Partea a doua

Înspre apus, camera de culcare a Evei avea o fereastră mare, cât peretele, acoperită cu perdele de tulle alb, care irizau peisajul. Jos se vedea grădina casei, cu straturi de flori şi peluze udate proaspăt. O alee îngustă, mărginită de trandafiri roşii, ducea la poartă; în stânga, după un gard viu de lemn câinesc, o alee mai largă, pentru cai şi pentru automobile, ducea în fundul curţii, la garaj şi la grajduri. Mai departe se vedeau câteva vile răzleţe, cu obloane verzi şi acoperişuri de ţiglă. În faţă, dincolo de zidul împrejmuitor, se legănau de vânt copacii înalţi din Jungerwald. La orizont se ridicau munţii, într-o lumină violacee, ca totdeauna la ora aceasta de după-amiază.

Eva se îmbrăca pentru călărie, când auzi caii venind de la grajd; mergeau amândoi în acelaşi pas, cu un ritm graţios, pe care pavajul lovit de potcoave îl transforma în sunete muzicale. Cunoştea bine acum melodia lor şi se mira că odată putuse să-i fie indiferentă. Ora de călărie devenise cea mai plăcută parte a zilei; ar fi prelungit-o fără termen, dacă nu s-ar fi împotrivit domnul von Seele, adversarul exceselor. Îi era însă recunoscătoare pentru felul cumpătat în care îi organizase viaţa. Datorită lui, nu avea să se plângă de niciuna din celelalte ore.

Alergă la fereastră şi privi jos. Rândaşul ţinea caii de frâu, aliniaţi cu peronul casei, ca pentru paradă. Cele mai mici lucruri se făceau aici cu ceremonial, ceea ce o fermeca şi o măgulea, atâta timp cât ei îi era îngăduit să treacă peste orice ceremonie.

Pentru călărie, domnul von Seele o echipase cu un costum negru, de amazoană, cu pălărie de fetru apretat, cu o rochie-tunică, elegantă şi severă, cu un jabou alb. Nu-l îmbrăcase decât o dată. Trebuise să i se accepte, împotriva etichetei, pantalonii bufanţi, strânşi pe talie peste bluză şi cizmele soldăţeşti, cu carâmbi groşi; aşa se simţea în apele ei. Mai luă cu ea un pulovăr, agăţat de centură, ca să aibă ce îmbrăca spre seară.

Se aplecă pe fereastră şi privi caii; pe al ei îl chema Savant, pe celălalt, Austria, îi iubea ca pe nişte oameni, şi ei, după toate semnele, nu rămâneau indiferenţi.

Domnul von Seele tocmai venea de la grajd, unde rămăsese probabil să se joace puţin cu mânzul fătat abia de o săptămână. Văzând-o la fereastră, o salută, înclinându-se, apoi îi zâmbi. Ea începu să se pieptene, cu mişcări iuţi, fără să-şi ia privirea de jos. El examina chingile, cum făcea întotdeauna înainte de plecare.

Pe domnul von Seele îl văzuse prima oară în vorbitorul penitenciarului. Avea acolo o soră, închisă, şi venea s-o viziteze. Eva nu întrebase niciodată de ce fusese arestată; ştia numai că i se dăduse drumul curând, şi după aceea plecase în străinătate.

În mulţimea de oameni neliniştiţi, copleşiţi de necazuri; care veneau nebărbieriţi, mototoliţi, cu cravatele strâmbe, fusese mirată de înfăţişarea lui, totdeauna îngrijită, măsurau şi demnă. Nu avea decât treizeci şi opt de ani, dar părea mult mai matur, datorită atitudinii lui austere. De departe îi părea foarte scund; alături, văzuse că era puţin mai înalt decât ea. Nu avea o statură care să domine, ceva însă în fiinţa lui inspira încredere, impunând totdeodată supunere şi respect. Pe chipul imobil, nu se citeau gânduri şi sentimente. S-ar fi putut spune că nu gândeşte şi nu simte nimic, dacă n-ar fi fost privirea. Purta ochelari în ramă subţire de aur; lentilele puneau un hotar între ei şi lume dar, în spatele lor, ochii, clipind des, dezvăluiau toată căldura lăuntrică pe care Eva o cunoscuse mai târziu.

La penitenciar stătea împietrit, cu privirea fixă, vorbea foarte încet, străin de tot ce se întâmpla împrejur. Nu dădea mâna cu sora lui nici la sosire, nici la plecare; se înclina ceremonios, ca în faţa unei necunoscute. Eva se întreba ce înseamnă purtarea aceasta, atât de rece, din moment ce se interesa de ea, fiindcă venea în toate zilele îngăduite. Un om care îl însoţea aducea cu regularitate un geamantan de piele, probabil cu lucruri de mâncare şi lingerie, îl preda totdeauna cu aceleaşi gesturi, şi lua înapoi altul, asemănător.

După trei luni de prevenţie, la începutul lui iunie, Eva fusese eliberată, o dată cu sfârşitul procesului. Urmaseră zile goale, poate mai grele decât la închisoare; nu ştia ce întrebuinţare să le dea. O achitaseră, fără să spere, şi astfel avea o viaţă de prisos.

Rămăsese în Bucureşti, într-o cameră mobilată, pe Bulevard, lângă Cişmigiu; nu îndrăznea să se întoarcă la Panciu, unde se refugiaseră doamna Alion şi Getta. O speria gândul să dea ochii cu oamenii care o cunoşteau şi probabil ardeau de nerăbdare s-o vadă, s-o disece, s-o pună la macerat.

Ridicase banii de la bancă, o sumă exorbitantă, cinci sute de mii de lei. La început i se păruse că reprezintă o mărinimie ostentativă şi se simţise umilită; nu înţelegea ca dragostea ei, fixată prin atâta suferinţă, să-i fie cotată în vreun fel, nici măcar în felul acesta împărătesc. Dar pe urmă, suma nebănuită, de care atâta timp nici nu se interesase, îi prilejui o revelaţie târzie şi zguduitoare: fusese depusă o dată cu vânzarea domeniului din munţi şi nu încăpea îndoială că reprezenta întreaga lui valoare. Nu mai era umilită, ci sfâşiată. Acum îl înţelegea altfel; era un om de pe alt pământ, nebun. Năprasnic, nefericit. Nu-i dăduse bani, ci cabana şi pădurea, cabana lui, a ei, a lor, în singura formă în care putea ajunge până la ea. Iar tăcerea în care învăluise acest gest mitologic dovedea o cruzime infernală şi-o dezinteresare lunară, o atrocitate sublimă şi supraumană.

Fusese nevoită să coboare din spaţii şi să folosească banii; cu toată vâlva sentimentală şi pasională stârnită de proces, cercetările şi dezbaterile se duceau pe pământ; cererile avocaţilor deveniseră excesive, când se aflase despre contul din bancă. Nu refuzase nimic, semnase, recunoscuse, adăugase, şi nici măcar din dorinţa de a fi apărată, ci ca să egaleze, atât cât era în stare, gestul omului de altădată. La sfârşit rămăsese cu vreo două sute de mii ele lei. Îi împărţise pe din două cu doamna Alion, şi cu restul începuse să trăiască, aşteptând să se întâmple ceva care să-i justifice existenţa.

Nu-şi putea închipui că domnul von Seele o văzuse; el nu privea la nimeni. Apăruse într-o zi în apartamentul de lângă Cişmigiu. Şi fiindcă ea avea o viaţă de prisos…

Îl urmări cum potrivea scările şeii ei, de pe Savant. Nu sperase că va mai putea fi fericită vreodată lângă un bărbat. Nu ştia cât îl iubea, dar se simţea bine în apropierea lui, cunoştea din plin simţământul că este ocrotită. Alături de el n-avea să-i fie frică niciodată. Putea să fulgere şi să tune afară, furtuna să smulgă copacii din Jungerwald; simţea că acoperişul lui va rămâne neclintit.

Se măritase după câteva luni de la proces; în septembrie se împlineau doi ani de la căsătoria lor. Era în ultima zi a lui mai, 1936. Iar anii Evei aveau să fie în curând douăzeci.

Acum o aştepta să coboare, senin, calm, cumpătat şi răbdător. Nu înţelegea prin ce câştigase solicitudinea lui neobosită. După atâta timp de când se cunoşteau, se purta ca la început; timpul lui pentru ea stătea în loc. Avu o pornire de recunoştinţă. Se aplecă pe fereastră.

— Oswald, te rog, vino până sus!

El ciocăni la uşă; nu intra niciodată în camera ei fără să se anunţe, îi ieşi înainte şi îi apucă mâinile.

— Vroiam să-ţi spun ceva; iartă-mă dacă fac în felul meu, dar, dar nu pot să păstrez un secret. Mi se pare că te iubesc foarte mult!

Pe chipul lui trecu o lumină aproape insesizabilă; avea o sensibilitate pe care i-o cunoscuse greu. Îşi aruncă braţele după gâtul lui.

— Am greşit: nu mi se pare, ci sunt sigură! Sunt foarte, foarte sigură! Mă crezi?

El îi mângâie părul. De când o cunoscuse, îşi schimbase culoarea în mod ciudat; acum era aproape castaniu; în lumina soarelui părea roşcat.

— Eva, tu nu cumva îţi vopseşti părul?

— Aha! Ţi-e frică de declaraţia mea! De ce n-ai curaj să mă priveşti în ochi, când îţi spun că te iubesc? Gata! Hai jos! Ce spuneai de părul meu?

Deveni melancolică. Odată, de mult, cineva făcuse proorociri; se împlineau.

Coborâră în curte; simţind-o, Savant îşi scutură capul în frâu.

— Oswald, crezi că îmi poartă vreo simpatie, sau îl plictisesc? Ce sentimente o avea pentru mine scumpul meu Savant?

— Sper ca simpatie.

— Dar nu eşti sigur! Am să-l întreb pe medicul veterinar. Haide, Oswald, de ce nu te miri, de ce nu mă iei în serios? Ajută-mă să fiu puţin copil. Am nevoie!

Eva puse piciorul în scară şi încalecă fără nici un ajutor. Domnul von Seele o aşteptă să ia frâul, îi examina poziţia în şa, încălecă la rândul lui şi porniră spre poartă, la pas.

Aleea de călărie trecea prin faţa casei, înainte de a se adânci în pădure. Plimbarea lor obişnuită ţinea până la pavilionul de la malul lacului, vreo trei kilometri. Făceau o parte a drumului la trap, o parte la galop. La pavilion, de obicei descălecau, beau lapte bătut sau bere cu covrigi săraţi, ascultând muzică după plăci de patefon, amplificate într-un difuzor care se auzea până departe. Uneori lăsau caii acolo, coborau la debarcader şi mergeau o jumătate de oră cu barca, pe lac. Evei nu-i plăcea lacul: era înconjurat de pădure, îi închidea orizontul. Voia ca o apă să ducă undeva, cum duce o şosea, sau drum de fier; lacul nu ducea nicăieri. Dar plimbarea cu barca o ispitea; închidea ochii, simţea legănarea uşoară şi visa că, atunci când va privi împrejur, se va găsi în altă parte, în mijlocul unui fluviu, mergând spre mare, sau spre ocean.

Pe urmă îşi continuau drumul călare, la trap, pe aleea mărginită de arini. Undeva se deschidea un luminiş lung, o pajişte parcă fără sfârşit. Întinderea ei o fascina – ar fi vrut să scape odată în galop şi s-o străbată până la capăt, să vadă ce începe dincolo. Dar domnul von Seele nu-i îngădui nici galopurile lungi, nici să iasă de pe alee. Era prea bun cu ea, altfel s-ar fi simţit prizonieră. Şi de câte ori trecea prin dreptul luminişului, avea un tremur în inimă, poate o clipă de răzvrătire.

Îndată ce intrară în pădure, caii porniră singuri la trap. Domnul von Seele mergea în stânga Evei şi puţin mai în urmă, ca să-i poată supraveghea poziţia în şa. Ea nu stătea totdeauna corect, uneori îşi îndepărta coatele de corp, lăsându-şi-le fluturate de vânt, dar chiar aşa, ţinuta ei rămânea graţioasă. Ar fi vrut să călărească altfel, ca haiducii, aplecată pe oblânc, cu părul liber pe spate. Dacă nu izbutise să-i impună îmbrăcămintea clasică, domnul von Seele se mulţumea s-o vadă cu părul strâns. Vechea ei pieptănătură îi dădea un aer neîngrijit. El spera că odată vor călări împreună, după maniere desăvârşite. Deocamdată, Eva era prea tânără; o lăsa să-şi termine copilăria.

— Oswald, întrebă Eva, te simţi destul de demn. Fără pălărie?

Foarte multă vreme el mersese la călărie cu pălărie tare şi cu fular alb la gât. Nu vroia să-l jignească nici în gând, dar cu chipul lui cam şters şi cu ochelarii aceia era puţin ridicoli, îl convinsese să renunţe.

— Vrei să mergem puţin la pas?

Trase frâul cu dreapta, iar cu stânga se apucă de şaua lui, silind caii să se apropie unul de altul.

— Nu m-ai sărutat niciodată în pădure. Vreau să văd cum e.

— Eva, poate să ne vadă cineva.

— Sărutul nu-i interzis. Şi suntem căsătoriţi, şi, mai ales, n-are cine să ne vadă. (Îl trase spre ea.) Ştii de ce te-am sărutat? Fiindcă eşti fără pălărie. Zău că te înţeleg: trebuie să te coste mult, dar n-a fost o ambiţie, ci vroiam să te plac. Mă crezi? Atunci sărută-mă şi tu! Şi să ştii că într-adevăr te plac. Jur!

— Acum fii cuminte. E cineva în faţă.

— Cine o fi acest om nedorit?

Tresări, cu pleoapele bătându-se repede, neliniştite. În faţa lor, la câteva sute de metri, mergea călare un om, la pas, în aceeaşi direcţie cu ei; avea o bluză albă, cu mâneci scurte. Inima Evei îşi schimba mersul de câte ori vedea o bluză albă.

Dădu pinteni calului, şi când începu galopul simţi că pluteşte în aer o primejdie, că o aşteaptă o nenorocire. Nu-şi putea lua ochii de la bluza albă, o fixa halucinată. Da, era o primejdie în faţă; se apropia de ea în galop.

Când mai avea puţin să-l ajungă, omul întoarse capul. Eva simţi că se prăbuşeşte din şa. Strânse frâul cu disperare; Savant se opri, cambrat, sforăind sălbatic. Ea veni peste grumazul lui, gata să cadă. Omul îi zâmbea…

Îi zâmbea!

Îl privi, înspăimântată; nu putea scoate un cuvânt. Domnul von Seele se opri alături.

— Eva, să nu mai faci niciodată aşa! Nu se trece în galop pe lângă un călăreţ. Ce-i cu Savant?

Bâigui ceva neînţeles nici de ea.

Domnul von Seele bătu calul pe greabăn. Eva se îndreptă în şa, îşi duse mâna la frunte, respiră adânc. Omul celălalt îi cunoştea gesturile. O privi în ochi, îi zâmbi, îi salută pe amândoi cu mâna, şi porni la trap. Ea rămase pierdută, cu ochii pe bluza care se îndepărta. Caii îşi reluară mersul, neîndemnaţi.

— Dacă poţi, aranjează-ţi părul, Eva!

Părul îi scăpase din agrafe, îl simţi coborând pe gât, fluturat de vânt. Şi deodată, îi plesni ceva în inimă, sângele îi inundă ochii, lumea deveni roşie şi nelimpede. Îşi înfipse pintenii în coastele calului. Nu se putea altfel, chiar dacă ar fi venit sfârşitul omenirii. Domnul von Seele striga din urmă: nu-l auzi, galopa cu ochii pe bluza albă, până ce o ajunse…

Trecură pe lângă pavilion, unde se auzea muzică în difuzor. Câteva perechi de tineri dansau între mese. Caii se aliaseră şi evadau pe sub arini, cu frâurile libere, înfierbântaţi unul de goana celuilalt. Eva îşi simţi părul despletindu-i-se în vânt. Îşi scutură capul, ca să arunce ultimele agrafe. Niciodată nu galopase atât. Era beată, nebună şi îngrozită; n-avea putere nici să judece, nici să tragă frâul. Nu înţelegea cum de rămânea în şa, nu-şi căuta echilibrul. Poate ar fi fost bine să alunece şi să vină cu capul într-un copac.

Făcu doar un gest, dorit, poate şi judecat, judecat de mult, nu de azi: când luminişul se ivi în dreapta, îşi smuci calul cu toate puterile şi îi rupse traiectoria. Surprins de mişcarea bruscă, Savant se împletici, alunecă de-a latul, gata să cadă; o jerbă de pământ se risipi în aer, ridicat de copite, ca de o explozie. Pajiştea se deschidea în faţă, nesfârşită şi obsedantă. Calul celălalt venea din urmă, o ajunse, galopau iar alături, spre altă lume…

Un canal de irigaţie taluzat le tăia drumul; caii şovăiră.

În momentul acela, se gândi să tragă frâul; mai putea încă să oprească şi să se întoarcă. Nu judecă mult; nu ştia dacă face bine sau rău, dar era sigură că dacă nu mergea mai departe, ar fi regretat toată viaţa. Niciodată n-ar mai fi putut să străbată pajiştea.

Înfipse pintenii şi sări obstacolul; bluza albă era alături. Caii galopau cu soarele în ochi, înnebuniţi de viteză şi de lumina însângerată. Eva simţea în suflet o eliberare dureroasă. Niciodată ea, şi nimeni din neamul ei, până la orice spiţă, nu mai fusese pe această pajişte. Nu ştia unde duce, urca lin şi se sfârşea pe cer, ca o decolare. Dincolo putea să fie o prăpastie, sau un ocean, sau capătul lumii. Nu mai avea când să oprească, orizontul se apropia tangând, trecu pe sub picioarele cailor şi dezveli o altă zare. Până la ea era numai luncă, şi prin mijlocul ei curgea o apă, care venea din stânga, unde se desluşeau munţi învăluiţi în pâcle roşiatice. Nu, sigur că nu mai putea opri, nu se mai putea întoarce – nici braţele ei n-ar fi tras frâul, nici calul n-ar fi ascultat-o; nimic nu era sfârşit din ceea ce începuse, în afară de pajişte.

Când soarele atingea creasta muntelui, caii, amândoi deodată, se opriră, poticniţi, gata să cadă. Erau albi de spumă şi scoteau aburi. Depărtare după depărtare lunca rămăsese în urmă, şi alte depărtări se înşirau în faţă, printre munţi, de-a lungul râului. Nu mai puteau caii…

El sări din şa şi întinse braţele. Ea se înclină pe o parte, şi căzu în braţele lui, împuşcată.

— Te-ai întors…

— Nu trebuia?

— Nu ştiu; nu… S-ar putea să mor.

— Dar ai muri în braţele mele!

Glumea; ca întotdeauna lua uşor vorbele ei cele mai grave, nu credea în ele, nu credea în nimic, începu să plângă cu disperare, în braţele lui, sinucisă şi înviată – şi iar gata să moară.

— Eva, de ce plângi?

O strânse deodată, înfierbântat, strivind-o, lipindu-şi obrazul de faţa ei plină de lacrimi; o simţi că arde, că e gata sa devină cenuşă. Nu credea că o va regăsi dintr-o singură îmbrăţişare, aceeaşi ca în trecut, sau mai vie decât atunci. Îi mângâie părul, orbeşte, în lumina soarelui care apunea, îi simţi culoarea prin pleoape, roşie, roşul potolit al jăraticului stins.

— Nu mai plânge! Cum poţi să plângi la asfinţit?

Plânsul Evei creştea, din îmbrăţişarea şi din vorbele lui. Vorbe fără sens – la asfinţit, la miezul nopţii, în zori. Dar erau ale lui, şi era el, cum îl ştiuse, mai puternic decât sensul vorbelor şi lucrurilor.

El îşi aruncă ochii înapoi, pe lunca umbrită.

— Crezi că o să ne caute?

Îi dădu drumul din braţe.

— Stai puţin; vreau să împiedic caii.

Eva se lăsă într-un genunchi, alunecă pe o parte şi se întinse în iarbă, cu faţa în mâini. Amurgea, îl auzi vorbind cu caii; cum îşi închipuise că ar fi putut să uite vreodată glasul lui?!

Nu ştia ce-o să se mai întâmple. Avea să moară aici, în lunca râului necunoscut – trăise lângă el şi-acum îl vedea. Întâi trăise, fără să ştie nimic, iar astăzi galopase prea mult, ajunsese prea departe, nu mai avea întoarcere; aştepta alt sfârşit.

Îl auzi apropiindu-se; cum îşi închipuise că ar fi putut uita vreodată paşii lui?

El se aşeză în iarbă, alături, rezemat într-un braţ, pe deasupra ei. Îi îndepărtă mâinile de pe faţă şi o privi; îi căuta vechile trăsături; le regăsea. Nu mai avea umbre sub pomeţi; era mai frumoasă?

— Ştiai că am să mă întorc?

— Nu. Ar fi trebuit să ştiu… Când ai venit?

— De vreo două săptămâni. De atunci te caut. E barbar ce ţi s-a întâmplat!

Nu mai curgeau lacrimi; plângea numai în suflet, amar şi neştiut.

— Ai stat la închisoare! E de neadmis! S-au purtat rău cu tine?

— Nu. S-au purtat frumos. Cum ai ajuns aici?

— Am fost la fabrică; nu ştiam nimic. De acolo m-am dus la Panciu. Am dat peste maică-ta; n-a vrut să-mi spună, soră-ta a fost mai milostivă… Te-ai măritat!

I se părea că e o glumă; nu putea, nu vroia să creadă. Aştepta să se sfârşească.

Îi cuprinse umerii, strâns. Ea se simţi zguduită.

— Eva, crezi că se poate uita ceva?

Era gândul ei, de mai înainte.

Pe marginea luncii trecea un tren cu ferestrele luminate. În urma lui se făcu întuneric repede. Caii se jucau, încercând să se muşte.

Stătea cu capul în iarbă; îl simţi aproape de ea, îi veni în nări mirosul de tutun, identitatea lui se năştea din nou, mai puternică.

— Mi-e dor de tine, Eva. (Îi cuprinse mijlocul.) Eşti tu!

Simţi că lacrimile vor izbucni din nou şi o vor înăbuşi. Îşi aruncă braţele după gâtul lui.

Noaptea căzuse pe tot câmpul pustiu.

Rămase goală, în iarbă. Era rece, şi atât de aproape scoarţa planetei! Se răcise în ere, ş-abia după aceea începuse prima dragoste, a celor dintâi oameni…

Luna răsărise de mult, peste râu. El o ţinea în braţe, s-o încălzească – şi tot îi era frig. Nu se gândise la nimic ce avea să urmeze. Crezuse că va muri, şi se regăsea trăind sub un cer neschimbat; doar stelele se rotiseră puţin. Departe, în urmă, era oraşul… Auzi glasul lui:

— Te întorci acolo?

Scutură capul, cutremurată.

— Bine. Mergi cu mine!

Nimic nu se schimbase în firea lui. Numai ea nu mai era ca atunci.

— Cred că nu e bine să mergem în oraş, spuse el. Mai degrabă într-un sat. Mâine dimineaţă o să plecăm.

Se duse să despiedice caii; Eva venea după el, ca umbra lui. El îi ajută să se urce în şa, apoi căută cu ochii încotro să meargă. La capătul luncii, unde linia munţilor se ridica greoaie şi posomorâtă spre cerul plin de stele, se vedeau lumini. Porniră la pas; luna era în spate.

Eva mergea cu ochii închişi, ameţită de legănarea calului încercând să nu se gândească la nimic. Nu se auzeau decât copitele, sunând surd, în străvechiul pământ. Din când în când arunca o privire înainte; printre pleoape vedea luminile sclipind slab şi tot mai departe. Numai umbra muntelui se schimba, urcându-se pe cer, mâncând câte o stea la fiecare pas. În dreapta, dincolo de râu, pe o şosea, se vedea câte un automobil ale cărui faruri sfâşiau întunericul, violent şi cu spaimă.

Se făcuse aproape miezul nopţii când ajunseră la lumini; era un sat, sau un cătun, îl auzi vorbind cu un om, o caraulă întâlnită pe uliţă, întrebând unde ar putea fi găzduiţi. La ora aceea era greu, spunea omul. Lumea se culcase de mult.

Ea se văzu într-o curte; descălecă şi se aşeză pe un butuc, până ce fură băgaţi caii în grajd. Pe urmă se urcară pe o scară rezemată de zid, în podul de fân. Luna pătrundea prin peretele de şipci încrucişate şi proiecta romburi aurii pe paiele umbrite. Un om le aduse o cergă.

— N-ai dormit niciodată în paie?

În camera ei de culcare se strecura acum luna, vibrând prin perdeaua de tulle…

Îl cuprinse în braţe şi îl strânse tare. Ar fi vrut să-l zgâlţâie puţin, poate aşa şi-ar fi regăsit mai uşor datele ei din trecut.

— Suntem cam străini, zise. E frig, nu? Fă ceva, dă-mi puţin din sângele tău, să mă încălzesc. Ajută-mi să fiu fericită că sunt aici.

I se părea excesivă, ca de atâtea ori. Ce putea face la o oră când cel mai bine este să dormi? O aşeză cu capul pe pieptul lui, apoi o înveli. Era concesiv.

Ea-şi spunea: „Nu trebuie să dorm! Nu trebuie să rămân cu mine singură. Trebuie să mă ţin aşa, înlănţuită de el, până la sfârşitul ultimului sfârşit!”

— Eva, vrei să-mi spui?

— Da. Ce nu ştii?

— Nimic de la plecarea mea.

Se gândea: „Nimic de la plecarea lui! Şi acum vine, şi dacă vine, îl urmez, fără să ştiu până unde mă va duce şi pentru cât timp!”

— Mai ţii minte când ai plecat?

— Pe la Crăciun, mi se pare.

— Da. În seara de Ajun. M-am întors acasă şi am plâns. Ştii cât am plâns?

De ce îi venea sa râdă acum? Parcă era beată. Se întreba: „Oare n-am înnebunit?”

— Eva, altceva vreau să-mi spui. Omul cu care te-am întâlnit, este, într-adevăr… Eşti măritată cu el?

Se ridicase într-un cot. Luna îi lumina obrazul; părea chinuit.

— Tot nu pot să cred. De ce?

— Nu înţelegi? Eram singură, eram săracă…

— Ţi-am lăsat bani.

Nu amintea câţi, nu pomenea cum şi de ce! Mărinimia lui groaznică!

— Îţi mulţumesc. Mi-au fost de folos. După ce m-am măritat, i-am pus la loc. Nu vroiam să iau leafă de la doi stăpâni.

— Eşti cinică.

— Nu. Sunt dreaptă.

— S-au schimbat multe în tine! Acum văd.

Îl simţea neliniştit. Nu-l văzuse niciodată aşa; era totdeauna sigur pe orice, pe gesturi, pe vorbe, pe întrebări, tot aşa cum ştia sigur ce răspuns va primi. Şi el întrebă:

— Îl iubeşti?

Încă azi după-amiază crezuse că da; acum i se părea o aberaţie, dar îi fu ruşine să se lepede atât de uşor de o credinţă a ei. Răspunse:

— Îl stimez. (Vorba i se păru ridicolă.) Nu vreau să te mint; am pentru el o simpatie caldă. S-a purtat bine. Înţelegi? Îl stimez!

El aplecă fruntea; înţelegea. Era exact sentimentul pe care nu avea să i-l poarte niciodată lui. Lui îi dădea inima şi sângele, şi nimic din creier. Dar îi dădea ce are dragostea mai bun. Îşi lipi obrazul de-al ei.

— Eva, sunt vinovat că n-am ştiut să te păstrez! Crezi că se mai poate face ceva? Crezi că ai putea să uiţi?

Uita orice când era lângă el. Adormi pe nesimţite şi fără voia ei, ca sub cloroform. Când deschise ochii, după anestezie, se făcuse întuneric; luna trecuse peste munţi. El nu era alături. Se ridică, neliniştită, şi-l auzi plimbându-se prin curte, cu paşi mari, apăsaţi. Ar fi vrut să-l cheme, singură îi era frig, dar nu îndrăzni. Îşi luă cerga în spinare şi se aşeză în uşa podului, cu picioarele pe scară. Târziu, când începea să se lumineze, el ridică deodată ochii şi o zări sus.

„Cât timp i-a trebuit ca să mă simtă!” se gândi Eva. Îşi concentrase tot timpul voinţa înspre el: „Uită-te la mine! Te rog, uită-te acum! Ridică ochii! Nu mă lăsa singură!” Veni spre ea, zâmbitor. Când se liniştise?

— Eşti plină de paie. Mergem?

Nu-l întrebă: „Unde?” Coborî scările. El se duse şi ciocăni în geam, la casa din faţă. Omul de aseară ieşi, scoase caii, îi înşeuă…

Satul nu se trezise; doar câte un câine, adăpostit pe sub coşare, mârâia, nedându-şi osteneala să latre.

În luncă merseră un timp la trap, să se încălzească. După aceea, el strânse frâul.

— N-avem nici un motiv să ne grăbim. Să nu ajungem prea devreme.

Eva se întrebă de ce atunci trebuiseră să plece cu noaptea în cap? Adică, ştia de ce: fiindcă, dacă stătea pe loc, el ar fi vrut să meargă, şi dacă mergea, ar fi vrut să stea. Cum îşi închipuise că ar fi putut uita vreodată ceva despre el?!

Întoarse capul şi îl privi. Era nebărbierit, tras la faţă, şi obosit. Desigur că îmbătrânise puţin, dar ea nu vedea. Răsărea soarele. El întrebă, fără să întoarcă privirea, părând că urmăreşte ceva pe câmpul acoperit ele rouă:

— E foarte bogat?

— Cred că da. Are nişte fabrici de postav, mai multe, prin alte oraşe. Are şi cai de curse, la Bucureşti. Iubeşte caii foarte mult. Calul tău de unde l-ai luat?

— L-am închiriat de la un grajd. Trebuia să-l fi dus înapoi aseară.

— Eşti de mult aici? Unde stai?

— De două zile. Aşteptam să te întâlnesc; m-am informat.

Stau la un hotel, nici n-am observat cum îi spune, nu cunosc oraşul; e pe strada principală, are o cafenea mare jos, ceva care aduce aminte de Viena. Îl ştii?

— Da. Îţi place oraşul?

— N-am apucat să-l văd.

— Mie acum îmi place. La început m-a speriat; nu eram obişnuită cu arhitectura de-aici. Acoperişurile sunt atât de înclinate! Este un turn cenuşiu, cu un ceasornic care bate orele; când îl aud mi se pare că văd dansând umbre pe ziduri. Ai văzut că aici toate zidurile sunt cenuşii? Oraş vechi… Este şi o piaţă, sub turn, după-amiază e plina de porumbei. Pe urmă sunt nişte scări, care duc în oraşul de jos, pe nişte străzi înguste. Casele sunt mici, cu ferestre ca de jucărie, toate oblonite. Dacă te apleci afară, poţi să dai mâna cu vecinul de peste drum. Nu trec niciodată trăsuri, n-au loc. Am văzut fete blonde, cu coade pe spate; toate poartă ciorapi până sub genunchi – mi-aduc aminte de nu ştiu ce carte a fraţilor Grimm. Ei au scris poveşti, nu-i aşa? Ciudat… Atunci poate că e ca într-o poveste.

Nu simţea nevoia să vorbească; îi era teamă de tăcere.

Pe fondul pădurii, aproape de oraş, se iviră doi călăreţi. El strânse frâul.

— Tu vezi? Cred că ne caută pe noi.

Eva se făcu palidă, dar împinse calul cu călcâiele şi porni prima. Mergeau într-un pas liniştit, măsurat, spre călăreţii care se apropiau.

La jumătatea drumului se întâlniră şi se opriră faţă în faţă. Caii strănutau, smucindu-se în zăbale. Eva descălecă, îl trase pe Savant după ea şi încredinţa frâul rândaşului, al doilea călăreţ, rămas câţiva paşi în urmă. Înainte de a se întoarce, îşi bătu calul cu palma pe greabăn; fu singura ei slăbiciune. După aceea veni în faţa primului călăreţ. Era plină de paie, cu părul prăfuit şi revărsat pe umeri.

— Oswald, trebuie să plec. Înţelegi?

Domnul von Seele stătea neclintit în şa, cu obrazul fără sânge, cu pumnii strânşi pe frâu. Nu făcu nici o mişcare; doar pleoapele îi clipeau des, sub ochelarii care luceau într-o rază a soarelui. Răspunse rece, calm:

— Da, te înţeleg. Nu vrei să-l iei pe Savant?

Eva se întoarse lângă calul celălalt, în umbra lui. Stăteau faţă în faţă şi se priveau.

— Unde să-ţi trimit lucrurile tale?

Ea îşi aminti ziua când plecase de acasă şi urcase la cabană fără nimic.

— Îţi mulţumesc. Nu-mi trebuiesc.

Pe chipul domnului von Seele trecu o înfiorare. Ar fi vrut să se încline şi să-i spună: „Eva, te admir!” Se uită la omul de alături. Desigur, nu o merita. Spuse:

— Eva, te plâng!

Salută şi porni înapoi, la trap. Eva văzu scările de la şaua lui Savant jucând în aer; uitase să le ridice.

În depărtare, soldaţi făceau instrucţie. El descălecase şi mergea pe jos, lângă ea, ducând calul de căpăstru.

— Are să fie război!

Ea se sperie.

— Când?

— Nu ştiu; într-o zi.

Răsuflă uşurată. Pe dealurile din dreapta, unde putea fi şi pajiştea, un grup de tineri făceau exerciţii de zbor cu planorul; se lansau de pe creastă şi aterizau în luncă. Un tanc vechi şi prăpădit se chinuia să iasă dintr-o viroagă şi aluneca mereu înapoi cu gemete neputincioase. După zgomot, semăna cu un porc mistreţ; după mişcări, cu o broască ţestoasă. Turnurile oraşului se vedeau în faţă.

— Cum îl cheamă pe calul tău?

— Nici n-am întrebat; cal de împrumut! Crezi că are nume?

Eva ar fi vrut să spună: „Eu sunt iubita ta de împrumut şi mă cheamă Eva. Am totuşi un nume!”

— Ce face Rex?

— Nu l-am mai găsit. S-a pierdut!

Se gândi: „Rex s-a pierdut, dar eu nu! Pe mine m-a găsit!”

Intrară în oraş aproape de prânz.

— Dacă eşti obosită, urcă-te în tramvai şi aşteaptă-mă în centru. E o cofetărie în faţa hotelului. Are cafea cu lapte, cu frişcă şi cornuri cu unt.

Era obosită şi-i era foame; de ieri de la prânz nu mâncase nimic. Aşa începuse dragostea lor, în vagabondaj, cu oboseală şi foame. Putea să continue! Nu se duse.

Străbătură oraşul, pe jos, prin mijlocul străzii, cu calul la mijloc, ţinându-l fiecare de câte un frâu. După ce îl predară la grajd, el spuse:

— Mai întâi hai să mâncăm. Unde putem merge? Cred că te cunoaşte toată lumea aici.

— Nu-mi pasă!

Intrară, plini de paie, cu hainele prăfuite, în restaurantul vienez. Erau bolţi gotice, pictate, coloane de marmură şi mult spaţiu între mese. Apoi multă olandă, mult cristal şi argint.

— E un oraş civilizat, spuse el. Mi-ar place să stau aici.

La Bucureşti e ţigănie, chiar şi unde-i foarte scump. Târg de parveniţi!

Nu părea stânjenit de îmbrăcămintea lui între oamenii care îl priveau miraţi, poate jigniţi. Urmându-l, Eva prinsese curaj. Altădată i-ar fi plesnit obrazul de ruşine să facă numai doi paşi pe stradă în costum de călărie. Acum era sigură că putea să-l urmeze şi în iad şi în rai, şi să nu-i pese nici de îngeri, nici de draci. Nu trebuia să întrebe, nu trebuia să gândească, el ştia pe unde să meargă. Ea putea să închidă ochii, să viseze, să aştepte îmbrăţişările lui… Se făcu palidă; îi era dor de ele, de zbucium, de durere. Corpul ei avea nevoie să fie chinuit, nemilos, îndelung, oricât.

Mâncă în neştire, nerăbdătoare să se termine masa, ca să înceapă altceva. Ştia acum de ce-l urmase, de ce dăduse drumul calului în galop, de ce se aruncase pe pajiştea interzisă şi obsedantă: continua un drum început de mult. Era dreptul lui să o ia, iar ea avea nevoie să-l urmeze, fiindcă lângă el, după fiecare clipă trebuie să vină altceva, mereu altceva, totdeauna altceva, în zori, la prânz, seara, la miezul nopţii – altceva.

— Eva, acum uite ce facem…

Era altceva. Ea nu ştia ce avea să urmeze. Putea să-i spună: „Urcă-te pe masă şi strigă-le acestor domni care ne privesc indignaţi: „Boilor„„ Putea să-i spună: „Cântă imnul Regal!” Sau: „Eva, la magazinul de alături e de vânzare luna; luna cea adevărată de pe cer. Costă douăzeci de milioane, dar merită; e de aur curat. Vrei să ţi-o cumpăr?” Nu s-ar fi urcat pe masă, n-ar fi cântat imnul Regal; l-ar fi privit cu gura deschisă, ca proştii, gata să creadă că îi va cumpăra luna într-adevăr. „Acum uite ce facem!” spunea el. Şi dincolo de aceste cuvinte, puteau să fie Oceanul Atlantic sau Podişul Gobi. Putea să spună: „Acum mai luăm câte un şniţel vienez. Păcat că aici nu ştiu să facă bine cartofii prăjiţi!” Era tot altceva.

— Eva, peste drum, puţin mai sus, am văzut un magazin…

Ea făcu ochii mari. Magazinul cu luna? pufni în râs.

— De ce râzi?

— Fiindcă sunt proastă şi fiindcă înnebunesc după fiecare cuvânt al tău! Boala pe care o dai tu nu se vindecă niciodată. Şi febra ta ţine tot timpul. Vrei să mai ştii şi altceva? M-ai aruncat în drum şi te-ai întors după doi ani, şi sunt înnebunită după tine. Şi dacă ai să mă arunci iar şi ai să te întorci după o sută de ani, tot am sa te urmez. Mor după tine şi te urăsc şi de-abia aştept să-mi faci ceva rău. (Parcă era beată, îşi duse mâna la frunte, râzând). O, nu! Să nu te iei după mine! Nu vreau sa sufăr din nou! Lasă-mă să mă întremez!

El se aplecă peste masă.

— Te ascult şi nu înţeleg. Tu ţii la mine într-adevăr?

Era prea mult! Eva izbucni în râs, şi râse până ce toate capetele se întoarseră spre ei. Apoi deodată împietri.

— Tu nu ştii nimic? Eşti surd, eşti orb, eşti nebun?

— Ştiu că am nevoie de tine. Nu ştiu de ce te-am lăsat singură, ştiu de ce m-am întors. Ştiu că n-am fost drept; n-am fost drept cu mine – e greu să înţelegi; poate ai suferit, dar nu în felul meu, şi nu atât de mult. Şi totuşi, ai dreptul să te răzbuni.

— Nu. Am dreptul să te iubesc. Dacă ai şti cum!

Îşi muşcă buzele. S-ar fi aruncat peste masă în braţele lui, fără să-i pese de nimeni, în orice clipă, numai s-o fi chemat el.

— Eva. E aici un magazin, îţi spuneam – nu închide la prânz – ai să te duci să-ţi cumperi…

Parcă uitase unde se oprise şi pornea din alt loc. Ea îl privea, înclinând capul când pe o parte, când pe alta, ca un copil prost, fermecat de poveşti, îşi spunea, glumind cu ea însăşi. Incapabilă să fie serioasă: „Ia să vedem ce să-mi cumpăr: soarele sau luna?”

— Ai să-ţi iei tot ce-ţi trebuie ca să plecăm. Eu mă duc la Wagon-Lit şi reţin paturi pentru diseară.

Nu-l întrebă: „Dar încotro plecăm?”

Se despărţiră în faţa magazinului.

— Vin să te iau de-aici. Alege tot ce-ţi place, dar absolut orice. Să nu-ţi lipsească nimic.

Rămasă singură, Eva se simţi dezorientată. Nu ştia ce-i trebuie, îi trebuia el, zău, nimic altceva! Dar se cuvenea să-l asculte, nu putea să meargă în pantaloni şi cizme. În mai puţin de o oră termină: rămase cu bluza, îşi puse o fustă înflorată, în picioare sandale albe, cu toc înalt şi barete, iar mijlocul şi-l strânse într-un cordon roşu. Îşi mai cumpără un fular şi un pardesiu, un pieptene şi o periuţă de dinţi, o cămaşă şi o batistă, şi o valiză nu prea mare în care îşi îngrămădi cizmele, pantalonii şi cumpărăturile.

El o găsi în uşă, cu valiza într-o mână, cu pardesiul pe alta.

— Sunt gata de călătorie, îţi place cum m-am îmbrăcat?

— Da. (N-o vedea.) Să lăsăm lucrurile la hotel şi să mergem să ne plimbăm. Vreau să-mi arăţi şi mie străzile pe care le-ai descoperit. Trenul pleacă diseară la opt.

Ceasul din turn bătea de trei ori.

— Auzi? Aş vrea să fim diseară la şase aici. E ora cea mai frumoasă; jumătate de piaţă e în umbră, jumătatea cealaltă în soare; dar e un soare blând, îţi vine să te întinzi pe lespezi, ca pisicile. Ce de lucruri frumoase ai putea face, dacă te-ar lăsa oamenii în pace!

Ajungând pe străzile înguste din oraşul de jos, el rămase mirat.

— N-aş fi bănuit! Parcă-i ceva din Cartierul Latin. Sau nu, mai degrabă seamănă cu cartierul acela ciudat, din Alger, Casba: multe străzi, înguste, în trepte, cu case cenuşii, oblonite; după fiecare colţ aştepţi să fie altceva, şi nu-i decât altă strada, la fel ca toate: trepte şi bolovani, dar toate rămân necunoscute, chiar după ce le-ai străbătut până la capăt – şi nu o singură dată.

Eva se întreba: „Cum poate rămâne aici, cum se poate mulţumi cu mine, când în capul lui sunt atâtea decoruri şi atâta figuraţie?”

Se atârnă de braţul lui şi ocoliră oraşul, pe la gară, o luară pe şoseaua de la Sud, reveniră sus pe la bastioanele cetăţii vechi. El se opri şi privi crenelele cu piatra roasă.

— Eva, ce veche e lumea!

— Dar noi suntem tineri. Câţi ani ai tu acum?

— Treizeci şi doi.

— Eu am împlinit douăzeci. Ştiai?

O privi, mirat.

— Douăzeci de ani? Te cred tot de şaptesprezece! Ai vrea să-i mai ai odată? Ce vârstă ţi-ar place mai mult?

— Vârsta când sunt cu tine! Aş vrea să am o sută de ani, două, trei, cât au pietrele de-aici, numai să mă ţin de braţul tău!

Când ajunseră din nou în piaţa, ceasul din turn bătea a şaptea oară. Începea să se întunece.

— Am pierdut ora mea! zise Eva, necăjită.

Se gândea că de aici înainte n-o să mai vadă umbra de la ora şase, dar îi părea rău mai cu seamă că el n-o văzuse niciodată. Îl trase de mână, fuga, şi-i arăta cu sandaua pe asfalt:

— Uite, vezi, se mai cunoaşte urma.

El zâmbi:

— Umbra nu poate să lase semn, fiindcă nu stă mai mult într-un loc, şi în fiecare zi la ora şase e în altă parte. Dar lasă mai bine să fie aşa cum crezi tu!

Eva îi strânse braţul:

— Da, să nu-mi spui, e de preferat să rămân proastă! Poate că dacă aş şti câte ştii tu n-aş mai ţine la tine tot atât şi ar fi groaznic!

Abia după ce trenul porni întrebă:

— Unde mergem?

— Unde ai vrea?

Eva privi pe geam. Oraşul rămânea repede în urmă. De ce pleca?

În partea cealaltă se vedeau munţii, dincolo de munţi erau dealurile, apoi câmpia. O câmpie, şi alta, nouă câmpii…

În faţa ferestrei strălucea o stea mare, luminând în jur cerul amurgit. Se rugă, ca într-un basm: „Steaua mea, fă să ajungem acolo unde vreau! Să-i placă dorinţa mea. Să nu mă ducă pe munţi. Vreau să mergem la marginea câmpiilor!”

Se întoarse:

— Ne apropiem de munţi. Ştii ce-i dincolo de ei? Dealurile! Şi după dealuri vin câmpiile. Nu ţi-a spus nimeni câte câmpii sunt. Sunt nouă, şi la capătul ultimei dintre ele e marea!

— Atunci mergem la mare! Vreau să văd şi eu cele nouă câmpii. Dar acum hai să mâncăm!

În vagonul restaurant şedeau la o masă de două locuri. Zgomotul trenului acoperea vocile celorlalţi călători; se auzeau doar pe ei. Îi despărţea o sticluţă cu vin de Tokay.

— Vrei să bei, Eva?

— Sigur. Mult şi grabnic!

— Bea! Ce gust are?

— Nu ştiu; nu pot să spun; nu-i nici dulce, nici acru, nici amar. N-am un adjectiv pentru el.

Bău întreg paharul. Chelnerul aduse supa, în ceşti.

— Crezi că merge după vin?

— Hotărât că nu!

— Atunci de ce mi-ai dat să beau?

— Ca sa renunţi la supă; nu-i de noi!

Eva împinse ceaşca la o parte.

— Ai dreptate, îmi mai torni un pahar?

După ce îl bău, se gândi câteva clipe.

— Ştii ce gust are? Are gust de pustă. De pustă pe care aleargă armăsari sălbatici.

— Tu ai văzut vreodată pusta? De unde ştii?

— Din vin. O văd, şi simt tropotul cailor, şi aud marşul lui Rakoczy… Şi mai aud un dans de Brahms, şi o rapsodie, de Liszt.

Se opri, cu inima strânsă. La această oră de seară, asculta muzică. Era un aparat mare, care suna ca o orchestră, şi într-un dulap cu mii de despărţituri pentru discuri ea găsea tot ce-i trecea şi ce nu-i trecea prin minte, de la cântecele negrilor, la şansonetele din Montmartre, de la psalmii lui Palestrina, la nocturnele lui Debussy. Domnul von Seele o învăţase să le aleagă, să le asculte şi să le simtă. El iubea cu pasiune muzica şi-i transmisese ceva din patima lui. Acum era în stare şi ea să desprindă, măcar puţin, muzica din sunetele naturii, ca s-o înţeleagă mai bine pe cealaltă. Asculta freamătul copacilor, vântul, tunetele, mugetul vitelor, ciripitul păsărilor, ploaia la geam, glasul copiilor, bătaia clopotelor. Ceasul din turn o chema în piaţă tot pentru muzică, pentru ecoul lui răsfrânt de zidurile vechi; nu auzea un singur sunet, ca trecătorii care-şi scoteau ceasornicele din buzunar să vadă dacă merg bine; auzea o notă gravă, şi deasupra toate sunetele înrudite, fiecare cu altă vibraţie, făcând aerul să se onduleze… Şi roţile trenului aveau muzica lor; până acum n-o auzise. Şi amestecul de glasuri din vagon, şi clinchetul paharelor, şi fluierul locomotivei… Era o simfonie care o înspăimânta. El îi umplu paharul cu Tokay.

La sfârşitul mesei era cam ameţiră; nu-şi dădu seama cu adevărat, decât în momentul când se ridică. Trebui să se lase sprijinită.

În lipsa lor, paturile fuseseră făcute de culcare; trenul trecea podul peste Olt. În geam se vedea luna – tot cea de aseară.

Se lipi de pieptul lui.

— Tu eşti muzica mea! Nu vreau să mai ştiu de nici o altă muzică, în afară de tine! Spune-mi că n-ai să mai pleci niciodată!

El spuse:

— Acum sunt cu tine!

Era! – şi-ar fi vrut să facă pentru el o mic de gesturi de dragoste deodată, să-l copleşească, să-l topească în braţele ei ca pe un metal, şi-apoi să fie calcinată de fierbinţeala lui.

Se lăsă pe pernă, cu părul despletit, sfâşiată între cele două ritmuri, al dragostei şi al roţilor de tren. Îşi spunea: „Dragostea noastră merge cu trenul, din gară în gară, şi dacă trenul nu se va opri, dragostea noastră va înconjura pământul pe un alt ecuator, al nostru!”

Înspre zori, el o trezi.

— Am sosit? S-au terminat câmpiile?

— Nu, abia prima; suntem la Bucureşti.

— Credeam că n-ai să mă trezeşti decât la sfârşit.

Trebuiau să schimbe trenul. Ea se îmbrăcă repede strânse lucrurile. Privi patul de deasupra, neatins. Se gândi câţi oameni săraci merg noaptea cu trenul, înghesuiţi, moţăind pe banchete tari de lemn. Aici fusese un pat de prisos; era o nedreptate, dar îndreptând-o s-ar fi creat alta!

— Păcat că ne despărţim de trenul nostru! Crezi că vreodată o să-l mai întâlnim? Trebuie să-mi iau rămas bun de la el.

Privea pereţii compartimentului, patul, pernele, aşternutul, cuverturile, în seara următoare aveau să fie alţi oameni aici. I se părea profanator. „Nu-i bine să pleci cu dragostea la drum! îşi spunea. O bate vântul şi o calcă lumea în picioare.”

Trenul următor nu mai avea vagon de dormit. Eva fu dezamăgită de gândul că va trebui stea la un loc cu alţi oameni. Dar nu mai veni nimeni în compartimentul lor; lumea nu pleca încă la mare. Se aşeză la fereastră, să nu piardă niciuna din cele nouă câmpii. Abia răsărise soarele. Gările rămâneau în urmă, una câte una, fără oprire. Vroia să ştie câte sunt toate; le numără pe harta de pe coridor. Erau treizeci şi una: le împărţi la cele nouă câmpii. Atribui fiecăreia câte trei gări, iar ultimei şapte, fiind câmpia cea mai mare.

Trenul mergea de două ore, şi pe câmp nu se schimba nimic. Nu cunoştea Bărăganul decât din descrieri; îl recunoştea, dar ca într-un vis cenuşiu, fără adâncime şi fără culoare, ca dintr-un film mut cu imagini ţepene. Îşi spunea: „Nici o carte nu poate să-ţi arate tot; e mai bine să vezi. Şi cartea e tot o înşelătorie, ca muzica, îţi arată copacii, dar nu pădurea…”

Când văzu Dunărea, hotărî spontan şi cu toată seriozitatea că e mama câmpiilor. Privea uimită în jos, apa cenuşie, cum curgea domoală, ca o dâră de mâl migrator. Nu părea că-i o apă, ci însăşi pământul, mutându-se încetul cu încetul la vale. Mama câmpiilor? Îşi aduse aminte că are douăzeci de ani, şi că toate mirările şi le pregătise, în gând, pentru altă vârstă, care trecuse. Oare venea aici prea târziu?

Fu reţinută tot restul drumului. Totuşi, când văzu marea, se mai miră o dată. La început crezu că e cerul, învineţit de o ploaie îndepărtată şi străvezie. Dar exista alt cer, deasupra, cunoscut prea bine, strălucind în lumina soarelui. Atunci trebui să înţeleagă că întinderea aceea vânăt-verzuie, cum se vedea din tren, era o apă fără limite, nemăsurată pe toate dimensiunile – şi pământul plutea pe ea, infim şi provizoriu; imaginaţia ei suferi o mică frângere, ca o pârâitură, pe care aproape o simţi, fizic, în inimă.

Stătea în fereastra vagonului, cu gura căscată, ca ţăranii veniţi întâia oara la târg. Dacă Dunărea era mama câmpiilor, marea nu putea fi decât mama pământului!

În gară se mai dezmetici. Clădirile închideau vederea spre apa fantastică, aşa că putea să-şi regăsească minţile, într-un decor consacrat. Se urcară într-o trăsură, care avea clopot ca tramvaiele, şi porniră după cumpărături: costume de baie, halate şi lucruri de plajă. Pe urmă el mai luă două coşuri gigantice şi intră cu ele într-o băcănie mare din piaţă. Rămase în trăsură, încălzită de soare. Câţiva copii se jucau pe trotuar; unii aveau fesuri roşii. „Pesemne sunt turci.” Ar vrut să-i întrebe, dar nu-şi amintea decât un cuvânt în turceşte: halva. El reveni cu coşurile pline; pe o cutie mare, rotunda scria: Halva. Era un bun motiv să râdă copilăreşte; dar dădu explicaţii. Mai descoperi sticle, cutii de conserve, apoi pungi şi pachete. Miroseau a băcănie, a ciocolată, a cafea – a condimente, a continente.

Lăsară trăsura să-i aştepte aşa, încărcată, şi intrară într-un restaurant. Ea nu întrebă nimic, şi-abia când sfârşeau masa spuse:

— Acum mergem în port.

Aproape că-i era frică; se strânse în fundul trăsurii, şi aşteptă speriată. Dar întâlnirea cu apa necunoscută nu fu atât de grea pe cât se temuse. Când ajunseră în bulevard, o văzu deodată alături, la douăzeci de paşi, cuminte, ca un animal mare care pufăie paşnic, făcându-şi în tihnă somnul de după prânz. Se gândea: „Pare blândă. Desigur că dacă n-o înfrunţi te lasă în pace.”

În schimb o sperie, după ce o zăpăcise, gălăgia şi forfota portului. Totul îi intra în ochi deodată, sub presiune, printr-o singură privire: cheiurile, vapoarele, macaralele, silozurile, salahorii, puzderia de lume de toate felurile. Coborî nişte trepte de piatră, până la apă, şi se văzu urcată împreună cu coşurile, într-o şalupa murdară de păcura.

— Eva, crezi ca ai rău de mare?

Nu ştia; deocamdată avea rău de port. Motorul începu să pocnească şi să se zgâlţâie, podeaua să vibreze, trimiţându-i furnicături în picioare. Cheiul rămânea repede în urmă; vapoarele pe lângă care treceau, văzute de jos, păreau gigantice; le simţea înălţimea şi greutatea în spinare. Noroc că încetul cu încetul povara aceasta se micşora, până ce se pomeni pe deplin eliberată, în afara portului. Şalupa începu să se legene; simţi că păleşte. Era răul de mare? Trebuia să-l învingă – singurul rău de care îi era ruşine. Strânse dinţii, strânse pumnii, îşi strânse voinţa şi inima. Răul nu dădu înapoi, nici nu crescu, şi ea văzu că un rău care stă pe loc e mai uşor de suportat decât unul care oscilează. Sângele îi reveni în obraji; se dezmeticea, îşi aruncă privirea în afara bărcii, socotind să înfrunte marea cu îndrăzneală. Văzu în urmă farul, digul, cazinoul şi oraşul, sus pe mal, cu turnuri şi minarete. Câteva vapoare erau ancorate în afara portului; păreau supărate.

— De ce stau aşa?

— Poate sunt în carantină.

— Şi dacă plouă, ce fac?

— Cum, ce fac?

— Nu le udă? Pe ele nu le bagă la adăpost?

Îşi aduse încă o dată aminte că are douăzeci de ani! Şalupa mergea spre Sud, nu departe de mal.

— Pe-aici e drumul spre Constantinopol?

El începu să râdă:

— Nu, ceva mai pe la stânga!

Eva se ridică, să vadă drumul, ca şi când ar fi trebuit să fie însemnat pe faţa mării, cu o linie, cum îl vedea pe hartă. Şi dacă avea douăzeci de ani nu-i era îngăduit niciodată să mai fie puţin proastă?

Lăsară în urmă, una după alta, localităţile răzleţe de pe coastă. Plajele erau pustii; pe ici, pe colo, se vedeau oameni la câte o vilă, văruind zidurile sau reparând acoperişurile.

— Turnul de colo e un far?

— Da. Farul de la Tuzla.

— E adevărat că noaptea luminează?

— Aşteaptă până diseară!

Mergeau de vreo două ore, când ajunseră în dreptul unui golf mic. Faleza cobora până ce se pierdea pe plajă, eliberând orizontul pe câteva sute de metri; pe urmă începea să crească tot mai înaltă, ducându-se posomorâtă către Sud, unde se vedeau sclipind în soare acoperişurile caselor din Mangalia. Şalupa îşi încetini mersul şi se apropie de mal, hărţuită puţin de valurile sparte, albe şi cam nărăvaşe. Eva se pomeni pe plajă, în mijlocul bagajelor. Soarele cobora spre apus, deasupra uscatului. Cele două capete ale falezelor, umbrite, o cam speriau; i se părea că se vor închide, tăindu-i drumul de întoarcere în lume.

Nu vedea ce e mai departe, pe uscat, fiindcă în faţă se ridica un şir de dune. Auzea glasuri de oameni şi lovituri de târnăcoape. Şalupa se îndepărtase.

— Eva, tu stai aici; mă duc să caut pe cineva să ne care calabalâcul.

— Calabalâc e un cuvânt turcesc!

— De unde ştii?

— Am învăţat la şcoala, dar uitasem. De fapt, ar fi trebuit să-mi aduc aminte când am văzut fesurile, în oraş. Îmi dai voie să mănânc puţină halva?

Îşi scoase sandalele şi o luă la fugă, pe plajă; picioarele goale păreau mirate şi fricoase de aceasta primă întâlnire cu nisipul marin. Ar fi vrut să intre puţin în apă, măcar până la glezne, dar nu îndrăzni atât timp cât era singură; în blândeţea ei, marea, necunoscută, putea să-i întindă o cursă – şi prea era fără margini! Se întoarse şi se aşeză pe geamantan, cu halvaua în braţe.

El reveni urmat de o apariţie ciudată, un om tânăr, cu faţa de copil, purtând însă o barbă până la jumătatea pieptului. Era îmbrăcat într-un veşmânt popesc, o rasă plină de petice; în cap avea un fost comănac, poate negru odată, decolorat rău de soare şi de praf.

— Eva, el e fratele Achim!

Noul venit zâmbi, cu doi ochi albaştri, plini de seninătate, se aplecă, legă geamantanele cu o frânghie, le cumpăni pe umeri, unul în faţă, altul în spate, luă în fiecare mână câte un coş, împovărându-se ca o cămilă şi porni, de parcă ar fi dus în spinare perne umplute cu aer.

Eva nu înţelegea nimic. Dincolo de dune nişte soldaţi, în cămăşi, lucrau cu târnăcoapele la o cale ferată, îndesau pietriş sub traverse. O locomotivă fluieră lung, în apropiere, ascunsă după talazuri înalte.

Peste calea ferată se desena un lac, legat de mare printr-un canal împotmolit cu nisip. De jur-împrejurul lacului creştea o perdea deasă de stuf. În lumina soarelui, spre apus, apa părea roşie. Merseră pe o potecă, printre tufe şi arbuşti, până ce dădură de un mic luminiş, unde era o căsuţă curată, albă, văruită proaspăt. Un om, îmbrăcat la fel cu fratele Achim şi tot aşa de bărbos, ştergea varul de pe ferestre. Un al treilea tocmai se apropia de pe apă, cu o lotcă.

Mai departe, pe deasupra tufelor, se vedea o mică turlă de biserică, din scânduri înnegrite. Dacă n-ar fi avut crucea în vârful acoperişului de stuf, ar fi semănat cu un porumbar.

— Ce-i aici? întrebă, în sfârşit, Eva.

Îi era peste putinţă să mai aştepte. I se părea că ajunsese în altă lume; uitase drumul. Trenul, portul, şalupa i se păreau amintiri confuze, de vis.

— E un schit de călugări. N-ai văzut?

Văzuse călugări în viaţa ei, fusese odată la o mânăstire, dar aceştia de aici păreau mai degrabă haiduci.

— Uite-l şi pe părintele Gherasim! zise fratele Achim, arătându-l pe cel din barcă. Părinte, avem oaspeţi.

Noul venit sări pe mal, ţinându-şi cu mâinile poalele rasei. Era mai scund decât fratele şi părea foarte gras; barba îi era blondă, în fuioare mătăsoase. Se îndreptă spre ei, cu un zâmbet necălugăresc, arătându-şi gura până la măsele.

— Ia te uită! Mai venişi pe la noi! Credeam că oi fi pierit pe undeva! Domnul… (O privi pe Eva cu acelaşi zâmbet laic.) Cu dumneaei nu dau mâna, că miros a peşte. Păcate călugăreşti, coniţă, ne trudim şi noi să punem ceva mai de dulce în gura asta ticăloasă. Dar nu prindem mare lucru, ca n-avem scule bune. Domnul cu dumneatale… Ia, poftiţi să vă arăt casa!

— Cu ţânţarii cum staţi, părinte Gherasime?

— Nici pomeneală. S-au dus pe pustie, că i-a afurisit părintele stareţ. Uite, o să vedeţi, nici urmă. Noi dormim cu ferestrele deschise.

Eva urcă pe prispă, necontenind să se mire. O uşiţă îngustă de două şchioape răspundea într-o tindă cu miros de var proaspăt; duşumelele abia fuseseră spălate. În fundul tindei, fratele Achim, aşezat într-un genunchi, descărca proviziile din coşuri şi le orânduia într-un dulăpior. Mai târziu, Eva află că în viaţa lui fusese un timp vânzător la băcănie.

— Aici o să vă punem o masă, spuse părintele Gherasim. Mâncaţi ori în tindă, ori pe prispă, cu voia lui Dumnezeu, după plăcerea dumneavoastră.

Odaia nu era cu mult mai mare decât tinda; trei oameni abia aveau loc să se mişte; dacă pleca unul, pentru cei ramaşi începea să fie mai bine. Două ferestre mici răspundeau în partea prispei, alte două deasupra lacului; apa se auzea clipocind sub zid. La ferestre atârnau perdele albe, de pânză ţărănească. O masă acoperită cu aceeaşi pânză, un cuier în perete, un spălător primitiv şi un pat mare, cu tăblii de scânduri, erau singurele mobile. Mai târziu, părintele Gherasim aduse o lampă de agăţat în perete şi aşternut curat.

— Un păhăruţ de coniac bei, părinte Gherasim?

— Aş bea eu, dar mă miroase părintele stareţ: lasă, mâine dimineaţă.

De pe prispă, se întoarse:

— Diavolul e mai tare! Acu, dacă mi-e scris să fac păcatul, barem să scap de grija lui. M-oi ruga lui Dumnezeu să mă ierte. Hai să mă spurc şi cu aceea, cum îi ziseşi dumneatale.

— Şi cu stareţul cum faci, părinte?

— Păi am să spun c-am pus drojdie la măsele. Mă ştie el că nu stau bine cu dantura.

— Mai torn un păhăruţ?

— Piei, drace! Ajunge că am păcătuit o dată!

Din uşă însă, se întoarse iarăşi…

Eva privea odaia, privea pe fereastră lacul, cu stuful de pe ţărmul celălalt, care închidea vederea spre câmpie. În ceasul înserării, lumea părea cam tristă. Ştia însă că va veni noaptea, şi atunci toate se vor topi într-o undă duce. Se apucă să-şi aşeze în cuier puţinele lucruri.

În seara aceea văzu luna răsărind de pe mare. Soldaţii care lucrau la calea ferată plecaseră, şi împrejurimile erau pustii. Toaca de la schit se auzea până pe plajă, cu sunetul ei de doagă plesnită. Pe urmă se auzi şi clopotul; dacă n-ar fi ştiut de unde vine sunetul, ar fi crezut că este o talangă; era un clopot mic, al cărui apel nu putea să ajungă până la cer. Tocmai intrase în apă, cam speriată de valuri, care în întuneric se vedeau mai înalte şi păreau viclene. Clopotul o chema înapoi, îi părea rău că nu ştie să înoate; el se dusese în larg pe dâra lunii. Nu-l mai vedea, îl ghicea din când în când, în locul unde se învolbura oglinda argintie.

Apa, care i se zbicea pe corp, sub halat, pe lângă frig îi dădea o senzaţie de prospeţime.

— Mă înveţi şi pe mine să înot? îl întrebă, când se întoarse.

El alerga pe plajă, să se încălzească; părul îi căzuse în ochi; avea o figură de copil şi îl simţea străin.

— Mă înveţi să înot? Vreau să merg şi eu departe.

— Renunţă; nu se învaţă aşa, la repezeală. Trebuia să începi mai de mult.

— Măcar să încerc.

El îşi îmbrăcă halatul, dârdâind.

— Nu am aptitudini pedagogice. Bărbaţii care le învaţă pe femei să înoate vor să pună mâna pe ele.

Se aplecă spre ea şi o cuprinse cu amândouă mâinile de mijloc, pe sub halat.

— Nu-i mai bine aşa?

Eva nu se gândea în urmă; nu vroia să confrunte ora aceasta cu aceeaşi oră în casa pe care o părăsise. Dacă se afla aici, alegerea fusese făcută.

Se mai simţi tristă numai în clipa când el aprindea lampa. Privea pe fereastră lacul care îşi lua culoarea de noapte. La apus se mai vedea încă o pată violetă, ultima pâlpâire a crepusculului. În odaie se făcu lumină, şi decorul de afară se întunecă. La fel se întâmpla dincolo, la cabană; era totdeauna tristă când se despărţea noaptea de ziuă.

Acum el îi zâmbea de după lampă, cu chibritul stins în mână.

Ea se gândi: „E foarte frumos, în lumină; nu poate fi al doilea om ca el în lume!”

Nu-i mai trebuia altceva. Erau patru pereţi, o lampă mică, un pat mare – şi nici un om în apropiere.

Se ridică, merse spre el şi, înălţându-se, îi puse mâinile pe umeri.

— Bună seara! Îmi place mult casa noastră nouă.

În câteva zile, Eva uită tot ce lăsase în urmă. „Odată o să uit şi cum mă cheamă. Dacă el m-o striga într-o dimineaţă cu alt nume, am să cred că e numele meu dintotdeauna.”

Echipa de soldaţi care lucra la terasamentul căii ferate se îndepărtase; în prima săptămână se mai auzeau târnăcoapele, după cotitură, apoi nu se mai auzi nici un fel de zgomot. Satul cel mai apropiat era la trei kilometri. De acolo, fratele Achim le aducea lapte în fiecare dimineaţă. Lui tot îi mai plăcea să bea lapte cald, cu pâine de casă. Spunea:

— Dar sper că nu semăn a papă-lapte!

— O, nici pe departe!

Zilele treceau toate cam în acelaşi fel; doar cerul, mai colorat sau mai palid, marea, uneori liniştită, alteori turbure, şi vizitele părintelui Gherasim le făceau să se deosebească întrucâtva unele de altele.

Soarele, care constituia pentru el o obsesie, devenise pentru ea o preocupare constantă. Cum deschidea ochii, se repezea la fereastră, dădea perdeaua la o parte şi privea cerul. Dacă era senin revenea în pat, îşi băga mâinile în părul lui şi îl ciufulea cu tandreţe, ca să-l trezească. Părea leneş, cel puţin în ceasul deşteptării; adesea se ruga, mârâind, să-l mai cruţe. Îşi însuşise obiceiurile ei, de la cabană, şi mârâia atât de bine, de parcă el născocise mârâitul; Eva nu mai avea timp să se alinte.

Mai rău era în zilele noroase; atunci căuta să nu-i stea în cale toată dimineaţa; cerul cenuşiu îl făcea insuportabil.

După laptele cu pâine, porneau pe plajă, cu halatele pe pielea goală; de la plecarea soldaţilor, nu mai purtau costumele de baie. Eva evita şi acum să se mişte goală, în faţa lui, în plină lumină a soarelui; întinsă pe nisip însă, nu mai avea nici o sfială. Iar când trebuia să se ridice găsise un număr de mişcări personalizate, gesturi care îi aparţineau şi îi apărau pudoarea.

Un par înfipt în nisip şi un cadran făcut din pietre de pe plajă, cu o gradaţie aproximativă, le indicau scurgerea timpului, cu precizie suficientă în viaţa lor fără altă rigoare decât a soarelui.

Pe la orele zece, în vârful dunelor se ivea comanacul fratelui Achim. Era un semnal; ucenicul monahilor le depunea acolo merindele, într-un coş, şi se retrăgea în grabă, păzindu-se cu ardoarea neofitului să-i scape ochii pe goliciunea femeiască. Merindele de la ora aceea însemnau vreun peşte fript, din truda părintelui Gherasim, sau vreun pui la frigare, pe care îl mâncau cu mâinile, aşezaţi pe nisip.

— Nimic nu-i mai grotesc, spunea el, decât sa ţii în mână obiecte, atâta timp cât eşti în pielea goală!

Un ceasornic brăţară, sau un ine?! Batistă, pieptene, oglindă? Monstruozităţi!

— Am văzut pe unii cu primus; să fi avut putere, i-aş fi expulzat grabnic. Pe alţii cu patefoane; i-aş fi condamnat la moarte!

În coşul fratelui Achim, în locul oricărei băuturi, se găseau fructe. De la venirea lor timpurie aici, se schimbaseră pe rând căpşunile şi ultimele cireşe, apoi vişinele, caisele şi piersicile; după ele apărură pepenii, mai buni decât toate celelalte, în apropiere erau bostănării, de unde se aprovizionau cu carul. Eva nu mâncase niciodată asemenea cantităţi de pepeni, şi nici măcar nu văzuse. Erau atâtea soiuri, că nu putea să le descurce. El, în schimb, îi ştia pe forme, pe culori, pe gust, pe arome, pe înţelesuri secrete. Discuţiile lui cu fratele Achim, căci amândoi păreau de aceeaşi competinţă, o lăsau cu gura căscată de admiraţie. Era de necrezut că toate aceste uimitor de rafinate producte nu veneau decât din sucurile pământului nisipos, pe care ea îl călca în picioare, neevlavioasă şi inconştientă. Acum înţelegea de ce inima ei trăgea la câmpie, şi nu la munte; fiindcă în câmpie se găseau toate roadele lumii, pentru toţi locuitorii pământului, în vreme ce muntele nu putea să creeze decât copaci pociţi şi chinuiţi, întinşi ca nişte ologi pe ţarina stârpicioasă.

În primele zile, pentru masa de prânz se întorceau acasă, unde acelaşi ucenic călugăr le aducea mâncarea pregătită de el însuşi, sub îndrumările părintelui Gherasim, câtuşi de puţin înstrăinat de gusturile lumeşti, în ispita cărora cădea cu multa plăcere.

După o săptămână, rămâneau pe plajă până spre seară, amăgindu-şi foamea cu pâine neagră şi fructe. Cina, în schimb, devenea masa principală a zilei; când soseau, toate erau orânduite cu dichis, pe prispă, la răcoarea odihnitoare a lacului. Părintele Gherasim se furişa prin stuf cu o frigăruie fumegândă în mâini – o ciozvârtă de berbec dobrogean, vreo orătanie sau vreo scrumbie de dimensiuni neobişnuite, purtând-o cu smerenie, ca pe o cădelniţă. Nu putea să-şi întindă masa cu aceste neîngăduinţe tocmai în nasul stareţului şi venea la ei, ca pe un teren neutru, unde căpăta ocrotire.

— Dacă v-o întreba ceva părintelui stareţ să spuneţi că pentru dumneavoastră era friptura.

Mânca, nelipsit de poftă, însă cu ochii în patru, să se ferească de iscoade. Uneori se auzeau paşi prin stuf; părintele Gherasim ascundea hartanul sub pulpanele rasei şi se aşeza smerit pe prispă; cunoştea fără greş călcătura superiorului.

Eva se aştepta să vadă un patriarh, un sihastru cu chipul iluminat de puterile cerului. Stareţul se înfăţişa ca un ţăran cu barbă, mai puţin haiduc decât ceilalţi, datorită unui beteşug al picioarelor, care îl făcea să meargă cam înţepenit; nu era nici bătrân, nici nu i se vedea harul pe faţă. Avea mâini bătătorite de sapă, şi întocmai aceeaşi privire piezişă, vicleană şi bănuitoare, a omului de la sat venit între orăşeni. Învăţătură sfântă nu părea să cunoască prea multă; meritele lui indiscutabile rezidau în priceperea şi vrednicia cu care se îngrijea de holdele Episcopiei.

După cină, stăteau încă un timp de vorbă cu părintele Gherasim, care îşi fuma pe furiş ţigara, ascunsă în podul palmei. Mai târziu se duceau iarăşi pe malul mării, pe plajă, şi priveau tăcuţi valurile cum se rostogoleau pe nisip, sau urmăreau un vapor care trecea în larg cu toate luminile aprinse. Alteori urcau faleza şi mergeau mult, pe marginea ei prăpăstioasă, înspre farul de la Tuzla. În depărtare, spre nord, se vedea alt far, cel de la Constanţa; spre sud se vedea cel de la Mangalia, iar mai departe cel de la Capul Caliacra. Fiecare se aprindea la alte intervale, umplând înserarea de semne misterioase; părea că îşi tot spun ceva unul altuia, într-o limbă care trebuia să rămână neînţeleasă oamenilor.

Pe câmp se secerau grânele, se strângeau în stoguri cu miros de grâu crud şi paie uscate.

În unele locuri dădeau peste muncitori, adunaţi în jurul focului. La lumina flăcărilor, chipurile lor semănau cu ale păstorilor din Biblie. Pe Eva o minuna fiecare figură nouă, fiecare întâmplare, oricât de mică. O minunau secerătorii şi câinii lor cuminţi, aşezaţi în jur, cu botul pe labe, aşteptând să le se azvârle ceva de mâncare. O minuna grâul, în snopi înşiraţi pe câmp până la capătul vederii; ştiuse că din grâu se face pâinea, cea de pe masă şi cea din rugăciune, dar nu se gândise niciodată, cu un înţeles limpede, la drumul parcurs de el înainte de a ajunge la moară şi la brutărie. Pentru toate acestea nu trebuia decât să umble şi să privească; natura îi stătea la îndemână, fără cheltuială.

Rămâneau pe câmp până răsărea luna, în al doilea ciclu al ei de a venirea lor pe malul mării. Vremea se încălzise, şi nopţile căpătau un miros dulce, de pâine proaspăt coaptă. Era jumătatea lui iulie; acum treceau trenuri mai multe, aglomerate, cu lume ciorchine, dar aici nefiind gară, nu se oprea nimeni.

Pentru Eva, marea nu însemnase o dezamăgire, nici o încântare; în timpul cinei el se ducea departe, în larg, ea şedea în nisip, cu fruntea încruntată, încercând să pătrundă misterele apei. Nu izbutea să înţeleagă nimic; marca şi ea vorbeau limbi deosebite. Doar fâşâitul monoton şi neîntrerupt al valurilor rostogolite pe plajă părea să fie o voce simfonică; din nefericire nu auzea şi vocile celelalte, ca să desprindă o lămurire, prin descifrarea armoniei. Această incapacitate îi lăsa o lipsă în suflet, nu gravă, dar permanentă.

Viaţa aici s-ar fi asemănat cu aceea de la cabană, numai că înălţimea până la cer era mai mare; poate crescuse şi înălţimea ei sufletească. Oricum, îşi definise rostul pe lume; era acelaşi ca prima dată, însă acum îl vedea simplificat şi cu claritate deplină: a fi cu el de dimineaţă până seara, şi nopţile în întregime. Uneori mai avea clipe de îndoială, se întreba dacă acesta poate fi cu adevărat un rost în viaţă. Îndoielile ei aveau o natură nebănuită, se temea de timp, nu de sensul lucrurilor. A rămâne umbra unei forme definitive putea fi o menire, umbra unei case sau a unui copac, de pildă. Nu însă a unei forme nestatornice, a unui om căruia îi stă în fire să înşele soarele în orice clipă şi să fugă fără umbră.

Dar aceste îndoieli şi nelinişti durau cât timp el înota în larg; dacă îl vedea ieşind din valuri, niciodată dominat de ele – i se făcea frică de gândurile ei nesocotite. Corpul lui, strălucind de apă, era şi puternic, şi suplu, avea şi blândeţe, şi duritate, nimic nu-i lipsea ca ea să se simtă zdrobită şi subjugată.

Toate întâmplările de peste zi, sub dogoarea soarelui, nu erau decât pregătirea nopţii care avea să vină. Tot ce simţurile acumulau în acest răstimp, semăna cu o prelungă şi neîntreruptă mângâiere. De fiecare dată Eva aştepta noaptea cu puţină teamă, ca pe o întrebare, neştiind dacă va putea sa răspundă. Dragostea începea prin a fi o necunoscută; gesturile şi cuvintele veneau prin surprindere, nu-i lăsau linişte, nici odihnă, se puteau sfârşi într-o înălţare la cer sau în crimă.

Luna, care scălda în lumină de veghe cămăruţa, perdelele groase, mişcate de vânt, apa lacului, clipocind jos, stuful fremătând, toaca şi talanga schitului sunând la slujbele de noapte, ţârâitul greierului din perete, toate se înfăşurau pe braţele ei prefăcute în cruce, pe grumazul acordat cu creierul şi cu trupul, intermediar între minte şi simţuri, se scurgeau prin şuviţele părului răsfirat pe perne, o acopereau de la frunte până la glezne, se aşezau între pielea ei şi a lui, ca un catalizator, rămânând în afara formulei, dar mijlocind ca ea să se întregească, şi fiinţa lor să se dizolve una în alta.

Din acel timp care se scurgea fără calendar şi fără ceasornic, mai întâi îi era greu să-şi amintească fapte şi zile; rămânea rotunjit într-un bloc de impresii inseparabile. Fusese un târg de dragoste, fără altă semnificaţie. Figurile oamenilor întâlniţi atunci îi apăreau toate la fel; niciuna nu avea identitate. Ştia că au existat părintele Gherasim, şi stareţul, şi fratele Achim, şi alţi fraţi. Şi alţi călugări, dar aceştia erau străinii şi totul era străin dincolo de ei doi.

Îşi amintea că într-o seară merseseră la slujbă, în bisericuţa schitului. Ardeau numai două lumânări, la cele două strane, din dreapta şi din stânga altarului, luminând două măşti de panopticum, două capete de ceară, chinuite de evlavie, care citeau cu glas de om din cărţile de rugăciuni, pronunţând cuvinte cunoscute, dar în fraze de neînţeles. Restul bisericii plutea în semiîntuneric. Nişte umbre stăteau îngenuncheate în lungul pereţilor, pâlpâind, gata să-şi dea duhul o dată cu lumânările. După un timp, o altă arătare ieşise din altar şi alunecase pe isonul cântăreţilor din strane, cu o cădelniţă în mână, afumând pe deasupra umbrelor de la pereţi. Şi cum se apleca ritmic după cădelniţă, Evei i se păru deodată că întreaga biserică de scânduri se leagănă, ca o corabie.

Se gândi că, poate, bietele umbre erau de mult în aşteptarea ţărmului… Când ieşi afară, văzându-se pe pământul nemişcat, cu cerul limpede, se miră că oamenii dinăuntru continuau să asculte rugăciunile, în loc să grăbească debarcarea.

Altădată, probabil spre sfârşitul şederii acolo, fiindcă era în timpul sărbătorilor turceşti dinaintea toamnei, fuseseră într-un sat, la slujba musulmană. Despre amândouă îşi amintea laolaltă, prin ceea ce era asemănător între ele. Ştia de un drum îngust, plin de praf, printre bostănării, pe care plecaseră în amurg. El o ţinea de mână şi îşi legănau braţele din mers, ca şcolarii. Când ajunseră în sat, uliţele erau pustii, nu ardea nicăieri nici o lumină, nu se vedea nimic mişcând prin curţi. Deasupra acestei aşezări tăcute, pe cerul înstelat, se ridica, mai înalt decât casele şi decât copacii, minaretul moscheii. La răstimpuri, muezinul rostea strigăte plângătoare, cu tăceri între ele, ca şi cum, după fiecare strigăt ar fi aşteptat să-i vină un răspuns de pe câmpul gol.

Moscheea era în fundul unei grădini, împrejmuită cu un zid înalt de piatră; întunericul făcea să plutească asupra ei unde enigmatice, care pe Eva o înfiorau fizic, ca o briza rece. Totul se petrecea în linişte şi tăcere. Un om, aflat la uşi, le dăduse papuci mari de papură. Peretele din faţă era luminat de aceleaşi lumânări, ca la schit, poate cu acelaşi simbol. Un rând de oameni stăteau aliniaţi cu spatele la intrare, cu capetele aplecate, cu spinarea puţin adusă şi cu mâinile atârnând pe lângă trup, ca nişte spânzuraţi. Era toată suflarea bărbătească a satului, şapte-opt la număr, prea puţini ca să alcătuiască o lume şi să justifice strigările muezinului. Femeile nu luau parte la slujbă – nevrednice, impure sau inutile? În schimb, se afla la loc de cinste, în mijlocul rândului, produsul pântecului lor repudiat cu prefăcătorie, un copil de vârsta când nu-i posibilă prihana. După aceea Eva aflase că îl alegeau dintre cei fără nici o vină, anume ca să facă legătura cu Dumnezeu, şi nu înţelegea de ce acest intermediar trebuia să fie un neştiutor. Ipocrizia începea în cer, sau pe pământ?

Un timp îndelungat oamenii stătuseră astfel, nemişcaţi, într-o tăcere care lăsa să se audă pâlpâitul lumânărilor. Dacă s-ar fi sfârşit aşa, Eva ar fi fost câştigată de solemnitatea neobişnuită, care o tulbura în misticismul ei de femeie răpusă, făcând-o să simtă prezenţa reală a unui duh izbăvitor. Dar, deodată, copilul îşi duse mâinile la urechi, într-un gest grotesc, imitând bălăbănirea urechilor de măgar, şi începu să spună repede cuvinte neînţelese. Ceilalţi îl imitară, întorcând capul când într-o parte, când în alta, şi strigând în amândouă părţile invocări sacadate.

Şi iarăşi i se păru Evei că pereţii locaşului se mişcă, luaţi de valuri, ducând pe credincioşi spre un ţărm căutat vreme îndelungată. Îşi închipui că muezinul din vârful minaretului era omul de veghe pe catarg, care e spunea că pământul nu se vede.

În nopţile ei de dragoste se gândea la cele două slujbe şi i se părea că gesturile ei sunt mai apropiate de natură şi de Dumnezeu, decât ale credincioşilor. Dar era şi ea în căutarea unui ţărm, pe care nu ştia dacă are să-l găsească.

Aşa se scurse iulie şi o bună parte din august. Nu îndrăznea să-l întrebe unde se vor duce de aici, ce va veni o dată cu toamna. Într-o zi noroasa, merseră la Constanţa; el trebuia să ridice bani – nu spuse nimic altceva. Drumul până la gară, vreo trei kilometri, îl făcură pe jos, apoi se urcară într-un tren plin cu vilegiaturişti care se întorceau acasă. Eva se simţea sălbatică.

El îşi termină treburile repede, dar rămaseră în oraş până seara. După-amiază se plimbară pe dig şi ajunseră la far. Marea era cam agitată; valurile sparte în blocurile de beton se prefăceau într-o pulbere măruntă, pe care vântul le-o aducea în obraji. Evei i se părea o ostilitate şi avea presimţiri proaste. În capul digului se aşezară pe pietre. În mugetele geamandurii, un vapor alb pleca din port; îl văzură de aproape, încărcat de pasageri care încă mai făceau semne cu batistele. Spre Sud părea să fie furtună, şi vaporul alb se ducea într-acolo. Eva se simţi înfricoşată; îi era peste putinţă să iubească marea; n-ar fi vrut să fie între călători, chiar dacă ar fi mers spre un Eldorado confirmat.

Alături, pe aceeaşi piatră, se aşezase un băiat – nu-şi dădea seama dacă era un copil sau un adolescent. Văzând-o că îl priveşte, băiatul îi zâmbi, roşu de emoţie, şi spuse, lămurindu-şi prezenţa acolo:

— L-am conclus pe tatăl meu; e comandantul.

— Şi unde pleacă?

— La Haiffa, de-acolo la Alexandria.

— Nu-ţi pare rău că te lasă singur?

— Nu mă lasă singur, mă lasă cu mama.

Deodată îşi aţinti privirea spre vapor şi începu să facă semne cu mina.

— Uite-l, el e!

Eva nu vedea nimic, dar zâmbi. Micul ei vecin îşi reluă vorba:

— Tata e cel mai tânăr comandant de vapor. Aţi fost vreodată cu vaporul?

Nu putea să-l urmărească; se uită la omul de lângă ea. El stătea cu bărbia în pumni, întunecat, cu fruntea încruntată, urmărind vaporul cu o privire stranie, goală şi fixă. Se simţi neliniştită. Băiatul vorbea mai departe:

— Aţi văzut „Revolta de pe Bounthy”? Data viitoare tata pleacă la Marsilia şi mi-a promis că-mi aduce o bicicletă Aleyon. Am una, mi-a cumpărat-o când am intrat în liceu, dar nu-mi mai place; vreau o bicicletă de curse. La anul o să-mi ia motocicletă.

Din după-amiaza aceea, Eva rămase tulburată; nimic nu-i reda liniştea dinainte. Drumul spre casă îl făcură în tăcere; nu se mai plimbară în amurg pe faleză. Seara, la masă, el dădu înfocarea la o parte, destupă însă o sticlă de whisky şi bău vreo două pahare din băutura aceea pe care totdeauna o dispreţuise. Pe urmă fumă mult timp, aşezat ţărăneşte pe prispă. Când veni în casă se trânti în pat cu faţa în sus.

— Sunt obosit, Eva!

A doua zi, afară era senin, şi tot aşa cum se limpezise cerul, se limpezise şi chipul lui posomorât din ajun. O săptămână trecu liniştită, ca toate de mai înainte, cu sculatul devreme, cu mersul pe plajă, în voie bună, cu plimbările din amurg şi cu nopţile de dragoste. Era spre sfârşitul lui august; trenurile treceau pline de oameni care se întorceau acasă. Pe măsură ce soarele pierdea din putere, el se arăta mai avid de căldura lui. Un nor cât de mic îl indispunea, dar, din fericire, rar trecea câte unul pe cer, întrebător şi neconvins; vremea se păstra strălucitoare. Renunţase la unele obiceiuri, gimnastica înotul prelungit până departe în larg, ca să stea cât de mult la soare. Uneori părea că nici nu mai respiră, aplatizat pe nisip, în stare hipnotică.

Eva aştepta un deznodământ, simţea că se apropie.

Într-o dimineaţă, pe când stăteau pe nisip unul lângă altul, o chemă, cu un glas ciudat în care se simţea nehotărâre, sfială şi suferinţă.

Se întinse spre el; îi văzu ochii aţinuţi într-ai ei, cu o privire necunoscută, şi aşteptă să-i vorbească. O privi mult timp, adânc, chinuit – şi nu scoase un cuvânt.

În altă zi, o chemă iarăşi, cu acelaşi glas, dar nu-i spuse nimic. Ochii lui se mişcau nehotărâţi, cum ar fi căutat un punct unde să se oprească; o priveau pe ea, priveau soarele, orizontul, întreaga lui fiinţa părea că se clatină. Într-un târziu închise ochii, şi abia după aceea şopti:

— Eva, ştii… Aş vrea… Dacă aş muri într-o zi. Aş vrea să ştii că ai fost cea mai frumoasă întâmplare din viaţa mea.

(Se ridică într-o rână şi o privi.) Tu te cunoşti, Eva? Ce ştii tu despre tine?

Ea zâmbi cu amărăciune. Din nefericire trecuseră zilele când s-ar fi aruncat cu braţele de gâtul lui, ca să-i spună: „Nu ştiu altceva decât că sunt făcută pentru tine. Să mă iubeşti, să mă chinuieşti, şi să aştept fericită toate nebuniile tale.” El spuse:

— Eşti tot ce-am avut mai bun în viaţă; primul şi singurul bun, care mi-a adus numai bucurie, fără zbucium, fără griji!

„Fără zbucium şi fără griji, se gândea Eva, fiindcă zbuciumul şi grijile le-am luat asupra mea!”

Cu toată amărăciunea şi neliniştea, era mulţumită în tristeţea ei, să audă decretul lui de recunoaştere.

— Eva, ştiu că odată am să rămân singur. Are să vină o zi când n-ai să mai fii pentru mine.

— Totdeauna, oricând, orice s-ar întâmpla, am sa fiu pentru tine.

— Nu; într-o zi ai să găseşti un om mai bun.

— Tu eşti bun. Nu vreau altceva.

— Spui vorbe frumoase, Eva! Tu le crezi, şi mie îmi place să le cred. Dacă nu le-aş crede, aş suferi. Dar, cu toate că te cred, ştiu că are să fie altfel; mă amăgesc. Poate toată viaţa n-am făcut decât să mă amăgesc. Şi tu ai să fii cea mai grea amăgire a mea.

Ea se ridică şi-l privi îndurerată.

— Dar de ce, de ce tot ce spui, când sunt lângă tine, când ştii că niciodată n-am să fiu altfel decât ai să vrei tu? Spune-mi, cum vrei să fiu acum?

— Stai, Eva, întinde-te la soare; îmi ţii umbră.

În ultimele zile ale lunii începu să plouă; venea sfârşitul. Marea era vânătă şi rece, lacul părea tulbure, umezeala lui ceţoasă pătrundea în odăiţă, topind cele din urmă iluzii.

„Va fi azi, va fi mâine!” îşi spunea Eva.

Într-o dimineaţă fu surprinsă când văzu că e se sculase înaintea ei. Privea pe fereastră, încruntat, frecându-şi mâinile reci. Îşi aminti de ploile care acum câţiva ani o împiedecaseră să-l vadă; avea să urască toată viaţa ploaia şi cerul noros. Nu mai era nici o nădejde să se însenineze.

„Va fi azi!”

El se întoarse, cu chipul posomorit.

— Eva, mi-e dor de soare!

Se priviră stânjeniţi; el îşi freca mâinile, de frig. Eva nu mai putea să îndure tăcerea – şi cuvintele ar fi fost nimic. Se ridică şi începu să adune lucrurile.

— Eu mă duc să anunţ la schit, spuse el.

Ca şi când totul era lămurit.

— Bine; la cât avem tren?

— Vrei într-adevăr să plecăm?

Îi zâmbi, jalnic. Nu era revoltată; poate obosise de nelinişte. Sunt oameni care ajung să se omoare singuri. Cine le poate pătrunde gândurile? spuse:

— Da, cred că trebuie să plecăm.

El suflă adânc.

— Atunci strânge repede; în zece minute mă întorc.

Rămasă singură, Eva se gândi: „Nu mi-a dat mai puţin decât a promis. Mi-a promis să mă ducă la capătul celor nouă câmpii; nu ne-am înţeles pe cât timp. Şi m-a dus! Dacă ar fi fost numai o zi, şi tot trebuia să fiu mulţumită. Au fost trei luni!”

Nu îndrăznea să-l întrebe ce va urma; ştia, simţea că va fi ceva rău, de aceea vroia să afle cât mai târziu. Mai aveau drumul până la gară, mersul cu trenul… Viaţa nu se sfârşise.

Fratele Achim luă geamantanele şi porniră pe calea ferată. Traversele ude erau alunecoase. Eva mergea cu gulerul pardesiului ridicat; avea picioarele goale în sandale. Nu-şi luase nici măcar o pereche de ciorapi; nu se gândise la viitor. Ploua şi era îmbrăcată ca o servitoare de casă mică. Părul îi atârna ud pe umeri.

Se urcară într-un tren aproape gol; ultimii oameni plecaseră în grabă o dată cu venirea ploilor. Cineva vorbi.

— Ne-am speriat degeaba; are să se facă frumos.

Îşi spunea în gând: „Hai să coborâm, hai înapoi în odăiţa noastră! Nu mi-e frică de ploaie. Am să-i cer părintelui Gherasim o sobiţă, am să aduc lemne, am să fac focul; tu să nu faci nimic. Să stai în pat şi să fii cât ai să vrei de posomorât; n-are să-mi fie frică; mă mulţumesc cu oricare chip al tău. Haide înapoi şi lasă-mă să stau la picioarele tale! Nu am să te supăr cu nimic, n-am să mă mişc, n-am să respir, nici n-ai să mă simţi. Dacă are să-ţi fie foame, am să-ţi aduc lapte cald şi pâine proaspătă. Am să mă duc pe lac cu părintele Gherasim şi am să prind chefali; dacă nu ţi-or mai place chefalii, am să mă duc pe plajă, până departe, la pescari, şi am să-i rog să răscolească marea ca să dea de scrumbii. Ştiu cum vrei scrumbiile: fripte pe grătar şi stinse cu sos de untdelemn şi lămâie; mai avem un bidon de untdelemn grecesc; hai cel puţin până terminăm bidonul! Am să mă duc departe pe câmp, până am să găsesc o bostănărie unde să mai fie pepeni. În septembrie, pepenii nu mai sunt buni, dar îţi jur că am să caut unii care să-ţi placă! Şi dacă are să-ţi treacă foamea, am să-ţi pun o ţigară bună în ţigaretul de chihlimbar, am să-ţi aduc tăciunele în palmă, să aprinzi. Şi în fumul albastru al ţigării tale, am să descopăr visele mele cele mai frumoase. Hai înapoi! Dacă n-o să-ţi placă ţigara, am să-ţi aduc o narghilea, să fumezi de dimineaţă până seara, în vârful patului, ca sultanii. Şi dacă după ce fumezi are să-ţi fie somn, am să-ţi cânt încet un cântec pe care nu l-ai auzit niciodată, nu-l ştiu încă, dar îl simt în inima mea: un cântec despre o fată proastă care nu crede în altă fericire decât să-ţi fie sclavă. Şi dacă după ce ai să te trezeşti are să-ţi fie frig, am să-ţi iau mâinile într-ale mele şi am să le încălzesc cu răsuflarea mea. Şi dacă are să-ţi fie dor de mine, am să-mi lepăd veşmintele şi am să mă lipesc de tine, atât de cuminte sau de nebună cât ai să vrei tu. Nu am să mă împotrivesc niciodată, nici unuia din gesturile tale – şi dacă la urmă nu-ţi va mai fi de ajuns dragostea, ci vei vrea moartea mea, am să stau fericită în mâinile tale, să mă sugrumi – numai vino înapoi, te rog!”

La staţiile celelalte se mai urcau unii călători răzleţi, uzi de ploaie şi dezorientaţi. Era un tren mic, cu vagoane urâte de clasa a treia, murdare, mirosind a câine ud.

Cam la jumătatea drumului, ploaia conteni; pe cer goneau nori sfâşiaţi. „Uite soarele! Hai înapoi, o zi, o oră.”

Stăteau afară pe platformă; curentul le aducea în obraz stropi de apă de pe acoperişul vagonului. Trenul cobora spre mare; în faţa locomotivei, la câteva sute de metri, se vedea plaja, tăindu-le drumul. În alte împrejurări, ar fi întrebat: „Ce se întâmplă? Mi se pare că intrăm în mare.”

Şi el ar fi răspuns, râzând de ea, cum făcuse rândul trecut: „Sigur, nu ştiai! Trenul e amfibiu, merge şi pe uscat, şi pe apă. Locomotiva are o elice mare, am uitat sa ţi-o arăt. N-au mai făcut cale ferată până la gară; trebuia să ocolească.”

Iar ea ar fi fost fericită să-l creadă, ştiind că minte şi sperând că printr-o minune trenul va merge pe apă… Acum el privea marea, posomorât, în timp ce locomotiva cotea pe neaşteptate la stânga, luându-şi drumul pe lângă ţărm şi spulberând ultima iluzie.

Înainte de a intra în gară, îl auzi în sfârşit spunând ceva. Ezita, dar se simţea că în sinea lui toate hotărârile erau luate.

— Eva, acum ajungem. Tu ce vrei să faci?

Nu-l privi, îl cunoştea, ştia că ar fi fost zadarnică orice revoltă şi nici nu se socotea în drept să fie revoltată. Răspunse, dar nu se auzi nici ea.

— De ce nu vorbeşti mai tare?

Părea iritat. Era inutil să-i spună de ce nu putea vorbi mai tare. Răspunse încă o dată, cu glasul ridicat, aproape strigând:

— Nu ştiu.

— Crezi că ai putea să te întorci acolo?

Nu se revoltă nici acum; o întrebase, şi era dreptul lui să întrebe. Ea trebuia să răspundă. Răspunse;

— Nu mă întorc.

— Eu trebuie să plec. Mi-am oprit loc pe un vapor, pentru Marsilia. Aş vrea să te las undeva unde să te simţi bine.

Deci nu ploaia îl alungase! Îşi luase bilet din vreme, probabil rândul trecut, când fusese după bani. Ştiuse de mult ce o să fie, şi vorbea abia acum. Îl cunoştea! Era zadarnic să se revolte!

— Pleci direct de aici? Nu ai să-ţi iei nimic de la Bucureşti?

— Nu; am venit fără bagaj.

Îl privi stupefiată.

— Şi pentru ce ai venit?

— Numai ca să te văd. Nu crezi?

Credea!

Trenul se opri la peron, în locul unde se oprise prima oară; se auzea sirena unui vapor.

— Vaporul meu pleacă mâine; vrei să te duci acum mai departe sau rămâi cu mine?

Dacă nu ploua de dimineaţă, ar fi fost în stare să rămână acolo cu ea, până mâine, s-o anunţe în ultima clipă. De ce nu avea puterea să răspundă: „Plec!”. Spuse:

— Rămân.

El îi strânse mâna.

— Îţi mulţumesc! Mi-ar fi fost foarte greu fără tine.

(Părea înveselit.) Mai avem o zi şi jumătate de stat împreună. Ai să mă conduci la vapor, pleacă la cinci după-amiază. În seara asta vreau să petrecem.

La hotel ceru două camere, ea nu ştia de ce – poate direcţia era exigentă, poate oraşul era puritan. Ferestrele lui dădeau în piaţa primăriei, ale ei spre mare. Nu mai vroia să vadă marea; coborî storurile.

Deşi cerul se limpezise pe deplin, Eva ar fi vrut să-şi cumpere o pereche de ciorapi, nu mai putea merge în picioarele goale, dar acum, în preziua despărţirii, nu îndrăznea să-i ceară bani. Fugise de acasă cu buzunarele goale şi cu mintea la fel de goală. Nu avea nici un act de identitate.

La prânz mâncară jos, la o masă aşezată pe trotuarul lat din faţa statuii lui Ovidiu. Eva se gândea că, pe lângă gloria de a fi adăpostit un poet ilustru, oraşul trebuia să nu uite că fusese socotit loc de surghiun. Oare oamenii care treceau prin piaţă încercau să pătrundă cu mintea dincolo de modesta înfăptuire plastică, să se întrebe ce gânduri va fi nutrit pe ţărmurile acestea posomorâte omul venit de pe un pământ atât de cald? Ea izbutea să înţeleagă ceva, fiindcă simţise în ultimele zile şi umezeala, şi frigul, fiindcă era ea însăşi o exilată.

După prânz, el ţinu sa meargă la cinematograf; îl însoţi cum şi-ar fi însoţit propriul dric. În timp ce pe ecran se desfăşurau drame care n-o interesau, îşi spunea: „Mâine, pe vremea asta…”

Se făcuse ora cinci când ieşiră. De aici înainte, fiecare clipă care se scurgea era ultima; mai numărase şi altădată, la fel, momentele dinaintea despărţirii; tot ce se întâmpla, fiecare pas, fiecare gest, fiecare vorbă, n-avea când să se mai repete.

O târî pe străzi, prin cofetării, prin magazine, o opri în faţa tarabelor înşirate pe trotuare, îi umplu braţele cu lucruri felurite, fără folos – şi nu băgă de seamă că-i în sandale, cu picioarele goale, să-i cumpere o pereche de ciorapi. Nici seara, când o duse la un cabaret şi băură şampanie, nu observă cât era de nepotrivită îmbrăcămintea ei cu anotimpul şi cu localul.

Dar mai aveau o noapte, o noapte întreagă – şi o dimineaţă, şi jumătate din după-amiază! Amăgită de băutură, Eva îi apucă mâinile, peste masă.

— Sunt fericită!

Plafonul i se părea sus, departe, plin de stele, de unde îi cădeau în ochi puzderie de meteoriţi prefăcuţi în pulbere aurie; îl simţea pătrunzându-i prin pupile, cu o plăcere dureroasă, şi sfârâind în clipa când se stingeau pe retină. „Dacă mai ţine aşa, am să orbesc!” De ce să-i fie frică? – mâinile lui erau între ale ei, aveau să-i arate drumul.

— Sunt fericită, auzi?

— Eva, nu mă face să regret că plec! Ce-i cu ochii tăi? Parcă ard! O să fie o zi când ai să te uiţi aşa în ochii altui bărbat?

Era sigură că nu. Şi se gândea: „Poate are să-şi schimbe hotărârea, acum, în ultima clipă, şi are să rămână!” Şi ochii lui ardeau, şi mâinile îi erau calde. Trebuia să rămână! Ea nu-i spusese nimic. Nu mai era mult timp, dar simţea că o să fie de ajuns. De ce nu ştiuse oare că are dreptul să-l oprească?

— Vrei să mai bem? Beau pentru norocul tău. Să ai de două ori mai mult noroc decât vrei tu! Ajunge?

— Prisoseşte.

— Prisosul să-l dai săracilor. Mă înscriu prima pe lista lor. Aş vrea să fiu toată viaţa săracul tău, să mă miluieşti duminica, după liturghie.

— Eva, te-ai îmbătat!

— Da, dar nu acum. Demult. Nu băgaseşi de seamă? Acum eram gata să mă trezesc şi mi-am spus că ar fi păcat. Nu vreau să mă trezesc! Ce-ar fi să mergem de aici? Ştiu un loc unde ţi-aş putea spune mai multe. Vrei?

El se învoi. În stradă, o apucă de braţ.

— Încotro?

— Acasă. Ţi-am promis că te duc undeva unde pot să-ţi spun mai multe. Ai să vezi că n-am vrut să te amăgesc.

Pe coridorul hotelului se despărţi de el, nelogic:

— Aşteaptă-mă un sfert de ceas.

Un sfert de ceas de reculegere, cum ar fi stat în genunchi şi s-ar fi rugat, îşi pregătea ultimul joc. Auzea marea jos.

Când intră, el fuma aplecat pe fereastra. La ora aceea, în port macaralele încă mai huruiau.

Se întoarse şi veni spre ea, cu ţigara în mână; fumul îi intrase într-un ochi, făcându-l să lăcrimeze; nu cumva plânsese? Nu! – era mai mult decât o imposibilitate, lipsea însăşi noţiunea, lipsea chiar şi cuvântul, până la rădăcina lui cea mai îndepărtată, cum lipseşte focul din gheaţă şi frigul din flacăra. Şi totuşi, pe faţa lui apărea o durere pe care în primele clipe nu avusese forţa s-o lepede. Eva ar fi văzut-o, dacă ar fi putut sa creadă.

— Haide, ce vroiai să-mi spui?

Părea străin şi venit de departe. Ea zâmbi, enigmatic.

— Întâi închide fereastra; mi-e frig. Acum aruncă ţigara!

E ceva solemn.

Stătea în mijlocul camerei, cu picioarele goale, pe covor.

— Eva, cum umbli aşa, ca ţiganii?

— E foarte curat pe jos. Şi n-am papuci frumoşi. E un nenoroc: n-am avut niciodată o pereche de papuci frumoşi.

— Am să-ţi trimit eu unii, de la Paris.

Ea se sili să zâmbească:

— Îţi mulţumesc, dar n-am să-i port; am să-i ţin într-o vitrină de cristal. Nu pot lăsa să se uzeze un lucru primit de la tine.

— De când ai învăţat să spui nimicuri atât de frumoase?

— Te înşeli, nu-i un nimic; e ceva foarte important. Eu am voie să vorbesc serios?

— Oricum, îţi sade mai bine altfel. Haide!

— Voiam să-ţi spun ceva grav, dar n-ai decât să crezi că-i glumă. Ştii ce se întâmplă cu mine? Te iubesc!

O privi nedumerit, o nedumerire sinceră, dar provenind într-un joc fals; devenea victima unui scepticism născocit şi mereu în creştere, deşi nu-l alimenta nimic.

— Nu te uita aşa la mine! urmă Eva. Da, te iubesc şi înţeleg că te miri, deşi ţi-am mai spus o dată, ce-i drept cu alte cuvinte. Probabil că ai uitat. Dar nu te întrebi de ce am fugit după tine?

— Când ai fugit după mine?

Părea şi mai nedumerit.

— Atunci, în Jungerwald.

— Dar atunci a fost o întâmplare, Eva; o cavalcadă!

Era cinic, inconştient, sau beat? Nu, era el, în permanentă stare de devenire – trebuia să şi-l reamintească.

— Şi ceea ce a urmat?

— Ştiu eu? O vacanţă. N-ai vrut să mergem la mare, să ne petrecem vara împreună?

Era fără folos să-i spună: „O vacanţă?! Nu ştii că pentru vacanţa ta mi-am lăsat un bărbat şi o casă unde mă simţeam bine, fiindcă acolo mi se oblojiseră răni grele? Pentru vacanţa ta sunt astăzi, toamna, într-un oraş străin, în sandale, fără ciorapi, cu o fustă, o bluză, un pulovăr şi un pardesiu? Din vacanţă te întorci odihnit şi împrospătat la casa ta. Oare ştii că n-am unde să mă întorc?” Ridică ochii spre el.

— Îţi place părul meu? Îl am de la tine. Dacă n-ai fi fost tu l-aş fi purtat şi azi în coade. Ţie îţi datorez tot ce este întregit în mine. (Îşi desfăcu pardesiul la gât.) Odată ai spus că mi-ar sta bine un şirag subţire de perle; mai târziu am avut perlele, dar fiindcă nu erau de la tine, nu le-am pus niciodată; niciodată n-am să le pot pune. (Îşi descheie mai mult pardesiul.) Priveşte umerii mei; erau mai plăpânzi când m-ai cunoscut; am crescut. Chiar în lipsa ta, am crescut pentru tine.

Pardesiul alunecă în jos, pe braţe, până la coate.

— Eva. Tu n-ai nimic pe dedesubt? Să nu răceşti!

— Nu; n-am să răcesc! N-ai ştiut niciodată ce groază însemna pentru mine gândul că aş putea să fiu bolnavă într-o zi când trebuia să ne întâlnim. Şi boala m-a ocolit, fiindcă se ştia învinsă, fiindcă nu m-ar fi putut împiedica să vin.

El asculta şi o privea, cumpănind între vorbele ei şi pielea arsă de soare; chiar sub lumina directă a becului rămâne mată şi inalterabilă. Aici scepticismul lui cădea la pământ ciuruit de gloanţe. Părea uimit încă o dată.

— Am să sufăr de dorul tău. Eşti o mică minune!

Întinse mâinile, să-i cuprindă umerii. Ea se feri cu un gest care ar fi vrut să spună: „Stai, nu te grăbi! Ai să mă găseşti în orice clipă, nu trebuie să te temi! Nu face provizii de „mine„, îţi sunt rezervată! Altcineva nu va veni să mă ia.” Apoi îi vorbi astfel:

— Vezi sânii mei? Acasă, la şcoală, nu li se pronunţa niciodată numele, în faţa mamei şi a Gettei mă feream. Aş fi murit de ruşine dacă vreo fată la internat m-ar fi văzut goală. Şi ai venit tu, într-o zi, mi-ai descheiat rochia la gât, mi-ai aruncat lucrurile de pe dedesubt şi mi-ai pus mâinile pe sâni. Din ziua aceea, sângele meu nu mai ştie alt nume, decât numele tău. Când mă gândesc la tine, sau când te văd, sânii mi se aprind şi îngheaţă, îngheaţă deasupra, iar înăuntru ard ca flacăra.

Îşi trase coatele din mâneci, lăsă pardesiul să cadă, îşi scoase picioarele unul după altul dintre falduri şi rămase goală, sub lumina violenta a becului fără abajur.

— Tu ai făcut să nu-mi fie ruşine de goliciunea mea, şi m-ai redat mie însămi. M-ai făcut să mă cunosc, centimetru cu centimetru, de la frunte până la călcâie. E oare o părticică din mine pe care n-au trezit-o mâinile tale? Ai pus mâna pe mijlocul meu şi atunci am văzut că mijlocul mi s-a făcut mai subţire. Mi-ai cuprins şoldurile în braţe, şi şoldurile au crescut, ca o plămadă; ai stat cu capul pe pântecele meu, şi din clipa aceea am avut nevoie de greutatea ta, cum au nevoie corăbiile de lest, ca să nu se răstoarne.

Stătea cu genunchii lipiţi, cu pumnii strânşi, uitându-se drept în ochii lui, cu o privire fierbinte, privirea în care continuau să ardă stelele înainte de a se stinge pe retină.

— Peste tot port urmele mâinilor tale; te cunosc pe dinafară şi te cunosc pe înlăuntrul meu. Braţele mele nu pot să se mai arcuiască altfel, decât după tine. Coapsele mele te cunosc mai bine decât le cunosc cu pe ele, deşi îmi aparţin de la naştere. Am crescut ca pe un tipar, am luat forma ta. Te-ai gândit ce se întâmplă acum cu toate?

— Ai un bărbat!

— Nu.

— Ai avut. Toate au fost în mâinile lui, şi n-a murit nimeni.

— De unde ştii?

— Lasă, Eva, viaţa e altfel! Odată ai s-o cunoşti la fel ca mine.

— Şi ce-am să câştig?

— Nepăsarea, seninătatea…

Ea râse, cu amărăciune.

— Seninătatea ta! De-ai şti ce încruntat e chipul tău în unele zile! Ţi-ai numărat vreodată cutele de pe frunte? Eu le-am învăţat pe dinafară cum învăţam râurile şi munţii la geografie. De ce nu vrei să stai la adăpostul meu? Aşa cum sunt de firavă, de multe ori ţi-aş fi pavăză! De ce nu mă laşi să-ţi mângâi fruntea? Ţi-aş face-o cu adevărat senină.

O cuprinse în braţe; parcă nu auzise.

— Eva, o să-ţi simt lipsa!

— Atunci de ce pleci?

Îl simţi că se duce departe, de unde poate venise adineauri.

— Nu ştiu; mi-e teamă să nu mă transform în copac. (Nu glumea, nici nu părea nebun.) Mi-e teamă de limitările spaţiului. Trebuie să plec repede, şi mereu, să mă apăr!

Nu-l înţelegea şi nici nu credea că trebuie să-l înţeleagă. Îşi pregătise ultima carte şi ultima miză:

— Ia-mă cu tine!

Nu-i răspunse; din depărtările întunecate unde se chinuise ajungea iar la lumină, în mijlocul camerei. O privea şi-o adulmeca, mirat de ceea ce găsea iarăşi nou în pielea curată, aurită de soare, care tremura sub degetele lui, arzându-l, cum ar fi fost încărcată de electricitate.

Tăcerea o făcu să spere; în inimă începeau sa i se lipească la loc fire rupte şi nu îndrăznea să spună nimic, înainte de a simţi că sudura e trainică. Trebuia să umble încet cu speranţa ei, să n-o destrame.

Se lăsă în braţele lui, amuţită. Dar în gând vorbea cu el şi-i spunea psalmii: „Uite braţele mele; nu te-am minţit, se potrivesc întocmai pe tine. Uite sânii mei, ard înăuntru şi sunt de gheaţă deasupra, şi nu ştiu ce mă ameţeşte mai mult: frigul sau căldura. Iată-mi coapsele, ele ştiu măsura şoldurilor tale. Şi înlăuntrurile mele te cunosc şi te aşteaptă – nu te-am minţit – vino şi vezi că totul s-a format pe tine. Rămâi în braţele mele, ştiu să te ţin, n-ai să oboseşti niciodată de legarea cu mine. Simte acum că nu sunt făcută pentru altceva, şi nu mă lăsa fără sens în viaţă, nu pleca din mine…”

Când se trezi, afară era lumină. Auzea în baie hârşâitul lamei de ras; pe urmă auzi apa la chiuvetă, mai târziu duşul, şi la urmă el începu să cânte; cânta vesel şi fals, marşul militar de Schubert, ca în fiecare dimineaţă.

Eva era încă ameţită, îşi simţea corpul frânt, ca după boală, cu durerea voluptoasă a convalescenţei. Mai spera în miza ei, în viaţa pe care i-o dăduse. Când el apăru în uşa băii, îi citi intenţia pe faţă. „Pleacă.'„ Pierduse – miza şi viaţa. Cartea ei fusese nenorocoasă.

— Eva, ştii cât e ceasul? Unsprezece!

Dădu cuvertura la o parte şi îşi frecă obrazul de pielea ei împietrită; nu simţea că o străbat curenţi de gheaţă; deasupra era tot fierbinte.

— Miroşi a dragoste!

Ar mai fi întins o dată mâinile: „Rămâi, sunt toată dragoste!” El însă îşi reveni.

— Hai, sus! Trebuie să te îmbraci. Până atunci eu îmi fac geamantanul.

Şi astfel se sfârşi. Când se întoarse din camera ei, după o jumătate de oră, îl găsi gata de plecare.

Înainte de a coborî, o întrebă, cam încurcat:

— Tu ce faci acum?

— Aştept să pleci.

— Şi după aceea?

— Am să văd.

— Vrei să-ţi iau eu bilet de tren?

Ar fi vrut; dar până unde? Ridică din umeri.

— Nu-i nevoie!

El se linişti.

— Bine. Hai să mâncăm!

Pe la trei, reveniră să-şi ia bagajele.

— Am aranjat cu nota, îi spuse în ascensor. Ai camera până mâine; m-am gândit că poate n-ai să pleci în seara asta.

O trăsură îi duse în port; cheiul, în dreptul vaporului, era înţesat de oameni. Eva gândi: „Aş putea să mă strecor sus, să mă ascund undeva. Ce-ar face, dacă s-ar pomeni cu mine, după plecare?” Din partea ei ar fi fost o aventură mult mai mică decât ceea ce fusese până acum. Dar era obosită; ar fi vrut să-şi lase capul pe o pernă, să doarmă mult timp, mai multe săptămâni, mai multe luni.

— Vrei să mergi sus să-mi vezi cabina?

Comisarul de bord care controla actele o preveni ca în jumătate de oră, vizitatorii trebuie să coboare.

„Iată o preciziune, gândea Eva. Mai avem o jumătate de oră!” Până atunci nu-şi dăduse scama cât era până la despărţire.

Coborî scări înguste, merse pe un coridor luminat de becuri mici. Era o cabină modestă, de clasa a doua, spre pupa vaporului. Dedesubt, se auzea zgomot de maşini. O fereastră rotundă se deschidea la două palme de apa murdară. Mirosea a vopsea, a terebentină, într-o căldură nesănătoasa. Spaţiul era mic, ca o ladă; într-un colţ se vedea o chiuvetă de dimensiuni ridicole; alături un dulap, iar sub fereastră o măsuţă. Totul înghesuit, înăbuşitor, meschin.

I se făcu milă de el, răsfrângerea milei pe care ar fi trebuit s-o aibă pentru ea. Crezuse că drumul lui era o desfătare. Cabina semăna cu o celulă de pedeapsă.

„Dar atunci de ce pleacă, de ce pleacă, Sfinte Doamne?” Ar fi vrut să-l privească în ochi, să-i citească în adâncul lor gândurile, chiar dacă n-ar fi fost posibil să le şi înţeleagă. El era întors cu spatele, chinuindu-se să găsească un loc unde să pună geamantanul. Când îl găsi şi se întoarse, răsuflând uşurat, Eva înţelese că de aici înainte cabina devenea a lui, irevocabil, că nu mai era nici o putinţă de întoarcere.

— Eva, dar tu nu ai bani de drum!

Nu avea bani de drum, nu avea nimic, nici măcar ciorapi în picioare.

— Cum de am uitat?! Nici nu ştiu dacă mai am ceva la mine… (Găsi câteva hârtii mototolite şi i le înghesui în pumn.) Uite, cu asta poţi să ajungi la Bucureşti. Du-te la bancă şi scoate banii! Eva, sunt ai tăi, nu-ţi face scrupule inutile!

Pe coridor se auzi glasul stewardului, cântând pe nas: „Vizitatorii sunt rugaţi să coboare; peste un sfert de oră se ridică schela!”

În aceeaşi clipă, pătrunse pe fereastră fluierul vaporului; pereţii zbârnâiră; Eva le simţi vibraţia prin călcâie. „Vizitatorii sunt rugaţi să coboare!” se auzea glasul, îndepărtându-se pe coridor.

Ridică ochii, speriată.

— Pleci?

El o apucă de umeri.

— Pleci, într-adevăr?

— Pari neliniştită. Ce-i cu tine?

Simţea abia acum ce disperată are să fie. „Vizitatorii sunt rugaţi să coboare…”

Fluierul se auzi a doua oară. Pe fereastră intră o rază de soare, galbenă, cu miros de terebentină.

— Te rog, rămâi. Nu mă lăsa singură!

— Eva, ce ţi-a venit?

Se întoarse, deschise uşa şi o luă la fugă pe coridor.

— Nu pe acolo!

Veni după ea şi o apucă de braţe. Tremura, vlăguită.

Nu ştia dacă va avea putere să ajungă pe chei. Bâigui:

— Fie-ţi milă de mine! Te rog, fie-ţi milă! Nu ţi-am spus niciodată; am crezut că trebuie să fiu altfel. Dar acum nu mai pot… Rămâi cu mine. N-am unde să mă duc. Mă arunc în mare.

— Eva, nu te înţeleg. Linişteşte-te; trebuie să coborî! Pleacă vaporul.

— Nu cobor! Nu-mi pasă! Nu plec singură. Vino cu mine!

El şuieră, strângându-i braţul, cu brutalitate:

— Stăpâneşte-te! Este lume străină!

Câţiva oameni trecură pe lângă ei, în grabă, aruncându-le priviri curioase. Obrazul Evei era ud de lacrimi. El se gândea: „Pe vapor e învăţată lumea cu lacrimile!” O împinse de umeri.

— Hai, Eva, fii cuminte!

Aerul de afară o făcu să-şi revină. Înţelegea că toate încercările fuseseră zadarnice, era pierdută de mult ultima carte.

— Cuminte, Eva, cuminte!

Mai mult decât aceste vorbe debitate mecanic nu putea să-i spună. Îl privi printre pleoape şi, o clipă, prin ochii ei trecu un fulger de ură. Scrâşni, cu dinţii strânşi, abia deschizând buzele:

— Bestie!

Era cuvântul lui, îl folosea ades, referindu-se la un adversar abstract, poate inexistent, dar îl pronunţa cu atâta sete şi ură, şi cu o sinceritate atât de adâncă, încât o convingea, deşi nu-l putea înţelege.

N-o auzise; se aplecă spre ea, prevenitor, cu blândeţe:

— Ai spus ceva?

Se desprinse de mâna lui şi o luă la fugă pe punte, cu capul vâjâind, împleticindu-se printre oameni. Se pomeni singură, în praful de pe chei. Vaporul fluieră a treia oară; se ridică schela. Îi veni să-şi dea cu pumnii în cap, să urle ca fluierul vaporului. Dar nu avea putere. Înţepenise lângă, o bintă de fontă, privind cu ochii pierduţi manevrele de plecare. Pe rând, parâmele căzură în apă, elicele începură să se zbată. Se simţea o luptă între două forţe, dar niciuna n-o putea învinge pe cealaltă; vaporul se îndepărta atât de încet, încât mişcarea lui părea incertă. Eva se agăţă halucinată de această neputinţă, cu speranţa absurdă că s-ar putea întâmpla ceva care să împiedice plecarea. Un remorcher se opintea în cabluri, trăgând povara afară; nu-l vedea, dar simţea acolo o ostilitate. Vaporul se întorcea încet, cu pupa spre mal, slobozind pe coşuri valuri grele de fum negru, îndoliind portul şi cerul. Deodată elicele se răzvrătiră, învinseră rotirea lor neconvinsă şi se proptiră în masa de apă, strivind-o, proiectând-o în cheiul de piatră. Evei i se păru că întreg cheiul; cu bintele de fontă, cu oamenii care fluturau batistele se prăvălea înapoi, asupra uscatului; începea un cataclism pe care nici măcar nu-l sperase.

Când îşi reveni, cheiul nu se mai mişca, iar vaporul era departe.

Soarele cobora pe acoperişurile silozurilor. Porni încet, după ceilalţi oameni, târşindu-şi sandalele prin praf, ocoli bazinul şi se îndreptă spre dig, locul unde odată urmărise, cu cel plecat, plecarea altora. Ar fi trebuit să presimtă din ziua aceea tot ce va urma. Dar era zadarnic să se învinuiască astăzi. Chiar dacă ar fi ştiut, tot n-ar fi făcut altfel; nici nu s-ar fi întors din drum, nici n-ar fi izbutit să schimbe drumul lui.

Acum marea era liniştită; valuri mici se spărgeau în blocurile digului. Câţiva pescari prindeau scrumbii cu undiţa. Vedea vaporul îndepărtându-se; vântul îl împingea din urmă, împingând şi fumul. Din când în când, ridica mâna şi făcea semne.

Lumea ieşită la plimbare se întorcea spre oraş o dată cu amurgul. Eva văzu o bicicletă rezemată de zidul farului; mai încolo era un băieţaş cu capul gol, cu o haină de vânt verzuie. Îl recunoscu abia după câteva clipe. Nici el n-o recunoscu la întâia privire. O salută îngrijorat:

— Vă este rău, doamnă?

Eva se sili să surâdă. I se părea de necrezut că mai există şi alte glasuri în lume decât al celui care plecase. Ar fi fugit de oricine, dar de băieţaşul acesta nu-i era silă, nu purta niciunul din păcatele oamenilor.

— Te ţin minte; am stat de vorbă odată, dar nu mi-ai spus cum te cheamă.

— Luchi, doamnă!

Poate Lucian – Luchi era diminutivul de acasă, fragil şi nemasculin; se potrivea cu el, cu privirea lui sfioasă, cu obrazul de fată.

Fusese un vapor alb atunci; acum vaporul era negru şi ajunsese departe. Eva mai făcu o dată un semn cu mâna, mecanic. Nici nu-şi dădea seama că îi curgeau lacrimi.

— Luaţi batista mea, doamnă!

N-avea nici măcar o batistă! Batista băiatului era albă, iar ea se simţea murdară şi pângărită.

— Îţi mulţumesc, Luchi. Acum trebuie să plec. Poţi să-mi spui unde e biroul de voiaj?

— Vă conduc. Nu sunteţi din oraş?

— Nu.

Dacă ar fi întrebat-o: „De unde?”, n-ar fi ştiut ce să-i răspundă.

Mergea lângă ea, cu bicicleta de ghidon; în urmă, farul începuse să clipească; nu se mai vedea nimic în larg – asupra mării căzuse noaptea.

În uşa biroului de voiaj îi restitui batista, apoi îi întinse mâna. El o privea consternat.

— Sunteţi foarte tristă. Domnul acela…

Răspunse scurt, aproape brutal:

— Era pe vapor. Bună seara, Luchi!

După ce îşi luă bilet, se întoarse la hotel şi întrebă dacă mai era liberă camera cealaltă. Era. Îşi luă geamantanul şi se mută. Jos, mesele de pe trotuar rămâneau goale; prin piaţă treceau puţini oameni. I se părea că toată lumea a plecat, lăsând-o pe ea să păzească un oraş părăsit, rămas fără utilitate.

Încuie uşa şi coborî storurile la ferestre; în baie, pe etajera de cristal, rămăsese lama lui de ras, de azi-dimineaţă. O luă şi o privi mult, pe amândouă feţele; părea nouă. Arunca lamele după ce le folosea o singură dată; avea în geamantan cu sutele, stocul pe un an, sau chiar mai mult. Nu lua niciodată nimic cu amănuntul; batistele, ciorapii câte două duzini, cămăşile câte douăsprezece. La croitor, îşi comanda mai multe rânduri de haine deodată. „E mai practic, spunea. De ce să mă duc la probe de atâtea ori? Pierd timpul o singură dată şi am haine pe tot anul.” Dar pentru ce oare îşi făcea atâtea, dacă nu le purta? Toată vara umbla în short şi în bluză. Îi plăcea să adune multe lucruri, şi pe urmă le lăsa în părăsire. Aşa făcuse şi cu ea. Ar fi putut s-o pună într-un dulap, s-o uite, ca s-o găsească mai târziu, mâncată de molii şi plină de praf.

De ce aruncase lama? Dacă ar fi apăsat-o mai tare la încheietura mâinii, ar fi ţâşnit sângele.

O luă şi o puse în geamantan; era o amintire. Apoi stinse lumina şi se întinse pe pat; pernele mai aveau încă mirosul lui. Şi cearşafurile miroseau încă a dragoste. Îşi plimbă însetată obrazul pe ele, căutând o urmă a nopţii nerepetabile.

Când să pună piciorul pe scara vagonului, îl văzu pe Luchi. Era în faţa ei, cu haine de oraş, cu cravată; părea mai răsărit decât ieri, în mână avea un buchet mic de trandafiri albi; îi stătea bine cu ei, îi stătea bine totul. Se bucură că-l întâlnea, atât de luminos, când dimineaţa ei era atât de întunecată. Se bucură că-i adusese trandafiri.

— Îţi mulţumesc! Ţi-ai cheltuit banii tăi de prăjituri pentru mine! Dar îţi mulţumesc; nici nu ştii ce bucurie mi-ai făcut!

— Dacă-mi daţi adresa, am să vă scriu.

Dumnezeule, ce adresă? Şi ce nume?

— Ai o hârtie?

Scrise adresa doamnei Alion – pentru Eva. Era singurul ei nume legitim…

Trenul traversa înapoi a noua câmpie; marea se vedea peste clădirile oraşului lăsat în urmă, vânătă, încărcată de duşmănie.

Eva stătea la geam; număra gările şi aştepta celelalte câmpii.

După două ceasuri de drum simţi că se sfârşeşte şi, cu toată sila pe care i-o făcea mâncarea, înţelese că îi era foame; trebuia măcar să bea un ceai; de ieri de la prânz nu mai mâncase nimic.

În vagonul-restaurant erau numai bărbaţi, înveliţi în nori de fum, oameni de afaceri, discutând zgomotos. În fund, Eva zări o masă de două locuri, neocupată. Se aşeză repede, adunându-şi picioarele goale sub pardesiu, ceru un ceai şi nu mai ridică ochii de pe faţa de masă. Auzea glasurile vecinilor şi simţea fumul. I se aduse ceaiul, al cărui abur aromat îndepărtă pentru un timp mirosul de tutun. De ce oare acum ţigările îi făceau rău? Cât stătuse în odăiţa de la schit ar fi putut să se înece în fum, dar nu se plânsese în nici o zi.

În faţa ei apăru o haină bărbătească. Nu ridică privirea; rămase cu ochii în ceaşcă, mestecând mecanic zahărul de pe fund. Era cu gulerul pardesiului ridicat, chircită în stofă, strânsă pe scaun lângă perete, să ocupe cât mai puţin loc, să fie văzută cât mai puţin.

— Eva, îmi dai voie să stau la masa ta?

Înlemni; ar fi vrut să se ridice şi să fugă, cu capul ascuns sub braţ, dar era prea târziu.

— Stai, Oswald! (Nu-şi auzi glasul.) Ţi-ai terminat vacanţa?

El se aşeză. Ce-şi puteau spune?

— Eşti singură?

Nu era întrebarea cea mai bună; ea nu răspunse, dar îi înfruntă privirea.

— Bea-ţi ceaiul, Eva, să nu se răcească, îmi dai voie să iau şi eu ceva?

— Bineînţeles, Oswald. Nu-i masa mea. Te-ai bronzat.

Trenul trecea printr-o gară; oare a câta câmpie era? Domnul von Seele îşi plimba privirea pe chipul ei răvăşit.

Ea simţi şi se strânse mai mult în colţul ei. Era îngrozită de ceea ce avea să urmeze, la coborâre, cu sandalele de vară, fără ciorapi…

— Nu te-am văzut niciodată pieptănată aşa.

Ba da, o văzuse în dimineaţa când se întâlniseră călare. Era inutil să-i amintească; poate vroise să uite. El urmă:

— E o pieptănătură interesantă…

Ar mai fi trebuit să-i răspundă: „Găseşti?” – şi atunci convorbirea ar fi decurs întocmai ca într-un salon. De ce oare nu avea curajul unui gest hotărât? Să-i spună: „Uite Oswald, aici, în inimă, sunt toate rănile pe care le bănuieşti, dar le port cu trufie!” Stătea ghemuită lângă perete, cu capul ascuns în guler.

— Eva, aş vrea să fac ceva pentru tine.

Ea clătină capul cu îndărătnicie. Domnul von Seele îi apucă mâinile.

— Credeam că suntem prieteni!

— Atunci am să-ţi spun. Ştii ce-aş avea nevoie acum? E foarte puţin: să ascult ceva dintr-o simfonie de Beethoven, a şaptea cred; e ceva puternic şi trist, tu ştii ce vreau să spun; un eroism îngrozitor de amar, şi totuşi atât de senin!

— Uitarea, surâzând durerii!” Vino să asculţi!

Îl privi în ochi; de ce s-ar fi ruşinat? – era ca un medic în faţa căruia poţi să te arăţi goală. Simţi că-şi recâştigă stăpânirea de sine.

— Îţi mulţumesc, dar ştii bine că nu aş putea veni.

Într-adevăr, nu se putea. Îi era milă de ea şi-o admira în acelaşi timp. Pornise singură în lume, să adune mărturii pentru o epopee care nu merita să fie scrisă – îşi dăduse şi ea seama, probabil, dar îşi urma drumul, ca să nu-şi lepede credinţa. Din coapsa ei n-avea să se nască niciodată un Petru, chiar dacă Isusul căruia se supunea o lăsa în părăsire.

— Ce s-a întâmplat, Eva?

— Nimic. A vrut să plece; nu eram în drept să-l împiedic. Tu îl cunoşti, ţi-am povestit. Vezi, Oswald, trebuie să-l înţeleg. EI crede că mi-a dat foarte mult; poate că aşa şi e. Să nu te simţi umilit; tu îmi dădeai tot ce-mi trebuia, pentru întreg viitorul meu, şi dacă te gândeşti îţi mai rămânea şi ţie destul; clădeai din prisosul inimii tale. El mi-a dat tot ce a avut, dintr-o dată, şi când inima i s-a golit, a plecat. E un risipitor.

— Îl idealizezi! E uşor să risipeşti ceea ce nu ai! Ce vrei să faci acum?

— De dimineaţă nu ştiam, între timp, m-am gândit. Nu e greu, fiindcă nu am de ales. E vorba ce fac deocamdată, nu? Rămân în Bucureşti, oraşul e mare, mă pierd mai repede. Am să merg acolo unde am stat odată, când eram tot atât de răvăşită ca azi; trăiam, fiindcă nu mă silea nimic din afară să mor. Acolo, a venit un oarecare Oswald, şi m-a luat să mă împace cu viaţa; şi, zău, m-am împăcat aşa de bine, că nu mi-a trebuit mult să uit cât rău îmi făcuse, cât fusese de nedreaptă. Poate va mai veni şi acum un Oswald… Nu, nu se mai poate! Ştii ce aştept? Ziua de mâine; jur! Nimic altceva. Mâine am să-mi cumpăr o pereche de ciorapi; nu, am să-mi cumpăr şase perechi. Când ai venit aici, mi-era ruşine să vezi că sunt în picioarele goale.

Chipul domnului von Seele era foarte rece. „Poate l-am jignit, gândi Eva. Vorbesc prea mult; parcă sunt beată. Mă crede cinică. Şi ce-aş mai plânge acum, Doamne! A făcut riduri la ochi, a mai îmbătrânit, sau poate din cauza soarelui?”

— Ţi-a plăcut marea, Oswald?

El nu răspunse; o privea, cu buzele strânse. Eva urmă:

— La anul am să caut o plajă mondenă; vreau să-mi fac o pijama nostimă – mi-a venit în minte un model. Să ţi-l spun? E neobişnuit: pantaloni albaştri, strânşi sub genunchi, ca de golf, dar fără falduri, o bluză albă, încheiată cu şiret în faţă, cu volane pe umeri, ca nişte epoleţi… (Costumul i se părea ridicol, dar trebuia să născocească mai departe.) Un cordon lat, roşu…

— Eva, taci!

Ea îl privi, trezită. Pe chipul lui, o clipă mai înainte rece trecu o undă de milă.

Se apropiau de Bucureşti; călătorii începeau să se agite. Domnul von Seele vorbi, consternat şi penibil:

— Eu am intentat acţiune de divorţ, n-are de ce să te surprindă; era natural. Dar dacă tu crezi că ţi-ar fi de vreun folos să amân, sunt gata să te ascult.

— Nu mi-ar fi de nici un folos.

— Gândeşte-te. N-aş vrea să fii ca un câine aruncat în drum. Ştiu că la ai tăi nu poţi să te întorci. Dacă ai nevoie de azilul meu…

— Oswald, ai spus cuvântul potrivit. Prefer să nu revenim asupra lui, nu-mi trebuie nici un azil. Te rog să-mi trimiţi actele; nu am nici o hârtie la mine. Cred că mai ştii adresa unde stăteam atunci.

— Nu vrei să-ţi mai trimit şi altceva? Poate greşeşti; viaţa nu merită atâta romantism. Odată s-ar putea să-ţi fie frig şi să regreţi hainele călduroase care stau degeaba. E un cavalerism din alte vremi.

— Dar tu ţii la el!

Trenul se opri; o apăsa ceva rece în inimă, ca în dimineţile de toamnă când venea la şcoală.

— Dacă nu răzbeşti, cheamă-mă, Eva. Contează că am să vin, oricând o să ai nevoie de mine.

— Îţi mulţumesc. Ar fi mai bine pentru amândoi să izbutesc singură.

Îşi luă valiza şi, cu gulerul pardesiului ridicat, se pierdu în mulţimea de pe peron. Se simţea în sfârşit uşurată. Cât timp mergea, gândurile nu o chinuiau prea mult; le lăsa să cadă pe trotuar, ca pe nişte gunoaie. „Trebuie să mă agit încontinuu! gândi. Să nu-mi îngădui nici o clipă de repaus.”

Făcu drumul pe jos, după linia tramvaiului; nu cunoştea bine străzile şi îi era silă să întrebe. În ascensor, înghesuită în spaţiul îngust, simţi care era în realitate starea ei sufletească; nu se înşelase – trebuia să umble, să-şi dea de lucru… Sună la uşă. Se gândea: „Numai de nu mi-ar vorbi, de nu m-ar întreba!”

N-o întrebă nimeni nimic – şi camera era liberă. Recunoştea totul, aşa cum îl lăsase. Pereţii aveau vechea zugrăveală, gălbuie; numai plafonul fusese văruit. Un divan-studio, cu lemnul negru şi tapiţeria de catifea castanie – se mai rosese puţin – un fotoliu la fel ca divanul, un dulap negru, o măsuţă la mijloc, şi în colţ caloriferul, cu zidul deasupra afumat. De ce afumă caloriferele?

Îşi aducea aminte de cealaltă venire a ei aici. De ce trebuise să se repete? Ce însemna această întoarcere? Se aşeză în fotoliu; n-avea de ce, dar putea fi un început.

Peste câteva zile primi actele, un buletin de identitate, pe numele Eva von Seele, şi un extract de naştere, care îi reda numele vechi. În plic, erau câteva rânduri: „Eva, nu ezita dacă ai nevoie de mine. Atât cât e demn, rămân al tău; lucrurile tale te aşteaptă, în orice caz, indiferent ce s-ar întâmpla. Aş fi liniştit să mi le ceri…”

Trebuia să-şi pună puţină ordine în viaţă. Avea de gând să trăiască, nu ştia de ce, poate existau în ea forţe ignorate. Întâi se ocupă de îmbrăcăminte; la venirea în Bucureşti îşi cumpărase şase perechi de ciorapi de mătase naturală, cei mai ieftini. După ce ridică banii de la bancă, îşi mai cumpără şase perechi, cei mai scumpi, în ziua următoare îşi cumpără încă şase. Pe urmă îşi cumpără o pereche de pantofi solizi ca nişte bocanci şi, astfel echipată, cu gulerul pardesiului ridicat, începu să colinde străzile, fără nici un scop. Peste câteva zile îşi mai cumpără o pereche de ochelari de soare, cu sticlele negre, cei mai mari pe care îi găsise; nu-i mai lua de la ochi până seara. Aşa putea să privească oamenii fără ca ei s-o vadă: pătrundea puţin în intimitatea lor, iar intimitatea ei rămânea neviciată. La prânz, mânca într-o cantină studenţească, descoperită întâmplător, pe lângă Teatrul Naţional, undeva la un etaj. Se mânca des conopidă gătită cu sos lung, şi de-atunci mâncarea aceasta rămase asociată în mintea ei cu ideea de penitenţă.

Masa de seară însemna o cafea cu lapte cu un corn, la una din micile lăptarii „Ehrmann.” Un corn cu unt, lapte cu frişcă; erau o desfătare. Apoi lua o pastilă de somnalin, cu ajutorul căreia dormea până în zori.

După o săptămână, începură ploile; atunci îşi cumpăra o haină impermeabilă, îşi legă părul cu un fular, şi continuă hoinăreala. Nu era o soluţie pentru toată viaţa, dar deocamdată mergea înainte.

Doamnei Alion îi trimisese doar o carte poştală, anunţând că divorţează. Îi răspunse Getta: „Mama nu poate să-ţi scrie că şi-a spart ochelarii şi aici nu găseşte alţii. Ar fi bine dacă i-ai căuta tu unii, la Bucureşti e mai uşor, a avut de un punct, ar fi bine să iei mai tari, de un punct şi jumătate, sau de două, întreabă şi tu la ceasornicar, cum crede el. Noi o ducem destul de bine; mama a fost necăjită din cauza ta; ea nu poate să înţeleagă, dar eu da. Unde nu este dragoste, nu este fericire. Sunt acum în vorbă cu cineva, foarte serios, care a venit şi la noi, dar încă nu s-a pronunţat, e comandant la legiunea de jandarmi, în uniformă îi stă bine, însă mi-e tare nu ştiu cum când mă gândesc la hainele civile, că vrea să-şi dea demisia şi să se apuce de afaceri. Are un frate cu capital şi cu relaţii, care i-a băgat în cap fel de fel de cifre; îţi spun drept că mă înfierbântă şi pe mine cu milioanele de care vorbeşte, dar asta nu e tot şi stau la îndoială. Am primit un plic pentru tine, să nu te superi că l-am deschis, dar n-am ştiut ce este. Eva, eu cred că tu nu duci viaţa care-ţi trebuie. Mama nu spune nimic, cum e ea, eu însă sunt îngrijorată. Era mai bine altădată, acum ce să faci, ce-a fost nu se mai întoarce. De ce te-ai despărţit de bărbatul tău? Scrie-mi şi nu uita da ochelari.”

Deschisese scrisoarea pe stradă, sub un balcon, ca să nu o ude ploaia; tocmai pleca de acasă când o văzuse jos, în cutie.

Pe hârtia alăturată citi: „Stimată doamnă Eva…”.

Era o bucurie neclară şi neaşteptată; uitase de Luchi! Se întoarse repede acasă; vroia să citească scrisoarea la adăpost şi să aducă în odaia ei puţină căldură.

„Stimată doamnă Eva, mă bizui pe îngăduinţa dumneavoastră şi vă scriu mai curând decât v-aţi aşteptat. M-am gândit adesea la dumneavoastră întrebându-mă ce aş putea face să nu fiţi tristă. Numai oamenii buni sunt trişti, de aceea cred că viaţa este nedreaptă. Gândul că veţi citi aceste rânduri îmi dă o senzaţie de nedescris. Dacă dumneavoastră aţi vrea să-mi scrieţi să-mi răspundeţi ce faceţi, aş fi foarte fericit. Spuneţi-mi cum vă petreceţi zilele. Eu am început şcoala, dar nu mi se pare greu. Aici a fost zilele trecute o furtună, foarte mare, care a smuls copacii din rădăcini şi tabla de pe acoperişuri; câteva vapoare s-au rupt de la chei. Mă duc uneori după-amiaza până la far şi atunci îmi aduc aminte de dumneavoastră…”

Simţi un fior prelung, nu cald, nu rece; nu-i mai făcea atât de rău amintirea acelui timp; trecuse abia o lună de atunci, dar se obişnuise să creadă că fusese un vis, jumătate frumos, jumătate urât, partea frumoasă compensând-o pe cealaltă. Nu trebuia să stea locului, trebuia să trăiască metodic după acest sistem, să nu se gândească, să nu aştepte nimic decât scurgerea timpului. Avea să vină iarna, apoi primăvara. Trebuia să trăiască în crâmpeie de câte o zi, de câte o oră sau chiar mai mici. Trebuia să-şi cumpere un ceas brăţară, mare, bărbătesc, ca să aibă mai multă autoritate. Un ceas bun nu se opreşte niciodată, nici sărbătoarea, nici noaptea, nici când suferi, nici când eşti fericit. Trebuia să se ia după el, să-l urmeze cu încredere.

Auzi paşi în vestibul; doamna Liontescu vorbea cu cineva la intrare. Reluă lectura scrisorii, zâmbind puţin silnic: „Acum am o bicicletă nouă, dar păcat că vremea nu mai e bună de plimbare. Tata stă acasă, vaporul a intrat în reparaţie; abia după Crăciun va fi gata. Vă închipuiţi ce fericită e mama! Seara, când îmi spun rugăciunea, mă gândesc la dumneavoastră…”

— Doamnă Eva!

Tresări; glasul de la uşa se ridica parcă din scrisoare.

— Te caută cineva.

Se ridică, surprinsă. Nu înţelegea nimic, n-avea cine s-o caute. Cineva se ştergea pe picioare, în vestibul; uşa se deschise larg. Eva îşi duse mâna la frunte.

Stătea în uşă, cu mâna pe clanţă, aplecat înainte, gata să se repeadă spre ea, cu un zâmbet întreg, nevinovat şi sincer. Ea nu putea să scoată un cuvânt, se lăsase pe marginea fotoliului şi îl privea îngrozită. În a doua clipă simţi că plânge, plângea fără zgomot, fără mimică, lacrimile îi curgeau pe obraz şi parcă nu erau ale ei – nici lacrimile, nici obrazul. El făcu un pas înainte, cu vechiul zâmbet, fără să se mire de nimic, de surpriza şi de plânsul ei, fără să se mire mai cu seamă de propria lui întoarcere.

— Ce-i cu tine, nu mă mai recunoşti?

Eva se ridică greu şi se trase înapoi; nu înţelegea, nu putea să se bucure – se simţea încolţită. Se opri cu spinarea în perete; caută parcă un adăpost, sau un sprijin.

— Tu, tu ai… venit? Mă cauţi pe… mine?

El închise uşa, se apropie încet de ea, îi despleti părul cu o singură mişcare, apoi o cuprinse brusc în braţe, lipind-o de haina lui udă de ploaie.

— Te caut, Eva! Mi-a fost dor de tine îndată ce nu te-am mai văzut pe chei. Am vrut să mă dau jos la Constantinopole, să iau primul vapor înapoi, dar, dar, nu ştiu, m-am dus mai departe – şi mi-a fost mereu dor!

Plângea, în braţele lui, amestecându-şi lacrimile cu apa de pe manta. Nu mai ştia cum e fericirea, n-o putea înţelege, îi era frică; se înarmase pentru o suferinţă lungă, şi acum se simţea nedumerită, şi parcă vinovată, cu simţământul unei îndatoriri neterminate.

Ridică mâinile şi îi cuprinse obrajii, le căută liniile, să-i recunoască, încă înspăimântată, tot crezând că visează.

— Eşti tu, într-adevăr? Cum m-ai găsit?

— Întâi te-am căutat… (Se crispă, nu putea spune; e subînţeles.) Eva, ce bine ai făcut că nu te-ai întors acolo!

— Dar cum aş fi putut să mă întorc? Tu nu înţelegi, nu simţi nimic?

— Simt că nu pot fără tine. Haide, strânge-ţi bagajele!

Ea se aşeză în fotoliu.

— Ce faci?

— Mă dezmeticesc.

— Arată-mi unde îţi sunt lucrurile. Ţi le strâng eu.

Nu aşteptă răspunsul; merse la dulap şi se apucă să arunce totul în geamantan, claie peste grămadă.

— Aveai intenţia să deschizi un magazin de ciorapi?

Eva râse.

— Mă răzbunam şi eu cum puteam pe viaţă.

— Dar ce ţi-a făcut ţie viaţa?

— Mie? Nimic!

Sări în picioare şi se aruncă de gâtul lui.

— Lasă-mă să te iubesc puţin. Te rog, lasă-mă acum, poate mă calcă tramvaiul.

El se desprinse, închise geamantanul şi o apucă de mâna.

— Haidem!

În uşă, Eva se opri şi se uită înapoi.

— Bine că mi-am adus aminte să te întreb: de ce se afuma peretele deasupra caloriferului?

— Acum te-ai găsit să mă întrebi? Ne-apucă noaptea pe drum!

Se făcu palidă; o clipă inima îi stătu în loc. Nu mai sperase în noaptea care venea, începu deodată să plângă, prăbuşită pe pieptul lui.

În oglinda din ascensor îşi văzu obrazul aprins. Se simţi slabă şi dezarmată. „Sunt sclava îmbrăţişării lui! N-aş putea niciodată să mă stăpânesc… Dar de ce m-aş stăpâni?”

În ploaie, îşi găsi un echilibru mai stabil; strada era domeniul ei.

— Vino cu mine, te rog!

Îl trase într-un debit de tutun, ceru plicuri, hârtie de scris.

— Cumpără-ţi ţigări şi aşteaptă-mă numai puţin!

Se duse la pupitrul de lângă uşă şi începu să scrie, repede: „Bunul meu Oswald, eşti primul om căruia simt nevoia să-i împărtăşesc bucuria mea. A venit! E bun şi foarte, foarte îndrăgostit. Simt că de acum înainte totul va merge altfel. Ştiu că eşti alături de mine, de aceea sunt sigură că ai să împărtăşeşti bucuria mea!” Era oare sigură? Nu, de loc! Îl asocia la exaltarea ei din egoismul inconştient al oamenilor fericiţi. Poate în acelaşi timp îi plătea, cu o răutate disimulată, compătimirea pe care i-o arătase în tren. Se simţea biruitoare, şi oamenilor altădată învinşi biruinţa le alterează uneori ce au avut bun. Scrise mai departe, şi acum îşi simţea răutatea, dar i se părea legitimă şi nevinovată: „Te rog, urgentează formalităţile divorţului; e mai bine pentru amândoi, cum ai spus şi tu. Şi nu fi invidios pe fericirea mea, bunul meu Oswald.”

Reciti, şterse un cuvânt la început – nu vroia să exagereze; rămase „e bun şi foarte îndrăgostit.” Un singur „foarte” era mai decent. Şterse alt cuvânt, la sfârşit – în loc ele „bunul meu Oswald”, scrise: „scumpul meu Oswald.”

Îi trimise şi lui Luchi câteva cuvinte, convenţionale şi anodine, numai fiindcă îşi propusese dinainte să-i răspundă la scrisoarea aceea care acum un ceas fusese o bucurie.

— Spune-i să meargă cu şaizeci pe oră. Adică nu, să meargă la pas! Ar fi nedrept să ni se întâmple un accident tocmai acum!

Erau într-un taximetru, în drum spre Cotroceni. Când intră pe bulevardul larg al Facultăţii de medicină, se aprindeau luminile; pavajul spălat de ploaie oglindea ramurile desfrunzite ale castanilor. Nu se vedea nimeni; Eva era puţin înfricoşată; lumea i se părea pustie şi nu ştia cât vor supravieţui ei doi.

Se repezi înaintea lui, pe scări; trebuia să ajungă repede la un adăpost, să pună stăpânire pe el şi să nu-l mai părăsească. Rămase la uşă – n-avea cheie. Se trezea în ea ceva necunoscut, o trepidaţie pe care nu şi-o putea stăpâni. Părea scăpată din frâie, îi venea să dea cu picioarele şi să necheze. Până ce deodată înţelese şi înlemni: era prima dată când se simţea egala lui! Revelaţia îi stârni spaimă; nu se simţea în stare, era prea mică.

El deschise, trecu înainte şi aprinse luminile, în toate încăperile, pe rând, lăsând uşile vraişte.

Ea rămase câteva clipe în prag, cu amintirile. Totul era vorbitor: pereţii, parchetul, covoarele, uşile, clanţele – fiecare avea câte ceva de spus, şi vorbeau în acelaşi timp, într-o cascadă de glasuri care făceau să-i vâjâie urechile. Apoi se năpusti înăuntru, febrilă, rătăcită şi multiplicată prin simţământul straniu că înregistrează simultan tot ce lăsase aici, dispersat în toată casa. Nu-şi dădea seama ce face – începu un dans, al întoarcerii; se întinse cu braţele pe pereţi, îşi lipi obrazul de uşi, mângâie tablourile, se trânti pe jos, cu pardesiul pe ea şi se rostogoli pe covoare, dintr-o cameră până în cealaltă, deschise dulapurile şi intră în ele, printre haine, deschise robinetele la baie, ciocăni butelia de aragaz la bucătărie, zăngăni vasele, înşirate pe stative, se întoarse dincolo şi iar luă totul la rând, până ce aproape îşi pierdu răsuflarea şi rămase întinsă pe covor, plină de praf, năduşită, cu obrajii arzând şi cu părul răvăşit.

O privea dintr-un colţ, îngăduitor. Când o văzu liniştită, răsuflă adânc.

— Acum să începem metodic. Eu intru în baie, să mă bărbieresc. După ce te linişteşti, desfă-ţi geamantanul. Pe urmă du-te la bucătărie şi alege ce-ţi place să mănânci; vezi că sunt mai multe pachete. Eu, unul, nu vreau decât compot de ananas.

— Vai de mine! Ai compot de ananas?

— Da; şi deasupra vreau să punem vişine din vişinată; ai mâncat vreodată asemenea combinaţie?

— Nu. Îmi vine ameţeală.

— Stăpâneşte-te! Peste vişine, se mai pune frişcă.

— Asta-i prea mult.

— Nu, fiindcă nici m-am luat frişca; mi-am adus aminte pe urmă.

— Atunci de ce mă amăgeşti?

— Am spus: „peste vişine se mai pune”; n-am spus „vom pune.” „De acum înainte trebuie să fiu mai atentă la vorbele lui, gândi Eva. Poate, necazurile mele s-au tras din neînţelegeri de stil.”

Îl auzi dincolo, umblând la instrumentele de ras. Se repezi la geamantan.

— Stai!

El apăru în uşa băii.

— Ce s-a întâmplat?

Eva răscolea în geamantan.

— Nu mă ţine aşa, cu săpunul pe obraz!

Se ridică, satisfăcută; dintr-o hârtiuţă, dezveli lama de ras pe care o luase de la hotel.

— Bărbiereşte-te cu asta! E încă bună.

— Nu-i o lamă de-a mea? Unde ai găsit-o?

— Ce importanţă are? Undeva unde ai uitat-o. Nu vreau să-ţi spun, fiindcă e un loc cu amintiri triste. Dar lama nu are nici o vină; nu sunt supărată pe ea.

— Şi de ce mi-o dai acum?

— O, nu mai întreba atât, că nu-ţi fac farmece! Nu te teme! Vreau să te învăţ econom!

Mai târziu, când se regăsi lângă el, aşa cum îl aşteptase şi cum se aşteptase, îi şopti ameţită:

— Ce obraz dulce ai! A fost bună lama mea?

— Eva, eşti ciudată!

— Nu, dar vreau să-ţi spun că nu trebuie să faci economie la orice. De mine să nu faci economie. Risipeşte-mă; sunt făcută ca să mă risipeşti tu.

Nu multe zile după aceea, într-o dimineaţă, el o întrebă:

— Tu mai ai ceva bani la bancă?

— Bineînţeles. Am luat foarte puţini.

Părea stânjenit:

— Te-ai supăra dacă… Trec printr-o încurcătură, o să se rezolve, dar până atunci…

— De ce vorbeşti aşa? Niciodată n-am socotit că sunt banii mei. M-am atins de ei numai când n-am avut încotro. Ţi-i păstram. Vrei să ţi-i ridic?

— Nu pe toţi. Deocamdată o să trebuiască să cheltuim din ei.

Nu se interesase niciodată de veniturile lui. Nu ştia dacă mai avusese altceva în afară de pădure şi gater. Îl apucă de braţ:

— Îmi pare rău că eşti strâmtorat, dar mă bucur să-ţi fiu de folos. O să facem economie. Cât am fost singură, m-am învăţat să trăiesc cu foarte puţin. Am să te învăţ şi pe tine.

De acum înainte mă apuc să gătesc. Să vezi ce mâncare bună o să-ţi fac!

Îşi cumpără un şorţ de bucătărie, o carte de bucate, descoperi furnizorii cartierului şi se apucă de gospodărie. Nu se pricepea la nimic, dar încetul cu încetul începea să se descurce. În bucătărie îşi ţinea părul strâns sub boneta de baie, apoi stătea o jumătate de oră afară, pe terasă, oricum ar fi fost vremea, răsfirându-şi-l în vânt, ca să-l aerisească. Adăugând alte câteva precauţiuni, mănuşi de cauciuc printre ele, izbuti să se protejeze, să-şi păstreze nealterate atributele feminine care îi justificau existenţa.

Acel timp fu pentru ea o întâlnire cu viaţa, în linişte şi bucurie constantă. Dimineaţa nu se scula prea devreme, nu se îndura să iasă din aşternutul cald, unde şi lui îi plăcea să trândăvească. Punea de cu seară ceainicul electric pe noptieră, cu totul pregătit; trebuia doar să întindă mâna la priză, şi rămânea la căldură, până auzea apa fierbând. Atunci se ridica repede, îşi punea o rochie de stradă, fiindcă lui nu-i plăceau capoatele, nici celelalte sisteme vestimentare de apartament, prăjea în câteva minute pâinea, şi nu-i mai rămânea decât să-l zgâlţâie, ca să-l silească să mănânce, pe jumătate adormit. Pe urmă, în timp ce el se ducea la baie, ea îşi îmbrăca pardesiul, se îmbrobodea, cobora scările şi îşi vizita în galop furnizorii.

Câteodată, când se întorcea, îl mai găsea acasă; atunci el nici nu se mai grăbea să plece şi de multe ori îşi lăsa treburile baltă, la fel cum lăsa şi Eva treburile ei casnice. În perioada aceea, el punea la cale o afacere nu nişte oameni necunoscuţi, o întreprindere forestieră prin nordul Moldovei. La prânz îi raporta Evei rezultatele discuţiilor şi se înflăcăra:

— Ai să vezi! O să tăiem iarăşi păduri, o să facem funiculare şi gatere, fabrici de mobile. O să mergem iarăşi în munţi!

După-amiezile stăteau împreună; ei îi plăcea ora amurgului, când ferestrele deveneau pe rând, roşii, violete, apoi cenuşii. În casă era cald, el era mare, liniştit şi bun. Rar, când o lăsa singură, se ducea la câte un cinematograf; totdeauna făcea drumul pe jos, reluând, în altă stare sufletească, vechea ei legătură cu asfaltul.

Pe la sfârşitul lui noiembrie primi o scrisoare de la doamna Alion: „Îţi mulţumesc pentru ochelari; sunt cam tari, dar cum ochii mei slăbesc repede, curând au să-mi fie buni. Vezi, Eva, dacă te-ai despărţit de bărbatul tău, cel puţin ai grijă să n-ajungi rău, că destul necaz avem acum cu Getta. Trebuie să-ţi spun că acela de care ţi-a pomenit ea, căpitanul de jandarmi, vrea s-o ia, am aranjat tot, de zestre se poate obţine scutire, ca fiică de ofiţer activ, însă altceva e prost, că i-a cerut la comandament o sumă de acte de-ale ei, şi fotografii şi a trebuit Dovadă de bună purtare, că aşa e regula la ofiţeri. Am scos Dovada, şi au iscălit-o doi vecini, am legalizat-o la circumscripţie şi am dat toate actele pe care ni le-a cerut, dar nu ştiu cine o fi făcut un denunţ şi a trimis ceva din ziarul de atunci, că de la comandament a respins cererea lui, şi ne-a lăsat încurcaţi. Lui nu-i pasă de gura lumii, e un suflet bun şi o iubeşte pe Gettuţa, dar fără aprobare nu se poate. Aşa că, tot avea în gând mai de mult, şi-a înaintat demisia, că fratele lui îl ajută să-şi deschidă depozit de vinuri, en gros, la Focşani, că se câştigă foarte mult. Gettuţa însă plânge şi spune că aşa nu vrea să-l ia. Vezi şi tu în ce încurcătură suntem: cum vrea ea nu poate el şi cum poate el nu vrea ea. Aşteptăm să vedem ce-o da bunul Dumnezeu. Poate ar fi bine să-i scrii tu o scrisoare Gettuţei, să-i spui că tu n-ai luat ofiţer şi n-a fost rău, că dacă l-ai lăsat nu l-ai lăsat fiindcă era civil. Tu ce faci cu noul tău bărbat? Vă cununaţi ori nu? Sau poate nu s-a terminat divorţul? Ascultă-mă şi pe mine, nu m-am amestecat niciodată în viaţa ta, şi am făcut rău, poate să fac bine acum, de aceea îţi spun să iei seama pe unde calci, că uite cu Gettuţa câte necazuri avem. Ai primit aici două scrisori, nu ştiu de ce ţi-ai dat adresa la noi. Gettuţa le-a deschis, altminteri nu le citeam, şi n-am înţeles mare lucru, dar atât îţi spun, nu umbla cu scrisori de astea când ai un bărbat şi mai ales dacă vrei să-l ţii. Cine îţi tot scrie ţie de la Constanţa? Spune-i să nu-ţi mai trimită la noi, că nu vreau să-ţi fac răul cu mâna mea. Gettuţa te sărută, n-a putut să-ţi scrie că are ochii umflaţi de cât a plâns ieri, când a aflat de la comandament. Dar bun e Dumnezeu şi-om mai vedea.”

Erau două scrisori, cu aceleaşi rânduri stângace, timide şi cuviincioase: „Stimată doamnă Eva…” Nici nu le citi, cu toate că stăruinţa băiatului pe care abia îl mai ţinea minte o emoţiona măcar puţin. Îi răspunse distrată, şi minţind: „N-am fost acasă, de aceea nu ţi-am scris până acum. Amândouă scrisorile tale m-au bucurat. Mai scrie-mi când vrei, dar nu prea des.”

De atunci nu mai primi nimic de la Luchi şi nu-şi mai aminti de el.

În afară de portar şi de puţinii furnizori cu care avea de a face în mod obişnuit, nu întâlnea pe nimeni; ei nu se duceau nicăieri, sau prea rar, şi atunci nu dădeau peste oameni cunoscuţi; parcă muriseră sau emigraseră toţi. Cum se apropia iarna, Eva trebui să-şi facă o haină mai călduroasă, dar se luptă câteva zile cu prudenţa ei până să se hotărască; i se părea o cheltuială abuzivă. Ştia că dincolo o aşteptau dulapuri întregi cu lucruri de îmbrăcăminte; numai un cuvânt să fi spus şi domnul von Seele i le-ar fi trimis. Însă acel cuvânt ea nu l-ar fi spus niciodată, chiar dacă ar fi rămas în zdrenţe.

Banii de la bancă se iroseau; lui îi trebuiau sume din ce în ce mai mari, şi ea era din ce în ce mai îngrijorată. La prima ninsoare el veni cu o hotărâre nebunească:

— Eva, după-masă îţi cumpăr echipament de schi. Vreau să mergem la Sinaia şi să stăm până după Anul nou.

Ea se îngrozi.

— Dar n-avem bani!

— Nu-ţi fie teamă! Ştiu eu ce fac.

Vacanţa la Sinaia fu urâtă, începând cu drumul într-un tren foarte aglomerat. El vroise să telefoneze să reţină camere la Palace. (Alt Palace! se gândea Eva. La Constanţa fusese tot Palace, şi dacă ar fi mers în altă parte ar fi fost încă un Palace – lumea are nevoie de amăgiri; una din ele este vorba somptuoasă!) Se împotrivi, temându-se de preţurile unui hotel de lux. Trebuiră să caute o cameră în oraş şi nu găsiră decât una foarte modestă, într-o casă care se numea vilă, dar avea sobe de fier şi spălător cu ibric. El părea mai răbdător, ea însă tremura tot timpul de frig; soba se încălzea repede şi tot atât de repede se răcea; cum se nimerise un timp geros, în multe nopţi dormi cu aproape întregul echipament de schi. Apoi, camera avea o uşă spre o altă încăpere, de unde se auzea până şi respiraţia vecinilor. Erau nevoiţi să vorbească în şoaptă şi să-şi supravegheze gesturile, ceea ce transforma vacanţa într-o pedeapsă.

Pe deasupra, Eva avu nenorocul să-şi răsucească o gleznă în chiar prima zi. Erau într-un decor urât şi sărac, o pârtie înghesuită între brazi, plină de amatori stângaci. Îşi dădu seama de la început că nu avea nici o îndemânare sau poate nu era creată ambianţa care să-i dea puţin elan. Nu izbutea să pornească, picioarele i-o luau înainte, corpul îi rămânea în urmă şi cădea pe spate în poziţii caraghioase; se simţea umilită şi se descuraja mai mult. Nici el nu era un schior bun, însă alunecarea pe zăpadă îl îmbăta, astfel că ei nu-i mai purta nici o grijă, ci o lăsa aproape în părăsire; doar din când în când venea pe lângă ea, aprins la faţă, gâfâind, fericit, ca s-o întrebe, cu ochii în altă parte:

— Merge, Eva, merge? Dă-i drumul înainte, curaj!

Seara, acasă, văzu că i se umflase glezna şi începea s-o doară. De atunci nu mai puse schiurile în picioare, dar ca să-i fie pe plac îl însoţi în fiecare zi, şchiopătând graţios şi apoi tremurând de frig pe marginea pârtiei, în frumosul ei echipament devenit inutil şi ridicol. Se simţea nevolnică, se asemuia cu atâtea alte femei care nu puseseră niciodată schiurile în picioare, dar se arătau în parc şi la cazinou în costume prestigioase. Odată urcară până la o cabană mică, la 1400 de metri, unde se construia un hotel mare, sau un sanatoriu; din acel loc, valea se vedea până departe, amintindu-i peisajul de dincolo, de atâta vreme părăsit. La înapoiere, el îşi dădu drumul cu schiurile, lăsând-o să vină singură un drum lung.

După o săptămână se simţea murdară şi copleşită de nervi: el însă era în largul lui şi vroia să mai rămână. Dimineaţa se scula voios, aprindea focul, se bărbierea lângă sobă, cânta marşul militar, apoi îşi aducea schiurile la căldură şi se apuca să le ungă pe tălpi cu diferite feluri de ceară, după indicaţiile unei cărţulii. Îndeletnicirea aceasta îl pasiona şi o etala orgolios, căci mulţi sportivi vechi o ignorau.

Într-o seară, ţinu să meargă la cazinou, cu toate împotrivirile ei. Dar pentru Eva escapada nedorită fu un noroc; el se apucă să joace, ba încă la două rulete deodată; plasă fise cu nemiluita, pe o masă şi pe alta, alergând de colo până colo, ca un ogar, cu limba scoasă de un cot, şi într-o jumătate de oră pierdu toţi banii. Astfel, a doua zi trebuiră să se urce în tren, cu bilete de clasa a treia şi cu câte un covrig în buzunar. Era în ajunul Anului nou; când sosiră, banca se închisese; petrecură revelionul cu conserve, la care se adăugă halva şi o sticlă de şampanie, luate pe datorie de la băcan. Dar după aceea, noaptea rămase a lor, fără vecini şi cu un calorifer cald în locul sobei de fier. Mai mult Eva nu-şi dorea pentru Anul nou, nici pentru toţi anii viitori.

Noaptea începuse bine, nu la fel începu anul. Abia trecuseră câteva zile din ianuarie, când, el trebui să plece în Moldova, cu acei oameni necunoscuţi, care-i erau asociaţi sau Dumnezeu ştie ce, să vadă nişte locuri, nişte păduri. Lipsi o săptămână, pe care Eva o petrecu speriată, fiindcă nu ştia niciodată ce înseamnă plecările lui. Dar el se întoarse, şi ea plânse prosteşte, de gâtul lui, în vestibul. Pe urmă văzu că era nebărbierit şi cu hainele mototolite; călătorise prost, prin nişte locuri fără tren, umblase cu sania şi chiar pe jos, dormise îmbrăcat, prin case de oameni săraci. Era însă bucuros; treburile mergeau bine, în curând avea să dispună de bani. Cântă mai vesel ca oricând marşul militar în timp ce se ştergea pe obraz, şi parcă de data asta nu mai cânta fals deloc.

Puţin timp după aceea, într-o zi la prânz, veni acasă cu un taximetru, încărcat de cumpărături. O jumătate de oră îi trebui portarului să care pachetele sus. Era un întreg bazar: un aspirator nou de praf, o maşină de călcat, un aparat electric pentru prăjit pâinea şi alte câteva aparate electrice. Urmau parfumuri, ape de colonie, piepteni, paste de dinţi, săpunuri, perii, o trusă de îngrijit unghiile. În alt pachet, stofe de pardesiuri, de haine, de rochii, de taioare; în altul, albituri… Şi desfăcutul cumpărăturilor nu se mai termina. Se cunoştea că luase magazinele la rând, cu o poftă nebunească de a colecţiona obiecte de orice fel, folositoare sau nu. Eva privea depozitul, uluită de nebunia lui, iar el râdea, bucuros; deşi obosit de atâta alergătură, avea aerul să spună: „Ei bine, vezi ce sunt eu în stare?”

— Trebuie să fac ceva, să te pun sub interdicţie!

— Nu-mi strica buna dispoziţie! Când cumpăr ceva, procedez în felul meu şi vreau ca toată lumea să se bucure.

— Bine, dar câţi bani sunt aici?

— Nu ştiu; nici nu interesează. Dacă eşti îngrijorată, te anunţ că înainte de a cumpăra un ac – sunt şi ace, nu ştiu pe unde, ai să le găseşti – îmi plătesc datoriile până la un leu. Fondul tău la bancă e pus la loc!

— Spune-mi, ai moştenit? Ai câştigat la loterie?

Sub curiozitate îşi ascundea neliniştea; prin bani independenţa lui devenea alarmantă. El râse măgulit; poate oamenii care câştigă în afaceri au, mai mult decât bucuria izbânzii, mândria de a fi admiraţi.

— În afară de loterie şi moştenire, nu mai ştii nici o cale să ai bani?

— Nu ştiu; nu-i vina mea dacă sunt incultă. Tu nu m-ai lăsat să termin şcoala.

— Nu te-ai gândit, de pildă, la iscusinţă?

Ea îl luă în braţe, râzând:

— Ştiu o singură iscusinţă a ta: bărbieritul. De fapt mai ştiu una, dar mi-e ruşine să spun.

Păru supărat.

— Dar ce crezi tu despre mine? Că sunt un trândav?

— Numai asta nu! Trândav?! Tu stai mereu sub presiune, ca locomotivele în gară; ai nevoie doar de un semn ca să porneşti. Şi de-abia aştepţi semnul. Ba cred c-ai fi în stare să pleci fără nici un semn. (Se întrista deodată.) Ai grijă sa nu te ciocneşti.

Peste o săptămână, el plecă, întocmai ca o locomotivă care stătea de mult sub presiune. Plecă întâi la Budapesta, să caute maşini pentru fabrica proiectată. De acolo scrise că trebuie să se ducă mai departe, la Viena, fiindcă nu găsise condiţiuni convenabile. Se duse însă şi mai departe, din oraş în oraş, până la Dresda, de unde Eva primi o ultimă scrisoare: „Am rupt legăturile cu oamenii aceia, care credeau că am să merg cuminte la păscut pe izlazul lor şi am să stau împiedicat. Şi ei vroiau să mă transforme în copac, îi urăsc! De aici plec la Namur, să fac rost de bani, sper ca mama are să-mi dea, ca să le restitui partea investită de ei şi să mă eliberez, libertatea relativă la care poate năzui un om de pe pământ, atâta vreme cât n-are cum ajunge pe un alt astru. Dacă vei fi tristă şi te vei socoti nefericită, ţine seama că până azi nu s-au născocit instrumente de măsurat nefericirea. Oamenii pot să se iubească, dar n-au cum sa se înţeleagă. Nu fuge nimeni de bine, dacă nu-i un rău în el, adică o năzuinţă spre alt bine. Ai fost binele meu – nu fug de tine. Fiindcă n-ai să mă înţelegi, accept să mă ierţi; e compromisul creştin datorită căruia ne târâm zilele.”

Deşi în termenii ei de parabolă scrisoarea era foarte clară. Nu putea, sau nu vroia să creadă că el n-avea de gând să se întoarcă; ar fi fost cea mai crudă şi mai inexplicabilă dintre plecările lui, dacă nu o socotea un semn de demenţă. Mai degrabă putea fi o neînţelegere. Ar fi vrut să stea de vorbă cu unul din oamenii aceia, dar nu-i cunoştea, nu ştia nici unde stau, nici cum îi cheamă. Trimise o telegramă urgentă la Dresda, post-restant, cu speranţa că el poate mai aşteaptă altă corespondenţă şi se va duce să întrebe la poştă: „Te rog, răspunde când te întorci, n-am înţeles scrisoarea, sunt foarte îngrijorată.” În acelaşi timp îi scrise la Namur, pe adresa cunoscută; nu primi nici un răspuns. Un timp mai aşteptă, neliniştită, dezorientată, până ce acceptă să înţeleagă, şi atunci mintea i se lumină pe deplin. Orizontul ei se închise şi deveni cenuşiu. Pe acest fundal dezolant trecea din când în când câte un fulger scurt, explozii de revoltă şi mânie. Îl ura, fiindcă îi zdrobise viaţa şi nu-i lăsase nici măcar capacitatea de a crede în viitor.

Era la jumătatea lui februarie: o primăvară timpurie făcuse să apară pe străzi ţigăncile cu ghiocei; mugurii copacilor plesneau nedumeriţi; când trecea pe lângă Cişmigiu, simţea mirosul pământului dezgheţat prematur şi neliniştit.

În casa nu putea sta; fiecare obiect îi amintea de el. Începu să colinde străzile, dar acum nici strada nu-i mai absorbea gândurile – era opacă, ternă şi rece şi refuza vechea alianţa. El îi sfărâmase până şi acest mecanism de consolare, care nici măcar nu fusese dăruit de el. Sfărâmase nu numai inima ei, ci tot ce o înconjura. La răsărit, la apus, la miazăzi, a miazănoapte, unde întorcea capul să respire, dădea peste imaginea lui. Îi umpluse viaţa cu amintiri zgomotoase, şi acum trăia sub teroarea lor.

Într-o zi se gândi la Luchi şi vru să-i scrie, dar condeiul i se părea un obiect necunoscut, nu ştia cum să-l ţină în mână şi ce întrebuinţare să-i dea. Vru să scrie acasă; hârtia albă o orbea ca un deşert de zăpadă. Izbuti să reconstituie o parte a alfabetului uitat, ca să-i scrie câteva cuvinte domnului von Seele: „Oswald, trebuie să te văd!” Dar nu era sigură că folosise aceste cuvinte clare, şi nu un cod al ei, indescifrabil. Era miercuri; sâmbătă el ar fi primit scrisoarea, şi dacă izbutea s-o înţeleagă, duminică ar fi fost aici. Trei zile. Până atunci, putea să i se termine aerul. Încercă să întrebuinţeze vechiul sistem de aşteptare, cu ceasornicul în mână: „Arătătoarele se mişcă implacabil. Orice s-ar întâmpla, timpul trece, şi eu merg o dată cu el. O învârtitură a secundarului, un minut. Şaizeci de minute, o oră. Au mai rămas şaptezeci şi trei. Ceasornicul nu poate să se oprească şi duce timpul cu el!”

După câteva ceasuri, simţi că o doare inima şi se înăbuşă. Nici sistemul acesta nu mai era bun; nimic din trecut nu mai era bun. El distrusese tot zidul ei de apărare!

Seara, cu o valiză mică, se urcă în tren, şi a doua zi dimineaţă ajunse. Sub cerul noros de februarie, oraşul i se păru îndoliat. Făcu drumul pe jos, pe lângă ziduri, ferindu-se de priviri, ca un răufăcător. Ceasul din turn bătea de opt ori când ajunse în piaţă. Căută din ochi locul unde era umbra la şase după prânz, dar îşi aminti că el îi spulberase şi această iluzie copilărească. Doar în bătăile ceasornicului mai găsea ceva din muzica orelor, care o fermecase cândva. Poate nu era totul mort.

Luă un comisionar de sub zidul catedralei, intră într-o cofetărie şi scrise cu mâinile îngheţate: „Nu te mira şi nu te speria. Am sosit acum şi vreau să te văd…”

Servea o fată blondă, cu coadele pe spate. Şi-o amintea; nu mai crescuse de loc, sau poate venise alta în locul ei. Toate aici, la şaisprezece ani, erau la fel, blonde, cu coade pe spate. Îi aduse cafeaua cu lapte. Bău ţinând ceaşca în palme, ca să se încălzească. Aşa îşi beau ceaiul, în cafenele afumate, oamenii săraci sau năpăstuiţi; îi văzuse odată, nu ştia pe ce strada îngustă şi înghesuită, când colinda prin Bucureşti. Şi ea se simţea acum foarte năpăstuită.

Comisionarul avea de făcut un drum lung cu tramvaiul, tramvaiele mergeau încet, aşteptându-se unele pe altele la macazuri. Trecuse aproape o oră când văzu automobilul oprind brusc în faţă, derapând până în trotuar pe asfaltul îngheţat. Domnul von Seele coborî, intră în cofetărie şi o căută cu ochii miopi în penumbră. Avea o pălărie cenuşie, cu borurile mici, lăsate în jos, care îl făceau mai scund. Nu, mai ales privit de departe nu părea impunător. În loc de palton purta o scurtă de postav, în culoarea pălăriei, îmblănită cu jder. Se cunoştea că luase hainele pe care le avusese la îndemână. Nu se aşeză. Clipea des, de după ochelari. Eva văzu că avea părul decolorat.

— Haide să mergem de aici. Eşti foarte palidă; ai slăbit.

Te simţi rău?

— Nu ştiu cum mă simt, Oswald.

Îi părea bine că venise cu automobilul de sport, pe care îl conducea singur. Şoferul ar fi stânjenit-o. Se înghesui lângă volan.

— Sunt foarte nenorocită, dar n-am venit să-ţi cer nimic. Ar fi fost mai simplu să apelez la tine când ne-am întâlnit în tren. Atunci mai aveam curajul să trăiesc. Acum sunt obosită… Am ales între a muri şi a veni aici, sau poate am făcut doar un ocol. Aş vrea să-ţi spun tot, şi când mă gândesc ce să-ţi spun, văd că totul e doar puţin: nu mai pot! Aş vrea să stau într-un sanatoriu, să mă îngrijească un medic bun, poate există scăpare; eu nu ştiu, nu am putere. Aş vrea să dorm, Oswald să dorm mult timp, să visez, să nu trebuiască să respir, să nu-mi bată inima. Dacă ar fi cu putinţă, aş vrea o odihnă deplină şi fără sfârşit. Poate ar fi moartea.

Domnul von Seele îi strânse braţul.

— Nu vorbi copilării!

— Nu sunt copilării, Oswald Nu mai pot nici să închid ochii, nu mă mai gândesc la nimic, fă ceva pentru mine, ajută-mă să dorm.

Îşi lăsă capul pe spătar. Nu-şi dădea seama dacă automobilul pornise sau se legăna numai ea. I se părea că visează fără să ştie ce. Simţea o greutate pe tâmple, nu bună, nu rea. Bâigui:

— Nu vreau acasă, Oswald; nu se poate! Du-mă oriunde.

Auzea zgomotul străzilor, dar nu-l identifica. O clipă se crezu pe malul mării, auzi rostogolirea unui val care venea peste ea. Întredeschise ochii, fără spaimă, şi văzu un tramvai trecând pe alături.

— Mi-e frig.

— Am să te încălzesc. Am să fac un foc mare şi am să te culc într-un pat alb.

— Un pat de sanatoriu… Şi să fie o călugăriţă, să-mi ţină mâna pe frunte. Îmi ard tâmplele.

— Am să-ţi ţin mâna mea.

— E bună mâna ta, Oswald… Oswald, tare aş vrea să dorm… Ce nume ai tu! Când îl spun de multe ori, parcă aud o pădure foşnind. (Întredeschise ochii, văzu copaci în preajmă) Am trecut de casă, da?

— Am trecut.

— Era bine în casa ta… Mi-e dor de Savant!

El zâmbi trist şi compătimitor, pentru amândoi.

— Şi lui îi e dor de tine.

Eva clătină din cap.

— Mă minţi. Dar ce bune sunt minciunile tale! Sunt minciuni bune şi minciuni rele; cele bune înseamnă liniştea şi fericirea. Liniştea şi fericirea sunt minciuni! Unde mă duci?

— Într-o casă liniştită şi caldă, între brazi, unde n-are să te supere nimeni şi ai să dormi cât ai să vrei. La poartă am să scriu „Nu intraţi, nu sunaţi, umblaţi încet – aici doarme Eva.”

— Are să fie bine, Oswald. Unde e casa?

— Spre Păltiniş.

Nu fusese niciodată acolo, dar casa o cunoştea din fotografii. O pregătise pentru ea, şi ea o părăsise înainte de-a fi văzut-o. Câte nu părăsise!

La capătul unor serpentine, automobilul coti scurt şi se opri. Deschise ochii, toropită. Nu văzu decât brazi şi zăpadă, încercă să coboare, dar nu izbuti; corpul n-o mai asculta, parcă era anesteziată. Domnul von Seele trecu în partea ei, se aplecă şi o ridică în braţe. Simţi că dogoreşte.

O femeie în vârstă, încălţată cu cizme, venea înotând prin zăpadă; ninsese mult peste noapte, şi peisajul era proaspăt. Eva nu ştia cum ajunsese într-o cameră mare, la etaj, cu ferestre largi şi cu perdele de tulle alb, reproducând aproape în totul camera ei de dincolo. Femeia aştepta în uşă.

— Marta, sună acasă şi caută-l pe şofer, îi şopti domnul von Seele. Spune-i să scoată repede maşina şi să-l aducă pe doctor. Dar să plece imediat, să nu piardă nici un minut. Dacă doctorul nu-i acasă, să-l caute la spital. Întreabă-l dacă a înţeles.

Abia peste o oră auzi automobilul jos. Doctorul casei era Kunn, urca scările greu. Nu putea să rămână cu el. Coborî în hol şi rămase în faţa căminului, până se deschise uşa sus. Atunci se îndreptă spre scări.

— Congestie pulmonară.

Era în ziua de 28 februarie 1937. Aşa începu boala şi ţinu mult, semănând cu un somn, cum şi-l dorise Eva. Avea o cameră liniştită, ca de sanatoriu, o călugăriţă la căpătâi, înveşmântată în negru, cu tulpan alb, scrobit, cu mătănii în mâini. Nu se auzea nimic, şi ea visa, alunecând pe serpentinele dintre viaţă şi moarte, împăcată cu amândouă, fiindcă se odihnea, şi-i era indiferent că odihna venea prin moarte, sau prin viaţă.