Capitolul XXVI.Barul Cristofor Columb

La 5 decembrie, Speranţa se afla ancorată în golful Narrows, în partea de nord a strâmtorii, sub ţărmul chilian. Ţărmul celălalt, al Ţării de Foc, care aici se adâncea către sud, dând naştere golfului Lomos, nu se vedea, nu atât din pricina depărtării, cât a negurilor care împresurau peisajul cu perdelele lor fumurii.

De aici înainte, echipajul trebuia să rămână o lună de zile la porunca lui Martin Stricland, aşa cum era scris în contract. Oricâtă ură s-ar fi născut în sufletul lui Anton Lupan împotriva acestui bizar personaj, înţelegerea trebuia respectată, deşi gândul căpitanului acum era să-l caute pe Pierre Vaillant şi să ajungă cât mai repede în ţinutul acela tainic, care trebuia cercetat.

— Am rămas prin părţile acelea mai bine de un an, domnule! îmi spunea bătrânul Haralamb, în timp ce-şi încălzea în palme, cu o dragoste care te-ar fi putut înduioşa, paharul cu vin alb – că venise iarna între timp, şi vinul, dacă nu-l mângâiai, nu-ţi mângâia nici el sufletul îngheţat.

Se sfârşiseră harbujii, de mult, trecuse şi vremea strugurilor cu boabele de chihlimbar, nu mai mirosea pe uliţe nici a porumb copt, căzuse bruma, se ofiliseră salcâmii – şi într-o bună zi îngheţase şi Dunărea, din mal în mal – numai vinul alb rămânea neschimbat, fiindcă se scosese din el, două ierni la rând, tot ce-ar mai fi putut îngheţa.

— Numai să-l mângâi, să-l mângâi aşa, uşurel, cât să-l trezeşti din somn, să-l dezmorţeşti – şi p-ormă, ascultă-mă pe mine, poţi să te încrezi cu trupul şi cu sufletul în el! îmi spunea Haralamb.

Stăteam în cârciuma lui kir Sofocles, la Vadul Turcului, dacă n-aţi uitat, la o măsuţă strâmbă, în faţa unui geam scund dar larg, prin care puteam să vedem în voie cheiul şi Dunărea. Se întâmplase ca numai trei case mai la deal să fie un brutar şi de câte ori scotea pâine proaspătă brutarul, îl simţeam. Pâine de grâu nou, din ăst an, care mirosea cum miroase câmpul încins de soare, uneori, pe la sfârşit de mai.

— Pâine şi vin! spunea Haralamb. Cu asta trebuie că s-au hrănit oamenii dintâi, dac-au avut cap. Am fost odată la Roma, când am făcut escală mai mare la Neapole. Cine putea să mă tragă acolo dacă nu Anton Lupan? Am văzut multe lucruri, nu ţi le mai spun, că le-i şti şi dumneata, dar mai cu seamă m-a minunat Capela Sixtină, zugrăvită de diavolul acela cu nume de heruvim, Michel Angelo, ei da! Ăsta, zice că altă hrană, afară de pâine şi vin, nu cunoştea – şi dacă o fi adevărat, atunci nu mă miră că avea în el atâta duh şi-atâta fierbere, de s-a putut lua la harţă chiar cu sfinţii pe care i-a pictat.

Zâmbeam:

— Căpitan Haralamb, să te audă cineva vorbind, ar zice că beţiv mai mare decât dumneata n-a fost decât poate acel Michel Angelo, de mi-l lauzi aşa!

— M-a ferit Dumnezeu! Văzutu-m-a cineva vreodată beat? Şi apoi vorba asta despre Michel Angelo nici nu-i a mea, ci a lui Anton Lupan; parcă fără el aş fi avut eu atâtea în cap?

— Ei, şi ia spune mai departe, căpitan Haralamb!

— Despre diavolul acela?

— Nu; despre Speranţa, despre Anton Lupan şi ceilalţi.

— Să-ţi spun pe scurt ori mai pe larg?

— Cum te îndeamnă sufletul!

— Sufletul? Ei, sufletul meu multe m-ar îndemna! Dar hai să-ţi spun cum a fost în dimineaţa aceea, când ne-am trezit noi la ancoră, în strâmtoarea lui Magellan. Seara nu prea avusesem când să vedem ceva – afară de ţărmul presărat cu epave, a căror privelişte făcea să-ţi îngheţe sângele şi să ţi se strângă părul măciucă în cap. Peste noapte, am dormit care cum am putut, dârdâind şi clănţănind din dinţi, în hambar; cabina, ştii, i-o lăsasem Adnanei… Nu c-ar fi fost frig, că doar ne aflam în plină vară, dar timpul acela posomorât şi umezeala te pătrundeau până în măduva oaselor. De dimineaţă, marea se liniştise, colea la adăpostul ţărmului vântul nu bătea, nu mişca nimic nici pe apă, nici pe mal, nu se zărea o vietate… Nu mai vorbesc de oameni, dar să fi văzut vreo jivină sau măcar vreo pasăre, să nu spui c-ai picat chiar aşa, pe un pământ blestemat! Cât despre soare, ţi-am spus, luni de zile d-aici înainte, nu l-am mai văzut decât în fugă, şi parcă tot speriat, de nu mai ştiam dacă era chiar soarele cel adevărat, sau vreun felinar de la vreo corabie care naviga prin nori, de teamă să nu păţească şi ea ca Wotan…

— Dar cu Wotan ce-a fost, căpitan Haralamb?

Cu Wotan nu se întâmplase mai mult decât se întâmpla cu atâtea corăbii şi vapoare care intrau în strâmtoarea lui Magellan – căci doar erau colea, se puteau vedea.

Echipajul Speranţei lăsă barca la apă, şi Gherasim cu căpitanul se duseră pe mal, departe, cercetând epavele, una câte una. Îşi simţea sufletul strâns Anton Lupan, gândindu-se la soarta lui Pierre Vaillant, şi neliniştea din el creştea cu cât se micşora cercul în care putea să-l caute pe acest prieten rătăcind de ani. Nu, nu se vedea nicăieri o epavă să semene cu L'Esperance, dar oare asta era o dovadă că ea trecuse nevătămată prin nişte locuri unde atâtea nave piereau? Aici era un cimitir – şi câte cimitire asemănătoare nu se înşirau de-a lungul strâmtorii lui Magellan?

În timp ce căpitanul îşi urma drumul pe mal, Ieremia cu Cristea Busuioc, debarcaţi o dată cu el, adunau lemne de foc, căci altfel nu mai mergea. Restul echipajului, Haralamb, Ismail, Mihu şi Adnana, începea să repare stricăciunile făcute de furtună – şi erau multe, nu le-am mai pomenit când s-au întâmplat: ghiul velei mari rupt de lângă catarg, câteva sarturi plesnite, parapetul dat peste cap în dreptul hambarului, pânzele făcute praf…

Sus, la creastă, se vedeau copaci răzleţiţi, în marginea pădurii care se întindea pe podiş, spre Patagonia – dar nu era nevoie să te caţeri până la ei, să-i tai, că furtuna prăvălise destui în vale, şi n-aveai decât să-i despici, să-i faci pe măsură şi să-i duci la bord; sobele atât aşteptau.

Era un fel de fag, asemănător cu cel de la noi, fagul antarctic, care în Ţara de Foc creşte pe dealuri şi pe munţi, până la patru sute de metri deasupra mării şi, în chip ciudat, îşi păstrează frunzele tot timpul anului. Plutaşul rămăsese visător pe mal, cu mâinile în brâu, şi privea copacii, şi ofta…

Aceste păduri nesfârşite, cele mai multe necălcate de picior omenesc, pecetluiesc tăcerea locului – şi cu frunzişul lor verde întunecat, aproape negru, prea rar înviorat de pete gălbui, dau împrejurimilor o statornică tristeţe, un apăsător şi definitiv aer funerar.

— Măi frate, zise Ieremia, privind în jur, cam pe la coada ochiului, că din faţă nu se-ncumeta, hai să-i dăm zor, să plecăm naibii mai repede de-aici; mă cam ia cu fiori.

Cristea Busuioc parcă tot ar fi stat, pentru el şi iadul ar fi fost frumos, dac-ar fi avut copaci… Dar, în sfârşit, nu puteau să zăbovească aici un an!

Tocmai dădeau să împingă barca la apă, când la vreo douăzeci de paşi, în dreptul epavei lui Wotan, văzură un butoi, aruncat de valuri pe ţărm.

— Ce-o fi în el? zise Ieremia, apropiindu-se, curios şi mirat.

Era limpede că naufragiul se petrecuse de curând, căci pe butoi nu se prinseseră încă nici alge, nici cochilii – şi nici nisipul nu avusese vreme să-i sape mormânt. Ceva mai încolo se vedeau lăzi sparte, baloturi răvăşite – nimic de ales, semn că indigenii, care acum nu se vedeau de fel, avuseseră când să care de aici tot ce ar fi fost de folos.

— Haide, Ieremie! vorbi Anton Lupan, întorcându-se posomorât de pe ţărm.

— Am găsit un butoi, domnule. Nu-l luăm?

— Ia să vedem ce-i în el!

Opintindu-se din greu cu toţii, întoarseră butoiul cu vrana în sus, apoi Cristea Busuioc îi scoase dopul cu muchea toporiştei.

— E apă! strigă, scoţând prima lui vorbă în acea zi. Haralamb îi auzi strigătul, de pe bord, lăsă tesla şi se apropie de parapet.

— Apă?

Spusese cuvântul acesta cu un ton atât de ciudat, cu furie, cu mirare, cu nedumerire, cu deznădejde chiar, deznădejdea din mijlocul oceanului când voise să-şi pună capăt zilelor, încât auzindu-l, în mintea tuturor învie, frângând timpul şi depărtările, amintirea acelei întâmplări, o învie cu atâta forţă, de parcă s-ar fi petrecut ieri. Îşi simţiră pentru o clipă, ca atunci, gâtlejurile umflate şi trupul uscat dospindu-se în soarele de la ecuator, auziră huruitul maşinilor şi fluierul lui Wotan, şi împuşcăturile – şi glasul crud al omului care îi lăsase să piară de sete pe oceanul pustiu. Şi iată, acum Wotan zăcea pe stânci, cu fluierul amuţit şi maşinile reci, iar stropul de apă atât de râvnit într-un timp rămânea al nimănui pe nisip, semnul unei întristătoare zădărnicii.

Speranţa părăsi aceste locuri a doua zi în zori, când toate reparaţiile erau terminate şi oamenii se simţeau odihniţi.

Ea purta la pupa pavilionul românesc, care străbătuse o sută patruzeci de grade, adică peste opt mii de mile, ceea ce însemna mai mult decât o treime de meridian. Mihu coborâse de pe catargul din prova pavilionul Argentinei şi de două zile îl ridicase pe cel chilian; era al nouălea pavilion pe care îl arborau, de la Sulina până în strâmtoarea lui Magellan.

Şi astfel, îşi continuară drumul spre sud-vest, între ţărmul Patagoniei şi al Ţării de Foc, navigând numai ziua, cu o briză bună din tribord; după vreo şaizeci şi cinci de mile, schimbară drumul aproape la sud, îndreptându-se spre Punta Arenas, unde ajunseră în seara de 8 decembrie 1882, ca să cadă în mijlocul unei gloate de aventurieri, veniţi aici cu tot soiul de vase, mai mari sau mai mici, de toate tipurile care se pot întâlni pe coasta de apus a Europei şi pe cele două coaste ale Americilor.

În tot acest timp navigaseră pe lângă ţărmuri pustii, îndoliate de fagul antarctic, sub cerul mereu fumuriu, fără să întâlnească nici un semn al vieţii omeneşti. Arar câte o pasăre necunoscută, de culoarea negurilor, îşi lua zborul de pe un colţ de stâncă şi după ce fâlfâia din aripi prin prova Speranţei se lăsa înghiţită de decorul cenuşiu, de nu mai ştiai dacă fusese o zburătoare, într-adevăr, sau o scamă de nor purtată de vânt.

Uneori, când negurile se mai destrămau, spre sud apăreau creste şi piscuri de munţi îmbrăcaţi în zăpadă, care sub lumina soarelui de bună seamă ar fi sclipit voios – dar cum baza lor nu era niciodată vizibilă, ochiul nu le putea îngloba în restul peisajului, şi acesta rămânea fără înălţime şi fără altă culoare decât a norilor, a apei şi-a fagilor, adică negrul şi cenuşiul cel mai ceţos.

Noaptea liniştea şi nemişcarea creşteau mai mult, la fel de apăsătoare şi-n somn şi-n veghe. Nu se vedeau focuri pe ţărm, dar uneori răzbea miros de fum şi parcă se auzeau departe câini hămăind. Desigur ţinutul îşi avea viaţa lui, care însă se ferea din drumul corăbierilor, ascunzându-se tainic în păduri, fie pentru că se temea de ei, fie pentru a-i pândi.

Ţara de Foc e un pământ rupt din trupul continentului Sud-American, rupt şi fărâmat într-o puzderie de insule, care, laolaltă, au o suprafaţă de 73.000 kilometri pătraţi. În linii mari acest pământ e cuprins între a 53-a şi a 56-a paralelă sudică, între al 64-lea şi al 75-lea meridian vestic. Strâmtoarea lui Magellan, care-l desparte de continent, nu este decât un accident geologic, fiindcă altminteri, dacă priveşti harta, îţi dai seama ce deplină înrudire este între America de Sud şi Ţara de Foc.

La 1521, trecând prima oară pe aici cu escadra sa, pe un drum încă necunoscut, abia bănuit de lumea civilizată, Magellan a văzut pe ţărmul sudic focurile indigenilor – şi a numit acest ţinut Ţara Focurilor, nu Ţara de Foc, cum se spune din greşeală azi. Mai exact, nu se vedeau focurile, ci fumul, şi la început pământul s-a şi numit Tierra de los umos, adică Ţara Vetrelor, a Fumului, cum e scris pe o hartă spaniolă întocmită în 1529. Dar regele Carol I al Spaniei, după ce s-a socotit în fel şi chip, a poruncit mai târziu să i se zică Ţara Focurilor, pe motivul, altminteri întemeiat, că… de unde nu este foc, nu iese fum.

Dar nici Magellan, nici navigatorii veniţi după el n-au avut răgazul sau tragerea de inimă să cerceteze această ţară mai pe larg. Ei erau mulţumiţi că-şi găsiseră calea spre Marele Ocean de apus, numit de ei Pacific, şi se duceau în linişte să caute mirodenii şi alte bogăţii care să le răsplătească truda călătoriei.

Abia prin 1832, vestitul naturalist Darwin, îmbarcat pe bricul Beagle, cum ştim, a cercetat mai amănunţit ţinutul încă necunoscut, aventurându-se pe numeroasele canaluri care se deschid la sud de strâmtoarea lui Magellan, debarcând pe insulele sălbatice şi încercând să-şi dea seama de viaţa băştinaşilor.

Luându-se după cele scrise de Darwin, atunci, şi după jurnalul lui moş Léon, relatări zguduitoare care îl tulburaseră şi-l urmăreau de la 20 de ani, Anton Lupan stătea pe punte, uitându-se cu binoclul la ţărm, şi se mira că nici o luntre cu fuegieni nu le iese în întâmpinare. Se aştepta să-i vadă pe băştinaşi alergând pe mal, pe jumătate curioşi, pe jumătate temători, făcând semne corăbiei cu mantăile lor de blană, unica îmbrăcăminte pusă pe trupul gol.

N-avea de unde să ştie că în cincizeci de ani, ultimii fuegieni de pe ţărmul strâmtorii, dacă nu pieriseră, măcinaţi de oftică şi de alte boli, fugiseră înlăuntrul ţării, de unde nu ieşeau în calea străinilor decât ca să cerşească, dacă îi vedeau puternici, sau să-i atace, dacă aceştia erau slabi.

Dar, aşa cum stătea aplecat peste parapet, privind cu ocheanul la ţărmuri, căpitanul nu-i căuta numai pe băştinaşi, nu cerceta numai peisajul care i se părea ciudat de bine cunoscut, deşi naviga prima oară pe aici; îl avea în minte de atâta timp. Descrierile citite treziseră în ochii lui nu doar închipuiri, ci imagini vii, ca şi când le-ar fi văzut el, aievea, şi nu de mulţi ani, ci abia ieri. Şi în acest peisaj cunoscut, el căuta, cu inima zvâcnind, un semn lăsat de prietenul său. Oare colo, în golful acela înconjurat de stânci, nu ancorase L'Esperance o noapte în trecerea ei? Oare dincolo de plaja aceea îngustă, unde se vedeau copaci doborâţi, nu debarcase echipajul să ia lemne de foc? O, dacă ţărmurile şi apele strâmtorii ar fi putut vorbi!

— A trecut pe aici o goeletă, L'Esperance, sub pavilion francez? ar fi vrut căpitanul să strige, întrebând ţinutul pustiu.

Nu, cum ar fi răspuns ţărmurile şi cum ar fi putut apele să vorbească despre Pierre? Înainte! – spre primul port, acolo avea să-i găsească urma în sfârşit!

Şi astfel, la 8 decembrie, seara, după o călătorie de şaptesprezece luni, Speranţa arunca ancora la Punta Arenas, în mijlocul acelei îngrămădiri de vase venite după aur. Dar, printre aceste vase, L'Esperance nu se vedea nicăieri – nu era trecută nici în registrul Căpităniei. Anton Lupan se întoarse pe bord, pradă îndoielilor, a neliniştii, a mâhnirii. Să fi luat Pierre Vaillant drumul celălalt, pe la răsăritul Ţării de Foc, ca să intre în canalul Beagle prin strâmtoarea La Maire şi să ajungă astfel la locul ştiut? Desigur, era şi aceasta o cale, dar când făcuseră împreună planul călătoriei, de mult, hotărâseră să treacă pe la Punta Arenas şi să intre în canal prin partea lui de apus, deoarece ştiau, de la moş Léon, că vântul pe acolo e prielnic navigaţiei spre răsărit.

În orice caz, oricare ar fi fost îndoielile, neliniştile şi mâhnirea lui acum, Anton Lupan nu avea de luat decât o singură hotărâre, să îmbarce repede merinde pentru zece luni şi să pornească spre locurile acelea, numaidecât. Cât despre pasagerul Speranţei, el trebuia să debarce aici, oprindu-şi din cele două sute cincizeci de lire datorate, despăgubirea pe care ar fi dorit-o, socotind că din seara aceasta contractul lor era rupt.

— Cheamă-l sus pe Martin Stricland! porunci căpitanul, păşind pe punte posomorât dar plin de hotărâre.

— A plecat, domnule! răspunse Gherasim. Se-ntoarce mai târziu.

Îndată ce auzise lanţul ancorei zornăind, Martin Stricland, treaz, odihnit, îşi scosese capul pe punte, adulmecând prevăzător în aerul necunoscut, gata să se pună pe treabă, că dormise destul. De aici înainte începea rolul lui…

Punta Arenas, astăzi numit Magallanes, este un mic port chilian, aflat pe peninsula Brunswik, în partea de vest a strâmtorii, în locul unde aceasta, îndreptându-se spre sud, atinge lăţimea de vreo treizeci de mile şi se numeşte Broad Reach. Pe vremea când se petreceau cele povestite aici, Punta Arenas număra aproape două mii de locuitori, de naţionalităţi felurite, dar în mare parte chilieni, avea un guvernator, o canonieră în port care să încrucişeze prin strâmtoare, păzind ordinea, un detaşament de poliţie militară şi altul de voluntari civili. Aceştia făcea incursiuni în interiorul ţinutului, aplicând represalii sângeroase, ori de câte ori se auzea de vreun atac al băştinaşilor asupra vreunui străin neprevăzător.

Marfa obişnuită care se încărca în port fiind cărbunii, şi încă un cărbune prost, prezenţa celor două mii de străini aici trebuia să aibă altă cauză, şi o avea, bineînţeles. Încă înainte de a fi vorba de aur, fuseseră blănurile, pe care băştinaşii le vindeau ieftin, într-o monedă foarte răspândită, deşi interzisă de guvernator, nici pesos, nici argentinos, nici dolari, ci ceva foarte volatil: paharul cu spirt. Ce-i drept, nici blănurile nu erau din cele mai de soi, căci pe aici nu se găseau nici vulpi argintii, nici urşi albi, ci numai bursuci, în faţa cărora, de pildă, un Martin Stricland, colector de Alaska, ar fi strâmbat din nas, dispreţuitor.

Punta Arenas avea o stradă principală, care străbătea Piaţa 21 Mai, numită astfel după sărbătoarea naţională chiliană. În piaţă se afla reşedinţa guvernamentală, o casă de zid, cenuşie, cu o mansardă şi cu un balcon lung, unde în anumite împrejurări guvernatorul se arăta administraţilor săi şi le ţinea câte un discurs. Alături se ridica biserica, şi ea tot de zid, însă cu turnul încă neterminat – avea să se termine câţiva ani mai târziu. Dincolo de biserică se mai vedea o casă cu etaj, prăvălia unui negustor de blănuri – dar mai departe nu erau decât un fel de barăci scunde, parte de scânduri, parte de zid, pierzându-se sub colinele posomorâte de la apus, care se întindeau până la golful Otway.

Deşi acoperişurile mai tuturor caselor erau vopsite în roşu, iar uşile şi cercevelele în albastru azuriu, înfăţişarea oraşului rămânea apăsătoare şi tristă, afară de rarele clipe când soarele se ivea pe cer, însufleţind cu o putere de necrezut aceste culori vii.

De la căderea serii, în piaţă ardea un felinar bătut de vânt, dar restul oraşului rămânea pradă întunericului celui mai adânc, fiindcă prea rar se întâmpla să licărească pe cer o stea sau un crâmpei de lună ofilit.

Martin Stricland rămase ferit în uşa cabinei, până ce curând, noaptea puse stăpânire pe port şi forfota stârnită de venirea Speranţei se potoli. Atunci îşi trase pălăria pe ochi, îşi mai pipăi o dată revolverul în buzunarul pantalonilor, se înfăşură strâns în pelerina neagră care-l făcea să semene cu un liliac deşirat şi porni spre oraş, tot adulmecând în aer şi încercând să străpungă întunericul de nepătruns.

O singură dată, ajungând în piaţă, unde felinarul lumina casa guvernatorului, se opri şi întrebă pe un poliţai militar, în timp ce cu ochii continua să străpungă bezna fără fund:

— Senor, unde este barul Cristofor Columb?

Poliţaiul îi arătă cu mâna o stradă pe care, dacă oraşul îţi era cunoscut, o puteai ghici. Dar lui Martin Stricland nu-i trebuia mai mult: pare-se pe întuneric se descurca mai bine decât în plină zi. Deci el porni fără să şovăie spre locul arătat, ca o corabie care navighează noaptea după compas – şi merse aşa cam două sute de paşi, prin faţa unor case şi barăci desenate nedesluşit, până ce pe stânga se ivi un felinar afumat, deasupra unei uşi deschise larg, fiindcă, după cum se vedea, ţinea loc şi de geam.

O firmă luminată slab, îi arătă lui Martin Stricland că aici era locul căutat. Dar el nu se grăbi să treacă pragul barului, ci rămase un timp pe trotuarul celălalt, cercetând cu luare aminte oamenii care ieşeau sau intrau.

Desigur, această prevedere dovedea că se ferea sau chiar îi era teamă de cineva. Câteva minute mai târziu, încredinţându-se că putea să-şi vadă de treburi netulburat, păşi înainte, îşi vârî capul pe uşa scundă şi, după ce aruncă încă o privire în jur, se îndreptă spre omul de la bar, adică de la tejghea, ca să întrebuinţăm un cuvânt care nu spune nici mai mult nici mai puţin decât celălalt.

Cârciumarul – de ce i-am mai spune barman, după ce am vorbit de tejghea? – era alb şi umflat ca o balenă căzută într-un butoi cu ţincvais. După ce-l cercetă de sus până jos, noul venit îşi înfipse privirea în ochii lui, ca şi cum l-ar fi hipnotizat.

Un cârciumar de la Galaţi sau un barman de la Punta Arenas, care vede un muşteriu în faţa sa, o să-l întrebe, într-un fel sau în altul, cam acelaşi lucru, fiindcă de ce ar intra cineva într-o cârciumă, sau într-un bar, dacă nu să bea?

Sub privirea lui Martin Stricland, cârciumarul se trase înapoi cam o jumătate de pas, clipi tulburat, apoi revenindu-şi se aplecă peste tejghea şi, în loc să-şi ofere băuturile, întrebă în şoaptă, aruncând priviri furişe spre muşteriii ceilalţi:

— Pe cine căutaţi, senor? Aha!

Iar Martin Stricland răspunse, rece, ca şi când ar fi vrut să arate că, în afară de o simplă informaţie, nu doreşti complicitatea primului cârciumar întâlnit în oraş:

— Black Pedro!

Black Pedro nu era o marcă de whisky, nici o parolă, ci un om – şi încă unul care tocmai se afla în bar. Cârciumarul îl arătă din ochi, la o masă, dosită după unul din cei patru stâlpi de lemn, ca nişte catarge, care susţineau tavanul lăsat.

— Ai un loc unde pot sta de vorbă cu el?

— Da, senor!

În spatele tejghelei era o uşă de scânduri negeluite, care răspundea într-o odăiţă cu geamul oblonit. Martin Stricland se aplecă de umeri, intră şi în vreme ce gazda aprindea lampa cu gaz, se aşeză la o masă, lângă soba de fier, singurele mobile aflate în acest ungher întunecos şi murdar.

— Ceva de băut, senor?

De unde putea să ştie negustorul, câte sticle de whisky dospeau în pântecele lui Martin Stricland?

— Nu! răspunse acesta. Cheamă-l pe Black Pedro şi întreabă-l ce doreşte să bea.

— Gin; nu-i nevoie să-l mai întreb. De mâncare pot să-i dau?

— Fireşte, dacă are chef.

— Chef? E cam flămând, senor. Pot să-i dau oricât?

— Cât poate mânca!

Barmanul făcu ochii mari:

— O! Asta o să vă coste mult, senor!

Apoi, la privirea de gheaţă a lui Martin Stricland, alergă dincolo:

— Pedro, hai! Ţi-a pus Dumnezeu mâna în cap!

Black Pedro, despre care odată avea să se vorbească mult în strâmtoarea lui Magellan, era un metis, fiul unui chilian dispărut de zece ani, şi-al unei fuegiene din neamul alcaluf. De la maică-sa metisul luase statura măruntă, răci alcalufii rar depăşesc un metru şi cincizeci, iar de la taică-su barba ţepoasă, ştiut fiind că băştinaşii din Ţara de Foc, oricare ar fi starea lor de sălbăticie, umblă cu obrazul bărbierit.

Barba, Black Pedro şi-o purta cu mândrie, statura, dacă ar fi putut, s-ar fi lepădat de ea, căci îi trăda din prima clipă sângele încrucişat – lucru cu care nu se mândrea. Mai târziu, când poliţia avea să-l hăituiască, iar guvernatorul să pună premii pe capul lui, metisul avea să-şi găsească refugiul la alcalufii sălbatici şi să revină la viaţa lor, cu tot dispreţul pe care-l arătase mai înainte oamenilor din neamul său.

La îndemnul cârciumarului, Black Pedro se ridică de la masă, aruncând priviri bănuitoare în jur, apoi se strecură cu paşi de pisică în odăiţa din fund. Era un om de vrea douăzeci şi cinci – douăzeci şi opt de ani, scund, cum am mai spus, cu părul şi cu barba ţepoase, cu chipul întunecat, cu fruntea îngustă, scobită, cu sprâncene sălbatice şi ochi negri, a căror privire nu inspira nici o încredere, dar trăda totdeodată neîncrederea pe care o arăta celor din jur.

Auzind uşa, Martin Stricland întoarse capul şi-l privi iscoditor. Noul venit purta o haină de marinar, cu nasturii smulşi, prinsă cu ace până sub gât şi era neîndoios că altceva pe dedesubt nu mai avea nimic. O pereche de pantaloni cenuşii, strânşi pe picior, depăşind numai cu o palmă genunchii, lăsau să i se vadă mai jos ţurloiul gol, păros, îngrozitor de murdar, cu o crustă scorţoasă de jeg – moştenirea alcalufă pe care altminteri el şi-o renega. Labele picioarelor, noduroase şi pline de noroi întărit, dovedeau că omul, dacă avusese cândva deprinderea unor încălţări, o pierduse de mult şi nici nu visa să revină la ea.

— Tu eşti Black Pedro? întrebă Martin Stricland, continuând să-l cântărească din ochi.

— Da, senor! răspunse metisul într-o spaniolă necrezut de limpede, căci fuegienii, care aproape că nu au un grai al lor, ci se înţeleg mai mult prin strigăte şi semne, învaţă cu o uşurinţă surprinzătoare graiul străinilor.

— Stai jos!

Cârciumarul intră, aducând o sticlă cu gin, o pâine întreagă şi o farfurie cu câteva hălci de berbec fript, pe care le puse în faţa metisului. Acesta înghiţi un nod cât pumnul, strâmbându-şi gâtul într-un spasm dureros – şi bâigui, cu ochii căscaţi:

— Pentru mine?

— Mănâncă! îl îndemnă Martin Stricland.

Black Pedro se apucă să înfulece, fără să mai aştepte alt cuvânt. Mânca aplecat peste masă, cu farfuria între coate, ca şi când s-ar fi temut să nu rămână fără ea; în mestecătura lui era o pornire de sălbatic, care-ţi făcea spaimă şi milă în acelaşi timp.

În altă parte a lumii, un om cu înfăţişarea lui Black Pedro ar fi atras numaidecât amestecul poliţiei; aici nimeni nu se uita la el mai mult ca la alţi localnici – şi metisul îşi ducea viaţa netulburat de nimic, îndeletnicindu-se tot cu altceva în fiecare zi; lucrase şi în nord, la minele de cărbuni, şi în port, ca hamal, fusese şi îngrijitor de vite la fermele din împrejurimi – şi foarte adesea se întâmplase să umble, în susul şi în josul strâmtorii, fără nici un căpătâi.

— Te-ai săturat?

— Nu, senor!

Metisul începu să sfărâme oasele în dinţi, cu repeziciunea şi îndemânarea unei fiare deprinse să devoreze tot ce-l intră între fălci.

— Destul acum! îl opri Martin Stricland. Ai să te saturi mai târziu.

În ochii lui Black Pedro scăpără un fulger, sclipirea unei lame de cuţit. Fără să vrea, omul din faţă duse mâna la revolver şi rămase aşa, până ce furia din ochii metisului se stinse, lăsând locul unei dezamăgiri, unei tristeţi de animal gonit.

— Hai, Pedro, încrede-te în ce îţi spun! În seara asta ai să mănânci cât vei dori.

— Şi slănină, senor? Şi cârnaţi cu fasole roşie? Are la bucătărie un cazan plin. Fasole înroşită cu ardei iute ea focul…

— Bine, vei căpăta două castroane întregi!

Din barba metisului îşi făcu loc un zâmbet, pe jumătate neîncrezător, pe jumătate fericit. Apoi ochii i se rotiră pe masă şi deodată, cu un gest care pe Martin Stricland îl făcu să sară înapoi cu revolverul în mâini, Black Pedro înşfacă pâinea şi o băgă în sân.

— Sticla e a mea? întrebă, rânjind temător, neîndrăznind să facă mai mult.

Martin Stricland se aşeză la loc.

— Bea! Numai să nu te îmbeţi, că avem de vorbit. Zicând acestea, băgă mâna în buzunarul de la piept şi scoase o fotografie ştearsă de timp.

— Pedro, priveşte aici!

Metisul se apropie temător, luă fotografia, cu mâinile murdare şi crăpate ca scoarţa copacilor bătrâni, se aplecă în lumina lămpii şi deodată scoase un strigăt înăbuşit, strigătul care se aude noaptea, prin păduri, şi nu ştii dacă e al animalului care atacă sau al celui încolţit.

— Ei, Pedro, eşti bucuros?

Mâinile metisului începură să tremure, chipul i se schimbă, de nerecunoscut, ochii bănuitori i se făcură blânzi, calzi, năpădiţi de lacrimi, şi el şopti un singur cuvânt, în care toată fiinţa-i aspră şi murdară se topi, ca o bucată de gheaţă aruncată într-un cuptor încins:

— Padre!

Apoi căzu în genunchi, în faţa mesei, şi începu să sărute fotografia, când sălbatic, când blând, udând-o cu lacrimi şi scoţând gemete adânci.

— Hai, Pedro, ajunge acum! Ţi-am spus că avem de vorbit!

— Tatăl meu, senor! Trăieşte? Unde este acum? El v-a trimis aici?

Dar metisul nu aşteptă răspunsul, ci începu să se legene, cu fotografia strânsă la piept, cu ochii închişi, scoţând un fel de muget jalnic şi bâiguind acelaşi cuvânt, prin care-şi striga animalic dragostea lui de fiu părăsit, aruncat prin păduri:

— Padre! Hummm! Hummm!

Lacrimile-i curgeau în barba aspră şi încâlcită, ca izvoarele de şes pierdute printre răgălii.

— Padre! Hummm!

Martin Stricland îl mai rabdă un timp, privindu-l cu scârbă, apoi se ridică, îl luă de umeri şi-l aşeză hotărât la locul lui. Tot ce fusese la început neîncredere, teamă, tot ce fusese primejdios în înfăţişarea metisului, se topise, şi el stătea acum în faţa mesei, supus, ca un animal domesticit.

— Ascultă, Pedro! Filipo, tatăl tău, m-a trimis la tine, să-mi ajuţi oricând aş avea nevoie.

— Da, senor! Unde este acum tatăl meu?

— În Canada. Are o fermă şi o prăvălie mare, de zece ori cât asta de aici. Tatăl tău e un om bogat şi cinstit de lume.

Metisul zâmbi, fericit.

— Hummm! Şi v-a trimis la mine, senor? Nu m-a uitat? Am să vă ajut, am să fac tot ce-mi porunciţi.

— Bine; asta e dorinţa lui Filipo. Când am să mă întorc, am să te iau cu mine, să te duc la el, aşa cum mi-a spus.

Black Pedro se prăbuşi în faţa lui Martin Stricland şi începu să-i sărute mâinile, gemând înăbuşit:

— Hummm! Nu mă amăgiţi, senor? Mă veţi duce la tatăl meu?

— Da, Pedro, şi acolo o să ai un cal, numai al tău, şi trăsură şi o odaie cu pat moale şi o să mănânci pe săturate, în fiecare zi.

— Hummm, senor! Porunciţi-mi ce trebuie să fac!

— Ridică-te! îi porunci Martin Stricland.

Apoi se duse la uşă, trase cu urechea dincolo, încercă oblonul de la geam şi în sfârşit se aşeză în faţa metisului, aplecându-se pe deasupra mesei către el.

— Pedro, de Wotan ai auzit?

— Wotan? Nu. senor!

— Ia aminteşte-ţi! Un vapor care a naufragiat în strâmtoare, acum câteva săptămâni.

Chipul metisului se lumină:

— Ştiu! Un vapor cu două catarge, e o lună de atunci, senor, l-a prins uiliaul şi l-a aruncat pe stânci, în Golful Negru…

— Ce-i uiliaul?

— Furtuna rea, care cade din munţi. N-aţi întâlnit-o?

— Nu; spune, ce ştii despre echipajul lui Wotan?

— Au scăpat toţi, au fost aici până alaltăieri, şi pe urmă au plecat cu alt vapor. Numai căpitanul a pierit.

Martin Stricland se aplecă mai mult.

— Pedro, pe acest vapor era un om înalt şi vânjos, un uriaş; îl chema Schlimbach, Kurt Schlimbach. Ai auzit de el?

— Da, e aici.

— De unde ştii? întrebă Martin Stricland, pălind.

— L-am văzut; am fost cu el, cu un schooner în Golful Negru şi am încărcat lucruri de pe vapor. Acum caută oameni, să plece pe insule. Ştiţi, senor, marinarii de pe Wotan spuneau…

— Hai, vorbeşte!

— Spuneau că pe căpitan l-a ucis omul acesta, în clipa când i-a aruncat uiliaul la ţărm. Era furios, mugea mai tare ca vântul – şi când vaporul s-a rupt, marinarii spun că l-au văzut cum a ridicat revolverul şi a tras în ceafa căpitanului.

— Dar asta n-au spus-o şi la poliţia voastră?

— Nu, senor, nu aveau dovezi, că leşul căpitanului nu l-au mai găsit; l-au luat valurile şi l-au aruncat în altă parte, printre stânci.

— Pedro, omul acesta e duşmanul lui Filipo! Metisul sări în picioare, cu pumnii strânşi, cu ochii scăpărând.

— Hummm!

— Când se va întoarce în Canada, îl va ucide şi tu n-o să mai ai calul şi trăsura, nici odaia ta, fiindcă va pune mâna pe ele Kurt Schlimbach.

— Hummm! Atunci n-are să se mai întoarcă niciodată, senor!

Martin Stricland îl privi în ochi, fără ca pe chipul lui să tresară un muşchi.

— Dacă într-adevăr vrei să-l mai vezi pe tatăl tău… Black Pedro mugi:

— Hummm! Îl ucid!

— Cum ai să faci?

— Îl ucid în noaptea asta. Ştiu unde stă; doarme în pod, la Nicolas Medana, un metis care creşte câini.

— Filipo o să fie mulţumit, băiete!

— Da, senor. Am să pun scara şi-am să mă furişez în pod.

— Nu ţi-e frică de câini?

— Nu; mă cunosc. Eu şi Nicolas suntem prieteni, şi câinii ştiu. Senor, îmi daţi revolverul?

— Dar te pricepi să-l mânuieşti?

Chipul lui Black Pedro se schimonosi într-un rânjet, care pe Martin Stricland îl nelinişti; cu un revolver în mână, poate omul acesta era greu să mai fie strunit. Bucuria de a avea o armă ar fi putut învinge dorinţa de a se întoarce la tatăl său; deci, după ce stătu în cumpănă câteva clipe, răspunse, hotărât:

— Nu! Revolverul face zgomot şi e primejdios. Mai bine un cuţit…

Metisul vârî mâna sub haină şi trase din cingătoare un mic pumnal spaniol, care luci în lumină, făcând ca prin trupul lui Martin Stricland să alunece un fior lung.

— Vezi să nu faci gălăgie, Pedro!

— Nu, senor! Dacă-i tai beregata (aici Black Pedro îşi trecu lama pumnalului pe gât) – pe urmă poate să se zvârcolească, n-o să-l audă nimeni!

— Bine! Mâine dimineaţă să vii în port. Mă găseşti pe goeleta Speranţa.

— O ştiu. Am văzut-o astă-seară, când a venit. Căutaţi aur, senor?

— Despre asta o să vorbim mâine. Acum trebuie să mă duc.

În uşă, Martin Stricland se opri, făcu un pas înapoi şi smulse fotografia din mâna metisului.

— Nu mi-o lăsaţi? Senor, vă rog!

— Am să ţi-o dau mai târziu, dacă am să văd că o meriţi. Şi-acum, bagă de seamă, Pedro! Dacă Schlimbach îţi scapă, n-ai să-l mai vezi niciodată pe tatăl tău!

— Sticla, sticla, pot s-o iau?

— E a ta, dar să n-o bei decât după…

— Şi cârnaţii, senor?

— Ţi se vor da; mă duc să plătesc…

La o masă, în faţa tejghelei, şedeau trei oameni, posomorâţi, cu haine de postav cenuşiu, cu cizme până la genunchi, murdare de noroi, cu pălăriile de pâslă trase pe ochi. Unul avea în faţă o sticlă plină cu un praf gălbui, lucios – şi o privea, prostit. Martin Stricland recunoscu praful de aur pentru care venise aici, dar în afară de o scurtă clipire a pleoapelor, pe chipul lui nu mişcă nimic.

— Zi, te-ai hotărât să pleci, Matiaş! vorbi unul din oamenii de la masă, adresându-se celui cu aurul.

Acesta luă sticla, cu un gest obosit, o privi în lumină, apoi se aplecă alături şi o îndesă într-un sac cu boarfe, aruncat pe podea.

— Nu merită, băieţi! răspunse, clătinând trist din cap. Mi-am lăsat nevasta, mi-am vândut casa şi după un an, uite cu ce mă întorc. Când ţi-l ia la topit, nu iese nici un kilogram! Ha! Socotisem c-o să strâng un sac, nu un clondir!

— Da, e trudă mare! încuviinţă, la fel de descurajat, al doilea om. Ca să aduni zece grame de aur, speli şi vânturi un vagon de nisip. Cred şi eu că te speteşti!

— Dar dincolo de strâmtoare? În Ţara de Foc? vorbi cu o undă de înviorare al treilea dintre ei. Acolo pare că se găseşte aur mult!

— Tot în nisip; să stai să speli, să aduni fir cu fir… Altceva ar fi dacă s-ar găsi filoane, în pământ.

— Nu; am vorbit cu unul care s-a întors din răsărit, zice că a fost pe canalul Beagle, dincolo de Uşuaia şi în părţile alea e aur mai mult, mai uşor de strâns…

— Da, am auzit şi eu, dar cu ce să te duci până acolo? vorbi cel pe care îl chema Matiaş. Ar trebui să ai bani mulţi, să închiriezi un vapor, să angajezi oameni! Asta nu-i de noi! Eu unul mă las păgubaş, cum v-am spus!

Convorbirea lor, pe care ar fi auzit-o chiar dacă n-ar fi tras cu urechea, pe Martin Stricland nu-l descurajă: dimpotrivă, în colţurile gurii lui, cine s-ar fi uitat cu luare aminte şi-ntr-o lumină mai bună, ar fi văzut ivindu-se un rânjet reţinut, vădindu-i mulţumirea. Pentru ceea ce aflase de la aceşti oameni necăjiţi, s-ar fi cuvenit să-i răsplătească măcar cu o cină bună şi cu câteva sticle de gin. El unul avea cu ce să se ducă în acele locuri unde nu îndrăzneau să se aventureze alţi căutători de aur. Speranţa îl aştepta în port, şi dacă nu mai venea nimeni pe urmele lui, cu atât mai bine pentru ei! Cât despre oameni…

Ajungând cu gândul aici, Martin Stricland rânji din nou, făcând socoteli în sine, foarte mulţumit: „Dacă Black Pedro o să-mi adune o sută de sălbatici, sau chiar o sută cincizeci, şi dacă o să-i îmboldească aşa cum se cuvine…”

Acest gând îl făcu să plătească fără nici o părere de rău un pesos jumătate cât făcea sticla de gin şi mâncarea, plus cele două castroane de cârnaţi cu fasole făgăduite metisului. Apoi îşi trase pălăria pe ochi, se înfăşură în pelerina lui neagră şi, luând drumul înapoi, prin bezna de nepătruns, ajunse în port, fără să şovăie şi fără să i se întâmple nimic.

În seara aceea însă Martin Stricland nu se culcă prea curând, ci se aşeză la masă cu sticla de whisky alături şi mâzgăli o scrisoare lungă, al cărei cuprins iată-l mai jos, într-o tălmăcire limpezită, scrisul lui nefiind de citit: „Taică Jim, am ajuns astăzi la Punta Arenas, în Ţara de Foc – pe unde vine asta nu e nevoie să ştii. Mi se pare că sunt patru ani de când nu ne-am văzut, şi vreo doi de când nu ţi-am mai scris nimic, dar am presimţirea că n-ai crăpat între timp. Mâine pleacă un schooner la Valparaiso şi mă folosesc de acest prilej să-ţi trimit veşti despre mine şi să-mi arăt, faţă de tine şi de bătrâna, respectul filial ce vă păstrez.

Aceste rânduri vor ajunge la voi tocmai prin martie, dacă schoonerul nu s-o îneca pe drum şi căpitanul va fi destul de cinstit să pună scrisoarea la poştă, cum am să-l rog, deşi eu unul nu cred în cinstea oamenilor decât atât timp cât le pot ţine revolverul în piept; vezi dar că până în martie mai e mult – poate însă că n-o să daţi ortul popii înainte de a afla că sunt teafăr şi mulţumit.

Nu ţi-aş fi scris, taică Jim, dacă nu mi-aş fi dat seama din nou ce mult folosesc sfaturile părinteşti primite la timp. Noi doi ne-am ciorovăit adesea, şi uneori n-a lipsit mult să ne crăpăm capul unul altuia, asta însă nu mă împiedică să mă gândesc cu dragoste la tine, printre străini, şi să recunosc în sinea mea că ai fost un tată bun. Iată, de pildă, acum cinci ani, când s-a întâmplat daravela cu Filipo, fie-i ţărâna uşoară, că a fost un om chivernisit, mie unul nu mi-ar fi dat prin gând să-l cotrobăiesc prin hârtii; mai mult decât testamentul lui – ah, ce iscusit eşti, taică Jim! – nu mă interesa nimic. Şi ce rău ar fi fost dacă tu nu m-ai fi îmboldit să cercetez toate sertarele şi să pun bine orice petic de hârtie aş găsi! De unde aş mai fi ştiut că bietul Filipo fusese însurat cu o fuegiană şi avea un fiu, părăsit la Punta Arenas, unde trăia din bunătatea unui ospătar milostiv? Când am citit scrisorile acestui binefăcător, care cred că îl înnebunise pe Filipo cu cererile de bani, am vrut să le rup. Ce mă interesa pe mine acel Simons Burt, proprietarul barului Cristofor Columb de la Punta Arenas? Dar tu m-ai sfătuit: „Nu rupe nimic, dobitocule! Poate are să-ţi folosească într-o zi!”… Taică Jim, uneori mă apucă mirarea: de unde atâta înţelepciune în capul unui beţiv şi ticălos cum eşti tu? Ei, dar nu despre asta voiam să-ţi scriu…

Mi se pare că nu mai ştii nimic despre mine, încă de pe timpul când eram la Capetown; n-am să-ţi spun acum de ce am plecat de acolo; e o istorie mai lungă. Voiam să mă întorc în Canada, pe urmă m-am gândit că isprava aceea, cu bătrâna Ventisquero, e încă prea proaspătă în mintea şerifului şi că ar fi înţelept să mai zăbovesc prin alte părţi, un an, doi. Tocmai bine să-mi încerc norocul în Ţara de Foc, unde după câte îmi spune mirosul meu, au să dea năvală foarte mulţi, în curând. Noroc că m-am grăbit.

Am găsit la Marsilia o goeleta românească – asta vine dintr-o ţară încă nedescoperită, nu fii mâhnit dacă n-ai auzit de ea, fiindcă nici eu nu auzisem până acum câtva timp. Cu căpitanul m-am înţeles destul de uşor şi cu echipajul la fel; ori erau foarte flămânzi, ori cu capul în nori, fapt e că s-au învoit să plece la acest drum lung, fără să se târguiască de loc, fără să ţină seamă de primejdiile care-i aşteptau…

Am ţinut şi de data asta seama de sfatul tău, taică Jim, pentru care nu ştiu cât să-ţi fiu de recunoscător! E mai bine ca oamenii să te creadă ţicnit, decât şiret! Ehe!

Nu-ţi mai povestesc cum a fost călătoria; se pare că n-a mers tocmai uşor, s-au luptat şi cu piraţii şi cu uraganul, pe urmă au răbdat de sete ca nişte cămile în deşert – treaba lor, eu aveam whisky-ul meu! Pentru mine, drumul de la Marsilia până aici a trecut ca un vis. Oare nu tot ţie îţi datoresc şi asta? Nu tu m-ai sfătuit: „Clark, băiete (ştii, acum îmi spun Martin), Clark, fiule, când e nevoie, speteşte-te, rupe-ţi şalele, cazi în brânci, dar când n-ai de ce, nu mişca nici un deşt'! Ah, scumpe taică Jim, ce om înţelept eşti!

O singură întâmplare neplăcută mi-a tulburat drumul…” Aici Martin Stricland se opri, se uită la ceas, era aproape miezul nopţii, trase cu urechea sus, îşi pipăi gâtul, stăpânindu-şi un fior, apoi continuă: „Ca să vezi ce mici sunt oceanele, taică Jim! Pe cine crezi că am întâlnit în mijlocul Atlanticului? Pe Kurt Schlimbach, închipuie-ţi! Dar nu-ţi fie teamă, am scăpat cu faţa curată. Păstrează cu grijă cufăraşul şi hârtiile acelea – adică de ce ţi-aş da eu sfaturi? Când m-oi întoarce o să le putem folosi, în sfârşit, fiindcă…”

În locul acesta pe scrisoare se vedea iarăşi semnul unei întreruperi.

„Nu era nimic! continua mai jos Martin Stricland. M-am oprit puţin, fiindcă am auzit şoapte; tot de la tine am învăţat să-mi văd de treburi când aud vorbindu-se cu glas tare, dar pentru şoapte să împrumut o duzină de urechi. Era căpitanul, un om cumsecade, voinic, curajos, priceput, din păcate însă cam visător şi prea cinstit. E îndrăgostit lulea de o fetişcană care nu ştiu de unde-a răsărit şi face pe matelotul, încurcându-se printre picioarele celorlalţi. Acum stau pe punte, dârdâind amândoi de frig şi nu ştiu ce tot şoşotesc – că oricât de bun ar fi sfatul tău, nu împrumut urechi ca să ascult gungureala îndrăgostiţilor. Din partea mea, mă ştii, decât o femeie pe bord, mai bine un vagon cu trotil!

Cu căpitanul m-am înţeles destul de bine până acum, numai în seara asta ne-am ciorovăit, era cât pe-aci să-i pun revolverul în piept. Prin învoiala noastră făcută în scris, la Marsilia, e dator să meargă cu mine o lună de zile, oriunde aş dori. Şi închipuie-ţi, că, întorcându-mă astă-seară de la Simons Burt, mă pomenesc cu el cerându-mi, foarte dârz, să debarc numaidecât. „Şi învoiala noastră?” – „Nu mă priveşte! Opreşte-ţi despăgubirea cuvenită, din banii pe care ni-i datorezi!” – Nevinovat suflet, taică Jim! Le mai datorez două sute cincizeci de lire, ceea ce înseamnă o avere pentru nişte marinari pârliţi – şi le-am spus că, ori îşi ţin învoiala până la cap, ori nu le plătesc nimic, ba chiar îi mai dau şi în judecată la Tribunalul Maritim. Grozav l-am înfundat pe căpitan, taică Jim! Să-l fi văzut ce mutră a făcut! Îţi spun drept, am dus mâna la buzunar, după revolver, mi s-a părut c-o să-mi sară de gât. „Şi unde vrei dumneata să mergi?” m-a întrebat, spumegând. I-am arătat pe hartă: „Pe canalul Beagle, la Uşuaia!” Şi atunci, să vezi minune, căpitanul s-a îmblânzit, s-a uitat la hartă, s-a uitat la mine, şi pe urmă a început să râdă ca un nebun. „Bine, domnule – mi-a spus – plecăm cât mai curând!”… Ehei, ce credea el, cu Clark Norman nu-i de glumit!

Dar iată că am luat-o razna, taică Jim! Îţi spuneam, ai grijă de cufăraş şi hârtii şi nu trăncăni încă nimic: Kurt Schlimbach a crăpat în noaptea asta. Lumea numără un ticălos mai puţin! Şi acum te las, taică Jim. Sărut-o pe a bătrână din partea mea, dar n-o râzgâia prea mult c-o apucă sughiţul. Al tău fiu, recunoscător până la mormânt…”

Afară se auziră paşi, apoi clopotul de cart bătu de patru ori câte două bătăi, vestind miezul nopţii.

Martin Stricland ieşi pe punte, în clipa când căpitanul cobora, învineţit de frig, dar părând foarte mulţumit. Afară se mai vedea numai o umbră, spre prova, omul de vardie, luptându-se cu umezeala şi cu frigul, vârât în mantaua cerată, ca într-o glugă de coceni, toamna la câmp. Dar stai, vorba nu se potriveşte: omul de vardie era Ismail!

— Cine estem? strigă bucătarul, auzind paşi.

De văzut, bezna era aşa de mare, că nu vedea nimic… Martin Stricland tresări şi scoase un fel de mormăit, Ismail mormăi şi el ceva; poate gândea, în graiul ghiaur:

— Ia uitam, n-am putrezit!

Nu licărea decât la mari depărtări câte un felinar afumat şi plăpând, pe catargele corăbiilor ancorate în radă, spre nord şi spre sud; încolo, totul părea băgat în mormânt.

Martin Stricland trase cu urechea spre oraş, apoi tresări încă o dată – si, fără să vrea, îşi duse mâna la gât.