apucă uşor, i le îndepărtă şi se întinse alături, lăsând între ei o bună câtime de spaţiu.

— Acum uită-te la mine! Priveşte-mă în voie; închipuieşte-ţi că aş dormi.

Eva se ridică într-un cot. Aşa cum stătea întins alături, i se părea mai puternic şi mai mare. Bluza, pe care nu şi-o încheia niciodată, lăsa sa i se vadă pieptul larg, cu musculatura parcă turnată în metale necunoscute. Îşi lăsă obrazul pe umărul lui, într-o atingere uşoară: auzea mai jos inima bătând şi i se părea că, odată cu fiecare bătaie, aude şi sângele vibrând în artere. Avea bucuria pe care i-ar fi prilejuit-o o jucărie mare, primită pe neaşteptate. Dar atingerea aceasta n-o mulţumi mult timp; coborî capul pe pieptul lui, îl apăsă mai tare, până întâlni duritatea musculaturii; se simţi fragilă şi se ridică intrigată; ar fi vrut să-şi dea seama de unde porneau toate noile senzaţii. Se pomeni mângâindu-l cu amândouă mâinile, încet, uşor, de parcă ar fi căutat încheieturile marii jucării nesperate. Simţea că se hazardează şi totuşi nu putea altfel; mâinile îi alunecară spre umeri, le căutară linia largă, coborâtă, şi iar se întoarseră, cu un amestec neliniştitor de curiozitate şi teamă.

— Eva, vino lângă mine!

Se supuse, îşi lipi pieptul de al lui, şi dintr-o dată i se păru prea mult – era înspăimântată – dar nu se mai putea întoarce.

— Trebuie să ne cunoaştem.

Îi descheie primul nasture al bluzei. Ea se crispă. Îl privi, câteva clipe, cu ochii mari, apoi îşi lăsă încet pleoapele. El îi descheie al doilea nasture şi pe ceilalţi, cu pauze de la unul la altul, îi trecu braţele, pe rând, prin mâneci; sânii se iviră neştiutori şi uimiţi, de parcă vedeau prima oară lumina zilei. Ei îi venea să plângă – goliciunea îi stârnea durere ca o rană. Simţi mâinile lui pe talie – tot trupul avea să-i fie o rană. Se strânse în sine.

Ultima pânză coborî încet, peste ultima goliciune. Atunci el se aplecă şi îşi lipi obrazul de pielea ei fără nici o apărare. Era ca după o bătălie în care nu fusese nimeni învins, nu învinsese nimeni, dar toate se liniştiseră, mai trebuiau doar să devină egale.

Ea stătea cu mâinile la ochi, ferindu-se astfel de ea însăşi şi de toată lumea. Nu simţi nici o mişcare, nu auzi nici un foşnet, dar înregistra o iradiaţie, şi îşi dădu seama că alături era corpul celălalt, fără lesturile zilei. Mult timp rămase aşa, respirând încet, pândind, în defensivă, deşi ultima armă era depusă, şi ar fi fost inutilă, fiindcă el nemaiavând veşminte, se stabilise şi egalitatea – şi era deplină.

— Eva, deschide ochii!

Era firesc să ezite, era imposibilă împotrivirea. Îşi luă mâinile de la ochi şi, în singura clipă cât putu să-l privească, înregistră, cu o senzaţie de arsură pe retină, imaginea unei zeităţi pământene, un fost arhanghel, izgonit de ceruri, cu trupul modelat la flacără în lunga cădere. Era agresiv şi blând totodată, dur şi molatic – şi altceva nu mai avusese când să se imprime, sau se voalase. Nu putea să se apere prin fugă de această imagine, ci venind mai aproape, îşi ascunse capul pe pieptul lui, cum ar fi căutat ocrotire. El îi trecu braţul peste umeri, şi ea avu într-adevăr senzaţia că este ocrotită.

Încet, la adăpost şi-n linişte, se regăsea şi începea să judece. N-avea nevoie să vadă mai mult şi să ştie mai multe; el era frumos, fără comparaţie, ar fi fost frumos totdeauna şi oriunde, într-o lume plină de oameni sau pustie. Şi înţelegea că frumuseţea, ca primă însuşire, are dreptul la orice, că nici o altă însuşire nu-i dă omului atâtea drepturi, fiindcă nimic altceva al lui nu răspândeşte atâta bucurie, atâta împăcare şi lumină. Frumuseţii nu trebuie şi nu poate să i se împotrivească nimeni.

Ştia tot, îşi cunoştea destinul; vroia doar ca el să i-l confirme. Şopti:

— Ce aştepţi de la mine?

— Pe tine!

Rămaseră aşa, pe jumătate înlănţuiţi. Ea îşi simţea capul ridicându-se şi coborând o dată cu pieptul lui. Se sili să-şi potrivească respiraţia în acelaşi ritm şi când izbuti, avu senzaţia că au pornit alături, la un drum lung, cu un început de contopire.

Nu-şi dădea seama cât timp se scursese astfel şi cât merseseră împreună, când băgă de seamă că umbrele de pe pereţi erau mai dense şi mai prelungi. Şopti:

— Trebuie să plec.

— Credeam că ai să uiţi.

— N-am uitat. Să mă simt umilită?

— Nu, Eva. Trăim între gratii.

— Nimeni nu poate să scape?

— Numai nebunii; ei sunt singurii suverani nedezminţiţi.

Eva zâmbi, puţin poznaş, ca să revină mai uşor pe pământ:

— Fiindcă n-am înnebunit de tot, vreau să mă îmbrac.

— Îţi aduc rochia.

Îl auzi în odaia de baie, trăgându-şi cizmele, încălţăminte grea care-l apără pe om de intemperii şi-i dă o autoritate brutală. Nu se aşteptase – era o ofensă. Dar când îl văzu venind îşi dădu seama că se înşelase, că nu era înarmat, n-avea nici scut, nici lance, nu putea să atace, nici să se apere. Ar fi fost nedrept ca în ea să existe încă reţineri, întinse braţele… Ştia că de acum înainte va dori să-l simtă aproape, cum dorea hrana şi apa.

El îngenunche la marginea patului; îi simţi obrazul pe piele, cald şi puţin aspru, şi se iubi ca niciodată, pentru că stătea el astfel. Îşi descoperea înfiorări necunoscute, ciudate, neconstante, cu senzaţii de frig şi de arşiţă. Presimţea că din ele se vor naşte altele.

Mai târziu, când era îmbrăcată, în picioare, în faţa lui, el îi luă obrazul în palme. Gestul i se părea acum ştiut, ca dintotdeauna. Toate gesturile lui aveau să-i fie la fel de cunoscute. El se aplecă încet, până ce-i simţi dogoarea obrazului. Părea încălzit de o flacără care avea să-l mistuie; se temea că va ajunge prea târziu… Atunci străbătu repede ultima depărtare şi-şi lipi gura de a ei, cum ar fi vrut să absoarbă flacăra aceea, prea puternică pentru făptura mică. Şi Eva avu cu adevărat senzaţia binefăcătoare a unei descleştări, a trecerii în odihnă. Buzele ei se deschiseră, lăsându-şi absorbită dogoarea.

Ameţită, obosită, îşi lăsă obrazul pe pieptul lui. Şopti:

— N-am ştiut nimic, n-am bănuit!

În clipa asta, orice altă atingere dinainte ar fi chinuit-o, i-ar fi luat dreptul să fie fericită. Şi era fericită că avusese instinctul să-l aştepte de pe când nici nu ştia că el exista.

La plecare, în uşă, se opri. Era tristă; presimţea că n-o să poată reveni; ar fi trebuit să rămână acum.

— Nu vrei să mergi cu funicularul?

Nu vroia, dar nu fiindcă i-ar fi fost frică; ar fi mers oriunde, oricum. Se gândea la ceea ce o aştepta jos, şi fiindcă trebuia să ajungă acolo, dorea să amâne cât mai mult.

A doua zi, Eva se trezi sub apăsarea unei nelinişti negre, care o chinuise toată noaptea, prin somn. Sosise înaintea Maiorului, dar el fusese la prânz acasă şi-i descoperise lipsa. Slujnica spunea că o căutase peste tot, că întrebase la fabrică, pe portar, că era neliniştit şi furios, că telefonase la postul de jandarmi.

Se dezbrăcase repede şi se băgase în pat, tremurând. Auzise trenul trecând; după un timp, glasurile Gettei şi doamnei Alion răzbiseră din sufragerie; nu înţelegea ce spun. După aceea venise Maiorul şi începuse să răcnească. Urcaseră cu toţii scările; uşa se izbise de perete. Ea se abţinuse din toate puterile, să nu tremure.

— Uite, pocitania, ce-i în stare! striga Getta.

Maiorul gâfâia.

— Las-o acum, că doarme! bâiguise, neconvinsă, doamna Alion.

Plecaseră. Îl mai auzise pe Maior, ameninţând:

— Aşteptaţi voi până mâine, să vedeţi ce-i fac!

Se trezi cu ameninţarea aceasta în gând. Îi era frică de bătaie, dar, peste frică, o îngrozea gândul că o vor închide din nou în casă.

La opt, îl simţi pe Maior ieşind pe uşă. Se linişti puţin; avea un răgaz, până la prânz. Pe la nouă, intră Getta: ca toţi din casă, nu bătea niciodată la uşa ei.

Getta o privi, cu ură şi cu dispreţ. Nu-şi dădea seama ce schimbare pe chipul Evei o înfuria şi mai mult.

— Pe unde ai umblat ieri?

— Nicăieri.

— Cum nicăieri? Leana spune că nu te-a văzut toată ziua.

— Aici am fost; citeam. Nici n-a intrat în odaie.

— Dar unchiu, cum nu te-a găsit?

— Eram la closet.

— Şi n-ai auzit că te strigă?

— Ba am auzit.

— De ce n-ai răspuns?

— Fiindcă mi-era ruşine. Na!

Sora mai mare rămase descumpănită. Pe urmă îşi puse mâinile în şolduri.

— Dar, mă rog, cât ai stat dumneata pe tron?

Eva se ridică în coate, înfruntând-o.

— Un ceas am stat! Mă durea burta! Acum ştii?

— Bine! Lasă că o să aibă grijă unchiu de burta ta!

Mai târziu veni Leana.

— Domnişoară, eu zic să te ascunzi că m-a pus domnu Maior să caut cravaşca.

Ea o privi liniştită.

— Se spune cravaşa, nu cravaşca.

După ce slujnica plecă, îşi pierdu stăpânirea de sine. Cravaşa Maiorului o îngrozea, nu putea să suporte durerea fizică, dacă era o represiune, o pedeapsă fără lege şi fără judecata. Apoi o străbătu un val de revoltă. La şcoală, multe fete erau înscrise în Societatea pentru Protecţia Animalelor. O dată cu înscrierea, li se dădea câte o cărticică plină de îndemnuri de blândeţe. Ea le înţelegea – şi, când avusese prilejul, le urmase, fiindcă îi era milă de animale. Dacă Maiorul ar fi chinuit un cal, de la fabrică, sau ar fi bătut un câine, ar fi putut să-l reclame. Pe ea putea s-o bată fără să-l oprească nimeni.

Se gândi deodată că trebuie să se apere, cu pumnii şi cu dinţii, să nu suporte barbaria lui umilitoare. Dar când îl văzu intrând, curajul îi pieri; n-avea putere să-l înfrunte.

La prânz el urcă de-a dreptul în odaia ei. Era cu pălăria de pai într-o mână, cu cravaşa în alta. Nu părea înfuriat; mai degrabă bine dispus.

— Ia scoală din pat, porumbiţe!

Vorbea blând; dacă nu l-ar fi cunoscut, ar fi crezut că nu-i va face nimic rău. Rămăsese în cămaşa de noapte din neprevedere sau din apatie – poate îşi pierduse instinctul de apărare.

— Scoală, n-auzi!

Maiorul ridică mâna şi lovi cu cravaşa, la nimereală, peste cuvertură.

Nu o atinse, dar ştia ce urmează. El smuci cuvertura, lăsând-o fără nici o pavăză, apoi cravaşa vâjâi prin aer. Eva simţi durerea nu pe coapsă, unde o lovise, ci în inimă. Sări în mijlocul odăii.

— Mamă! Vino, că mă omoară!

Afară nu mişca nimic. Doamna Alion stătea probabil închisă în bucătărie; o cunoştea, zadarnic îi cerea ajutorul. Getta poate asculta, din josul scărilor.

— N-o striga pe mă-ta, că-ţi pun căluş în gură, putoare!

Cravaşa căzu iarăşi şi i se îndoi pe mijloc, curmând-o de durere. Se prăbuşi pe duşumea, cu faţa în jos, aproape leşinată; cămaşa i se ridicase, dezvelindu-i coapsele. Maiorul rămase cu ochii la pielea ei. Şovăi, încercând sa înghită un nod lipicios care nu vroia să alunece pe beregată, pe urma ridică mâna, neconvins, dar lovi cu sete, cum şi-ar fi descărcat cleiul din gât. Eva se zvârcoli pe duşumea; nu mai avea putere să se ridice, nici să se ferească – poate nu mai simţea toată durerea, ci numai groaza.

Maiorul văzu răsărind pe coapsele ei urmele de cravaşa, ducându-se sub poalele cămăşii de noapte. Privea cu ochii zgâiţi, vineţi şi şpanchii, şi deodată se prăvăli peste trupul chinuit, înfigându-şi dinţii în carnea biciuită.

Ea nu deosebi muşcătura de loviturile cravaşei. Nu-şi dădea seama ce se întâmplase, dar era un răgaz – Maiorul nu mai lovea, îşi plimba gura udă pe pielea ei, suflând greu şi horcăind.

După un timp, se auziră paşi pe scări. Atunci el se ridică rătăcit, luă cravaşa de jos şi vru să lovească din nou.

— Ajunge, c-ai bătut-o destul!

Era glasul doamnei Alion, dincolo de uşă, anemic şi umil.

Maiorul lăsă braţul în jos. Ochii i se mai plimbară o dată pe trupul chinuit.

— Ridică-te, nu sta aşa! zise, înainte de a ieşi.

În glasul brutal, se amesteca, neaşteptată şi ciudată, o undă de blândeţe. Dar Eva n-o simţi, cum nu simţise decât barbaria cravaşei şi groaza. Stătea pe duşumea, scâncind şi muşcându-şi pumnii, îi era milă de trupul ei batjocorit; se iubea cu durere şi ar fi vrut să se răzbune cu glonţ sau cu sabie, cu ură, să se recâştige pentru dragostea care era atât de aproape.

Ai casei rămaseră cu o îndoială: poate Eva nu minţise, poate fusese acasă şi o pedepsiseră fără dreptate. Maiorul era cel mai turburat. Doamna Alion se arătă milostivă:

— Lăsaţi-o în plata Domnului! Peste o lună pleacă la şcoală. O să fie destul de închisă acolo.

Numai Getta rămânea neînduplecată:

— Mamă, n-o cunoşti! E un drac împieliţat! Trebuie să te ţii după ea cu nuiaua.

Maiorul nu-i mai era aliat:

— Nu puteţi nici chiar aşa, s-o închideţi, că n-a făcut moarte de om.

Evei îi rămase îngăduit să se plimbe, între anumite ore, în jurul casei, până la şosea, iar pe şosea, într-o parte până la fabrică, în alta până la canton, adică pe bucata de loc care putea fi supravegheată de-sus.

Ea se folosi de primul prilej ca să se strecoare pe rampă şi să trimită cu funicularul un mesaj. Din ceea ce scrisese până acum, în zeci de bilete disperate şi înflăcărate, nu îndrăzni să aleagă nimic. Scrise doar atât: „Nu pot pleca de acasă; sunt iarăşi pedepsită şi nu cred că mă vor ierta. Vacanţa se termină; încremenesc la gândul că s-ar putea să nu te mai văd. Aş vrea să fug de acasă, sau să mă omor. Învaţă-mă ce să fac. Aştept mâine la zece răspunsul tău”.

Din clipa când văzu vagonetul îndepărtându-se, cu batista ei fluturând, în loc să se simtă uşurată, rămase sub apăsarea unei nelinişti din ce în ce mai mari. Nu dormi aproape toată noaptea, cu ochii la fereastră, să vadă ivirea zorilor. Urmări zgomotele casei, atât de cunoscute, din fiecare dimineaţă: plecarea Maiorului, măturatul scărilor, bătutul covoarelor… Pe la opt şi jumătate, coborî Getta. Eva mai întârzie vreo jumătate de oră, apoi se pregăti să plece. Doamna Alion se ocupa de gustarea Maiorului.

— Ai să te duci cu mâncarea jos. Leana spală rufe.

Nu trebuia să se mai teamă că plecarea ei la fabrică va fi suspectată. Rămase în bucătărie, aşteptând crăticioara. Maiorului îi trimiteau de data asta creier pane; era una din slăbiciunile lui.

— Hai, mamă, că e târziu!

Se făcuse nouă şi jumătate; niciodată nu văzuse Eva un creier prăjindu-se atât de greu. Se aplecă şi băgă lemne în sobă. Doamna Alion o împinse cu genunchiul la o parte.

— Stai, drace, că arzi tigaia!

Abia la zece fără un sfert coborî scările; când ajunse în biroul Maiorului, ceasul de pe perete arăta zece fără zece.

— Mănâncă-l iute, unchiule, că se răceşte!

Dar unchiu-su mânca totdeauna pe îndelete, ca să-şi prelungească plăcerile gastrice. Duse tigaia la nas, absorbi mirosul. În timp ce mustăcioara îi fremăta zbârlită şi nesăţioasă, privi, cu ochii încrucişaţi, fiecare bucată în parte.

— Ăsta-i tot creierul pe care l-am adus?

— Nu ştiu, unchiule.

— Dar tu ce învârteşti prin casă?

Ea nu răspunse. Maiorul se apucă să mănânce.

— Faci pe domnişoara! zise, cu gura plină.

Faţa i se strâmbă deodată; pe chipul lui se vedea şi disperare, şi ciudă.

— Să-i spui maică-ti că a feştelit-o cu creierul ăsta. I-a pus la sare! Potroacă!

Totuşi nu renunţă şi mâncă înainte, fără grabă, până la ultima bucăţică. Eva dădu să strângă de pe birou. Ceasul arăta zece şi cinci. Simţea că se înăbuşă.

— Stai!

Maiorul se răsuci spre dulăpior, scoase sticla, bău un pahar de vin, pe urmă ridică ochii, mai mulţumit.

— Când pleci tu la şcoală?

— Nu s-a anunţat încă, unchiule. Cred că pe la întâi septembrie.

— Anul ăsta termini?

— Nu; la anul.

— Ei, când termini, te mărită unchiu Alfons. Şi tu vrei tot ofiţer? Sau ăi fi vrând să mergi la facultate?

— Nu vreau nimic, unchiule. Mă aşteaptă marna.

Era aproape zece şi zece. Îi curgea sudoarea pe frunte.

— Mai stai, că şi aşa, treabă tot nu faci tu prin casă.

În clipa aceea, sună telefonul. Maiorul începu să vorbească despre nişte facturi, Eva luă crăticioara de pe masă şi dădu să se strecoare prin spatele lui, spre uşă. El o simţi şi o apucă de încheietura mâinii. Cu ochii la ceasornic, Eva simţea ca înnebuneşte; poate vagonetul venea chiar acum, poate era la intrarea rampei, poate trecuse.

Maiorul puse receptorul pe furcă. Era plictisit – convorbirea îl obosise.

— Spune-i maică-ti că a feştelit-o cu creierul. Hai, du-te!

Ieşi în fugă, ocoli magaziile şi se repezi pe rampă. I se păru că toate se întâmplă în vis când văzu, chiar în clipa aceea, la primul vagonet care se apropia, batista nesperată. Se repezi şi o smulse fără nici o prevedere…

În capul scărilor, Getta îi ţinea calea cu un zâmbet lepros pe jumătate de faţă.

— Ce ai în sân? Arată!

— N-am nimic.

— Te-am văzut! Arată ce-ai ascuns!

Dădu s-o ia la goană înapoi. Getta o apucă de coade.

— Scoate ce-ai în sân!

Cu o mână o ţinea de păr, cu cealaltă încerca s-o caute. Dar Eva se împotrivea, apărându-se, o muşca de mână, o lovea cu picioarele – ar fi omorât-o – nu putea să se lase învinsă. Slujnica se ivi în uşa sufrageriei.

— Du-te şi cheamă-l fuga pe domnul Maior! îi porunci Getta.

La sosirea Maiorului, Eva încă se apăra, înverşunată.

— Ce-i aici? Ce înseamnă neruşinarea asta?

— Unchiule, întreab-o ce are în sân! A furat ceva de la un vagonet.

— N-am furat nimic! Lăsaţi-mă în pace!

Tot mai muşca, tot mai dădea cu picioarele. Maiorul îi puse mâna în ceafă. Ea încercă să-l lovească; o palmă grea, duşmănoasă, îi strâmbă obrazul şi o aruncă până în balustrada terasei. Getta îi băgă mâna în sân, dădu de batistă, căută mai departe, dar nu mai găsi altceva; era dezamăgită.

— Asta-i a mea! zise Maiorul, furios. Uite unde-mi dispar batistele!

Nici n-ar fi dat importanţă biletului, dacă n-ar fi fost Getta. Ea i-l smulse, îl despături, îşi aruncă ochii pe el şi se schimbă la faţă.

— Unchiule!

— Ce-i?

— Uite, neruşinata! Scrisoare de dragoste! Citeşte!

Maiorul îşi puse ochelarii şi citi câteva cuvinte; pe faţa lui apăru un aer de uimire şi de furie. Se uită la sfârşit.

— Cine iscăleşte aici? De unde ai scrisoarea? Răspunde!

— Unchiule, am văzut-o când a luat-o de la funicular.

— Ce prostie mai e şi asta?

— Da, unchiule, am văzut-o cu ochii mei, a desprins batista de la un vagonet. Trebuie că are o înţelegere. De-aia pleacă de acasă.

După ce îşi mai băgă o dată ochii în iscălitură, Maiorul pocni din degete cu satisfacţie:

— Secătura! El ţi-a trimis porcăria asta! Vorbeşte, dezmăţato!

Obrazul Gettei se făcu pământiu. Eva tăcea, în timp ce Maiorul îşi plimba ochii de la ea la scrisoare.

— Ei, lasă, că o să avem noi doi de-a face! Du-te sus imediat!

Se ridică zdrobită şi urcă scările, fără să ştie unde merge. Nu mai înţelegea nimic despre sine şi despre ceilalţi; nu ştia dacă au s-o spânzure, s-o împuşte sau s-o arunce într-o prăpastie.

Cineva încuie uşa în urma ei. Se trânti pe pat şi rămase nemişcată. Capul începea să i se limpezească; îşi dădea seama că nu avea nici o scăpare, decât moartea. Soarta ei se hotărâse, era zadarnic să n-o accepte.

După un timp, auzi paşi pe scări; uşa se deschise şi se ivi Getta, înverşunată.

— Poftim jos, mironosiţo! Hai, mişcă-te! Erai mai zglobie azi dimineaţă.

În sufragerie, în spatele mesei, şedea Maiorul; în dreapta lui, doamna Alion; Getta se aşeză în stânga. Eva rămase în picioare, în faţa lor, ca la judecată. Maiorul ţinea în mână scrisoarea; îşi ridică ochelarii pe frunte şi privi pe sub sprâncene.

— Câţi ani are dezmăţata asta?

— Întreab-o pe ea! bolborosi doamna Alion.

Nu-şi lua nici o răspundere; vroia să arate că n-o priveşte nimic, nici măcar vârsta Evei.

— Câţi ani ai?

Eva nu vedea decât scrisoarea. Răspunse, pierdută:

— Şaptesprezece.

— Bravo ţie! Ai început-o devreme! Zi, de asta te ţineai tu, nu de şcoală!

Şi, după ce îşi lăsă ochelarii pe nas, Maiorul începu să citească, amestecând între frazele din scrisoare, comentariile sale indignate:

— Micuţa şi dulcea mea Eva” – dulce, c-a îndopat-o mă-sa cu zahărul meu! – „ţi-am simţit lipsa mai mult decât aş fi putut bănui.” – Secătura! – „Venirea ta aici mi se pare acum un vis, în care aproape nu aş crede…”

— Când ai fost acolo? se răsti Getta.

— Răspunde! adăugă Maiorul.

Eva bolborosi, cu ochii la scrisoare:

— Săptămâna trecută, atunci când aţi fost plecate.

Chipul Gettei se schimonosi de ură:

— Zi, te durea burta, neruşinato?

— Ce s-o doară burta! rânji Maiorul. Că pe ea o mânca între picioare.

Doamna Alion nu-şi stăpâni o tresărire:

— Alfons!

— Nici un Alfons! Ascultă aici fason de fată mare: „Dacă n-ar fi atât de vie amintirea făpturii tale, aşa cum te-am ţinut în braţe…” Bravoo!

Maică-sa o privi consternată; zâmbetul Gettei se schimonosi mai tare, în timp ce unchiu-su relua lectura:

— Aşteaptă cu încredere, mica mea Eva” – Sărăcuţa! – „şi am să găsesc o cale de scăpare. Mâine după-masa am să vin la voi, caută să nu te ţină ascunsă…” – Drepţi toată lumea, că vine Secătura. Tăiaţi curcanul, băgaţi prăjituri la cuptor, fă-ţi unghiile, Gettuţo, pregăteşte patefonul, că vine Făt-Frumos să te ceară!

Se întoarse spre soră-sa:

— Ai văzut, doamnă, pe cine vroiam să aducem în casă?

— Nu l-am chemat eu.

— Ai văzut, Gettuţo, pentru cine m-aţi băgat la cheltuială?

Ai vrut rochie nouă! Ptiu, la dracu-ncolo! Că lui îi trebuia rochie! Lui îi trebuia pielea goală, să te ţină în braţe, ca pe dezmăţata! Ascultă, să vezi ce spune: „Fiecare pernă poartă urma corpului tău gol!” – Auzi, doamnă? Corp gol! Păi tu ai corp gol, mucoaso?

Eva se clătina pe picioare. Unchi-su citea mai departe:

— Mi-e dor de pielea ta caldă şi prietenoasă…” – Cum adică? – „De braţele tale atât de sfioase, să le simt speriate încercuindu-mi grumazul.” – Scrie bine, Secătura! Îţi place, hai, puturoaso, cum spune?! – „Aş vrea să-ţi mai resfir o data părul în perne, să-i mai absorb parfumul…” Cu ce te dai în păr, fă? – „Aş vrea să-ţi mai ţin genunchii cuminţi în palme, să-mi las obrazul pe pântecul tău mic…”- Ptiuu!

— Ajunge, Alfons!

— Ba n-ajunge! Pe pântecul tău, hai?!

— Alfons, lasă, mai e şi Getta aici!

— Nu ajunge de loc, doamnă! Să audă şi Getta, puţin îmi pasă. Că are şi ea păr de… de… (caută în scrisoare) de răsfirat, are şi ea genunchi, şi… şi… şi pântece. Şi-or fi mai răsărite ca ale stricatei!

— Alfons!

— Lasă-mă! Spune, stricato! Ce-ai căutat acolo? Acum ţi-a pierit glasul?

— O sa te audă Leana şi află toată fabrica! zise doamna Alion.

Maiorul se mai potoli, îşi aruncă încă o dată ochii pe scrisoare.

— Ce facem acum?

Tăcură, toţi. După câteva clipe de gândire, Maiorul bătu cu dosul pâlniei în scrisoare.

— Îl duc la Parchet cu asta! Puşcăria îl mănâncă. Ademenire de minore! Înţelegeţi? Ocna!

— Să nu iasă scandal!

— Nu-mi pasă! Să afle toată lumea, până la rege! (Ridică ochii spre Eva.) Tu du-te în camera ta! Să nu te prind pe-afară, că-ţi rup picioarele! Până pleci la şcoală, acolo să înţepeneşti! Auzit-ai, spurcăciune? Răspunde!

Eva mişcă buzele uscate. Spuse: „Da!” însă nu-şi mai auzi glasul.

— Să-i daţi mâncare sus! Nu mai are ce căuta în sufragerie. Hai, mişcă!

Ea urcă scările, se întinse pe pat îmbrăcată şi încercă să gândească. Încetul cu încetul, bătăile inimii se răriră; simţi cum vârfurile degetelor încep să i se răcească; mintea i se limpezise. Era împăcată, fiindcă nu mai avea nimic să spere.

Timpul trecea încet, calm – ea respira liniştită. Odată veni Leana şi îi puse mâncarea pe masă. Luminatorul se întuneca treptat; nu auzea nici un zgomot de afară; îşi simţea urechile ca înfundate cu vată. Înlăuntrul lor însă se rostogoleau valuri peste valuri, într-un vuiet continuu, ca pe închipuitul ţărm al mării.

Îi părea rău după marea pe care n-avea s-o vadă niciodată. „Ce-i la sfârşitul munţilor?” întreba, când era mică. „Dealurile!” „Şi la sfârşitul dealurilor?” „Câmpia!” „Şi după câmpie?” „Tot câmpie, nouă câmpii, una după alta!” „Dar dincolo de ultima câmpie?” „Marea!”

Să iasă pe luminator, să se arunce pe povârniş… Era destul de adâncă valea. S-o găsească zdrobită, rostogolită la zidul fabricii, sub cablurile funicularului. S-o ridice, s-o aşeze într-un sicriu alb…

Inima îi zvâcni deodată: la el nu se gândise! Avea să vină după-masă, şi-avea să pice în ghearele lor… Trebuia să-l scape pe el, înainte de toate. În zori, trebuia să fugă, să-i trimită o veste.

Târziu, noaptea, aprinse lumina şi scrise: „Acum eu mor, din nedreptatea oamenilor, pentru dragoste. Dacă aş fi trăit, te-aş fi iubit toată viaţa. Pot să-ţi spun, fiindcă n-ai să mă mai vezi niciodată. Nu mai veni la noi; au prins scrisoarea ta. Rămâi în munţi sau fugi cât de departe.”

Până în zori plânse încet, cu capul pe marginea mesei. Atunci se ridică; uşa era încuiată, cum îşi închipuise. Trase masa sub luminator, luă cele două cearceafuri de pe pat, le înnodă unul de altul şi ieşi pe acoperiş. Abia se lumina de ziuă; era răcoare. Nu mişca nimic în toată casa. În curtea fabricii mai ardeau luminile, dar nu se vedea nici un om.

Legă cearceafurile de cârligul luminatorului, capătul celălalt îl aruncă jos, se târî pe ţigle şi îşi dădu drumul pe terasă. Gestul era împlinit, acum nu se mai putea întoarce; trebuia să-şi caute moartea în alt loc. Se uită în jur, luându-şi rămas bun de la toate. Nu-i era frică şi se mira să găsească în sine atâta împăcare.

Tot nu se luminase bine când ajunse la pilonul al patrulea. Funicularul pornea abia la ora şapte. Un vagonet gol era oprit deasupra platformei. Se căţăra pe traverse, în spate, creasta muntelui începea să se înroşească. Trecu batista printr-o za, se urcă pe cadrul vagonetului şi rămase aşa, îngheţată, cu mâinile încleştate pe lanţuri.

Putea să fie ceasul şase; mai avea de aşteptat o oră până să pornească funicularul – şi apoi zece minute PÂNĂ LA PRĂPASTIE.

Funicularul porni în clipa când răsărea soarele la creastă. Închise ochii, lăsându-se să plutească; la piloni, unde roţile treceau pe suporturi neelastice, vagonetul o zdruncina, amintindu-i realitatea. Număra zdruncinăturile: prima, a doua… Avea de aşteptat pilonul al şaptelea.

Aşa cum se ducea spre moarte, îi veni în minte scrisoarea lui: „Aş vrea să-ţi mai răsfir părul o dată… să-ţi ţin în mâini genunchii cuminţi… să-mi culc capul…” Toate acestea n-aveau sa mai fie. Pilonul al şaselea… Simţea, prin pleoape, lumina soarelui, caldă.

Pilonul al şaptelea… Strânse mâinile pe lanţuri. Nici acum nu-i era frică. Moartea i se părea mai uşoară decât cred oamenii; un singur gest, golul, plutirea… Era mai greu să se răzgândească. Trebui să se lupte cu sine ca să nu-şi dea drumul; mâinile refuzau să mai rămână pe lanţuri. Dar se învinse şi rămase; îşi găsise curajul să mai trăiască, fiindcă ştia ce uşoară e moartea. Trebuia să-şi mai lase părul răsfirat o dată, acolo, în odaia aceea ca nici o alta, să-şi arunce jos veşmintele, să-şi împace corpul prin dragoste, într-o oră mărinimoasă.

Pilonul al optulea, al nouălea… Ajungea la creastă. Podişul ardea în pâcla roşiatică a dimineţii; dincolo de jnepi era cabana. Avea să-l mai vadă o dată!

Primul întâlnit fu Rex; stătea pe patru labe, la soare. Se ridică, o privi, apoi întoarse capul spre casă şi latră scurt, alarmându-şi stăpânul. Acesta se ivi în prag.

— Ce-i cu tine?

Zâmbi firav:

— Am venit să te văd.

— Dar cum ai scăpat? Şi cum ai ajuns la ora asta?

Era liniştită. Tremura puţin, dar s-ar fi zis că de frig.

— Am plecat devreme. Trebuia să iau trenul de cinci. Ce faci, Rex?

— Trenul? Pleci undeva?

— Da. M-au trimis la o mătuşă… O mătuşă; e bolnavă şi n-are pe nimeni.

El îi apucă mâinile şi o privi neîncrezător. Vroia să afle, vroia să ştie, în loc să se bucure!

— Nu te-a condus nimeni la gară?

— Nu. Nu-şi prea bat capul cu mine.

— Dacă au să afle că ai venit aici?

— N-au cum şi n-am să stau mult. Nu se poate coborî pe alt drum, să ajung la altă gară?

— Ba da.

— Am să iau trenul următor. Pot să intru puţin? Vreau să mă spăl pe mâini.

— Intră. Cum ai ajuns aşa repede?

— Am venit cu funicularul.

— Nu te cred!

— Jur!

— Eşti o fată extraordinară! Dă-mi voie să te sărut!

Îşi lăsă toată deznădejdea în braţele lui. Ar fi vrut s-o sărute altfel, ca rândul trecut; nu mai avea mult timp. Acum, acasă descoperiseră lipsa ei; poate Maiorul era la postul de jandarmi; poate chiar porniseră s-o caute. Trebuia să se grăbească.

Intră în cabană; obloanele nu erau decât întredeschise, nu vedea limpede înăuntru. Clipi, neliniştită de trecerea timpului, apoi zări căminul, blana de urs, divanul. Se mulţumea cu atât.

Când ieşi, el era tot în uşă; nu înţelesese, nu simţise.

— Vrei să mă conduci?

— Sigur. Te duc până la gară; altfel nici n-ai nimeri.

Era foarte palidă. Şi îl urmărea cu o privire atât de deznădăjduită, încât el se nelinişti.

— Ce-i cu tine?

Îi zâmbi:

— Nimic. Mi-e cam frig. Hai să mergem!

— Vreau să trec pe la gater, să las vorbă.

— Nu! Nu mai spune nimănui: încuie şi haide!

În pădurice se opri. El îi apucă mâinile; era sfâşiată.

— Eva, ce ai?

— Nimic. Mi-e milă de jnepi, că plec şi-i las singuri aici.

Când ieşiră pe podiş el o apucă de braţ, brusc:

— Tu ai fugit de acasă!

Îi veni în minte abia acum scrisoarea ei disperată. Eva se înroşi, dar, cum stătea cu obrazul în soare, nu putea să se vadă. Zâmbi. De când venise trebuia mereu să zâmbească.

— N-am fugit! Ce-ţi trece prin minte?!

— Dar de ce te-au trimis tocmai pe tine?

— Pe cine să fi trimis? Şi p-ormă au vrut să mă pedepsească. Ţi-am scris că sunt supăraţi pe mine.

— Şi unde ţi-e bagajul?

Nu mai putea să mintă, nu mai putea să lupte atât! Îi veni să se arunce de gâtul lui şi să-i mărturisească. Se stăpâni la timp.

— N-am bagaj. (Zâmbea.)

Îşi dădu seama că era peste putinţă s-o creadă. Se încurcase, n-avea obişnuinţa minciunii, nu prevăzuse totul. Dar mai era o ieşire şi-o găsi în ultima clipă, când se socotea prinsă:

— N-am vrut să-ţi spun, ca să nu mă cerţi; am avut geamantanul cu mine…

— Şi unde l-ai lăsat?

— Era greu; nu l-am pus bine şi-a căzut.

— Din funicular?

— Da, în prăpastie.

— Eva! Ce nesocotinţă!

Îndată simţi că e rău şi stupid; o prinse în braţe, cu duioşie.

— Iartă-mă! Sunt îngrozitor de nedrept!

Acum putea să dea drumul lacrimilor, şi ele porniră din plin. Dar era fericită că plângea în braţele lui. În faţă se deschidea podişul nesfârşit. Deasupra era cerul limpede, şi soarele strălucind; deocamdată avea destul. Plânse amestecând fericirea şi disperarea în aceleaşi lacrimi, cu acelaşi gust.

— Nu mai plânge! N-au să te pedepsească pentru geamantan; am să te apăr eu.

Se liniştea. Ridică ochii şi îi zâmbi, plânsă:

— Dă-l încolo de geamantan!

Luară o potecă ştearsă (nu umblau mulţi oameni pe aici) care tăia podişul spre răsărit. Din când în când, Eva se uita înapoi. După un timp, pâlcul de jnepi nu se mai văzu. O vreme se mai desluşiră pilonii funicularului, înşiraţi pe orizont, până ce unul câte unul se pierdură, ca o caravana mistuită de deşert şi, cât se întindea privirea, nu rămaseră decât ei, doi oameni şi-un infinit.

Eva mergea pe potecă, el alături, prin iarbă, ţinând-o de mână. Ea spuse:

— Azi ne vedem ultima oară.

— Te duci direct la şcoală?

Şovăi.

— Da.

— O să ne întâlnim la Bucureşti.

— N-ai să mă găseşti. Vreau să te rog ceva: poţi să te urci cu mine în tren?

— Dar unde te duci? Nici nu mi-ai spus. Unde stă mătuşa ta?

Întâi vru să răspundă: la Panciu. Era un orăşel pe care-l cunoştea din copilărie. Pe urmă se răzgândi.

— La Constanţa.

Constanţa, dincolo de munţi, de dealuri, dincolo de cele nouă câmpii, la malul mării. N-avea să ajungă acolo; se mulţumea să rămână oriunde, cu el, o singură zi…

— Vreau să te urci cu mine în tren, să mergi o staţie sau două, sau cât ai să vrei. Pe urmă te întorci. Mergi?

— Sigur că da. Oriunde!

Îi strânse mâna. Ştia că se va înţelege cu el; ştiuse din clipa când îl văzuse sărind de pe vagonet. Aproape de gară, el se opri.

— Eva, tu ai bani?

Ea îşi duse mâna la frunte şi zâmbi.

— Bani? I-am… i-am avut în geamantan.

El începu să râdă; o prinsese? Nu!

— Nici eu n-am decât mărunţiş.

Râse, împreună cu el.

— Ne trebuie mult?

— Nu ştiu. Să văd ce găsesc.

Se căută prin buzunare, adunând mărunţişul risipit, douăzeci de lei ici, douăzeci colo, cinci lei într-un loc, în altul zece – cu totul o sută douăzeci.

— Luăm bilete de clasa a treia până la Bucureşti. Acolo fac eu rost de bani şi te urc în tren.

— Mergi cu mine până la Bucureşti?

Nu sperase atât; începea să fie prea mult, începea să fie primejdios – celălalt drum devenea mult mai greu. Gemu în ea, în timp ce spunea, zâmbind:

— Îţi mulţumesc.

Trenul venea abia peste o oră.

— Eva, tu ai mâncat de dimineaţă?

Nu mâncase nimic, şi nici ieri toată ziua, dar nu-i era foame; simţea doar o slăbiciune.

— Vrei să bem lapte? Hai întâi să luăm pâine.

Într-o cârciumă din spatele gării cumpărară o pâine neagră, mare; pe peron, o ţărancă vindea lapte bătut; se aşezară pe o bancă lângă ea, rupseră pâinea în două, fiecare prinse sub cot bucata lui, cât era de mare, şi începură să mănânce. Înghiţiturile îi aduceau Evei lacrimi în ochi; ciudat, fiindcă nu-i venea să plângă. Îi era recunoscătoare, ca un cerşetor miluit.

Prin faţa lor trecu o fetiţă cu flori, flori de munte, în buchete rigide, parcă de smalţuri multicolore.

— Cât vrei pe ele? Pe toate!

— Douăzeci de lei.

Îi dădu patruzeci şi puse buchetele în braţele Evei.

Nu-i dăduse nimeni flori până azi. Ce puţin costa fericirea cu el! Opt lei o pâine dublă, şase lei trei pahare cu lapte, şi cu două ale lui, zece, şi cu pâinea, optsprezece şi cu patruzeci florile, cincizeci şi opt… Eva simţi că se învârteşte pământul, cu gara şi cu şinele pe care tocmai venea trenul.

— Mai ai numai şaizeci de lei!

El începu să râdă:

— Ai dreptate! Ce bine ştii să socoteşti!

— Mă duc să dau florile înapoi.

— Nici să nu te gândeşti! Mergem fără bilet.

Se urcară pe platforma unui vagon de clasa a treia; nu mai era nimeni lângă ei. Trenul mergea repede, la vale; staţiile treceau, una după alta. El fuma nepăsător.

— Poate, până ajungem, nici nu vine şeful de tren!

Veni, tocmai când uitaseră de el; se aşezaseră pe marginea platformei, cu picioarele pe scară, şi priveau dealurile din te în ce mai joase.

„Acum vine câmpia, se gândea Eva, şi pe urmă altă câmpie, şi alta, nouă câmpii…”

— Biletele dumneavoastră!

El întoarse capul şi răspunse, senin:

— N-avem…

La prima staţie, îi duse în biroul de mişcare, unde un impiegat, cu şapca roşie dată pe ceafă, îi privi plictisit.

— Ce Dumnezeu te urci fără bilet, domnule, că te văd om spălat?!

Îi ceru actele şi se apucă să scrie procesul verbal.

— Şi domnişoara?

— E sora mea.

— Răspunzi pentru ea.

— Răspund.

Era radios. După ce iscăli cele două procese verbale, ieşiră pe peron.

— Acum ce se întâmplă? întrebă Eva.

— Mă cheamă la judecată şi îmi pune sechestru pe avere, pentru cinci sute de lei. Haide, camarade, la drum!

În gară aştepta un tren cu pietriş. Se apropiată de un frânar, care mânca la umbra unei roţi.

— Ne iei şi pe noi?

— Da ce, e trenul meu?

El îi întinse o ţigară.

— Suntem lefteri! Mă crezi?

Eva privea mâncarea frânarului; peşte sărat cu mămăligă, într-un ştergar cenuşiu.

— Şi unde mergeţi?

— La Bucureşti. Dumneata ia-ne numai până la Târg.

— Duceţi-vă pe partea ailaltă, dar să nu vă urcaţi, până n-o da semnal.

Rupse o bucată de peşte şi o întinse E vei:

— Ia, domnişoară, să nu râvneşti.

Trecură pe sub vagon.

— Dacă nu luai peştele, s-ar fi supărat!

Ea începu să râdă.

— Se supăra, nu se supăra, l-am luat fiindcă mi-era foame.

Aşteptară mult timp. Soarele era aproape în creştet când fluieră locomotiva. Frânarul se urcă în ghereta lui şi le făcu semn să vină sus.

Aşa merseră până la o haltă mică, ultima oprire înainte de oraş.

— De-aici luaţi-o pe jos, că în gară vă vede cineva şi e belea.

Nu aveau mult de mers, însă se făcuse cald. Pe Eva o chinuiau foamea şi setea. El de data asta părea îngândurat.

— Eva, trebuie să rămânem aici până mâine. Am să telefonez la Bucureşti, să-mi trimită bani telegrafic.

— Şi… până mâine?

— Nu putem sta decât la hotel. Am să spun că eşti sora mea. Scrie chiar şi-n procesul verbal.

Intrară în oraş plini de praf şi istoviţi. La barieră, era o tarabă cu fructe. El alese merele cele mai frumoase, plati douăzeci de lei şi îşi continuară drumul, mâncând pe stradă, hămesiţi. Dintr-o prăvălioară cu mărunţişuri cumpărară o fâşie de satin negru; el şi-o prinse cu ace de mâneca bluzei. Era ingenios: trebuia să poarte doliu, dacă se declara fratele ei.

— Nu e semn rău? întrebă Eva.

— N-are cine să-mi moară.

Vorbele o loviră în partea cea mai neapărată a inimii.

La colţ aştepta o trăsură; el se căută în buzunar, scoase ultimii bani şi-i puse în mâna birjarului.

— Ajunge, ca să ne duci la un hotel?

— La care?

— Unde crezi că pot sta doi oameni.

Trăsura porni pe strada bolovănoasă, traversă centrul oraşului şi ajunse într-o piaţă murdară. Opri în faţa unei clădiri cu etaj. Între ferestrele de sus se vedea o firmă neagră, pe care scria, cu litere albe: „Hotel” – şi nimic altceva. Hotel anonim, sărac şi puţin cam sinistru. Sub firmă, la parter, se deschidea un gang întunecos. Evei i se păru că intră într-o grotă; aştepta să-i cadă picături de apă în cap. Era o nedreptate să poposească aici, într-o casă hâdă şi poate rău-văzută, când exista cabana sus, pe podiş, aşa aproape de cer.

O cameră la etaj, unde servea un băieţel şchiop, cu picior de lemn. Eva îi ceru apă de spălat; îi aduse un ibric şi o găleată. Lângă uşă era un lavoar cu lighean, alături un dulap cafeniu, în faţă patul cu tăblii de lemn; pe latura dinspre piaţă, o altă uşă dădea pe un balcon cu balustrada de fier.

Soarele lumina încăperea din plin, făcând-o să pară mai goală şi mai sărăcăcioasă. Se simţeau amândoi stânjeniţi. Ea stătea în mijlocul odăii, înţepenită, neştiind cu ce gest să-şi înceapă viaţa în această odaie a oricui.

— Eva, cât te speli, mă duc să telefonez.

Ea îi apucă mâinile; acesta fu, astfel, primul ei gest.

— Vreau să rămâi aici. Nu telefona, nu face nimic. Lasă totul pe mâine dimineaţă.

— Şi ce mâncăm?

— Mere, sau nimic. Te rog să nu întrebi, să nu spui un cuvânt! Vreau să fiu cu tine, atât!

Câteva clipe se priviră în ochi. Buzele ei ardeau. Întregul chip şi întregul corp îi ardeau. El se gândea că poate întârziase inutil îmbrăţişarea pe care ea o dorea. Poate purtarea lui, sus la cabană, fusese naivă; niciodată nu poţi sa ştii ce gândeşte femeia pe care o dezmierzi… întinse mâinile, o cuprinse de umeri, trăgând-o spre el. Eva îl îndepărtă uşor.

— Aşează-te pe pat şi stai cu spatele la mine cât mă spăl. Mănâncă merele; mie lasă-mi doar unul – sunt mai mică decât tine.

Se supuse: auzi zgomotul ligheanului pus pe duşumea, pe urmă veşmintele căzând, unul câte unul, pe urmă apa curgând. Ea intră cu picioarele în lighean, se săpuni de sus până jos, apoi îşi turnă apa pe umeri cu ibricul, clătindu-se economic şi îndelung. La lavoar nu era nici un prosop. Se duse în dreptul uşii deschise şi rămase acolo, dreaptă, cu braţele puţin îndepărtate, aşteptând s-o usuce soarele care cobora spre apus, încă fierbinte, şi-o îmbrăcă în lumina lui arămie. Apa de pe trup, zbicindu-se, îi dădea, cu toată căldura din aer, o ciudată senzaţie de frig. Soarele nu mai avea mult până să atingă acoperişul clădirii din faţă; tabla începuse să sclipească, în piaţă era un restaurant cu mese afară. Un băiat stropea trotuarul, altul mătura în urma lui; îi vedea fără culori, ca în vis. Dinăuntru ieşiră muzicanţii, şi ei fără culori, numai în alb şi negru – şi se urcară pe estradă. Nu era încă lume la mese; chelnerii aşezau tacâmuri şi pahare. Auzi instrumentele acordându-se, şi muzica începu să cânte un foxtrot: „E verişoara, din Timişoara…”

Era o muzică veselă, gălăgioasă, care năvălea pe uşă şi umplea întreaga odaie, dând astfel, prin zgomot, impresia izolării, fiindcă paşii de pe coridor nu se mai auzeau. Acum parcă erau singuri, ei doi de o parte, şi tot restul lumii de alta.

Soarele se topea pe tabla acoperişului; piaţa se umbri şi păru mai curată; odaia, până atunci cenuşie, căpătă culori, dominate de roşu, răsfrânt ca din flăcările unui cămin. Cearceaful de pe pat luă culoarea soarelui şi se transformă deodată într-o somptuoasă cuvertură de purpură…

În aer plutea mirosul dulce-acrişor, de mere timpurii; mirosul lor rămase neschimbat, în timp ce pereţii se întunecau repede.

Când ultima sclipire a soarelui se stinse pe acoperiş, Eva se întoarse şi se apropie încet de pat, căutând drumul cu mâinile prin aer, ca orbii. Tremura.

— Mi-e frig! şopti.

Se întinse pe pat, lângă el, cu aceleaşi mişcări încete, ca de ritual.

Treptat şi prelung încăperea începea să se deseneze, scoţându-şi liniile din întuneric. Întâi se văzu dreptunghiul cenuşiu al uşii de la balcon, cu marginile ondulate şi instabile, ca o imagine de sub apă; erau perdelele fluturate de aerul rece al nopţii, care intra pulsând în odaie. Pe urmă se desluşi uşa dinspre coridor, albă, iar îndată apăru şi tavanul, vag albăstrui, sprijinit pe patru coloane negre – unghiurile pereţilor care se luminau cu întârziere. Se văzură, în sfârşit, dulapul, lavoarul, tăbliile patului; decorul redevenea mizerabil.

Nu începuse mişcarea oraşului, când piciorul de lemn al băiatului de serviciu trecu bocănind pe condor; se auzi ciocănind la o uşă, în fund:

— E ora patru!

Călători care plecau cu trenul.

Stătea cu ochii întredeschişi; noaptea ei se sfârşea; dacă s-ar fi putut s-o mai prelungească puţin! Perdelele fluturau; le privi mult timp, până ce se luminară pe deplin. Piciorul de lemn trecu pe coridor: boc, boc… Se auzi iar ciocănind, la altă uşă, unde pleca alt călător:

— E ora cinci!

Noaptea se sfârşea, nu mai încăpeau amăgiri. Respiră adânc. Îşi simţi mâna, strânsă de la încheietură de mâna lui; încercă să şi-o desprindă. El şopti, fără să se mişte, ca şi când s-ar fi temut să nu zdruncine liniştea care le fusese învelitoare, pe patul fără cuvertura:

— N-ai dormit?

— Nu.

— Ce-ai făcut?

— Te-am iubit.

Ar fi putut spune alte cuvinte: „Am stat alături de tine, speriată şi fericită, luând căldura sângelui tău, fiindcă era frig; m-am gândit că bunul cel mai mare pe care l-aş fi putut spera în viaţă, ar fi fost mic pe lângă ceea ce ai fost tu. Mi-am numărat mişcările pieptului, la fiecare respiraţie, mi-am numărat bătăile inimii şi mi-am spus: trăiesc, nu fiindcă împrejurările au făcut posibilă existenţa mea, ci pentru ca inima mea să poată bate lângă tine.”

Ar fi putut spune cuvinte şi mai multe, tot atât de adevărate; spunea, simplu, convingător şi definitiv: „Te-am iubit!”

Piciorul de lemn trecu pe coridor.

— E ora şase!

La fiecare oră pleacă un călător, se gândea Eva. Au lăsat de cu seară vorbă, să fie treziţi. Ea nu-şi anunţase plecarea, fiindcă nu ştia ora ei. Privise, încă din ajun, pe fereastră, jos; nu era destulă înălţime.

El îşi punea bluza.

— Crezi că mai e nevoie să păstrez cârpa asta de doliu?

Zâmbi, sfâşiată.

Iarăşi trecu pe coridor piciorul de lemn. Eva îşi strânse cordonul peste rochie şi se aşeză pe marginea patului.

— Vino lângă mine. Vreau să-ţi spun ceva.

Îl surprinse tonul ei grav, dar nu putea să-l ia în serios.

— Nu cumva să mărturiseşti că ai un trecut; sunt motive categorice să nu te cred!

Era atât de viu, de copilăros în acelaşi timp, într-un cer atât de înalt şi de senin, încât nu se îndura să-l coboare pe pământ. Ar fi vrut să-l amăgească încă un timp, dar nu mai avea când.

Închise ochii.

— Te-am minţit tot timpul! Am fugit de acasă. N-ai bănuit?

Pe chipul lui nu se schimbă nimic; părea nepăsător şi străin. Doar o clipă avusese senzaţia unei izbituri, apoi a unei apăsări în trup. Se lepădă de ea în clipa următoare, simplu, senin, cum ar fi aruncat o greutate de pe umeri. Nu murise niciunul din ei, niciunul nu era bolnav, rănit sau infirm. Unde era nenorocirea, la drept vorbind?

— Ar fi trebuit să bănuiesc! Spune-mi, ce s-a întâmplat?

— Au pus mâna pe scrisoarea ta; Maiorul e furios, o să-ţi facă un rău, n-am înţeles cum, să te reclame, să te închidă… Am vrut să mă omor; ei credeau că s-a întâmplat ceva între noi; m-au judecat, m-au chinuit… Ştiam că ai să vii, n-am vrut să încapi pe mâna lor; atunci ţi-am scris un bilet, îl găseşti sub saltea, acolo, l-am ascuns ieri când mă dezbrăcăm.

Povesti tot ce se întâmplase apoi, cum plânsese toată noaptea, cum fugise în zori.

Şchiopul trecu pe coridor:

— E ora şapte!

— Asta-i tot?

Ea deschise ochii, izbită de tonul lui rece. El urmă:

— Acum eu trebuie să fug, iar tu să te omori. Te-ai gândit cum? Să mă duc jos, să-ţi caut o lamă de ras? Ai putea să-ţi tai venele de la mână. E foarte spectaculos.

Eva se ridică. El o apucă de încheieturi şi o strânse, aproape brutal.

— Ascultă, fetiţo! Aşa nu se poate!

După atâta încordare şi disperare, îşi revenea. Greu – nu înţelegea, nu credea, nu-şi mai dădea seama unde se află, nu mai ştia nici cum o cheamă. Buza de jos începea să-i tremure.

— Să nu plângi!

Era o poruncă, iar glasul era aspru. Îl privi obidită. Atunci el ridică mâna şi o mângâie pe obraz, cu o mişcare stângace, dar caldă. Nu părea să fie aceeaşi mâna puternică de adineaori şi nu putea înţelege cum trecea de la un gest la altul.

— Nu, să nu plângi!

Şi tonul era altul. O privea, citea chipul ei, credea tot ce-i spusese şi i se rupea inima de milă pentru ceasurile ei când trebuise să se gândească la moarte. Moartea – şi-o fată de şaptesprezece ani, faţă în faţă, fără martori, o zi şi o noapte! Nu ştia cu ce cuvinte ar fi putut s-o liniştească. Abia acum vedea ce sărac îi era vocabularul; îşi rezolva viaţa prin gesturi, nu prin cuvinte.

Se ridică în picioare.

— Întâi, uită-te la mine şi zâmbeşte! Şi acum ascultă: nu-mi pasă de nici un Maior din lume. Nu m-am gândit ce te-a apropiat de mine; ar fi trebuit să mă gândesc, era datoria mea, ştiam mai multe… (Schimbă tonul, ca pentru sine.) Ştiam prea multe! Am bănuit că vrei să-ţi cauţi libertatea, să-ţi faci o vară frumoasă şi mi-a plăcut să-ţi ţin tovărăşie. Dar dacă tu dădeai altă însemnătate gesturilor tale, atunci înţeleg să le dau şi cu aceeaşi însemnătate. De acum înainte te iau sub protecţia mea. Nici Maiorul, nici altcineva n-are să se mai atingă de tine.

Piciorul de lemn se auzi pe coridor. Şchiopul ciocăni la uşa lor.

El se duse, răsuci cheia şi întredeschise, mirat. Capul Maiorului se ivi în cadrul îngust, cu pălăria de pai dată pe ceafă, săltându-se să privească înăuntru, peste umărul lui. Ochii i se opriră la cearceaful mototolit.

Eva nu simţi nici un fel de frică; dar i se păru că, deodată, totul în jurul ei devine murdar.

În aceeaşi după-amiază, aştepta pe platformă, la al patrulea pilon, să se urce în funicular. Nu-şi luase de acasă nimic, decât pieptenele; era la el în buzunar.

Umbra acoperise locul în jur. Nu fusese aici decât dimineaţa, sub soarele plin. Acum totul i se părea necunoscut, şi totuşi, aici stătuse trântită în iarbă, se jucase cu iepuraşul, respirase cu lăcomie şi religiozitate aerul alpin, gândind naiv că ar putea creşte mai repede.

Crescuse oare de ajuns? Se simţea mai mică şi mai slabă decât atunci. Nu, crescuse prea puţin! Şi era tristă că n-avea destui ani să se bucure fără mustrare de cuget şi fără frică. S-ar fi simţit mai bine acasă, aşteptând sfârşitul vacanţei, îi era dor de dormitorul internatului, străin şi rece, de fetele pe care nu putea să le iubească. Ar fi vrut să se mai poată întoarce…

El o smulsese, cu un braţ prea puternic. Nu înţelegea nimic din cele întâmplate de dimineaţă: era de faţă, dar parcă nu-i auzise ce vorbiseră. Ştia numai cum ajunsese Maiorul acolo: contabilul de la fabrică, aflat la oraş, o văzuse coborând din trăsură. Nu-şi dădea seama dacă Maiorul era furios; nu reţinea din înfăţişarea lui decât ochii roşii, holbaţi la cearceaf, şi nările păroase, adulmecând. El plătise hotelul şi biletele de tren. Pe drum, se simţise deodată fericită, fără să ştie de ce. Înţelesese abia la venirea conductorului: era fericită fiindcă avea bilet!

Se apropia un vagonet gol. Se pomeni sus fără să ştie ce mişcare făcuse şi cum izbutise. Plutea prin aer între piloni. El o ţinea de umeri… Era mai puternic, ştia mai multe – ştia prea multe, după cum spunea chiar el, cu amar. De aceea, acum rămânea între ei un mic perete rece; făcea totul pe măsura lui, crezând că-i şi măsura ei. Şi a oricui.

O luase de acasă şi nu ştia cum, pentru cât timp. Nu ştia ce-i spusese Maiorului, Gettei, doamnei Alion. Toţi trei păreau nişte păpuşi de cârpă; îl ascultau şi nu puteau să răspundă.

Plecase de acolo ca o străină, fără rămas bun, cu capul în jos, obosită şi tristă, ca un animal dus la târg. El o oprise să-şi ia vreunul din lucrurile ei. O urmase în cameră, sus, privise în dulapul sărac, o mângâiase pe păr; părea înduioşat.

— Tu ai fost Cenuşăreasa lor. Lasă toate astea aici!

Îi îngăduise să-şi ia doar pieptenul; el nu avea unul destul de mare pentru părul ei.

Şi acum, cu mâinile goale, plutea prin văzduh. La început, în umbră, îi fusese frig; deasupra prăpastiei era soare, dar ea tremura, cu dinţii strânşi. Nu mai era înarmată, ca rândul trecut, şi nu-şi mai putea înfrânge frica. El o ţinea de umeri cu braţul acela puternic care o smulsese de jos, numai că puterea rămânea a lui, atât de indivizibilă, că ei nu-i transmitea nici o îmbărbătare.

Se simţi uşurată când vagonetul trecu de creastă şi ieşi pe podiş. Deşi venea apusul, pe munte lumina soarelui era încă vie şi limpede. Pâcla care învăluia alteori crestele de la orizont dispăruse; poate aşa avea să dispară şi pâcla din sufletul ei.

Mergeau spre cabană, cu umbrele întinse drept în faţă; acopereau atâta pământ, erau atât de lipite de răceala lui, încât îi făceau frig. El o ţinea de mână, şi ea venea puţin în urma lui, şovăind.

— Tristă, nu-i aşa?

Începea să-l regăsească, îl auzise o zi întreagă vorbind cu Maiorul şi cu ceilalţi şi se temuse că niciodată nu-şi va recăpăta tonul pe care îl ştiuse ea. Dar acum îl recunoscuse; aşa îi vorbise când stăteau în iarbă, aşa îşi amintea glasul lui din noaptea trecută, când bocănea piciorul de lemn pe coridor. Da, era tristă – cum s-ar fi ascuns?!

În pădurea de jnepi, inima i se strânse mai mult; acum înţelegea puţin de ce-i era milă de ei; poate se asemuia cu copacii aceştia dezmoşteniţi, cărora nu le pria înălţimea. Poate, aici, şi ea avea să se târască pe pământ, incapabilă să suporte greutatea cerului de care se apropia prea mult.

Câinele stătea în uşa cabanei, la fel cum îl lăsase ieri. Ferestrele luceau, înroşite de soarele la apus, dar pereţii şi totul în jur era mohorât.

Rex veni în întâmpinarea lor, cu paşii lui măsuraţi şi demni.

— De ce nu zburdă? E bătrân?

— E un câine sceptic. A trecut pe la mai mulţi stăpâni şi trebuie să fi ajuns la credinţa că niciunul nu merită să aibă un câine convins.

— Nu te-am auzit niciodată vorbind aşa.

— Mi se întâmplă, când stau mai mult între semenii mei.

Oare ce-i făcuseră semenii lui? Era liber, sănătos şi puternic şi nu-i lipsea nimic, i se îndeplineau toate dorinţele, chiar acelea din vis!

Când intrară, nu se întâmplă nimic deosebit. Eva se gândea că poate o va lua în braţe şi o va trece astfel peste prag, după un obicei străvechi. Intrară ţinându-se de mână, şi ea socoti că-i mai firesc, dar mai gol. Instinctiv, femeile care se predau simt nevoia să fie duse pe sus, să piardă legătura cu pământul care le aminteşte măsura lor adevărată şi le poate trezi.

Acum îi era cam frică de odaia aceasta, unde dorise atât de fierbinte să revină! Poate fiindcă o dată cu înserarea se făcuse cam frig.

În timp ce el aprindea lămpile, ea se aşeză pe marginea divanului, puţin înţepenită, aşteptând… Ce?

Nu locuise niciodată într-o casă cu lămpi de petrol. Lumina lor i se părea galbenă şi săracă; ardea una atârnată de tavan, alta aşezată pe colţul căminului.

Afară se întunecase repede; ai fi spus că noaptea pe munte e mai neagră decât jos. Pe uşa care rămăsese deschisă, simţea intrând liniştea podişului rece. El veni, cu spinarea puţin aplecată; tavanul scund îl făcea să meargă încovoiat, parcă temându-se să nu dea cu capul de grinzi. În lumina nelimpede, umerii i se desenau nefiresc de largi; aproape se sperie.

— Cam frig, nu-i aşa?

Ar fi vrut să mintă; i se părea că recunoscând adevărul îl jigneşte, ca şi când frigul ar fi fost emanaţia lui. El se întoarse şi se apucă să aprindă focul în cămin.

Rămasă în colţul ei, singură, Eva plânse puţin; nu atât cât ar fi avut nevoie. Se înfrână, ca să nu se arate cu ochii înroşiţi. Curând, flăcările începură să joace pe pereţi. El rămăsese lângă gura căminului, cu un genunchi jos, după obiceiul lui cunoscut. Ciudat, Eva nu simţea nevoia să vină lângă ea. Dar părea mai liniştită de când ardea focul. Tăceau amândoi.

Liniştea… Liniştea podişului! O auzea intrând, aşezându-se între ei.

Nu-şi luase nici măcar o cămaşă de noapte.

Numai serile erau triste, cât dura crepusculul, de la apusul soarelui, până se întuneca. Acum ştia şi le aştepta să treacă, aşa cum aştepţi să treacă tot ce doare şi nu poate să rămână.

Cu restul se obişnuia. Ziua ei începea târziu după a lui. În fiecare dimineaţă, înainte de a se trezi pe deplin, se ruga în gând – era un reflex fără cucernicie -: „Dă Doamne să nu plouă!”

Nu ploua. Curgeau zilele frumoase dinaintea toamnei. Soarele nu ardea – era cald, cu prietenie. Se trezea cu lumina lui pe obraz şi-i zâmbea recunoscătoare.

Afară, în faţa uşii, găsea masa pusă: lapte cald cu pâine de casă – la fel în fiecare dimineaţă.

El vroia să se ducă la oraş, să-i caute ceva de îmbrăcăminte; îl împiedica zi de zi, născocind pricini cu nemiluita; umbla în short şi în bluze de-ale lui, care îi veneau aşa de mari, încât o făceau şi mai mică.

De cele mai multe ori, când se trezea, îl găsea plecat; îşi amintea, pe lângă vise, că el se ridica încet, fără zgomot, se ducea la baie, se bărbierea, se spăla, cânta fals, iar la urmă, venea să-şi frece uşor obrazul curat de al ei. Mirosul pastei de dinţi îi răcorea nările, gata s-o trezească din somn; atunci, mârâia, ca dulăii supăraţi, şi el fugea, prefăcându-se speriat.

În câteva zile învăţase atât de bine să se alinte, de parcă se alintase toată copilăria.

În timp ce-şi bea laptele, Rex o păzea, privind-o puţin ironic şi indulgent. Îi plăcea pâinea de casă, avea mirosul podişului, deşi venea de la câmp.

Urma o vizită scurtă la bucătărie, unde mama lui Niculiţă punea mâncarea la fiert, îi spunea ţărăneşte „lele Ioana”, ca să nu-i spună mătuşă; să-i spună pe nume nu i se părea potrivit – prea era copil pe lângă ea. Femeia o lăsa în bucătărie cât să-şi arunce ochii prin cratiţe, apoi o izgonea; nu-i acorda nici un fel de încredere în ceea ce privea priceperea ei la gospodărie şi, fireşte, făcea foarte bine.

De acolo pleca la vale împreună cu Rex; câinele o urma cu aerul lui demn, neluând-o în serios, dar păzind-o, parcă socotind că nu trebuie lăsată de capul ei.

Dacă pe stăpânul locului nu-l găsea la gater, îl aştepta; el se ducea uneori mai departe, în locuri necunoscute de ea, unde stătea de vorbă cu logofeţii şi cu pădurarii; dintr-acolo se auzeau topoarele lovind în copaci; pădurea emitea zgomotele şi le propaga pe întreg podişul, într-un freamăt zburător şi înalt.

Îi plăcea să stea la gater, să privească fierăstrăul mişcându-se neîntrerupt, muşcând din lemn şi aruncând şuviţe de rumeguş dedesubt.

Pe omul de la gater îl chema Dumitru Capverde. Eva era intrigată copilăreşte de numele lui, neîntâlnit niciodată, şi pentru ea intraductibil. Aflase că nu-i tatăl adevărat al lui Niculiţă, că lelea Ioana umblase înainte cam cu mulţi, că şi acum o mai lua razna, din când în când. Bărbatul o aştepta să se întoarcă din hoinărit, o apuca de coade şi o bătea până o lăsa pe jos. Femeia răbda fără să crâcnească, apoi, peste câtva timp, o lua iar razna. Cui vroia, îi dădea uşor explicaţie:

— Apoi atât poate şi el, să mă bată! Că n-aş pleca eu de acasă, dacă ar mai putea şi altceva!

Pentru Eva, bărbatul Ioanei devenea un personaj din ce în ce mai ciudat, înţelegea într-un fel abstract vorbele nevestei, neizbutind să le găsească exact sensul material, îl privea pe furiş, curioasă să ştie de unde-i vin numele şi metehnele, dar nu descoperea semne.

Cu drumul la gater şi cu aşteptarea trecea aproape toată dimineaţa; stăpânul locului apărea din vale, tropăind pe potecă, întotdeauna vioi şi voios. Nu-şi amintea să-l fi văzut vreodată posomorât; pare-se vorbele lui nu erau exagerate – se simţea bine departe de oameni.

Eva se repezea la vale şi-i sărea în braţe, gata să-l dea peste cap.

— Aş vrea să am şi eu tot atâta demnitate cât măgarul ăsta de Rex! scâncea, înciudată, cuibărindu-se la pieptul lui.

Rex nu se urnea niciodată să vină în întâmpinarea lui, mişca doar din coadă, de două ori, ca un salut, după care rămânea nepăsător, privindu-şi stăpânul cu o bunăvoinţă reţinută.

— N-are temperament, spunea el.

— Dar eu?

Numai serile erau triste.

— Dar eu? Haide, spune! Eu?

— Tu eşti un pui de panteră, cu patruzeci de grade temperatură.

— Ar mai trebui două ca să mor?

— Nu ştiu la ce temperatură mor panterele.

— Eu mor după tine. Indiferent de temperatură.

În astfel de momente, Eva îşi uita cu totul neliniştile; pentru ea nu mai exista nimic dincolo de marginea podişului, nici măcar vagonetele funicularului, care treceau necontenit, nu îi aminteau lumea din vale.

Până a doua zi dimineaţa, rămâneau împreună. La prânz mâncau afară, privegheaţi cu indiferenţă de Rex, care nu râvnea la nimic.

— E un câine leneş!

— Nu, e sceptic, ţi-am mai spus, dar tu nu crezi.

— Ei bine, să fie sceptic cu oricine; mie vreau să-mi arate încredere. Zău, suntem prea puţini aici, ca să ne suspectăm între noi!

Poate că discuţiile acestea, reluate, porneau din nevoia de a mai vorbi şi despre altcineva; Rex le ţinea loc de lume.

O dată cu sfârşitul mesei, soarele venea în faţa cabanei; se întindeau în şezlonguri, unul lângă altul, şi stăteau nemişcaţi, ca la sanatoriu, în căldura plăcută a după-amiezii. Mai târziu se plimbau pe podiş, până departe. Uneori se apropiau de creastă, ca să privească în vale; se vedeau râul, şoseaua, calea ferată, fabrica şi acoperişurile roşii ale caselor. Acolo se întuneca mai curând; umbra muntelui era rece şi grea; i se părea că oamenii de jos o simt pe umeri.

Întorşi acasă, Ioana le aducea cina, apoi pleca la bărbatul ei sau la alţi bărbaţi. Îndată apunea şi soarele – de la o zi la alta mai devreme, făcând nopţile să se lungească.

Cât se aprindeau lămpile şi se aţâţa focul în cămin, erau clipele ei de tristeţe, cum i se fixaseră în suflet din prima seară. El o găsea amorţită pe marginea divanului, cu mâinile reci. O lua în braţe şi o punea jos, pe blănuri, ca să facă patul; atunci, în clipa cât plutea prin aer, Eva îşi revenea, şi astfel începeau nopţile.

Începeau de fiecare dată cu puţină nelinişte, cu puţin frig, până se încălzea aşternutul alb.

Ziua când venise aici fusese o sâmbătă; ţinea minte, fiindcă avea în cap un calendar amănunţit al dragostei lor. Dacă ar fi vrut să-i facă jurnalul, şi-ar fi amintit uşor şi sigur toate datele, oricât de îndepărtate: „L-am cunoscut joi, 14 august, 1930, când veniseră ofiţerii… Era tot joi, 6 iulie, trei ani mai târziu, când l-am reîntâlnit pe drumul de la cimitir; vineri l-am văzut la pilon; sâmbătă, duminică, luni, a plouat; luni i-am scris; marţi am primit răspunsul lui; miercuri ne-am întâlnit din nou – era fără iepuraş…”

Venise aici sâmbătă. Trecuse o săptămână. Duminica următoare, după mai multe încercări abandonate, el hotărî:

— Mâine mă duc să-ţi caut ceva de îmbrăcat; cu shortul nu mai merge; prea semeni a orfană!

Ar fi vrut să-l însoţească la oraş, dar se gândi că rochia şi ceea ce avea pe dedesubt erau prea ponosite ca să poată intra într-un magazin. Apoi se sfia să fie de faţă la cumpărături. Până acum, tot ce îmbrăcase era rezultatul unor ciorovăieli ticăloase între doamna Alion şi Maior; o îmbrăcau din te miri ce, cu mare caznă şi cu multe drăcuieli, dar oricât ar fi umilit-o, o îmbrăcau ai ei. I se părea partea cea mai grea a vieţii de astăzi, să-i aducă îmbrăcăminte un om, până ieri – şi poate de mâine – străin, care să scoată bani din buzunar, să facă socoteli, să ştie cât costă fiecare lucru al ei. Accepta situaţia ca pe o boală, dar îi era peste puteri să facă mai mult decât atât, să intre în magazin, să aleagă, să vadă preţul scris pe etichete şi apoi să asiste cum el umblă la bani.

El plecă foarte de dimineaţă, ca să ia trenul de cinci; numai aşa putea să fie înapoi până seara. Încă somnoroasă, Eva nu simţi singurătatea imediat. Drept gândind, el pleca şi alteori, şi lipsea până la prânz. Multe dimineţi fusese singură, fără să se îngrijoreze prea mult. Dar atunci îl ştia aproape, în orice clipă îl putea lua pe Rex, să plece în căutarea lui.

De data asta, când se trezi de-a binelea, dându-şi seama ce se întâmplase, îşi simţi inima sugrumată. Nu bănuise cât trebuia să o coste plecarea lui. Acum se căia că nu-l oprise; n-avea nevoie de nimic, putea să umble în rochia ei neagră sau în short, şi dacă aşa nu era bine, putea să umble în pielea goală, numai să fie cu el. Se gândi, cu fantezia trezită de panică, la nenumăratele feluri în care ar fi putut să se îmbrace, croindu-şi singură rochii bizare, din ceea ce vedea în casă: perdele, cuverturi, feţe de masă; până şi din blănurile de pe podea.

Dând urmare primului impuls, se repezi afară, străbătu pădurea ele jnepi, până la funicular, iar de acolo alergă la creastă, cu speranţa absurdă că l-ar mai putea vedea într-un vagonet, coborând.

Era târziu, trecuse de opt, trenul plecase de mult. Rămase pe marginea podişului, dezamăgită, privind în vale drumul pe unde se dusese el. Acum valea era plină de soare.

Cum stătea astfel, neştiind încotro s-o apuce, văzu departe, pe potecă, un echipaj neobişnuit, care urca: un om ducând de căpăstru un cal de munte, şi în spinarea calului un al doilea om. La început crezu că e un turist, deşi turiştii veneau prea rar aci. După un timp, imaginile se măriră, văzu că omul de pe cal avea pălărie de pai, şi abia atunci îl recunoscu pe Maior.

Fugi la cabană, încredinţată că venea s-o ia acasă.

— Lele Ioană, cheamă-l repede pe Dumitru. Să vină cu puşca!

Maiorul o găsi stând curajoasă în uşa cabanei; îi vedea de departe pălăria, prin pădurea de jnepi, apărând deasupra copacilor şi dispărând, după cum căluţul se poticnea în buturugi. Apoi echipajul ieşi la lumină, şi vizitatorul se văzu în întregime, legănându-se în şa, chinuit.

Dumitru Capverde stătea de pază, după colţ, cu cartuşe de mistreţ băgate pe ţevile puştii.

Rex se ridică, veni lângă ea şi rămase ţeapăn pe toate patru picioarele, cu ochii la oamenii străini. Ajuns aproape, Maiorul descălecă greoi; ascensiunea care nu-i priise de loc îl lăsase cu picioarele şi şalele frânte.

— Bună dimineaţa, frumoaso! zise, pe când înainta crăcănat.

Eva se înroşi; se aşteptase să-i spună „urâto”, ca de obicei. Vorba lui mieroasă îi alungă dintr-o dată teama de până atunci.

— Bună dimineaţa, unchiule!

Maiorul se apropie şi o sărută pe obraz; Rex mârâi.

— Ai rămas singură azi?

Se miră cum de aflase aşa de curând; apoi se gândi că era foarte cu putinţă să-l fi văzut cineva la gară şi să-i fi spus. Oricum, se vădea că urmărise să vină în lipsa lui.

— Şi unde-i?

— La oraş.

Maiorul o privi, de sus până jos.

— Aşa umbli tu, în pielea goală?

Căuta un loc să se aşeze. Eva se simţea amorţită; nu putea să facă o mişcare, să-i aducă un scaun, sau să-l cheme în casă. Era poate un instinct care-i cerea să nu lase pe nimeni peste prag. Într-atât fusese numai cu el în această locuinţă, aşa de mult îi vorbea numai despre ei doi, încât i se părea de nesuportat fie şi gândul că ar trebui să împartă imaginile dinăuntru cu un intrus.

Maiorul îşi uitase apucăturile; sau mersul călare îl istovise, sau înălţimea îl copleşea. Rămase în picioare, ca un străin nechemat.

— Am venit să văd ce faci, zise. O duci bine aici?

— Da.

— Ai tot ce-ţi trebuie? Mâncarea e bună? Noaptea nu ţi-e frig?

După o tăcere, care trecu greu, întrebă:

— Când vă cununaţi?

Ea ridică din umeri, stânjenită; nu ştia nimic.

— Nu ţi-a mai spus nici un cuvânt?

Nici nu fusese vorba vreodată.

— Păi tu crezi că aşa merge? Ce, te-am crescut ca să facă el cu tine ce-i place? (Tot căuta cu ochii ceva, să se aşeze.) Să ştii că suntem foarte îngrijoraţi. Şi maică-ta, şi Gettuţa.

Ţie nu ţi-e ruşine?

— De ce?

— Aha! De la el ai învăţat să ne înfrunţi!

Se mai uită o dată de jur-împrejur.

— Zi, aici staţi?! Atunci, ce să-i spun maică-ti?

— Nimic!

— Şi Gettuţei?

— Nimic! (Ar fi vrut să transforme cuvântul în adjectiv şi să aibă pentru el superlative.)

Musafirul, vexat, se întoarse să încalece, fără s-o mai sărute. Rex mârâi încă o dată, şi calul porni, făcându-l pe călăreţ să se legene comic în şa. Eva rămase numai cu câinele.

Maiorul ajunse acasă târziu; la vale, calul mergea rău, de câteva ori se poticnise, gata să-l azvârle peste cap, la trecerile mai periculoase trebuise să descalece, şi nu ştia măcar dacă deplasarea meritase atâta osteneala. Era greu de înţeles ce anume urmărea. Poate ceva la care nu se gândea de-a dreptul: o plăcere ciudată. Poate făcuse drumul la cabană numai ca să vadă unde se petrec orele de dragoste. Era dezamăgit ca nu putuse intra, să-şi arunce ochii la pat. Paturile în care ştia că au dormit oameni tineri îl tulburau.

După prânz, Eva ieşi la marginea podişului, se aşeză în iarbă, cu Rex alături, şi începu să numere vagonetele care urcau. Nu ştia cu ce tren are să vină, se putea pomeni cu el în oricare clipă. Număra vagonetele: „Va fi în al o sutălea…” Trecea mult timp până să se împlinească suta de vagonete. „Va fi în al cincizecilea! În al douăzecilea…” Lua iar o cifră mare, care, la sfârşit, iar o dezamăgea.

Soarele apuse, funicularul se opri, se făcu întuneric; din faţă, de pe crestele celorlalţi munţi, de dincolo de vale, răsări luna, înspăimântător de mare şi de aprinsă, parcă topită. Mai aşteptă o vreme, tremurând de frig, în iarbă. Ar fi vrut să rămână acolo până la miezul nopţii, până în zori, până l-ar fi văzut venind, îi era frică să se mişte; aşa cum stătea ghemuită, se simţea la adăpost; nimeni nu putea s-o vadă, s-o simtă.

Câinele se plictisise; căscă, se ridică în picioare, îşi întinse spinarea înţepenită, privi câteva clipe în vale, unde se vedeau sclipind luminile de la fabrică, se întoarse şi porni liniştit spre cabană.

— Rex, stai aici!

Dar el nu se mai opri decât o clipă, după care porni încăpăţânat înainte. Fu nevoită să-l urmeze; îi era prea frică să rămână singură. Când se ridică, văzu podişul nins; îşi duse mâinile la ochi, zăpăcită, până ce înţelese că era luna care îmbrăca pământul în lumina ei somnambulică.

Merse de-a dreptul la gater. Se auzea apa pârâului curgând pe scoc, se auzea foşnetul copacilor şi alte zvonuri reci ale nopţii. Mai jos, la căsuţă, se vedea lumină; Niculiţă stătea cuminte pe prispă.

— Tu nu te culci?

— Nu, că încă nu m-a bătut mama.

Dumitru Capverde se ivi în uşă. Aflând despre ce-i vorba îşi luă puşca.

Eva nu dormi nici o clipă; îl auzea afară, sub peretele cabanei, pe Dumitru, sforăind în şubă. Din când în când, se ridica din pat şi alerga la fereastră. Noaptea era albă; în lumina lunii pădurea de jnepi părea geruită. Pe terasă Rex veghea, cu urechile ciulite; poate avea şi el o nelinişte. Câteodată, când omul de alături sforăia mai tare, câinele întorcea capul spre el, aruncându-i o privire scârbită.

În zori, se îmbrăcă, îşi luă pe umeri o pătură şi ieşi în uşă. Rex adormise, cu botul pe labe, în locul unde stătuse toată noaptea. O simţi, deschise un ochi, apoi se culcă la loc. Dumitru tot mai sforăia, pe o coastă, cu puşca în braţe. Nu-l trezi. Rex o lăsă să se îndepărteze, până ce se convinse că într-adevăr pleacă; atunci se ridică plictisit şi o luă pe urma ei.

Pe podiş căzuse brumă peste noapte; Eva se înfioră – umezeala îi pătrundea prin sandale. Merse iarăşi la locul de aseară, unde se ghemui în pătură, cu ochii devale. Soarele răsărea în faţă. Curând porniră şi vagonetele. „Are să fie la al o sutălea… La al cincizecilea…” Numără multe sute.

Soarele se ridicase pe cer, ceaţa de jos se risipise, acum vedea clar fabrica şi casele. Şi văzu deodată că nu mai erau verzi decât brazii: ceilalţi copaci şi iarba păliseră.

Venea şi toamna. Iar ea era singură şi dezbrăcată, şi număra cu ochii umezi vagonetele: „Are sa fie la al o sutălea, la al cincizecilea…” Fiecare sută de vagonete însemna lungi jumătăţi de oră.

Trecu amiaza; Rex se ridică, mârâi ursuz şi plecă spre cabană. De astă dată, Eva nu-l mai urmă; era hotărâtă să aştepte, neîntrerupt şi până la urmă.

În unele clipe de oboseală, i se părea ca aşteaptă zadarnic, că nu va mai veni nimeni, niciodată, că va sta aşa până îi vor putrezi oasele.

Acolo o găsi, la câteva ore după-amiază, Ioana. O căutase peste tot cu mâncarea. Eva o văzu plină de vânătăi şi jumulită.

— Te-a certat bărbatul?

— Ba m-a bătut, nu m-a certat, mânca-l-ar ăla strâmbu!

Eva număra vagonetele: „Va fi acum, la al treizecilea.”

Femeia îşi povestea necazul; nu auzea decât crâmpeie:

—… unu Manole, e de dincolo, vine vara cu oile; m-am avut şi eu bine cu el, că bărbatu-miu! Şi dacă mi-a trimis creştinu vorbă că pleacă – pleacă acum la ei, dincolo, să ierneze – nu m-a răbdat inima şi mi-am zis: tot nu-i Dumitru acasă noaptea asta… „Are să fie la al douăzecilea”

—… mai jos da casa e coşaru, nu te-ai uitat dumneata, n-ai luat seama; am pus eu un braţ de frunze înăuntru, că vaca tot e stearpă, o ţinem vara sub şopron, să se înveţe cu frigu, boala, altfel, la iarnă… „Are să fie acum, la al zecelea…”

—… că vezi, nici să-i aduc în casă nu îndrăznesc; îmi ştiu lungu nasului. Da cine-a gândit că o să vină nătângu o dată cu soarele? Manole o luase pe potecă, la stână, eu eram în coşar, îmi strângeam betele; frigu-frig şi tare pă jos, da ungureanu mă ţine în pielea goală, arde-l-ar şi pă el, că mereu am junghiuri! De, domnişoară, nu mai sunt nici eu în toate puterile! Şi cum îmi pusesem fota şi-mi strângeam betele, numai ce aud glasu boşorogului: Stai, că trag! Boşorog, boşorog, da are nişte bojoci! Când strigă, te bagă-n pământ! Ăla, ce să stea?

— Zdup, zdup, la vale, pă potecă: îi sună paşii ca pă tobă, că are o călcăturăăă!

Îi veneau lacrimi în ochi; o durea tot corpul de atâta nelinişte. Ce se întâmplase, ce-l oprise?

— Ia dă mănâncă, domnişoară… Stai că trag, mă, găinarule! Zdup, zdup, ăla la vale. Şi-o dată l-aud că umblă la cocoşu puştii. Nu trage, mă omule! strig din uşa coşarului.

Da el – puşca la ochi şi… Ia, zău, dă mănâncă, domnişoară… „Are să fie la al cincizecilea…”

—… noroc că dă neisprăvit ce e, nu-i ia nici puşca foc…

Stai, mă, n-auzi, că bag plumb în tine! Aşaaa! Pune-ţi mintea cu Manole! Iute dă picior ungureanu, iute ca la toate, al ciorilor, că altfel nu mă zăpăcea el pă mine! Şi iar, scârţ, scârţ la cocoaşe, hâţ, hâţ la trăgace, nu ia puşca foc şi pace. Atunci lasă puşca jos creştinu, şi pun-te cu pumnii pă Ioana! Oliu, usca-i-s-ar mâna, cum i s-au uscat alte alea! Ia uite colea şi dincolea ce-a buşit în mine, buşi-l-ar boala! Ia dă mănâncă, domnişoară!

Veni pe înserat, când Eva încetase să mai numere vagonetele. Era singură; Ioana plecase de mult, iar Rex nu se mai întorsese.

Se ridică în picioare, ameţită. Niciodată în viaţă nu simţise o bucurie mai mare ca în clipa când îl văzu apropiindu-se de creastă – totdeauna superlativul acesta avea să se repete, şi el totdeauna avea să i se pară că îl invocă prima dată. O durea inima de atâta fericire; ar fi vrut să se arunce înaintea lui, cu braţele desfăcute – o chinuia neputinţa de a-i zbura în întâmpinare. Porni pe sub vagonet, cu ochii pe sus, fără să vadă unde calcă, poticnindu-se, aşteptând să treacă de pilon, şi el să coboare o dată pe pământ. Şi când fură faţă în faţă, din tot ce era în inima ei, din miile de cuvinte pe care i le pregătise, nu mai ştiu niciunul.

— Credeam că nu mai vii!

Ei lăsă pachetul jos şi-i apucă umerii.

— Îmi pare bine că mi-ai ieşit înainte!

Ieşit înainte?! Dacă ar fi ştiut de când era aici! Buza de jos începu să-i tremure.

— Te-am aşteptat ca un câine! (Făcu un ultim efort sa pară demnă, încercând să glumească.) Nici Rex n-a mai avut răbdare. Te-am aşteptat, vezi, mai mult decât un câine!

Îşi lăsă capul pe pieptul lui, căutându-şi locul pe îndelete. Când socoti că şi-l sprijinise destul de temeinic, zise:

— Acum, te rog, ţine-mă bine!

Începu deodată să plângă, în hohote, aruncând în lacrimile acestea de fericire tot chinul aşteptării care o istovise.

Altădată, i-ar fi prilejuit multă bucurie desfăcutul pachetului, îşi amintea cât o emoţionau lucrurile sărăcuţe pe care i ie cumpăra doamna Alion. Erau frumoase serile când venea cu trenul de la târguială. Şi ce-i aducea? O pereche de ciorapi, câţiva metri de indian, de calitate mijlocie, pentru rufe, un fular, mănuşi, câteva batiste… Le întindea pe pat, le privea pe toate părţile, le încerca, se despărţea greu de ele, le împacheta, pachetul îl punea sub pernă, ca a doua zi să-l desfacă iarăşi.

Acum stătea pe marginea divanului, cu pachetul în braţe, fără să-l desfacă. Tot nu înţelegea cum de rămânea el atât de liniştit, când o vedea cât se zbuciumase.

El îşi săpunea obrazul în baie, vorbind prin uşa întredeschisă. Se întunecase de mult, trecuse ora tristeţii, dar Eva tot nu-şi venea în fire.

— Şi cum, nu ţi-a fost teamă de loc?

— De ce să-mi fie teamă?

— Nu te-ai gândit că putea să mi se întâmple ceva rău? Nu te-ai gândit că te aştept?

— Ba da; dar ce era să fac, dacă n-am găsit nimic să-mi placă? A trebuit să mă duc mai departe.

— Mai bine te întorceai cu mâinile goale!

— A, nu! Eu, dacă pornesc la o treabă, înţeleg s-o termin.

Ştiam că am să mă întorc – restul nu contează.

— Dar eu nu ştiam. La mine nu te-ai gândit? Nu te-ai întrebat ce-i în capul meu? Am fost foarte neliniştită… şi foarte nefericită.

De mult avea lacrimi în glas – el nu le simţi decât acum; ieşi nedumerit în uşa băii.

— Nu înţeleg ce-i cu tine!

— Eu înţeleg: am să tremur de câte ori n-ai să fii lângă mine.

— Să nu-ţi fie frică; am să mă întorc întotdeauna!

Îşi şterse lacrimile; nu se putea să mai plângă, plânsese destul de la întoarcerea lui. Începu să desfacă pachetul. Era necuviincios să nu se bucure… Mai târziu el o întrebă:

— A fost Maiorul pe aici? De ce nu mi-ai spus?

— Fiindcă m-a plictisit; nu voiam să te plictisesc şi eu pe tine.

— M-am întâlnit cu el jos… Bănuiesc că mi-a ţinut calea…

Eva… (Şovăia.) Tu, tu crezi că trebuie să ne căsătorim?

Înlemni. Nu ştia dacă trebuia sau nu; ştia că nu o întrebase nimeni, şi nu înţelegea de ce o întreba el acum. El o luase de acasă, el vorbise cu Maiorul; ea se supusese, unuia şi altuia.

Chipul lui rămânea întunecat, cu fruntea numai cute aspre. Ce vorbe, ce descântece i-ar fi redat faţa cealaltă?

— Într-un fel, Maiorul mi-a cerut socoteală. Crezi că era în dreptul lui? (Parcă vorbea cu el însuşi.) E adevărat că mi-a spus ceva atunci când… (Gândul adevărat era: „Când te-am luat de acasă”, dar ceva îl împiedica să-l spună.) Când cu plecarea noastră. Nu-mi aduc aminte cuvintele, ştiu că ne-am înţeles să… N-am nimic împotrivă, dar asta ne priveşte pe noi doi, nu pe Maior.

Aici aşteptă câteva clipe un răspuns, apoi urmă, cum ar fi combătut o obiecţiune a ei:

— Da, e adevărat că tu depinzi de ei, după lege; eşti minoră. Dacă ne obligă să ne supunem legii, sigur că Maiorul are dreptul să dicteze. Dar aş vrea să poţi hotărî tu.

Eva respiră adânc, şi după ce gândi, şi după ce izbuti să se domine, spuse:

— Atunci când te-am întâlnit pe drum, prima oară, am fost fericită să stau de vorbă cu tine. Eu am venit la pilon a doua zi. Nu tu m-ai chemat aici, atunci când ele erau plecate de acasă. Tot ce am suferit din partea lor, a fost numai din cauza mea.

Surprinse pe chipul lui un început de destindere.

— Când te-am luat cu mine, în tren, n-ai avut nici un amestec în intenţiile mele. Dacă ne-am gândi bine, aş putea spune că… aproape te-am răpit. Nu-mi eşti dator nimic. Aş vrea să le pot arăta că nu le eşti nici lor dator mai mult. Nu vreau sa fiu pentru tine altceva decât ceea ce ai dorit atunci când ne-am cunoscut. Ţine-mă aici cât vrei, şi când nu mai vrei, spune-mi să mă duc.

El se ridică deodată în picioare, o apucă de mâini şi o smuci în sus.

— Ei bine, nu! Dacă-i aşa, să facem dreptate în lume!

Am să te apăr, am să mă lupt pentru tine şi cu oamenii şi cu sfinţii, cu Dumnezeu, şi cu Scaraoţchi şi cu toţi aliaţii lor, din iad sau din biserici! Am să dărâm munţii, am să sec mările, am să cobor luna pe pământ, am să opresc soarele din mers – şi dacă tot n-o fi de ajuns, atunci… atunci am să mă însor cu tine!

Dincolo de glumă rămânea vreo hotărâre? Eva izbucni în râs; era un râs puţin nervos şi puţin trist. După câteva clipe, el îi dădu drumul şi se aşeză pe marginea divanului, cu o cută între sprâncene.

— Ţie nu ţi-e teamă să te măriţi?

Eva uită să se înfrâneze. Răspunse repede:

— Nu.

— Adevărat; nu riscăm nimic, în fond, nu mă sperie decât formalităţile. Uite, ceva la care nu m-am gândit: trebuie să-mi adun actele. Actul meu de naştere nici nu ştiu unde e. Trebuie să scriu la Namur.

Se opri şi un timp se gândi, încruntat; pe urmă chipul i se lumină, de parcă ar fi intrat în razele unui reflector.

— Eva, să nu mai vorbim acum. Lasă totul în grija mea.

Tot ce fac eu, până la urmă iese cum trebuie; doar asta interesează. Ai încredere în mine?

Ea gândi: „Am încredere, dar cu câtă nelinişte, cu câtă teamă!”

Era ca în funicular, peste prăpastie; ştia că va ajunge sus şi totuşi nu putea să uite ce-i dedesubt.

Petele ruginii de pe versanţi urcau spre creste. Fabrica şi casele, despresurate de verdeaţă, se vedeau golaşe şi fără pavăză din nici o parte; era ceva ştirb în peisaj. Într-o zi, toamna ajunse sus şi puse stăpânire dintr-o dată pe întreg podişul, prefăcându-l într-un deşert cenuşiu; iarba uscată avea culoarea Saharei. Numai pădurea de jnepi rămânea verde, şi fiind atât deşert în jur semăna cu o oază.

Eva îşi pierdea o bună parte din vreme urmărind viaţa acestor arbori care continuau s-o intrige şi s-o întristeze; altceva nu mai era de urmărit până departe, în jurul cabanei. Nu se întâmpla nimic; iepuraşii se înmulţiseră, de nu le mai ştia numărul; Rex îşi ducea traiul lui calm şi plin de ticuri. Trebuise să încerce o nelegiuire cu el, doar l-o vedea ieşindu-şi din fire. Ştia un joc mârşav, de maidan, de brute şi haimanale: legă o tinichea de coada câinelui. După ce înnodă sfoara cât se putea mai bine, se trase un pas înapoi, cu mâna la gură, speriată de propria ei ticăloşie şi aşteptându-i urmările.

Rex îşi examină podoaba nemeritată, se învârti de câteva ori prin faţa cabanei făcând-o să zdrăngăne, o privi pe Eva cu aerul lui cunoscut: „Ei, uite, ţi-am făcut cheful. Eşti mulţumită?” Apoi, cu acelaşi aer de nepăsare, se dădu înapoi până ce tinicheaua îi veni în faţă şi cu colţii lui ascuţiţi desfăcu mai repede, desigur, decât ar fi izbutit Eva, care o înnodase. După această izbândă se ridică, mirosi instrumentul de tortură şi, salutându-l cu unul din picioarele de dinapoi, îl stropi, uitându-se în acelaşi timp la mica tirană: „Iacă, fetiţo, ce fac eu cu tinicheaua!”

Avusese pentru Rex un pic de ciudă, pe lângă o mare simpatie; de atunci înainte sentimentele ei se transformară în admiraţie.

Celelalte se întâmplau ca mai înainte. Dumitru Capverde îşi bătea din când în când nevasta.

— Iar ciufulită, lele Ioană!

— Lasă, domnişoară, nu-mi purta de grijă! Când nu m-o mai bate, atunci să-ţi fie milă!

Sub şopronul gaterului se strângeau scânduri albe, în stive, până ce o dată dispăreau fără urmă. Îi părea rău că nu apuca să-şi ia rămas bun de la fiecare; ar fi vrut să ştie unde au fost duse, cui aparţin, ce s-a lucrat din ele.

Serile se făcea mai mult foc în cabană; odaia îi era astfel mai dragă, şi nopţile lungi erau mai frumoase. Nimic din ce contura fiinţa ei ziua, nu lua cu ea în pat, la culcare. Avea alte vorbe şi alte gesturi pentru noapte.

Cât fusese vremea mai caldă, dormise dezbrăcată, fiindcă somnul era prelungirea dragostei, împletite într-o compoziţie polifonică şi multiformă, de nu mai ştia unde-i un sfârşit, unde-i un început.

Cum în prima noapte rece îmbrăcase ce găsise pe întuneric, una din pijamalele lui de iarnă, rămăsese obişnuită cu veşmântul acesta în care se cuibărea, nelăsând afară nici un deget, nici o fărâmă de piele, decât vârful nasului. Umbla astfel prin casă, călcând pe pantalonii prea lungi, încurcându-şi mâinile în mânecile nesfârşite, luptându-se cu prisosurile de cârpă, ca un pui de urs aruncat într-o blană prea mare. Avea o înfăţişare şi comică, şi copilăroasă; gesturile ei şi exclamaţiile, totdeauna noi, umpleau ceasurile deşteptării de neprevăzut şi prospeţime.

Acum el întârzia mai mult acasă; prezenţa ei îi era din ce în ce mai necesară. Când umbla după treburi, se trezea făcând gesturi de îmbrăţişare. Uneori se pomenea şoptindu-i numele. Numele ei avea o muzicalitate prelungă, cuprindea o chemare continuă. Era bucuros ca o chema aşa şi nu altfel; toate celelalte nume feminine i se păreau potrivite pentru oricine, dar în fiinţa ei n-ar fi găsit răsunet.

În alţi ani, o dată cu venirea toamnei pleca din munţi. Acum prelungea şederea aici, fiindcă tovărăşia ei îl făcea să aibă alte dorinţi, să simtă şi mai puţin nevoia cadrului citadin, care îi era mai degrabă nesuferit. Dar veni o zi, când muntele îi izgoni.

În a doua jumătate a lui octombrie începură ploile; podişul deveni rece şi ostil, în cabană focul ardea din ce în ce mai mult, îndepărta frigul, nu şi umezeala, nici impresia dezolantă pe care o făceau ferestrele mici, mereu cenuşii. Lui, oasele nu i se mai dezgheţau, aşternutul părea adus din ceaţă, până şi nopţile îşi pierdeau din căldura de altădată. Un omoplat îl durea adesea, în adânc, o durere pornită parcă din suflet şi răsfrântă în trup.

Trebuiau să coboare; Eva era speriată să nu întâlnească pe cineva de acasă. Spre liniştea ei, ocoliră fabrica pe departe. Dumitru, escortat de Rex, transportase bagajul pe doi cai cu samare. Din vagonetul funicularului se duseră de-a dreptul la gară, şi peste un sfert de oră erau în tren. Ea nu văzuse niciodată împrejurimile casei sub acest anotimp. Totul era atât de urât, încât nu regreta nimic din urmă. Lăsând la o parte teama pe care i-o dădea necunoscutul, se bucura din tot sufletul că pleacă.

Peste câteva săptămâni avea să se întoarcă. Necunoscutul n-o primise cu căldură; era mult prea rece, mult prea dur pentru ea; nu avusese arme să lupte cu el – n-avea arme să lupte cu nimeni.

În Gara de Nord ajunseră seara, pe ploaie. Eva înregistrase succesiv peronul cu dale gălbui, murdare de zloată; hamalii; vuietul; lumea aşteptând la ieşire; oamenii îmbrâncindu-se; automobilul; zidul mohorât al spitalului militar; cheiul Dâmboviţei; o statuie urâtă; o învălmăşeală de străzi cu nume de medici; un bloc mic, cu două etaje; o scară alunecoasă; o uşă de stejar negru. Apartamentul nu fusese aerisit de cine ştie câtă vreme, mirosea a praf, a vară şi a naftalină. Din fericire era cald; caloriferul dogorea, iar în baie curgea apă fierbinte. Uneori apa fierbinte ţine locul multor nevoi.

— Eva, mai întâi şi mai întâi intră în baie.

— Du-te tu. Vreau să mă dezmeticesc puţin.

— Atunci mă laşi să stau mai mult? Simt nevoia să-mi încălzesc oasele.

E greu când vii prima oară într-o casă, e greu şi când te întorci după ce-ai lipsit mult timp; nu ştii ce să faci mai întâi. O baie fierbinte încălzeşte încheieturile îngheţate. Şi puţin sufletul. Eva era tristă.

Deschise ferestrele şi porni să se orienteze, luând încăperile pe rând; în vestibul mirosea a cauciuc, de la o manta de ploaie pe care el o uitase în cuier şi se copsese toată vara; urma un hol mic, cu fotolii nichelate, cu o măsuţă la mijloc, ca în odăile de aşteptare la dentişti; apoi două camere cu glaswand între ele, sufragerie şi odaie de dormit, legată una cu baia, alta cu bucătăria, o bucătărioară albă, curată, dar abia puţin mai mare decât un coteţ pentru Rex.

Prima dezamăgire o avusese mai înainte, aflând că Rex va sta jos la portar; începea să se rupă alianţa lor tripartită.

Nu mai văzuse niciodată un apartament de bloc; socotea doar că e comod, altminteri nu găsea nimic care să-i placă; totul era convenţional şi de calitate mijlocie. Se cunoştea că e locuinţa unui om care nu se opreşte prea mult într-un loc şi nu-şi investeşte personalitatea în obiecte; se simţea destul de neliniştită.

Încercă să facă puţină curăţenie; nu găsea mătura; în bucătărie era un aspirator de praf, dar nu ştia să-l manevreze. Se mulţumi să golească scrumierele răspândite prin toată casa, cu mucuri învechite, poate de luni şi de anotimpuri. Şterse praful, acolo unde era mai vizibil, şi închise ferestrele.

Când el ieşi din baie, o găsi stând în mijlocul dormitorului, pe geamantan, cu picioarele strâmbe şi cu pălăria dată pe ceafă, într-o atitudine de sinucigaş… (Mai târziu avea să-şi scoată lucrurile şi să le aşeze în dulap, dar din seara aceea păstră multă vreme impresia că geamantanul e tot nedesfăcut.)

Câteva clipe rămase şi el confuz, în uşa băii; un om în plus făcea mai greu de pornit viaţa în apartamentul acesta sclerozat. Apoi se dezmetici; ştia să ia hotărâri repezi, pe care avea darul de a nu le abandona.

— Eva, dispari! Intră în baie şi sa nu ieşi până nu te chem.

După plecarea ei, îşi roti ochii prin încăpere; ca primă acţiune împinse geamantanele sub pat; unul mai mare îl cără la bucătărie. Fără bagaje, casa devenea suportabilă. Deschise dulapurile, scoase cearceafuri, feţe de pernă, cuverturi, pijamale. Nu le mai rămânea altceva de făcut decât să se bage în pat, şi patul cu cearceafurile curate era un ţinut al făgăduinţei.

— Acum vino!

Din uşă, o prinse în braţe – o rupse iar de pământ! – o întinse pe cearceaful curat, o înveli până la umeri, îi răsfiră părul pe pernă. Se aşeză alături şi o privi mulţumit. Trecuse peste un obstacol – avea să treacă peste toate, îi părea bine ca o luase cu el.

— Eva, la început prezenţa ta aici m-a speriat. Stăteai aşa, în mijlocul casei, pe geamantan… Eu sunt obişnuit să fiu singur. Dar m-am gândit că putem face în aşa fel, ca să nu ne încurcăm unul pe altul. Tu ştii să găteşti? Vrei să fii gospodină?

— Nu ştiu; cred că nu mă pricep.

— Foarte bine! Portarul o să caute o femeie, care să facă tot ce trebuie. Nu vreau să-ţi iei nici o atribuţie casnică. O să mâncăm în oraş.

— Nu e prea scump? Nu ştiu ce bani ai, şi eu, eu nu am nimic.

— Tu ai părul, şi fruntea, şi ochii, şi nasul, şi gura, şi bărbia, şi gâtul, şi tot. Cunosc câteva femei frumoase, care ar vrea să împrumute de la tine câte ceva. Trebuie să te îmbraci frumos. Ce-ţi place în Bucureşti? Unde ai vrea să mergi?

— La Teatrul Naţional. (Văzu ochii lui îngroziţi.) Am spus vreo prostie?

— Dacă asta ţi-e dorinţa, mergem mâine!

Visase o nebunie: dragostea – o avea din plin, o cunoştea. Dar nici în vis nu-şi închipuise că dragostea putea să vină şi cu alte desfătări. Fusese o singură dată la teatru, la un matineu pentru şcolari; o încântase sala, luminile, cortina, dar mai ales decorurile, costumele, actorii, acea întreagă ficţiune construită armonios, care o făcea să palpite, cu mai multă putere decât orice realitate. Era o realitate concentrată şi demonstrată dinainte.

A doua zi dimineaţa, rămânând singură, desfăcu geamantanele şi se strădui să găsească în dulapuri locul fiecărui lucru, ceea ce nu era uşor. Era şi mai greu să găsească locul ei în casă; de când sosise, continua să-l caute.

Aproape de prânz, portarul îl aduse pe Rex pentru o jumătate de oră. Câinele inspectă apartamentul, îşi băgă capul sub pat, strănută, râcâi la uşa terasei, stropi puţin zidul afară, apoi se întoarse în vestibul unde se aşeză pe patru labe, aşteptând cu indiferenţă să se termine timpul de vizită.

Seara merseră la teatru. Privind-o în timp ce ea se gătea emoţionată, el se gândi că se cam grăbise; ceva în mişcările ei părea neconvenabil şi nu era nici bine îmbrăcată. Totuşi, nu-şi retrase bunăvoinţa şi bunele intenţii; în lipsa unei rochii elegante, a bijuteriilor şi a fardului, avea frumuseţea ei neuzată, surprinzătoare şi încă nedefinită.

Stăteau într-o lojă în faţă, de unde se vedea tot atât de bine sala ca şi scena. De aici, Eva descoperea altă perspectivă – ea fusese undeva mai sus – şi schimbarea perspectivei la teatru părea un corolar al tuturor celorlalte perspective schimbate. Nu mai purta uniformă, nu mai era elevă, nu mai avea grija nici unui regulament, a nici unei profesoare. Stătea cu un bărbat alături, şi nu trebuia să dea nimănui socoteala. Se simţea cam beată de libertate şi de luminile strălucitoare.

Se juca „Vlaicu Vodă”. Vedea pentru prima oară însufleţite personajele din cartea de istorie. Asculta cu religiozitate fiecare vers, fascinată, cu sufletul la gură. Pe el piesa îl plictisea, mai ales că era în versuri. Dacă ar fi fost singur, s-ar fi dus la un teatru de revistă, să vadă câteva fete frumoase şi să se distreze, cu o rezervă odihnitoare, ascultând cupletele mitocăneşti. Sau dacă ar fi avut o dispoziţie mai puţin vulgară, s-ar fi dus la operă; nu-i plăceau prea mult muzica, nici cântăreţii, ci acţiunea frumos colorată, în nici un caz nu s-ar fi dus la o piesă cu voievozi.

În pauzele dintre acte o luă de braţ şi merse cu ea în foaiere. Eva se strecură printre oameni străini, domni şi doamne care nu-i dădeau atenţie; femeile îşi aruncau ochii la îmbrăcămintea ei cu oarecare curiozitate şi nedumerire. Ea privea plafonul baroc, privea busturile de pe lângă pereţi; ar fi vrut să strige, bătând din palme; „Uite, ăsta e Caragiale! Uite colo şi pe Delavrancea!” Privea tablourile, draperiile, policandrele. Era prea zăpăcită de câte vedea dintr-o dată, ca să ia seama şi la oameni. Se simţea fericită de tot ce se întâmpla, şi-i era recunoscătoare celui care o adusese aici. Îl vedea acum cu înfăţişarea schimbată, mişcându-se între oameni de oraş, îmbrăcaţi îngrijit şi măsuraţi în gesturi, vorbind altă limbă decât cea de pe munte. La început i se păruse stânjenit, şi chiar ea se simţea stânjenită. Se obişnuise cu cizmele lui, cu gesturile largi, cu călcătura apăsată. Descoperea, cu un orgoliu timid, că el nu părea de loc mai prejos decât întreaga lume adunată aici, şi încă lume aleasă, în mijlocul căreia se mişcă după voia lui, ca într-o pustietate.

În acest timp, el urmărea chipurile străinilor, încercând să tălmăcească impresia făcută de ea; niciunul nu-i arătase vreun interes vizibil. Dar îşi aminti că nici el, când o cunoscuse, nu fusese atras numaidecât de înfăţişarea ei; nu avea nimic izbitor. Abia după ce o privise mai bine îi descifrase farmecul. Acum se simţea solidar cu ea, îi era foarte dragă, ar fi vrut sa se găsească în altă parte, într-o lume născocită, singuri şi invulnerabili.

Câteva clipe trebui să se îndepărteze, ca să schimbe câteva cuvinte cu un cunoscut. (Antipatic.) Văzută de la o oarecare distanţă şi în aceeaşi privire cu celelalte câteva femei dimprejur, i se păru prea palidă; poate din cauza luminii, potrivită pentru farduri. „Totuşi, gândi, puţină pudră şi roşu de buze nu i-ar strica; poate şi puţin roşu pe obraji.”

Pe urmă constată că avea braţele cam subţiri. Tot confruntând-o cu femeile din jur, găsea o mulţime de alte amănunte, nebăgate în seamă până atunci, care sărăceau imaginea ei. În ultimul antract, nu mai îndrăzni să iasă din lojă; rămase posomorât, fără să-i vorbească, mângâindu-i mâna absent, obosit şi descurajat.

Câteva încercări, în zilele următoare, îl obosiră şi descurajară mai mult. Prima duminică, dimineaţa, o luă la un concert de jazz. Se cânta o muzică hibridă, teme clasice prelucrate fără rafinament şi fără pudoare, caricaturizări ostentative, cu sincope şi cacofonii pline de brutalitate. O parte din ascultători se distrau, alţii erau scandalizaţi. Ea nu înţelegea nimic, nu ştia ce se întâmplă, de ce aplaudă unii, iar alţii fluieră şi huiduiesc. Nu-i plăcură nici oamenii, nici sala, nici orchestra; erau singurele impresii pe care le mărturisi; pe urmă nu mai fu în stare să scoată un cuvânt. În pauză ieşiră în hol; o privi cum stătea, cam friguroasă, lângă un zid, ţinându-şi mâinile în faţă, una în alta, stânjenită, cu umerii puţin aduşi înainte, fără nimic comun cu oamenii din jur. La teatru cel puţin se crezuse liberă şi nu se temuse de nimeni. Acum descoperea un hotar între ea şi lume şi începea să se strângă în propria ei carapace, temătoare, rezervată şi puţin ostilă. Aşa îşi pierdea repede tot elanul şi toată prospeţimea. Trecerea dintr-un cadru în altul fusese prea bruscă. Din ceea ce însemna Bucureştiul ştiuse numai internatul şi o cofetărie mică de alături, unde o prăjitură costa patru lei. Cum să nu-şi piardă cumpătul? Odată bău şampanie într-un restaurant care semăna cu un palat, cu feţe de masă albe de-ţi întunecau privirea, cu tacâmuri argintate, cu pahare de cristal, atât de curat şi subţire că vibra când îl duceai la gură. Chelnerii purtau fracuri cu plastroane scrobite şi fiecare semăna cu un şambelan.

Ascultă o cântăreaţă spaniolă, mică, neagră şi urâtă, nici măcar tânără, fără să înţeleagă de ce lumea o aplauda cu atâta înfierbântare.

La mesele vecine, oamenii vorbeau într-o limbă pe care parcă o auzea acum întâia oară, despre actori, despre pariuri, cai de curse, blănuri, despre acţiuni, despre Abisinia. Toţi i se păreau foarte deştepţi şi foarte învăţaţi, iar ea se simţea disperată şi umilă, fiindcă niciodată n-avea să poată folosi cuvintele lor. Tăcu toată seara, cu ochii pe faţa de masă; dar chiar faţa de masă o umilea, nu mai văzuse niciodată una atât de bogată şi de străină.

Nu se regăsi nici acasă; nu mai ştia ce să răspundă la întrebările cele mai banale, se simţea prostită, uitase că într-o vreme însufleţea convorbiri îndelungate, de jumătăţi de zi, de jumătăţi de noapte.

De atunci înainte mai merseră prin câteva magazine, la câteva cinematografe. Într-o zi, el veni acasă cu un plic în mână.

— E de la mama, zise, aruncându-l pe pat, aşa ca să se poată vedea mărcile din străinătate.

Inima Evei se strânse.

— Ce spune?

— Nimic. E suferindă.

După câteva clipe ea se ridică şi-l privi, liniştită.

— Trebuie să te duci acolo?

Spera să audă o dezminţire. El veni în faţa ei, cu o căutătură surprinsă.

— Eva!

Era ca un reproş. Ea zâmbi; inima şi-o simţea mereu strânsă. Ar fi vrut să-i spună: „Am fost o experienţă nereuşită!” Dar nu se putea să-i dea ea însăşi arme, ca s-o răpună. Mai spera.

— Eva, sunt foarte neliniştit.

Mai spera; ce?

— Trebuie să te duci, nu-i aşa?

— Cred că da. Nu mă are decât pe mine.

Părea că suferă. Eva gândea: Ce simplu ar fi fost ca el să-i spună: „Dar, bineînţeles, te iau cu mine.” Simplu? Poate că nu. Nu vroia să fie nedreaptă. De când venise aici se simţea ca o greutate de plumb de picioarele lui.

— Am să mă întorc, Eva.

— Când trebuie să pleci?

Păru iarăşi că suferă; îşi frământa degetele pe cuvertură; îl mai văzuse aşa şi altădată.

— Cât de curând ai crede tu.

— Depinde de mine?

— Da; vezi, m-am gândit că o să-ţi fie greu. Trebuie să vedem ce faci tu. Cred… cred că… Ar fi bine să te întorci acasă.

„Nu trebuie să fiu nedreaptă; nu i-am cerut şi nu mi-a promis niciodată nimic.”

— E o soluţie.

Îl uimea şi-l neliniştea puţin uşurinţa cu care ea accepta toate. Dacă se gândea lucid şi onest, întoarcerea ei acasă era o imposibilitate.

— Cum crezi că o să fie? Ce-o să spună Maiorul?

Nu răspunse decât mai târziu:

— Ce te priveşte pe tine, din moment ce n-ai să fii acolo?

Se stăpânea atât de bine, că el nu-şi dădea seama de deznădejdea şi amărăciunea ei. O privi nedumerit. Nu! Deşi ea accepta, nu putea s-o lase în părăsire.

— Eva, cu voia sau fără voia noastră suntem complici. Trebuie să ne ajutăm unul pe altul şi să nu ne trădăm. Uite ce-o să facem: te întorci acasă, cu mine. O să le spunem că ne căsătorim şi că eu trebuie să mă duc după acte. Înţelegi? Până să mă întorc cu actele au să uite.

Ea se gândea: „Dar eu?”

— Eşti prea tânără să te măriţi. Au să-şi dea şi ei seama. Ce zici? E bine aşa?

— Dacă vrei tu, e bine!

Şi Eva se întrebă: „Îl iubesc?”

El era mulţumit şi puţin febril.

— Apucă-te şi scrie chiar acum; uite stiloul. Spune-le că venim, să nu fie miraţi când ne-or vedea. Spune-le că totul e bine şi eşti fericită.

Eva îşi răspunse: „Da. Îl iubesc!” Nu i se părea de loc ciudat.

După o săptămână, se întorceau la fabrică. El adusese un geamantan întreg cu daruri, care creară de la început o atmosferă călduroasă. Maiorul îi primi cu o explozie de bucurie. Tăiase porcul, cămara era îmbelşugată, puse să se taie şi curcanul.

Sosiră după prânz; seara se aşeză o masă sărbătorească. În mijloc, pe fructieră, erau mandarine; parfumul lor acid purifica aerul îmbâcsit de celelalte mirosuri, grase.

Maiorul se îmbătă, cu bunăcuviinţă. Chiar şi Getta se ameţi puţin, fiind într-o dispoziţie excepţională. El îi adusese o poşetă scumpă, foarte modernă, în formă de casetă, din metal aurit; numai o parte a feţelor era acoperită cu piele de şopârlă. Îi mai adusese, ca din partea Evei, ciorapi de mătase şi câteva dedesubturi foarte fine – un mic trusou. Dar cauza principală a bunei dispoziţii era alta. Citise un anunţ în Universul, la Căsătorii: „Ofiţer superior, caut domnişoară…” Urmau câteva condiţii cărora avea certitudinea că le corespunde, de parcă anunţul fusese conceput anume pentru ea.

Ca urmare, îi scrisese în ajun ofertantului, arătându-şi calităţile, şi acum aştepta un răspuns care nu putea să fie decât fericit.

— Bea şi dumneata, doamnă, un pahar! o îmbia Maiorul pe doamna Alion. Că doar e de nunta fetei! Nu-i aşa? Ia spune tu, frumuşico, nu te superi daca maică-ta nu bea la nunta ta?

Nimeni nu băgase de seamă că la această masă festivă Eva nu mâncase decât o mandarină.

După masă, Maiorul îi duse până sus.

— Cam îngust patul, cam îngust, he, he, he. Dar nu-i nimica, lasă că vă înghesuiţi voi!

Venise cu paharul în mână; cu mâna cealaltă încerca patul. Eva se simţea ştrangulată.

Maiorul plecă. Din uşă mai întoarse capul o dată.

— Noapte bună! He, he, he!

Urarea avea un ton aproape trivial. Îl auziră coborând scările, greoi, cu râsul lui ca un behăit.

Pe masă era oglinda veche; sub sticlă trebuia să mai fie ascuns şi acum primul lui bilet. Pe suportul de lemn scrisese odată: „Cea mai nefericită zi din viaţa mea”. Se gândi cu îngăduinţă la superlativul perimat, învăţase să nu mai exagereze. Dacă ar fi fost să scrie acum ceva, ar fi scris: „22 decembrie, 1934, o altă zi nefericită din viaţa mea”.

În a doua seară, după cină, în timp ce el îşi fuma ţigara la gura sobei, Eva avu simţământul că se întâmplă ceva ciudat.

— Tu nu simţi nimic? întrebă, în şoaptă.

— Nu. Ce este?

— Nu ştiu; mi-e frică. Mi s-a părut că umblă cineva pe acoperiş.

— Poate bate vântul.

Dar ea cunoştea altfel încăperea aceasta; ştia toate zgomotele ei, de unde pornesc şi ce înseamnă fiecare.

— E cineva sus. Te rog vino lângă mine! Simt că e cineva!

Rămăsese lângă pat, cu pumnii strânşi la piept, tremurând, cu privirea în tavan. Şi deodată, în cadrul luminatorului apărură doi ochi holbaţi, uitându-se la ea.

El o auzi ţipând, înainte de a-i fi văzut chipul descompus de spaimă, şi se repezi s-o prindă în braţe. O simţi că tremură, în timp ce mâinile încercau să arate înspre luminator.

— Un om, acolo! Un cap de om.

Atunci auzi şi el limpede zgomotul unor paşi pe ţigla acoperişului. Dintr-o mişcare, trase masa sub luminator, împinse geamul în sus şi sări pe acoperiş. Văzu o umbră cară se îndepărta, un om mergând în patru labe ca să nu alunece.

— Stai!

Omul şovăi; apoi, fie de teamă, fie dintr-o mişcare greşită, se prăvăli pe ţiglă, făcând acoperişul să duduie. La streaşină, încercă să se agaţe de ceva; corpul se văzu zbătându-se, pe urmă căzu, făcând să pârâie jgheabul de scurgere.

Coborî în fugă; îşi dădea seama că nu putuse să cadă decât pe terasă, în partea dinspre bucătărie. În uşa coridorului se lovi de servitoarea care venea speriată.

— Săriţi, că a căzut dom Maior!

Căzuse pe o canapea veche, aruncată pe terasă, şi nu păţise nimic grav; numai mâinile îi erau puţin julite.

Se urcase pe acoperiş, fiindcă văzuse ieşind scântei pe horn; vroise să vadă dacă nu e vreo primejdie.

El ar fi vrut să-l întrebe: „De ce n-ai răspuns când am strigat?”

Era însă inutil să-l suspecteze; poate nu auzise din cauza vântului.

Eva nu credea în explicaţia aceasta; nu putea să găsească alta, dar avea în minte chipul schimonosit aşa cum îl văzuse o clipă în lumina proiectată de jos, cu fruntea roşie de ger, cu ochii bulbucaţi ca ai unei arătări. Tremura, lângă soba din sufragerie; n-ar mai fi vrut să se întoarcă în camera ei, îi era însă ruşine să mărturisească teama pe care i-o dădea fereastra aceea neapărată. El o apucă de după umeri, cu braţul puternic, căruia nu i se putea împotrivi, şi aşa o duse pe scări. În sobă mai ardea focul, dând o căldură ozonată; mirosea a brad şi a mere.

A doua zi era ajunul Crăciunului, şi seara el hotărâse să plece. Ar fi putut rămâne măcar încă o zi, spre a-i da la această sărbătoare a familiilor fericite, cel puţin iluzia că are o familie şi că este fericită.

Dar pleca – şi începea astfel ultima noapte. Stătea lângă sobă; el veni alături, îi trecu mâinile pe subsuori şi o înălţă, rupând-o de pământ cu mişcarea aceea de la începutul începuturilor. Trunchiul ei se frânse puţin pe spate, de la mijloc.

Mai târziu, când stăteau întinşi unul lângă altul pe patul îngust, ea spuse:

— Aş fi vrut să nu fie nimic aici. O să am de suportat încă o amintire.

Restul gândului îl păstră pentru sine: „Da, nu mai am nici o insulă unde să mă izolez de amintirea ta. Şi patul are să-mi aducă aminte de tine. Dorm în el de la şase ani. Mi se pare că mi-ai strivit toată copilăria.”

El fuma, urmărind mişcările ţigării în întuneric. O întrebă:

— Vrei să dormi?

Era ultima noapte.

— Nu. Vreau să mă gândesc.

— Nu te gândi. Lasă totul la voia întâmplării.

— Trebuie să uit?

— Cum crezi.

— Ai să te întorci?

El se ridică şi vru să aprindă lumina. Eva îl opri:

— Mi-e frică să nu ne spioneze cineva, de sus.

— Dar ai văzut bine că nu era nimic.

— Ba da… Ce crezi tu despre Maior, despre întâmplarea asta? Ce căuta pe acoperiş? Mi-a intrat în cap o bănuială; acum înţeleg altfel unele din gesturile lui… Cred că… vroia să… se uite la noi.

— E o aberaţie; scoateţi-o din cap! Aprind?

— Întâi înveleşte-mă!

— Nu. Stai aşa!

Îşi puse un halat pe umeri, aprinse lumina şi se aşeză pe marginea patului. O privi, ca şi cum n-ar mai fi văzut-o de mult. După zilele searbede de la Bucureşti, aici, aşa cum stătea goală sub lumina crudă a becului din tavan, regăsea, la o temperatură rece, cu luciditate, tot ceea ce îl fermecase altădată în făptura ei. Îi răsfira părul pe pernă. Ce bine, ce definitiv cunoştea Eva gestul lui! El murmură, parcă mirat, parcă necăjit:

— Ştii că eşti foarte frumoasă?!

Inima ei începu să bată altfel. Poate n-are să plece! Poate are să se întoarcă!

— Da, acum te-ai împlinit. Ai şoldurile mai rotunde şi umerii mai stilizaţi.

— Am crescut!

Era o vorbă de demult.

— Adevărat! Dar te-am crescut eu!

„Şi ce folos?!” gândea amar Eva.

El îi cuprinse mijlocul în mâini, cu un gest reţinut, atent, de expert.

— Şi talia ţi s-a subţiat! Înseamnă că ai rasă. Mulţi bărbaţi au să alerge după tine!

— Norocul meu!

— Norocul lor! (O examina mai departe, netulburat şi mulţumit.) Să ştii că abia acum îmi dau seama cu adevărat: eşti o creatură uimitoare! Caut şi nu-ţi găsesc nici un defect. Şi corpul tău emană nu ştiu ce fluid, ce căldură mistică, îţi vine să i te închini, smerit… Dar evanghelistul tău am fost eu! Bărbaţii care au să vină după mine trebuie să citească noul meu testament!

Ea îl asculta, rătăcită. Nu avea puterea să întindă mâna, să-şi tragă cuvertura deasupra. Închise ochii. El o mai privi un timp, confuz.

— Am să te regret din toată inima! zise apoi.

Se gândea că ar fi putut rămâne. Niciodată nu plecase de lângă un bun al vieţii atât de adevărat şi de întreg; era absurd să-l lase în drum, de vreme ce nu era acum mai prejos decât fusese la început. Câtva timp şovăi, între porniri contrarii; îi veni în gând viaţa de la Bucureşti, casa aceea care nu era făcută pentru doi… Dar degeaba căuta o cauză exterioară; cauza era în el şi începea s-o întrevadă. Rămase cu ochii în gol.

A doua zi dimineaţa ea se sculă cu mult înaintea lui, trecu la baie pe nesimţite, se îmbrăcă, se întoarse şi rămase nemişcată lângă uşă, până se trezi şi el. Dormise bine; nu mai ţinea minte gândurile de la culcare, nelimpezi şi contradictorii; era mulţumit în căldura aşternutului, îi părea rău că ea plecase de alături şi se îmbrăcase. Ar fi vrut să mai întindă o dată braţele, în ultima dimineaţă! Dar trebuia să-şi facă bagajul, pe îndelete. Uita întotdeauna câte ceva, şi acum nu i se îngăduia să uite nimic. Era o regulă de război!

Eva îl privea împietrită; trecuse ultima noapte, venise ultima dimineaţă; tot ce i se întâmpla de acum înainte cu el, pentru ea însemna ultima oară. Simţi că i se frânge ceva în inimă. Fusese mult mai uşor gândul morţii, odată, decât era gândul despărţirii, acum. Spuse sugrumată:

— Rămâi!

Abia putuse vorbi, în şoaptă. Ultima energie şi-o păstră ca să nu se prăbuşească.

El îi zâmbi; nu auzise.

— Ce-ai spus?

Nu îndrăzni să repete. Tăcu, şi astfel toate rămaseră aşa, toate, chiar şi chemarea ei – pentru ultima oară.

Seara, când se întorcea de la gară, cu Maiorul, începu să fulguiască.

— Da mai ducă-se dracului atâta zăpadă! zise el, supărat.

Ce faci, pe unde o iei?

Nu văzuse aleea, la dreapta, spre casă. Se ducea înainte, fără gânduri, fără să întrevadă locul opririi. Maiorul o apucă de braţ.

— Ai prins ceva carne pe tine! He, he, he! Vă prieşte măritişul la toate! Vă îngrăşaţi voi şi slăbeşte bărbatul!

În liniştea care acoperea valea, se auzea, departe, trenul ducându-se, cu zgomotul lui de fierărie dezagregată. Se ducea dincolo de munţi, de dealuri, unde începea şesul.

Eva privi vagonetele funicularului, înţepenite de mai multe zile în văzduhul albit de zăpadă. Părea că niciodată n-au să mai pornească.

Acasă se pusese masa; mai erau încă mandarine în fructieră – el adusese o ladă.

— Tu nu stai să mănânci? o întrebă doamna Alion, văzând-o că se îndreaptă spre scări.

— Las-o, frate! zise, cu înţelegere, Maiorul. Ei i-a plecat bărbatul şi vrei să-i ardă de mâncare? He, he, he! Ce ţi-e şi cu femeile astea!

Eva ajunse sus, încuie uşa, privi încăperea ca beată, căută în dulap o batistă, mai privi încă o dată împrejur şi când ar fi vrut să vadă dacă n-a rămas ceva nefăcut, apoi se aşeză pe pat, încet, cu mişcările controlate. Câteva clipe păru că se gândeşte; se mai ridică o dată, să stingă lumina. După aceea se întinse pe spate, îşi trase perna pe faţă, o strânse tare cu braţele şi începu să plângă, sfâşiată.

La câteva zile după Anul nou, poştaşul aduse două scrisori: una pentru Getta, alta pentru Eva.

Ofiţerul superior scria: „Încântat de a vă face cunoştinţa, deoarece corespundeţi condiţiilor mele, vă rog ca mai înainte să-mi trimiteţi fotografia dumneavoastră, dacă e cu putinţă două, una bust şi alta în totalitate. Vă rog să fiţi încredinţată de discreţia mea absolută. Aştept cu nerăbdare. Adresa rămâne aceeaşi.”

Iscălitura nu se înţelegea.

— Ia dă la mine, Gettuţo, zise Maiorul. Că eu îi cunosc pe toţi ofiţerii superiori.

Dar nu izbuti nici el să descifreze.

— Locotenent-colonel, în orice caz, scrie. Uite colea: Lt. şi col. Fără îndoială! Dar cum naiba îl cheamă? Ia să mă mai uit. Lasă că-l scot eu la lumină!

Eva luă scrisoarea cu neîncredere; avea pe plic antetul unei bănci din Bucureşti. Ea nu fusese niciodată la vreo bancă. Deschise plicul, citi şi se înroşi până în albul ochilor. Era un semn neaşteptat de la omul care plecase: din ordinul lui, banca o anunţa că-i ţine la dispoziţie o sumă de bani. Nu înţelegea: când îi depusese? de ce nu-i spusese?

— Ia să văd eu, frumuşico?

Sprâncenele Maiorului se ridicară, în semn de admiraţie.

— Frumos din partea lui! Ăsta zic şi eu bărbat! Ei, ce mai vrei? Cont la bancă, măi, mai, măi! Ca milionarii! (Citi încă o dată scrisoarea.) De ce n-o fi spunând şi câţi bani sunt? Să fie vreo păcăleală? Nu cred! Nu, uite colea, ştampila şi iscălitura. Bravo ţie, frumuşico!

— Nene Alfons, îl întrerupse Getta, acum ce să fac?

— Să-i trimiţi fotografia. Auzi vorbă! Dacă ai intrat în horă, trebuie să joci! Poate că e norocul tău.

A doua zi, Getta se urcă în tren şi se duse la oraş să se fotografieze. N-avea nici o fotografie destul de bună.

— Vezi cum stai! o mai sfătui o dată Maiorul, înaintea plecării. Ia şi tu o poziţie mai frumoasă. Dar lasă, că asta ştie fotograful; numai să nu fii ţeapănă.

Fotografiile nu puteau fi gata decât peste opt zile; Getta se întoarse, foarte necăjită. Maiorul pufni:

— Moda de provincie! Umblă şi ei să facă pe grozavii!

La Bucureşti ţi le dă gata în douăzeci şi patru de ore.

— Nu, nene Alfons, că trebuie să iasă bine; aşa, le puteam face la minut. Dar ce, aia e fotografie s-o trimiţi unui ofiţer superior?

Până una alta, se apucă să scrie pretendentului, la căsuţa poştală: „Stimate domnule Lt. col., cred că nu v-am greşit gradul, eu n-am putut să descifrez iscălitura, dar unchiul meu, care e ofiţer superior pensionar, se poate să vă cunoască. Vă mulţumesc că v-aţi oprit în alegerea dumneavoastră la mine. Cu părere de rău vă anunţ că neavând nici o fotografie mai nouă, am fost nevoită să-mi fac unele acum, şi nu sunt gata decât peste opt zile, când vi le voi trimite cu prima poştă. V-am anunţat pentru a nu vă pierde răbdarea, sau ca să nu credeţi că nu-mi convine. Între timp, dacă vă face plăcere puteţi să-mi mai scrieţi.”

Înainte de a pune scrisoarea în plic, i-o citi Maiorului.

— Nu era nevoie să scrii „pensionar.” Să nu creadă că oi fi vreun hodorog. Dar acum, lasă! Eva, tot se duce Getta la gară cu scrisoarea, nu vrei să scrii şi tu la bancă, să vezi câţi bani sunt?

— O să scriu altădată.

— Vezi că poate într-o zi o să ai şi tu nevoie… E greu să rămâi fără nici un ban. Sunt şi aşa destule greutăţi.

Ea avusese peste douăzeci de mii de lei, pe care îi încredinţase doamnei Alion; era cheltuiala casei pe jumătate de an. Nu avea nevoie să ceară nimic la bancă. Dacă ar fi fost să scrie cuiva, i-ar fi scris lui, acolo unde nu-i ştia adresa.

Stătea mai toată ziua în camera ei, încercând să nu se gândească la nimic. Uneori cobora în sufragerie şi privea pe fereastră munţii înzăpeziţi. Linia funicularului se vedea mai limpede acum, pe fondul alb. Dar vagonetele nu mergeau de mult timp; i se părea ca orice legătură cu podişul era ruptă – nimic nu putea să coboare, nimic să urce.

Îi era dor de podiş, ar fi vrut să intre măcar o clipă în cabană, să vadă căminul, divanul şi blănurile de urs. De ce oare o amăgea viaţa, dându-i uneori atât de multe, ca alteori să nu-i dea nimic? Un cont la bancă…

Odată porni pe sub cablurile funicularului, dar cu greu izbuti să treacă de plantaţie şi să ajungă la pilon. Locul era pustiu; pe zăpadă nu se vedea nici o urmă de paşi; muntele ridica în faţă, masiv, ursuz, de neatins.

Când se întoarse acasă tocmai sosiseră fotografiile Gettei, în plic recomandat.

— Exact opt zile, unchiule! Ai văzut?

— Frumuşico, ia vino s-o vezi pe soră-ta. Tu, cât ai stat la Bucureşti, de ce nu te-ai fotografiat? Acolo sunt fotografi foarte buni.

— Lasă, că şi pe ale mele le-a reuşit! zise Getta.

Se fotografiase o dată în picioare, pe un fond de parc, cu un havuz în fund, şi o dată bust, cum îi ceruse pretendentul.

— Puteai să faci şi una de profil! îşi dădu părerea Maiorul.

Tu ai profil frumos!

Getta nu era hotărâtă din care fotografii să trimită, negre sau sepia? Maiorul se pronunţase pentru primele. Ei i se păreau mai de efect celelalte.

— Eva, tu ce spui?

— Trimite-i din fiecare.

— Nu-i o idee rea!

Peste câteva zile sosi răspunsul, cu o iscălitură mai clară: Lt. col. Georgescu. Colonelul era încântat de fizicul ei, din amândouă fotografiile, fapt pentru care îi propunea să vina la Bucureşti: „Mie îmi este peste putinţă să mă deplasez, deoarece am multe obligaţii la regiment. Aici veţi putea locui la mătuşa mea, care a văzut fotografiile şi vă admiră, în aşteptarea momentului când vă va cunoaşte. Dacă îmi telegrafiaţi ziua şi trenul, vă voi aştepta la gară. Deşi cred că v-aş recunoaşte după fotografie, e bine să ţineţi ziarul Universul în mână, ca să nu fie vreo îndoială. Aştept cu nerăbdare telegrama dumneavoastră.”

Scrisoarea îi puse pe toţi în încurcătură; nu se aşteptaseră. Maiorul, îndeosebi, o găsea nelalocul ei.

— La urma urmei ştie că ai un unchi ofiţer superior. Ar fi putut să facă o deplasare; pentru un locotenent-colonel nu-i cine ştie ce să lipsească două zile de la regiment; doar cunosc şi eu atâta lucru!

— Poate că e greu, nene Alfons; dumneata nu ştii ce o fi acolo cu soldaţii.

— Eu să nu ştiu?! Ard gazul statului de pomană! Nu fac nimic iarna; joacă table la Cazinou! Scrie-i să vină el la nimic noi!

Getta se sperie:

— Şi dacă se supără?

— Pagubă-n ciuperci! Mai sunt şi alţii!

— Dar gândeşte-te, nene Alfons, un ofiţer superior…

Doamna Alion îndrăzni să spună o vorbă:

— Poate e norocul ei şi-i dă cu piciorul!

— Da? Şi dacă n-o place? Cum rămâne cu drumul? Şi cu cheltuiala? Îţi dă el banii înapoi?

După discuţii lungi conveniră că, oricare ar fi fost cheltuiala, încercarea trebuia făcută. Urmară alte discuţii, în privinţa îmbrăcămintei. Eva îi puse la dispoziţie toate lucrurile ei, începând cu pantofii şi terminând cu pălăria. Alcătuirea trusoului de voiaj prilejui multe certuri şi scâncete. Dar, în sfârşit, o văzură plecând la gară. Maiorul îi recomandă pentru ultima dată:

— Vezi cum te porţi! Şi întreabă-l dacă nu ştie de mine.

În aceeaşi zi, Eva primi o scrisoare cu mărci belgiene. Erau în sufragerie când i-o aduse Maiorul.

— Ia uite ce mi-a dat factorul pentru frumuşica noastră!

Sărută-l pe unchiu, să se bucure şi el cu tine.

Luă scrisoarea cu mâinile amorţite şi se duse în cameră. Înainte de a deschide plicul respiră adânc. Nu-şi amintea să-i fi fost vreodată atâta teamă de ceva, cât îi era de hârtia aceasta venită dintr-o lume necunoscută, dintr-un loc intangibil. El scria: „Şi aici, atât de departe, îţi mai şoptesc numele, Eva! Nu ştiu dacă te mai gândeşti la mine; m-ar durea să mă uiţi şi înţeleg că altfel nu se poate. Nu-ţi doresc altceva decât să ai mai mult noroc de acum înainte. Aş fi fericit să te mai găsesc o dată în drumul meu, ca în vara trecută, pe care mi-ai făcut-o atât de frumoasă, dar ca să sper atât din partea sorţii e prea mult. Ca să-ţi cer ţie ar fi nedrept şi poate crud. Dacă vreodată nu ai ce face şi îţi aduci aminte de mine, scrie-mi două rânduri; mă vor bucura mai mult decât ai putea crede.”

Mai jos era un adaos: „Mama realmente nu se simte bine; sunt destul de plictisit.”

Rămase cu scrisoarea în mână. Ultimele rânduri spuneau despre el poate mai mult decât ştiuse ea vreodată: mama nu se simte bine; sunt plictisit. Tot ce nu era pe placul lui îl plictisea. Nu avea alt sentiment disponibil pentru durerile celorlalţi.

I se părea ciudat că nu pomenea nici acum despre banii de la bancă, nu-i dădea nici o explicaţie. Poate ar fi găsit ea una, dacă nu i-ar fi fost frică s-o caute.

Recunoscu paşii Maiorului, pe scară.

— E voie?

Intră înainte ca Eva să-i fi răspuns. Îşi relua vechile gesturi autoritare. Nu era prea mult timp de altminteri de când venea aici cu cravaşa în mână. Se aşeză pe marginea patului; avea un zâmbet cam strâmb pe faţa lui negricioasă.

— Ei, ce-ţi scrie bărbatul? Mi se pare că prea întârzie!

Eva dosi repede scrisoarea; nu s-ar fi mirat să i-o ia cu sila.

— Ei, lasă, lasă, nu mă amestec în secretele voastre! Ştiu că la scrisori se pricepe!

Alunecă deodată spre ea, mutându-şi zâmbetul de adineauri de pe un obraz, pe celălalt.

— Ia spune, nu ţi-e de loc dor de el?

Eva îl privi, fără gânduri. Întrebările lui erau şuierate:

— De ce te-a lăsat atâta timp singură? Nu se gândeşte că eşti tânără, că ai şi tu… (Întoarse capul spre uşă, ascultă afară, apoi veni mai aproape.) Ce faceţi voi când sunteţi singuri?

Spune-i lui unchiu Alfons! Hai, spune-l, frumuşico!

Se feri de el, trăgându-se spre capul patului.

— Ce, ţi-e ruşine de mine? Păi nu te-am ţinut eu în braţe, când erai mică? Uite, aşa te-am ţinut…

Dintr-o mişcare, Eva sări în mijlocul camerei. Pe chipul lui se ivise căutătura schimonosită, pe care o văzuse atunci, noaptea, în dreptunghiul luminatorului.

El se ridică, îşi luă repede altă înfăţişare şi schimbă tonul:

— Ce te sperii aşa, zevzeaco? Nu poţi să-ţi mai ţii toanele? Apoi, ia vezi, că ştii cu cine ai de-a face! Măritată, nemăritată, nu mi-e frică să pun rama pe cravaşă! Ce, dacă te-a lăsat bărbatul nepotolită, faci pe nervoasa cu mine?

După plecarea lui, Eva se simţi biciuită. Scrisoarea căzuse pe jos. Îl auzea pe Maior, strigând la parter, poate la soră-sa, poate la slujnică, poate la masa din sufragerie.

Toate zilele ei începeau cu amar şi se terminau cu durere. Nu putea să-şi înşele sufletul, printr-o nepăsare impusă, după cum nu putea să înşele calendarul, trecând peste mai multe zile deodată. Ridică scrisoarea, o strânse în pumni, se trânti pe pat, cu pumnii şi cu scrisoarea la gură şi începu să plângă nemângâiată.

Peste câteva zile, casa fu zguduită de o ştire îngrozitoare.

— Ce-o fi cu ea de nu scrie? întreba doamna Alion la masă.

Maiorul o liniştea:

— Ai răbdare, că uite-acu trebuie să vină scrisoarea. Ia socoteşte: joi a ajuns, vineri s-au văzut, sâmbătă să zicem că a avut răgaz… Dar nu putea să ne scrie sâmbătă. Ce să ne spună? Aşteaptă şi ea un rezultat, acolo, ca lumea. Poate duminică, poate luni, să fi trimis scrisoarea. Pune două zile cu poşta, uite azi, mâine, trebuie să pice.

Până joi nu veni nimic. Vineri înaintea prânzului, şeful postului de jandarmi îl căută pe Maior la fabrică. În mână ţinea, cam dosit, o hârtie.

— Ia spune; iar ai venit după scânduri? Voi nu mai terminaţi cu gardul ăla?

— Dom Maior, am venit cu altă supărare; primii acuşi o telegramă… Domnişoara Gettuţa e la Bucureşti?

Maiorul se ridică de pe scaun. Nu-şi pierdea cumpătul cu una, cu două, dar de câteva zile simţea o nelinişte.

— Ce telegramă? Ce s-a întâmplat? Deschide gura, nu te uita aşa la mine!

— Staţi, dom Maior, nu vă speriaţi, că poate…

În telegramă spunea: „Cercetaţi dacă numita Georgeta Alion locuieşte în localitate. Anunţaţi familia să se adreseze Prefecturii de Poliţie Bucureşti.”

— Poate o fi vreun accident, zise şeful postului. Nu trebuie s-o luaţi aşa… După câte înţeleg nu e caz de moarte.

— D-apoi că n-o fi de nuntă!

Acum, când aflase ceva, Maiorul era mai mult curios decât speriat. Puse mâna pe telefon.

— Allo, domnişoară, cere Bucureştiul, urgent! Prefectura de Poliţie.

La telefon nu află mai nimic în plus. Nu ştiau despre ce-i vorba, îi mutară legătura de la un serviciu la altul, până ce dădu peste un funcţionar care vorbea răstit:

— Ce vrei dumneata?

— S-a primit o telegramă la postul de jandarmi; mă interesez de nepoată-mea, Getta Alion.

— A! Dumneata eşti tatăl ei?

— Nu; am spus că mi-e nepoată.

— Bine, domnule, vino s-o iei.

— I s-a întâmplat ceva grav?

Telefonul se închise. Încercă să cheme din nou, fără să izbutească. Atunci se hotărî să plece cu trenul de douăsprezece; nici nu mai avea timp să treacă pe sus. Îl trimise pe portar s-o anunţe pe doamna Alion.

— Să-i spui că am plecat la Bucureşti; clar să nu se sperie, că nu e nimic grav.

Înaintea portarului sosise factorul cu ziarele. Doamna Alion îşi pusese ochelarii şi căuta morţii în Universul.

— Sărut mâna, coniţă, m-a trimis domnu Maior…

Tocmai îşi desprinsese ochii de o fotografie care îi atrăsese luarea aminte. „Ce seamănă cu Getta!” se gândise, fără să-i dea prea multă atenţie.

Semăna cu fotografia din buletin. Deasupra era un titlu mare, pe mai multe coloane: „Bestiala faptă a unui satir.” Şi un subtitlu cu litere mai mici: „El atrage în mreje o tânără din provincie şi, după ce o necinsteşte, o lasă în nesimţire pe o alee din pădurea Băneasa…”

— Sărut mâna, coniţă, m-a trimis domnu Maior, să vă spun că dânsu a plecat la Bucureşti.

Doamna Alion înlemni, cu ochii la fotografie. Jurnalul îi juca în faţă. Înţelesese, dintr-o dată. Începu să răcnească:

— Eva! Eva! Unde eşti, ticăloaso!

— A spus să nu vă speriaţi, urmă portarul, că nu e nimic grav.

Eva se ivi în capul scărilor, în clipa când doamna Alion se prăbuşea lângă masă.

— Dumneata ce stai acolo? strigă la portar. Vino şi ajută-mă.

Dar portarul înţepenise în uşă:

— Domnu Maior a spus să nu vă speriaţi…

A doua a veni o telegramă: „Nu vă alarmaţi Getta sănătoasă sosim mâine seară faceţi foc.”

Eva nu înţelegea aceste două cuvinte: „Getta sănătoasa.” I se păreau monstruoase.

Sosiră cu ultimul tren de seară. Getta intră învăluită într-un şal negru. Maiorul o ţinea de braţ, protector, dar ea nu părea să aibă nevoie de vreun sprijin. O dată intrată în casă, se smulse din mâna lui şi fugi pe scări, ascunsă în şal.

— S-o lăsaţi în pace! spuse Maiorul. Nu vă duceţi nimeni la ea.

Mai târau, în timpul cinei, la care Eva şi maică-sa luau parte numai ca să nu-l lase singur, el ridică deodată capul, cu un aer supărat:

— Ia ascultă, ce-i cu ăia de la bancă? Fac pe nebunii cu mine?

Eva nu înţelegea.

— Ce te uiţi aşa la mine? urmă Maiorul. Am fost să mă interesez câţi bani ai. N-au vrut să-mi spună nimic, măgarii! Dar ce, nu sunt unchiul tău?

— Ai avut timp şi pentru bancă?

— Am avut, în interesul tău! Nu face pe sensibila şi pe îndoliata, că n-a murit nimeni.

Getta rămase în odaia ei multe zile. Nu părea prea nefericită; stătea pe divan, cu un vraf de cărţi alături, şi citea aproape fără întrerupere. Din când în când lua dintr-o pungă de pe noptieră câte o bomboană, pe care o lăsa să se topească în gură. Bomboanele i le cumpărase Maiorul, în Gara de Nord, la plecare.

De când venise nu o văzuse nimeni în afară de el. De unchiu-su, care o adusese acasă, era prea târziu să se mai ferească. Numai el intra în camera ei, el îi aducea de mâncare la prânz şi seara. Dar Maiorul venea şi între mese.

— Mai lasă cititul! îi spunea. Ai să-ţi strici ochii şi e păcat de ei!

Se aşeza pe pat şi îi vorbea cu blândeţe, mângâindu-i mâna.

— Nu-ţi face inimă rea, drăguţo! Lasă, că toate se uită!

Nici o minune nu ţine mai mult de trei zile. Să vezi tu ce ofiţer are să-ţi găsească unchiul Alfons. Dar ştii, unul adevărat!

Getta se făcea roşie de ruşine şi de furie. Ar fi vrut să întrebe dacă s-a aflat ceva, dacă au dat de vreo urmă. Ziarele nu mai pomeneau nimic. Se întâmplau altele – şi erau nelinişti în lume.

Într-o după-amiază, Maiorul veni ca de obicei şi se aşeză lângă ea, pe marginea divanului. În mână ţinea două păhăruţe cu lichior.

— Ia, Gettuţo, şi bea cu unchiul Alfons un Cointreau. Bea că-i dulce şi o să-ţi placă!

— Dar ce-i azi, unchiule?

— Nimic, drăguţă. Mi-a venit şi mie aşa, să ciocnesc un păhărel cu tine, să-ţi îndulceşti inima.

— Mama ce face?

— Ţi s-a făcut dor de ea?

Scutură capul, speriată. Unchiu-său îi mângâie mâna:

— Las-o pe mă-ta, nu te gândi la ea! Nu te zoreşte nimeni s-o vezi. Mai târziu, când ai să vrei tu.

Fereastra începuse să se întunece. Maiorul luă păhărelul gol din mâna ei, îl puse pe noptieră, îşi aprinse ţigara şi se înveli într-un nor de fum. După câteva clipe, se aplecă spre ea, o dată cu fumul.

— Te-ai mai liniştit acum? Ţi-e mai bine? Te mai gândeşti…

Getta se scutură. El îi apucă mâna.

— Ia spune tu lui unchiu Alfons! Hai, spune tot cum a fost!

Ea se smuci, îşi ascunse capul în perna pe care începu s-o lovească nervoasă cu pumnii.

— Ei, că nu ţi-o fi mai greu să spui, decât să faci! mormăi Maiorul, între blândeţe şi iritare.

Se ridică şi plecă, trântind uşa.

Însă continuă să vină în zilele următoare. Uneori îi vorbea blând, alteori înţepat.

— Hai, Gettuţo, spune, zău!

Abia izbutea să scoată de la ea câte un cuvânt.

— Spune! N-auzi?

Scâncea, cu capul în pernă:

— De ce mă întrebi, nene Alfons? Lasă-mă, te rog, nu mă chinui!

— Spre binele tău te întreb! Tu nu înţelegi? Să-mi spui cum a fost, asta vreau. Vorbeşte!

— Nu ştiu ce să-ţi spun.

— Spune, cum era când ai intrat. Ce-ai văzut mai întâi?

— Am văzut o cameră mare şi pe urmă alta, mai mică.

În camera mare era frig; dincolo era mai cald.

— El ce făcea?

— Nu ştiu. Am întrebat unde-i mătuşa lui. A spus: „Vine numaidecât.” Pe urmă a încuiat uşa. Eu m-am speriat. Am spus: „Nu vine mătuşa dumitale?” A spus: „Dar ce ai cu ea?” Atunci l-am întrebat: „Nu ai scris dumneata?” M-am gândit: e îmbrăcat civil, dar unde-i ordonanţa?

— Două ordonanţe trebuia să aibă, dacă era colonel. Hai spune! Şi el ce-a făcut?

— Nu ştiu. Lasă-mă, nene Alfons! Lasă-mă, zău, nu mă mai întreba!

Încetul cu încetul, câte puţin în fiecare zi, Maiorul izbutea să reconstituiască întâmplarea. Venea cu sticla de lichior.

— Ia, Gettuţo, că-i dulce! Spune! Tu erai cu paltonu pe tine?

— Da, cu paltonul şi pălăria. A spus: „Scoate-le, că pe urmă răceşti.” Pălăria mi-a scos-o el. Când a fost la palton, am fugit spre uşă, dar el m-a prins. „Dacă nu-mi dai drumul, ţip!” „Ţipă cât vrei, că n-are cine să te audă.” Atunci am ţipat, întâi am ţipat mai încet, ca să văd dacă nu-mi dă drumul. Mi-era frică să nu mă fac de râs; poate vroia numai să glumească. Dacă am văzut că mă ţine, am ţipat iar. „Degeaba ţipi, nu vrei să mă crezi?” Şi râdea şi mă împingea în odaia cealaltă, unde era patul.

— Ce fel de pat?

— Nu ştiu, nene Alfons, nu mă întreba aşa, toate, şi dumneata!

— Patru zile te-a ţinut acolo şi nu ştii cum era patul? Asta să i-o spui altuia!

— Zău, nene Alfons! Lasă-mă, că nu mai pot!

De la un loc înainte nu mai putea scoate nimic de la ea. Atunci pleca, trântind uşa, ca să revină mai târziu, sau a doua zi, îmbunat, zâmbind, cu sticluţa de lichior în mână. O dată, Getta bău două păhărele şi se ameţi.

— Hai, acu spune!

Ea începu să plângă, înciudată şi scârbită.

— Şi te-a împins spre pat; aşa-i?

— Da.

— De ce plângi? Era rău? Cum a fost pe urmă?

— M-am zbătut, dar el era mai tare; mi-a prins mâinile de aici, şi mi le-a strâns până am căzut jos.

— Şi tu ce făceai?

— Ţipam. Pe urmă n-am mai putut să ţip că mă înăbuşeam.

M-am luptat până am crezut că leşin. Nu ştiu cum îmi ţinea mâinile că nu mai puteam să le mişc. A început să mă dezbrace pe dedesubt. L-am lovit cu genunchiul în cap. Atunci s-a ridicat şi mi-a dat un pumn în tâmplă de m-a ameţit. M-a înjurat şi…

— Mai Gettuţo, spune!

— Nu pot, nene Alfons!

— Ţi-a scos paltonu?

— Nu, mi-a băgat mâna pe sub rochie şi a dat să smucească de… Unchiule, nu mă mai întreba!

— Spune, drăguţă, spune lui unchiu Alfons! Hai să-ţi mai dau un păhărel. Ţi-a scos chiloţii, aşa-i? Nu-ţi fie ruşine de mine! Aşa-i?

— Nu mi i-a scos. I-a rupt.

Obrazul Maiorului se învineţi:

— Ticălosu! Ţi i-a rupt de tot?

— Nu ştiu, că nu i-am mai găsit; a tras de mă tăia în talie. Am auzit că pârâie şi ani simţit mâinile lui. Atunci…

— Spune, atunci ce-a fost?

— M-am smucit şi am vrut să-l lovesc cu piciorul, dar el m-a prins nu ştiu cum şi m-a strâns până am zis că mor. N-am mai avut putere; mă strivea de tot şi pe urmă nu mai ştiu.

Maiorul răsufla greu, de parcă el s-ar fi luptat până atunci.

— Nu mai ştii nimic, nimic? (Părea dezamăgit.) Ia gândeşte-te, drăguţo!

Getta începu să tremure de se zgâlţâia patul – şi n-o mai iscodi. În zilele următoare află cum s-a trezit dezbrăcată, cum tremura de frig; el a venit într-un halat, cu ţigara în gură, zâmbind. Şi aşa a trecut nu ştia cât timp, că nu era nici ceas, nici afară nu se vedea dacă e noapte sau zi, nici o lumină nu se zărea de undeva, ferestrele păreau zidite, zgomote nu se auzeau, era ca în pustiu.

— Şi tu stăteai mereu goală?

— Nu, mi-a dat un halat.

— Dar ce mâncai?

— Mi-aducea el dintr-o odaie; la început n-am vrut, pe urmă am simţit că mă sfârşesc; am mâncat nişte prăjituri, îmi stăteau în gât. A spus: „Nu te speria, că nu-ţi fac nimic rău.” „De ce nu-mi dai drumul? Vreau să plec!” „Ai să pleci când am să-ţi spun eu!”

— Şi stătea cu tine mereu?

— Da. Se ducea alături, să aducă lemne, dar lăsa uşa deschisă, să mă simtă ce fac. „Să nu mişti, că te leg!” îmi striga, când simţea că vreau să mă dau jos.

— Dar în pat lângă tine venea?

— Venea.

— Şi tu?

— I-am spus. „Dacă sunt cuminte, mă laşi sa plec?” El a râs. „Păi trebuie să fii cuminte, că altfel e de rău!”

— Dar tu ce făceai când, atunci când…

În zilele acelea Maiorul umbla ca beat; la fabrică nu-i mai ardea de nimic; stăteau pe birou maldăre de hârtii pe care nu le iscălea. Când venea la prânz, se aşeza la masă şi mesteca apăsat, fără să scoată un cuvânt.

Odată, doar, vorbi cu Eva:

— Ştii ce scofală a făcut Secătura dumitale?

Îl privi, cu ochii mari.

— Ce te uiţi aşa la mine? Mai bine te uitai la el, ca să vezi ce gânduri îi trec prin cap! Află că a vândut pădurea, cu tot ce mai avea. Când dracii nu ştiu, nu pot să înţeleg, n-a suflat un cuvânt nimănui, s-a ascuns de toţi.

Nici Eva nu ştiuse, se ascunsese şi de ea… Aşadar, cabana, iepuraşii, gaterul, pădurea nu mai erau. Şi atunci nu mai puteau fi nici jnepii, nici podişul, nici blănurile de urs…

Maiorul urmă, iritat:

— Ăsta o să rămână golan şi-o să tragi şi tu mâţa de coadă cu el! Ia ascultă, mai vine sau nu mai vine? Că trecură două luni de când a plecat! Ce, îi trebuie un an pentru un act?

Eva se duse în cameră şi scoase din geamantan un vraf de scrisori netrimise. Era în ele tot ce simţise de la plecarea lui. Acum îi părea bine că avusese curajul să nu pună niciuna la poştă. Le răsfoi cu mâinile amorţite, se ridică şi le aruncă în sobă, pe toate deodată, cu un gest care nu era al ei. Când văzu că le cuprinde vâlvătaia, se sperie, de parcă ea însăşi s-ar fi aruncat în foc. Era însă prea târziu să salveze vreo scrisoare; soba încinsă, plină de jăratic, le mistui în câteva clipe. Rămase aplecată în faţa focului, cu simţământul că după ce pierduse tot ce fusese pe munte, îşi prefăcuse în scrum şi ultimul bun.

Zilele treceau. Getta tot mai stătea închisă în odaia ei.

Luându-şi inima în dinţi, doamna Alion îl îndemna din când în când pe Maior:

— Da mai spune-i şi tu să coboare, că n-o mănâncă nimeni! Ce viaţă e asta? O să se sălbăticească.

Maiorul nu scotea o vorbă, de parcă nu i s-ar fi adresat lui.

Veniseră zile de moină; iarna era pe sfârşite; funicularul pornise iar; în clipele de linişte, Eva auzea vagonetele trecând – aduceau buşteni şi dureri.

Într-o dimineaţă, pe neaşteptate, Getta năvăli în camera ei. De când n-o mai văzuse, slăbise şi se schimbase atât de mult, că la început nici n-o recunoscu, deşi ştia limpede că e ea.

În uşă, Getta şovăi, cu ochii rătăciţi, apoi se aruncă de gâtul Evei, hohotind:

— Nu mai pot, nu mai pot!

Cu o mână o ţinea de după gât, cu alta îi mângâia obrazul, fruntea, părul, apăsat, cu disperare, într-o pornire inexplicabilă.

— Draga mea surioară, nu mai pot! Surioara mea… Mă omor!

Eva o apucă în braţe, mişcată până în străfundul sufletului nu de disperarea ei, pe care n-o înţelegea, ci de afecţiunea neaşteptată. Fusese totdeauna dornică de dragostea cuiva din casă, suferise, ca de foame şi de sete că nimeni nu-i spusese o vorbă caldă, sau măcar omenească.

— Ce s-a întâmplat? Ce ai?

Getta continua să se zbuciume, lipită de ca, mângâind-o în spasmuri. Cu greu izbuti s-o aşeze în pat, s-o învelească. Se lăsă în genunchi, alături, cu capul lângă al ei, ţinând-o îmbrăţişată.

— Eva, nu ştiu ce să mai fac. M-arunc înaintea trenului. Nu mai pot! Învaţă-mă!

— Nu, Getta, nu aşa! Stai cuminte şi spune-mi, ce ai?

— Unchiu… cu mine…

Eva păli.

— Da. Unchiu, cu mine… A venit noaptea, eram adormită.

— Tu ştii ce spui? N-ai înnebunit? Mă duc s-o chem pe mama.

— Nu te duce! Nu-i spune! Nu spune nimănui! Stai cu mine.

— Când a fost? (Ar fi pus dinamită, ar fi tras cu mitraliera.)

— Mai demult; săptămâna trecută.

— E o grozăvie! De ce n-ai strigat?

— Mi-a pus revolverul în faţă… Am ştiut că trage.

O privea sugrumată.

— Vine în fiecare noapte; voi nu ştiţi nimic. Mă împuşcă dacă află c-am spus.

Eva strânse pumnii; ar fi vrut sa aibă o grenadă în mână.

— Îl dau pe mâna jandarmilor!

Getta se ridică îngrozită:

— Să nu spui nimănui! Te rog să nu spui! Ne împuşcă pe toţi! Mi-e frică…

O lăsă să se liniştească. Mai întâi trebuia s-o scape de teroarea nopţilor următoare. Fiinţa ei se revolta la gândul că oroarea putea sa continue, acum după ce îi era cunoscută.

— Getta, trebuie să ai încredere în mine! Ai să spui ca eşti bolnavă, că ai temperatură. Azi la prânz, când o veni, o să-i spunem că ţi-a venit rău. O să chemăm doctorul. N-o să bănuiască nimic. O să se sperie. La noapte, mama o să doarmă cu tine; a mai dormit şi altă dată, când erai bolnavă. Pe urmă o să mai vedem. Nu-i el cel mai mare pe lume.

Getta începu să tremure, obrazul i se aprinse, respiraţia se prefăcu într-un şuier. Dogorea de departe; când îi puse mâna pe frunte, Eva simţi arsură de flacără. Dar nici o febra, oricât de ridicată, nu putea s-o sperie; boala venise la timp – era o salvare.

La prânz coborî în sufragerie şi-l aşteptă pe Maior. Fusese doctorul – nu-şi dăduse părerea, Getta aiura, fără să recunoască pe nimeni: „Surioară… Să puneţi zăvorul… Uite revolverul… Zăvorul la uşă…”

Când Maiorul intră în sufragerie, Eva îi ieşi înainte, îndârjită şi duşmănoasă:

— Getta e bolnavă!

El se aşeză la masă netulburat şi desfăcu ziarul.

— Ce are?

— Nu se ştie. Ceva grav.

— Lasă că-i trece! Nu-i gata masa?

Spre seară, Getta avea patruzeci şi unu de grade. Doctorul îi puse s-o învelească în cearceafuri ude, rămase până târziu, a doua zi veni din nou; veni multe zile la rând. Febra scăzuse, dar îi era teamă să nu se ivească o complicaţie.

După vreo săptămână, o luă pe doamna Alion deoparte.

— Coniţă, nu mai există nici un pericol; are nevoie doar de îngrijire, însă acum e altceva… îmi pare rău pentru dumneavoastră. (Cunoştea, ca mai toată lumea din împrejurimi, întâmplarea nenorocită.) Desigur că n-aţi ştiut… E şi o sarcină pe deasupra.

La prânz, când află de la soră-sa, Maiorul se făcu vânăt, dar continuă să mănânce, cu ochii în farfurie. Spre sfârşitul mesei spuse, mai degrabă nemulţumit, decât cu compătimire:

— Că n-o bătuse Dumnezeu destul!

Peste câteva săptămâni, când ea se însănătoşea pe deplin, trebuiau s-o ducă la oraş, la un doctor, s-o scape.

— Alţi bani acum! N-ajunge cât am cheltuit când am adus-o!

Văzând-o pe Eva, care lipsise intenţionat de la masă şi abia acum cobora scările, Maiorul îi ieşi înainte, pornit pe ceartă:

— Tu nu vrei să mişti nimic cu banca ta? Nu vrei să-i dai nici un ajutor soră-ti?

— Ba da.

— Atunci apucă-te şi scrie, să-ţi trimită nişte bani!

— Bani am la mama.

Erau faţă în faţă, fulgerându-se din ochi. Eva simţea nevoia să facă un gest violent, de ură, să-l scuipe în obraz sau să-l pălmuiască. Se stăpâni, renunţă la masă şi porni înapoi, pe scări, scârbită şi revoltată.

— Uite la ea, mucoasa!

Maiorul rămăsese cu ochii zgâiţi la picioarele ei, pe care, de jos, le vedea până deasupra ciorapilor negri de mătase. Îi venea să se repeadă, ca un bivol, cu capul sub fustele fluturate, să muşte pielea albă.

În prima zi din martie, doamna Alion plecă la oraş, însoţind-o pe Getta. Eva merse cu ele până la gară; era mult noroi pe jos; dincolo de şosea, se auzeau puhoaiele zbătându-se în maluri; râul venise mare.

La despărţire, Getta vru să spună ceva. Îi tremura bărbia. Stătea pe scara vagonului, cu buza de jos prinsă între dinţi, cu privirea consternată. Ar fi vrut să sară din tren, să se întoarcă, sau măcar să-i strige: „Cheia; încuie de două ori!”

Eva rătăci până târziu pe malul râului. De pe munţi curgeau apele. Nu ştia ce-i rămânea de făcut de aici înainte; dar era foarte tânără; avea timp destul să aştepte şi să gândească. Nu-şi privea viitorul, departe. După topirea zăpezii trebuia să urce odată acolo, să vadă podişul, jnepii, cabana, iepuraşii. Pe urmă putea să-şi facă planuri pentru altă etapă.

La prânz mâncă în sufrageria întunecoasă cu Maiorul, faţă în faţă. Nu-l privea, dar simţea că o cercetează. Era liniştită şi gata să-l înfrunte.

— Ce-ţi mai scrie bărbatul?

— Nimic.

— Ei, asta-i! Pe cine duci tu cu vorba? Te ascunzi de mine, frumuşico?

Oricum i-ar fi vorbit, blând sau aspru, nu-i mai era frică de el. Trecuse vremea cravaşei. Se ridică, fără să-i răspundă.

— Nu mulţumeşti pentru masă?

— Nu, pentru că mâncarea mi-e plătită. Mai mult decât face!

Seara se închise în cameră, înainte de cină, îndată ce se întunecase. Leana veni s-o cheme:

— Domnu Maior zice să poftiţi la masă.

— Nu mi-e foame.

Pândi toată noaptea, cu lumina stinsă, încordată sub plapomă, trăgând cu urechea afară. Într-un timp i se păru că scârţâie scara; se ridică într-un cot şi stătu aşa, să asculte, până îi înţepeni braţul. Dar nu era nimeni. Atunci se lăsă în perne, mai liniştită; aţipi spre ziuă.

Când deschise ochii, dreptunghiul luminatorului era opac şi cenuşiu. I se părea că se află într-o celulă de închisoare.

Ziua se simţi obosită; îi ardeau tâmplele, poate de nesomn sau poate avea febră. Spre prânz, starea aceasta trecuse, aşa că putu să coboare la masă; pe urmă iar se simţi sleită.

Timpul până seara se scurse repede; ziua de martie era scurtă. Se întinse pe pat, cu gândul la Getta. Câtă umilire, câtă suferinţă cu nimic răsplătită!

O sugruma gândul că un om străin, altul decât cel ales de ea, cel dorit, ar putea să o cuprindă în braţe, să o dezgolească, să-i atingă pielea. Ştia ce înseamnă dragostea şi primise cu braţele deschise, cu inima aprinsă, şi bucuria ei, şi suferinţa. Avea şi mângâieri, şi lacrimi pentru omul iubit. Putea să-i suporte nepăsarea, răutatea, cruzimea; inima îi bătea înainte, îl ştia şi îl dorea, în toată fiinţa, oricând, oriunde. Nimic nu i se părea mai potrivit cu rostul ei în lume, decât să-i dea lui tot, fără să păstreze nimic pentru sine. Nu se ferea de obrazul nebărbierit, nu scâncea sub gesturile brutale, se lăsa chinuită, cu mijlocul frânt, cu şalele zdrobite, îmbătată de freamătul lui care îi prefăcea făptura în mii de fărâme, împrăştiindu-le în spaţiu, ca pe stele.

Dar cu ce drept, cu a cui monstruoasă împuternicire ar fi stăpânit-o altul, folosind nici măcar vicleşugul sau amăgirea, ci forţa goală, în cea mai josnică dintre neînfrânările omului? Dezgustul şi revolta o înăbuşeau, la gândul că omul neîngăduit putea să treacă peste hotarele ei ascunse de lume, s-o frământe şi să-şi lase furia acolo, spurcându-i cele mai intangibile mădulare?

Trecuse nu ştia câtă vreme, când tresări la un zgomot pornit de la uşă. Era un mic râcâit metalic, fără rezonanţă. Se ridică în coate şi aşteptă, încordată; îşi dădu seama că umbla cineva la broască. După câteva clipe, ceva căzu pe duşumea, înăuntru; zgomotul se amplifică în ureche până la pocnet. Pe urmă se întinse în întuneric o tăcere chinuitoare, şi din ea se desprinse, din ce în ce mai limpede, respiraţia unui om, dincolo.

Rămase nemişcată; se pândeau unul pe altul. După un timp, se iscă iarăşi micul zgomot metalic. (Împinsese jos cheia din broască şi acum potrivea alta.)

Eva ştia tot ce avea să urmeze. Îi părea rău că nu lăsase o scrisoare: „Iubitul meu de pe munte, pe unde vei fi, mi-a fost întotdeauna dor de tine, chiar când am plâns, chiar când te-am urât. Am pierdut tot o dată cu plecarea ta, dar m-am păstrat pe mine”…

Coborî din pat, străduindu-se să nu-şi trădeze mişcările, coordonându-le cu ale cheii care se învârtea milimetric. Uşa se deschise fără zgomot. Văzu o umbră neagră, intrând; o dungă albă, verticală, arăta vag cămaşa de noapte, prin deschizătura paltonului. Partea albă dispăru; intrusul se întorsese cu spatele, închidea uşa la loc, punea cheia în broască pe dinăuntru. Din partea stângă, sus, crescu o altă umbră, mai mică, mişcându-se pe perete, în căutarea întrerupătorului.

Eva apăsă brusc butonul lămpii de pe noptieră. Umbrele se topiră; rămase Maiorul pe perete, cu capul întors spre ea, clipind, speriat şi orbit de lumină.

— Te aşteptam! spuse Eva.

Maiorul încercă să zâmbească. Paltonul îi aluneca de pe umeri; se chinui să-l tragă înapoi, cu mâna stângă; dreapta o ţinea ascunsă sub pulpană.

Îl văzu, de sus până jos, dintr-o singură privire; avea părul răvăşit, formând două smocuri hâde deasupra tâmplelor, ca nişte coarne; obrazul îi era puhav, cu fălcile lăbărţate. De sub poalele cămăşii de noapte, picioarele ieşeau groase, pline de noduri şi vine umflate, cu labele goale băgate jalnic în pantofi de stradă. Se apropie, cu mâna întinsă.

— Pe mine n-ai să mă atingi! şuieră Eva.

— Da de ce?

— N-ai să mă atingi! Auzi, scârbă bătrână?!

Insulta îl făcu să-şi revină.

— Aşa vorbeşti tu cu mine?

Paltonul îi alunecă de pe umeri, descoperindu-i mâna dreaptă, de sub pulpană. Gesturile intermediare căzură de la sine. Ridică revolverul.

— Dacă scoţi o vorbă, te împuşc!

Îi propti arma în piept. Eva rămase neclintită.

— Împuşcă-mă!

Şovăi, surprins; nu înţelegea, nu se aşteptase – se simţea aproape jignit; împinse ţeava revolverului în carne, neconvins.

Erau faţă în faţă, foarte aproape unul de altul, privindu-se fix în ochi. Eva aştepta să tragă, vedea moartea venind cu chipul buhăit al Maiorului; i se părea simplă, ca şi altădată, când o acceptase.

Apăsarea din piept slăbi. Maiorul începu să rânjească.

— Apăi să nu crezi tu că-i după tine!

O înhăţă cu mâna stângă şi dădu s-o răstoarne în pat.

Nici ea nu se aşteptase – gestul era neprevăzut, crezuse că va fi doar revolverul; rămase paralizată şi buimăcită, îl simţea prin cămaşa de noapte, într-o atitudine care o umplea de furie, de scârbă şi groază. Îşi adună puterile şi, cu amândouă mâinile se propti în bărbia lui, îi frânse capul pe spate, pornită să-l răstoarne sau să-l sugrume. Braţul care o încercuia începu să slăbească; Maiorul se clătina horcăind, descumpănit de împotrivirea ei îndârjită şi neaşteptată. Cu puteri înmulţite din ură şi din silă Eva îl îmbrânci, făcându-l să se ducă de-a-ndăratelea, împleticit, până în dulapul de lângă perete.

— Faci pe nebuna cu mine? Stai tu atunci!

Aruncă revolverul pe masă şi se năpusti asupra ei, cu amândouă braţele ridicate. Ea încercă să fugă, printre el şi perete; Maiorul îi tăie drumul, o cuprinse şi o strivi cu sălbăticie, până ce îi pârâiră oasele.

— Împuşcă-mă!

Ar fi vrut să strige, să dărâme zidurile într-un urlet, dar se înăbuşea, nu mai avea putere pentru nici o împotrivire. Braţele i se zbăteau în lături, luptându-se zadarnic să caute ceva de care să se apuce. Căzură împreună peste pat, de-a curmezişul. Îi simţi mâna, pe picioare, ridicându-se cu poalele cămăşii. Grohăia ca porcii şi se lupta să-i vâre genunchii între coapse.

În clipa când simţea că se sfârşeşte, un fulger roşu îi străbătu creierul. Se lăsă moale.

— Stinge lumina, mi-e ruşine! îi şopti la ureche.

El se ridică greoi şi se răsuci bucuros spre lampa de pe noptieră.

Dintr-o săritură, Eva era în mijlocul odăii, întinse mâna, apucă revolverul, îl ridică şi trase. Nu se sperie; se miră când auzi detunătura.

Maiorul se prăbuşi pe spate, alăturea cu patul, îşi ţinea încă, într-o mână, poalele cămăşii ridicate.

Eva privi revolverul; fumega. Privi corpul căzut; se zbătea lângă pat. Îndreptă ţeava spre el şi, rar, cadenţat, parcă numărându-şi mişcările degetului de pe trăgaci, descărcă toate cartuşele.